Sunteți pe pagina 1din 16

Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

Romanizarea Daciei. Consecinţe lingvistice


Romanizarea reprezintă un proces istoric complex, desfăşurat pe
parcursul mai multor secole, în urma căruia cultura şi civilizaţia romană
pătrunde în toate domeniile vieţii unei provincii şi duce la înlocuirea limbii
populaţiei autohtone supuse cu limba latină. Acest proces putea avea loc în
urma ocupării (integrale sau parţiale) a teritoriului locuit de un popor antic şi
încadrării lui în statul roman pe o perioadă a mai multor generaţii.

Premisele romanizării Daciei


Între anii 101-106, în urma războaielor cu romanii, Dacia este cucerită
şi înglobată în imperiu

Cea mai importantă provincie din spaţiul geto-dac, Dacia, a fost organizată de
Traian îndată după războiul daco-roman din 105-106. Provincia îngloba Transilvania
(fără partea de sud-est), Banatul şi Oltenia (până la râul Jiu). Dacia romană era
administrată de împărat prin intermediul unui guvernator. Primul guvernator al Daciei
a fost Decimus Terentius Scaurianus (106-112). La început, provincia era numită
Dacia Capta („cucerită”), apoi Dacia Felix („fericită”). Datorită poziţiei sale strategice
şi evenimentelor care au urmat, provincia este reorganizată administrativ de câteva
ori. Sub împăratul Hadrian (117-138), în anii 117-118, când a urmat atacul dacilor
liberi şi al sarmaţilor, provincia a fost împărţită în Dacia Superioară, care cuprindea
Transilvania şi Banatul, cu centrul la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (fosta capitala a
lui Decebal), şi Dacia Inferioară, care cuprindea Oltenia şi colţul sud-estic al
Transilvaniei, cu centrul la Drobeta.
A doua reorganizare este întreprinsă in anii 121-122, când partea de nord a Daciei
Superioare este separată sub numele de Dacia Porolissensis, cu capitala la Napoca
(Cluj). Ultima reorganizare este făcută de împăratul Marcus Aurelius (161-180), în
urma războaielor purtate cu marcomanii (trib germanic din Panonia). El păstrează
Dacia Porolissensis, dar restul Transilvaniei îl include intr-o provincie nouă -Dacia
Apulensis (cu capitala la Apulum - Alba lulia), iar din Oltenia şi Banat organizează
Dacia Malvensis (cu capitala la Malva, pe Olt).
Toate aceste unităţi erau divizate administrativ şi fiscal, iar militar se aflau sub
administrarea unui guvernator unic. Pe plan local, activau conducători de districte
teritoriale urbane (magiştri sau prefecţi) şi primari de comunităţi rurale. Ei toţi
vorbeau limba oficială a administraţiei romane - latina, contribuind la procesul de
romanizare.

Colonizarea, o condiţie importantă a romanizării, a constat în


aducerea în Dacia a unui mare număr de populaţie latinofonă ex toto orbe
romano („din toata lumea romană"1). Pentru a se înţelege între ei, coloniştii
trebuiau să vorbească limba oficiala – latina, care avea statut de lingua
franca, adică mijloc unic de comunicare al unei populaţii constituite din etnii
diferite. Aşezaţi în grupe mari separate, aceşti colonişti devin un adevărat
focar al romanizării.
Un important factor al romanizării etnice şi lingvistice a fost armata
însăşi.

1
Conform relatării istoricului antic Eutropius.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

Militarii, care în permanenţă au staţionat în provincie, în număr de circa 35.000


oameni, erau cantonaţi în castre, dispuse pe întreg spaţiul provinciei; în Dacia au
staţionat două unităţi de elită: legiunea a XlII-a Gemina (stationata la Apulum - Alba
lulia) şi legiunea a IV-a Flavia Felix (lângă Caransebeş), retrasă în 119 în Moesia
Superior. În anul 168, în vremea războaielor cu marcomanii, împăratul Marcus
Aurelius a strămutat din Dobrogea la Potaissa (Turda) legiunea a V-a Macedoniana.
În provincie existau şi unităţi ale trupelor auxiliare (în care erau înscrişi şi localnici
geto-daci). Efectivul lor era de două ori mai numeros decât al trupelor de elită.
Alte legiuni şi trupe auxiliare (castre, alae, cohortes, numeri) erau staţionate în
Dobrogea.
În jurul castrelor militare s-au creat asezări civile (canabae), unde
trăiau ţărani daci, familiile militarilor, meşteri, negustori. Limba de comunicare
aici era, de asemenea, latina. Mulţi daci după serviciul în armata romană
(care dura cca. 20-25 de ani) dobândeau cetăţenie romană şi, întorcându-se
la aşezările lor de baştină, contribuiau la romanizarea conaţionalilor lor.
Militarii din unităţile romane staţionate în Dacia, după expirarea termenului
serviciului, deveneau veterani şi erau împroprietăriţi, de regulă, în această
provincie. Pe terenurile primite, veteranii formau gospodării agricole, numite
ferme, unde lucra populaţia locală, întemeiau familii etc. Numărul mare al
veteranilor din Dacia şi Moesia a constituit, de asemenea, un focar de seamă
pentru răspândirea romanităţii.
Urbanizarea devine şi ea o componentă esenţială a romanizării.
Se întemeiază în Dacia peste 40 de oraşe, cele mai importante fiind: Ulpia
Traiana (Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca
(Cluj-Napoca), Dierna (Orşova), Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), Drobeta,
Daphne (Olteniţa), Ampelum (Zlatna) etc.
Creşterea numărului de oraşe construite în Dacia a contribuit substanţial la
romanizare, prin influenţa economică şi culturală a oraşelor asupra aşezărilor
săteşti. Ţăranii geto-daci, venind la oraş pentru a efectua schimburi comerciale,
intrau în contact direct cu civilizaţia urbană romană; în Dacia erau 12 urbe-colonii
(treapta superioară) şi municipii (treapta inferioară), toate bine amenajate. Coloniile
se conduceau după legile romane, iar municipiile după legile proprii. Existau, de
asemenea, numeroase localităţi care, deşi nu erau recunoscute oficial, îndeplineau,
totuşi, funcţii de centre urbane cu un anumit nivel de viaţă economică. Oraşele erau
conduse de un consiliu, alcătuit din decurioni, care erau născuţi oameni liberi şi
posedau o avere considerabilă. Administratorii oraşelor, magistraţii, se alegeau
anual. Conducerea oraşelor era ajutată de o mulţime de funcţionari mai mici. Toţi
aceştia aduceau o contribuţie substanţială la romanizarea provinciei.

Infrastructura: se dezvoltă reţelele de drumuri, se construiesc poduri şi


apeducte ce favorizează circulaţia persoanelor şi a mărfurilor, asigurând
astfel contactul permanent şi în continuă creştere dintre romani şi autohtoni.
Dintre principalele drumuri, îl vom menţiona pe cel ce străbătea Dacia de la nord la
sud (Porolissum-Napoca-Potaissa-Apulum-Sarmizegetusa-Tibiscum-Loderata), şi un
alt drum care mergea de-a lungul Dunării, între Dacia şi Moesia; în Dobrogea,
drumul principal trecea pe ţărmul mării, drum care lega fostele colonii greceşti.
Din Dobrogea, un alt drum pornea spre nord, mergea pe cursul inferior al Siretului,
pe Trotuş, Oituz, apoi intra în Transilvania (la Breţcu), unind astfel Moesia Inferioară
cu Dacia.

De asemenea, se construiesc şcoli, temple, amfiteatre, terme, pieţe


publice – forme specifice de civilizaţie romană. Se dezvoltă comerţul, se
intensifică exploatarea minelor de aur şi de sare, se intensifică cultivarea
pământului. Creşterea nivelului privind cultura materială în epoca stăpânirii
romane (intensificarea metalurgiei fierului, producerea obiectelor de argint,
sticlă, ceramică, diverse importuri de calitate tehnică şi artistică superioară)
corespundea şi unui nivel mai înalt al vieţii spirituale, specifice societăţii
romane.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

În spaţiul daco-moesian se extinde dreptul roman clasic, se adoptă


normele juridice, caracteristice întregului Imperiu. În anul 212, împăratul
roman Caracalla emite edictul Constitutio Antoniniana, prin care toţi locuitorii
liberi ai Daciei erau declaraţi cetăţeni romani, ceea ce înseamnă o
recunoaştere oficială a faptului că latina intrase definitiv în uzul lingvistic al
dacilor romanizaţi. Această legislaţie a contribuit la atragerea populaţiei
locale de partea Imperiului Roman şi la romanizarea ei mai intensă.
Normele juridice romane şi-au lăsat amprenta asupra mentalităţii şi
comportamentului populaţiei autohtone în curs de romanizare.
În timpul stăpânirii romane s-au făcut numeroase căsătorii mixte, ceea
ce a contribuit enorm la asimilarea limbii şi culturii romane.
Introducerea învăţământului în limba latină reprezintă un factor de
maximă importanţă pentru însuşirea limbii latine şi pentru menţinerea unităţii
ei. În întreg imperiul se impunea, prin şcoli, o normă lingvistică unitară.
În practica vorbirii cotidiene această normă putea fi încălcată, însă între
anumite limite.
Folosirea intensivă a limbii latine este atestată prin cele peste 3.000
de inscripţii latine (faţă de numai 35 greceşti) descoperite pe teritoriul Daciei.
Alte 3500 de inscripţii au fost descoperite în Moesia.
Geto-dacii adoptă credinţele şi obiceiurile romane: divinităţile romane
Jupiter, lunona, Venus, Diana, Silvanus, sau continuă sa practice cultul
divinităţilor locale sub nume romane, producându-se astfel un sincretism
religios sau o interpretatio romana a formelor religioase autohtone.
Ca urmare a stăpânirii romane, geto-dacii, pe căile enumerate mai
sus, preiau limba latină şi o folosesc în locul limbii lor autohtone, îşi însuşesc
nume romane, îşi ridică monumente funerare cu inscripţii latine; în Dacia şi
Moesia se impune limba latina vorbita - latina populară (sau vulgară), fapt
caracteristic spaţiului lingvistic al întregii lumi romane.
Din câte se ştiu astăzi, dacii nu aveau o cultură scrisă, ci, ca multe
popoare vechi, una eminamente orală. Refuzarea scrisului, avea probabil şi
raţiuni religioase. În perioada romanizării însă, scrisul începe să fie folosit şi
de către daci2. Impunerea limbii latine s-a făcut în dauna limbii autohtone,
care treptat şi-a restrâns întrebuinţarea (la nivelul conversaţiei familiale),
până la dispariţia totală. În toată această perioadă, populaţia autohtonă
trebuie să fi fost bilingvă3, utilizând atât latina, cât şi traco-daca. Populaţia
traco-dacă a avut un interes acut de a se integra în lumea romană civilizată
şi nu a avut o altă alternativă culturală sau lingvistică. Astfel, cele două limbi,
cea a romanilor şi cea a autohtonilor traco-daci, încep să devină una singură,
procesul fiind ireversibil. Evident că traco-daca nu a dispărut fără să lase
nicio urmă. În condiţii de continuă generalizare a folosirii limbii latine, au loc
pătrunderi de elemente şi din limba autohtonă în structura limbii latine,
deoarece prin convieţuire este normal să aibă loc treceri dintr-un cod într-
altul în ambele direcţii. Când, după câteva generaţii, limba traco-dacă şi-a
restrâns aria de folosire, ajungând mijloc de comunicare numai în familie sau
în zone restrânse, iar mai târziu a fost abandonată, limba latină, victorioasă,
cumula în structura ei multe elemente pe care vorbitorii autohtoni le-au
perpetuat. Într-o nouă fază de evoluţie a latinei dunărene (către ceea ce
ulterior avea să fie limba română), structura acesteia apare influenţată de
2
Verbul a scrie este în limba română de origine latină < lat. scribere.
3
Prin bilingvism (numit de unii cercetători şi dualism lingvistic) se înţelege „capacitatea unui
individ sau a indivizilor unei colectivităţi de a utiliza în comunicare două sisteme lingvistice
diferite (două idiomuri)”, altfel spus, practica folosirii alternative a două limbi.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

elemente ale limbii autohtone, elemente care constituie substratul4, în


vreme ce limba latină (populară) perpetuată reprezintă stratul (sau structura)
limbii noi (= româna).
Părăsirea oficială a Daciei a fost ordonată de către împăratul Aurelian,
şi s-a desfăşurat între anii 271-275.. S-au retras în sudul Dunării în prmul
rând armata şi aparatul adiministrativ, nu şi masa populaţiei. Retragerea s-a
făcut sub presiunea populaţiilor migratoare, şi în primul rând a goţilor.
Retragerea administraţiei şi a legiunilor romane din Dacia la sud de Dunăre a
început în anul 271, la ordinul împăratului Aurelian (Aurelianus) şi s-a efectuat pe
etape, timp de patru ani. Dacia a fost evacuată deoarece în condiţiile de criză
economică a Imperiului Roman, apărarea frontierelor acestei provincii de năvălirile
necontenite ale dacilor liberi, apoi ale goţilor, cerea mari eforturi. Mai uşor era de
5
apărat un limes nou stabilit pe obstacolul natural reprezentat de Dunăre. De aceea
s-a hotărât retragerea armatei peste Dunăre şi organizarea apărării pe noul limes.
Pentru a susţine prestigiul Imperiului Roman, Aurelian formează la sud de Dunăre
două noi provincii: Dacia Ripensis (care includea spaţiul dintre Balcani şi Dunăre) şi
Dacia Mediteranea (la sud de prima).

Unităţile militare şi funcţionarii au fost urmaţi de o parte din păturile


înstărite ale provincialilor, care în noile condiţii ar fi suferit pierderi
economice. Cea mai mare parte a populaţiei de rând a rămas însă pe
teritoriul fostei provincii, ducându-şi pe mai departe existenţa pe aceste
teritorii, aşa cum o demonstrează, printre altele, numeroasele descoperiri
arheologice. Totodată, Aurelian a păstrat anumite capete de pod pe malul
stâng al Dunării, prin staţionarea unor unităţi militare la Sucidava, Dierna şi
Drobeta. Practic, legăturile dintre cele două zone romane, de la nord şi de la
sud de Dunăre, nu au fost întrerupte niciodată. Politica Imperiului Roman de
supraveghere a spaţiului de la nord de Dunăre a jucat un rol important în
romanizarea, dusă mai departe, a geto-dacilor. Această supraveghere a
continuat şi pe parcursul secolelor III-IV. Astfel, pe vremea împăratului
Constantin cel Mare (306-337) a fost temporar restabilită stăpânirea romană
în sudul Olteniei şi Munteniei.
După retragerea aureliană, principalul focar al romanizării la nord de
Dunare rămâne populaţia daco-romană din fosta Dacie Traiană. Lichidarea
hotarelor care divizau populaţia din fosta provincie romană şi teritoriile dacilor
liberi din spaţiul Carpato-Nistrean, Maramures şi Crişana, a creat condiţii
pentru răspândirea romanităţii (etnice şi lingvistice) pe întreg teritoriul fostei
Dacii libere. Răspândirea germenilor romanizării în rândul dacilor liberi a
sfârşit cu aculturaţia6 şi asimilarea lingvistică rapidă a acestora.
Dacii liberi (carpii, costobocii, tyrageţii, cotensii, ansamensii, siensii, ratacensii etc.)
aflaţi pe calea romanizării datorită multiplelor relaţii cu Imperiul Roman (relaţii
economice, adăpostirea dezertorilor din armata romană, participarea la construcţia
pe teritoriul lor a unor fortificaţii, numite „Valurile lui Traian", menite sa preîntâmpine
năvălirile popoarelor vecine etc.) intrau în contact cu conaţionalii lor romanizaţi pe

4
Substratul se manifestă mai ales în fonetică (prin aşa-numita bază de articulare) şi
contribuie în bună măsură la formarea specificului noii limbi rezultate în urma acestui
amestec, prin sunete noi. De exemplu, în limba română s-au dezvoltat două vocale noi în
comparaţie cu latina: ă şi î, rezultatul unui anume fel de a articula unele sunete latineşti în
condiţii determinate. Substratul exercită influenţe în toate compartimentele limbii, inclusiv în
cele considerate închise, ca morfologia şi fonetica. Studiul ştiinţific al substratului limbilor
romanice a fost fundamentat prin lucrările lui G. I. Ascoli, lingvist care de altfel a lansat
conceptul de substrat (problema influenţei autohtone va fi discutată pe larg în paginile
următoare).
5
Dispozitiv de apărare construit de-a lungul graniţelor Imperiului Roman, alcătuit dintr-un zid
continuu de piatră sau dintr-un val de pământ.
6
Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială şi spirituală sau a
întregii culturi a unei comunităţi aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

cale paşnică. De aceea, forţa de rezistenţă în faţa procesului de romanizare a slăbit


considerabil şi, în cele din urmă, dacii liberi au preluat treptat limba şi cultura mai
înaltă a populaţiei romanizate din fosta Dacie Traiană.
Aşadar, stăpânirea romană efectivă a durat circa 165 de ani, însă
trebuie adăugat că romanii pătrunseseră în Dacia încă înainte de cucerirea
acestui teritoriu, în urma relaţiilor comerciale şi diplomatice dintre Roma şi
statul dac.
Astfel, încă din sec. II î.d.H., romanii pătrund în sudul Dunării, cucerind Macedonia.
În vestul Daciei, este creată în 9-10 d.Hr. provincia Pannonia. În anul 15 d.Hr. (sub
Tiberiu) romanii creează provincia Moesia (în sudul Dunării), la care în 46 d.Hr. este
anexată Dobrogea. Apar posturi vamale şi cetăţi pe Dunăre (Dobrogea devine
teritoriu strategic). În 86 (sub Domiţian) Moesia Inferioară devine provincie romană.
În anul 87, Cornelius Fuscus, general roman, conducând o armată formata din 5-6
legiuni, trece Dunărea pe un pod de vase. Înaintează prin Banat şi străbate Porţile
de Fier ale Transilvaniei. Armata romană este atacată de daci la Tapae.
Dacii câştigă lupta. Fuscus este ucis în timpul luptei iar o legiune romană este
complet nimicită (steagurile şi maşinile ei de război sunt capturate de daci).
Conducătorul dacilor în lupta de la Tapae a fost Diurpaneus, un nobil (taraboste) din
sud-vestul Daciei. După această mare victorie, Diurpaneus este considerat de geto-
daci un semizeu, devenind ulterior rege, sub noul numele Decebal, care înseamnă
„cel puternic", „cel viteaz". Este recunoscut ca rege de către toţi dacii. Se pare că
Decebal însuşi cunoştea limba latină (de altfel, în inscripţii numele lui apare latinizat:
Decebalus).
În 101, Traian, fiul adoptiv al lui Marcus Nerva, iniţiază campania militară împotriva
Daciei, încheiată în 106 cu cucerirea acesteia şi sinuciderea lui Decebal.

Cel mai important factor al romanizării geto-dacilor de după retragerea


aureliană a fost creştinismul, care pătrunde la nordul Dunării în mod sporadic
încă din timpul stăpânirii romane, dar pe o scară mai largă noua religie se
răspândeşte aici în prima jumătate a secolului al IV-lea d.Chr., în special în
mediile urbane7. Prin edictul din 313, dat de Constantin cel Mare,
creştinismul devine religie oficială în Imperiu. De la începutul sec. al IV-lea ne
parvine primul document creştin descoperit în Dacia, şi anume inscripţia de
la Biertan (jud. Sibiu): Ego Zenovius votum posui „Eu, Zenobius, am pus
ofranda”. În anul 341, gotul Wulfila, episcop în zona Munteniei, traduce Biblia
în gotică. În anul 391 d.Chr. împăratul Theodosius (379-395) interzice cultele
păgâne, fapt care a determinat organizarea unor episcopate în zona Dunării
(la Tomis, Durostorum, Oescus, Naissus (Nis) ş.a.). Creştinarea masivă a
daco-romanilor a sporit în secolele IV-V prin activitatea unor misionari.
Unii dintre ei fiind executaţi, au devenit martiri pentru creştini (patru martiri de
la Niculiţel (jud.Tulcea) - Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, martirii din
nordul Dunării - Teofil, Nechita sau Sf.Sava Gotul, înecat în Buzău).
Descoperirile arheologice au scos la lumină numeroase obiecte creştine
(numite şi paleocreştine) cu inscriptii in limba latina; cruci şi fundaţii ale unor
bazilici au fost descoperite la Sucidava, Tibiscum, Romula, Morisena, Sobari
ş.a. În plus, terminologia religioasă fundamentală este în limba română
moştenită din latină: Dumnezeu (Domine Deus), creştin (christianus), cruce
(crux, cruis), duminică (dies dominica), păcat (pecatum), rugăciune

7
O dovadă în acest sens este şi etimologia rom. păgân (< lat. paganus, derivat de la pagus
„sat” ). Sensul de astăzi al acestui cuvânt „persoană care se închină zeilor sau idolilor;
idolatru; p. ext. nume dat de creştini celor care sunt de altă religie decât cea creştină sau
care nu au nicio religie” se explică prin condiţiile în care creştinismul s-a impus ca religie
oficială a Imperiului, în vremea lui Constantin cel Mare, respectiv prin edictul din 313.
Însemnând iniţial, „locuitor al satului, sătean”, termenul a ajuns ulterior să-i denumească pe
cei care, trăind în mediile rurale, mai conservatoare, s-au opus vreme mai îndelungată
adoptării noii religii, în detrimentul vechilor practici divinatorii.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

(rogationem), înger (angelus), a boteza (baptizare), a închina (inclinare),


Paşti (Paschae), păgân (paganus), cuminecare (communicare), preot
(presbiter), altar (altarium), Bobotează (aqua baptizat), a blestema
(blastimare) s.a. Păstrarea chiar a cuvântului biserică (basilica) în limba
română, pe când alte popoare romanice au adoptat termenul „ecclesia"
(de origine greacă), ne demonstrează vechimea răspândirii creştinismului în
Dacia, fiind, totodată, un argument decisiv în favoarea continuităţii poporului
român în spaţiul de la nord de Dunăre.
Creştinismul a contribuit la sporirea încrederii în valorile culturii
romane, a încrederii faţă de limba latină, prin mijlocirea căreia erau
propovăduite Sfânta Scriptură şi cuvântul Mântuitorului. A fost lichidată astfel
şi bariera psihologică din calea romanizării, care exista din momentul
primelor contacte cu lumea romană. Ca urmare, procesul de romanizare a
căpătat un caracter mai accelerat şi profund, devenind ireversibil.

Teritoriul şi epoca de formare a limbii şi poporului român

Teritoriul
În problema spaţiului pe care s-au format limba şi poporul român, au
fost avansate în timp mai multe teorii, dintre care le reţinem pe următoarele
trei:
a) Formarea limbii şi poporului român exclusiv la nordul Dunării. Această
teorie, susţinută mai ales de către Dimitrie Cantemir şi reprezentanţii
Şcolii Ardelene, nu poate fi acceptată, în primul rând din cauza
existenţei ramurilor de români sud-dunăreni (aromâni, meglenoromâni
şi istroromâni). De altfel, această teorie a fost repede abandonată,
neavând niciodată mulţi adepţi.
b) Formarea limbii şi poporului român exclusiv în sudul Dunării. Această
teorie cunoaşte două versiuni:
 Versiunea aştiinţifică, şovină, a unor lingvişti şi istorici străini (austro-
ungari, în special) din sec. al XVIII-lea – al XIX-lea (Fr. Sulzer, I. C. Engel,
B. Kopitar şi mai ales Robert Roessler, autorul „nefericitei” teorii
imigraţioniste), care susţine că după retragerea aureliană întreaga
populaţie daco-romană ar fi migrat la sud de Dunăre, creându-se astfel un
adevărat vid demografic în Dacia. Românii s-ar fi reîntors pe teritoriile din
stânga Dunării târziu, în sec. XII-XIII, în orice caz după venirea ungurilor
în Transilvania. Este clar că această teorie a fost ticluită pe temeiuri de
ordin strict politic, special pentru a oferi legitimitate ocupaţiei maghiare din
Transilvania8.
 Versiunea susţinută ştiinţific de lingviştii români Ovid Densusianu
(parţial) şi Al. Philippide (în totalitate), cu deosebirea, majoră, că aceştia
afirmă că venirea în nord a românilor s-a făcut devreme, în sec. VI-VII,
fără a exclude şi perpetuarea unui element romanic, cu siguranţă destul
de numeros, în Dacia şi Moesia, aşa cum o demonstrează descoperirile
arheologice.
c) Formarea limbii şi poporului român pe un teritoriu întins, atât la nord
cât şi la sud de Dunăre, având ca nucleu teritoriul actual al patriei
noastre. Acest teritoriu vast cuprindea, deci, provincia Dacia nord-
dunăreană propriu-zisă (Oltenia, Banat, sudul Ardealului, nordul

8
Argumentele privind continuitatea elementului romanic la nordul Dunării şi combaterea
teoriei imigraţioniste vor fi prezentate în paginile următoare.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

Munteniei şi sudul Molovei), precum şi zona sud-dunăreană învecinată


de-a lungul fluviului, Dobrogea, iar la vest şi sud-vest, Panonia,
Dardania şi cele două Moesii. Această teorie a fost şi este şi astăzi
îmbrăţişată de cei mai mulţi lingvişti şi istorici români şi străini.

Epoca
Cât priveşte epoca formării limbii române, Al. Rosetti (ILR) preciza că
„în niciunul din momentele sale, ca şi pentru celelalte limbi romanice
occidentale, nu poate fi vorba de « formarea » limbii române, căci româna, ca
oricare dintre limbile romanice, nu este altceva decât latina vorbită fără
întrerupere în provinciile Imperiului Roman, de la cucerirea romană şi până în
zilele noastre”. O limbă este formată şi, în acelaşi timp, în continuă formare.
Cu toate acestea, dacă este să fixăm o epocă, începând de la care putem
vorbi despre română ca despre o limbă de sine stătătoare, diferită atât de
latină (din care, e drept, a evoluat), cât şi de celelalte idiomuri neolatine,
majoritatea lingviştilor români consideră că limba română şi-a dobândit
caracterul individual până în sec. al VIII-lea, înainte ca asupra ei să se fi
exercitat vreo influenţă străină. În perioada dintre sec. al V-lea – al VIII-lea,
s-a făcut trecerea de la aspectul de latină târzie (latină dunăreană) la cel de
idiom neolatin. Această perioadă de glotogeneză a cunoscut cele mai
numeroase şi mai ample prefaceri ale idiomului ce avea să devină româna,
conservându-se însă, aproape intactă, identitatea structurală şi funcţională
latinească a materialului lingvistic din care a fost „plămădită”.

Continuitatea românească la nordul Dunării.


Argumente lingvistice

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiţiile expansiunii Imperiului


Habsburgic în Principatele Române, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder)
scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la
nordul ei în secolul al XII-lea. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au încercat sa
dovedească cu argumente istorice şi filologice continuitatea elementului
romanic în nordul Dunării şi originea pur latină a limbii române9.
Teza formării limbii şi poporului român în sudul Dunării este reluată în
1871 de istoricul şi filologul german Robert Roessler în lucrarea Studii asupra
românilor. Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare
a românilor din Transilvania, care invocau dreptul istoric asupra spaţiului
locuit de ei din vremuri străvechi.
R.Roessler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a
românilor, care abia în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre, adică
atunci când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii, saşii şi secuii.
Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei
locuiau.
Argumentele lui Roessler erau în esenţă următoarele:
 dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii;
 dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii
romane efective în Dacia);

9
În urma mişcării de emancipare a românilor din Transilvania (declanşată în secolul al VIII-
lea) condusă de Inochentie Micu Klein şi urmată apoi în 1791 de un memoriu (Supplex
Libellus Valachorum) înaintat curţii vieneze, împăratul austriac a încurajat istoricii să fabrice
contraargumente la dovezile de continuitate a romanilor în Transilvania.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

 provincia Dacia a fost părăsită de populaţie în întregime în urma


retragerii aureliene;
 limba română nu conţine cuvinte germanice vechi, deşi pe teritoriul
Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor;
 există cuvinte asemănătoare în limba română şi albaneză, dovadă a
convieţuirii lor la sud de Dunăre;
 nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării
înainte de secolul al XlII-lea;
 dialectul dacoromân de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul
macedoromân (= aromân) de la sud de Dunăre;
 prezenţa influenţei sud-slave asupra bisericii românilor;
 românii erau păstori nomazi.
Falsitatea „teoriei” roessleriene a fost amplu demonstrată de istorici
străini şi români, chiar în perioada când ea a apărut (I.Jung, B.P.Hasdeu,
A.D. Xenopol, D.Onciul, N.Iorga ş.a.). (Contra)argumentele lor sunt
următoarele:
 Afirmaţia că dacii ar fi fost exterminaţi în urma războaielor cu romanii
se întemeiază pe o interpretare greşită şi tendenţioasă a frazei din
Eutropius : „Dacia viris fuerat exhausta”. Se pare că în textul original
referirea nu se făcea la viris „bărbaţi”, ci la res „obiecte, lucruri,
resurse”, iar traducerea ar fi trebuit să sune: „Proviziile dacilor se
epuizaseră10”.
 Nicăieri unde au cucerit şi anexat teritorii, romanii nu au avut
interesul să extermine populaţia autohtonă. Dimpotrivă, romanii aveau
nevoie de forţă de muncă şi forţă militară, pe care, de regulă, o
recrutau din rândurile populaţilor cucerite.
 Au fost găsite numerose dovezi arheologice (ceramică, morminte,
obiecte de cult etc.) ale continuităţii elementului dacic în perioada
romanizării; în plus, numeroase izvoare istorice indică prezenţa
soldaţilor de origine dacă în armata romană. O dovadă a continuităţii
elementului autohton este şi păstrarea hidronimiei majore, preluată şi
de romani: Argeş, Olt, Mureş, Criş, Someş, Siret, Tisa, precum şi
numele fluviului Dunărea11.
 Romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii
romane la nordul Dunării, ci ea a fost atunci cea mai intensă,
declanşându-se însă înainte de cucerirea romană şi continuând
inclusiv după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi
supra, pag. 21).
 Aşa cum am subliniat anterior, retragerea aureliană a însemnat de
fapt retragerea armatei şi a aparatului administrativ, şi nicidecum
retragerea masei de populaţie, care a continuat să vieţuiască pe mai
departe la nordul Dunării. De altfel, cercetările arheologice de la
Sarmizegetusa au descoperit ziduri construite în secolul al IV-lea; la
Apulum şi Porolissum au fost identificate morminte de înhumaţie din
sec. al IV-lea ; la Biertan, Brătei şi Laslea, pe valea Târnavei Mari, s-a
constatat o vieţuire neîntreruptă a daco-romanilor (inventarul aparţine
culturilor Sântana de Mureş (sec III-IV) şi Ipoteşti Cândeşti (sec. VI-

10
Pentru întregul istoric al problemei, vezi Flavius Eutropius, Breviar de la întemeierea
Romei, ediţie bilingvă, studiu introductiv, traducere, note explicative şi comentarii de Gh.I.
Şerban, Editura: Istros, Brăila, 1997.
11
În inscripţii, aceste nume apar latinizate: Argesos, Argesis, Alutus, Marisia, Crisios,
Samus, Donaris etc.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

VII). Au fost descoperite şi tezaure monetare (monede de aur la


Hunedoara) datând din sec III-IV; la Napoca s-au descoperit două
cuptoare de olărit din secolul IV, şi pe tot spaţiul nord- dunărean s-au
găsit obiecte paleo-creştine.
 Lipsa cuvintelor germanice din limba română (alt argument
roesslerian) se explică prin faptul că civilizaţiile neamurilor de origine
germană erau net inferioare celei daco-romane, deci populaţia
autohtonă nu a găsit nimic interesant la noii veniţi, care de altfel au
plecat destul de repede. Pe de altă parte, dacă ar fi fost ca româna să
sufere influenţa triburilor germanice vechi, acest lucru putea să se
întâmple la fel de bine şi în sudul Dunării.
 Cuvintele preromane pe care româna le are în comun cu albaneza
sunt moşteniri din substratul traco-dac, şi nu împrumuturi târzii din
albaneză. Aceste cuvinte reflectă, ca şi vocabularul latin moştenit,
rusticitatea vieţii daco-romanilor de după 275. Ele au acelaşi
comportament de evoluţie ca şi elementele latine propriu-zise: baci,
brad, brânză, balegă, cătun, copac, căpuşă, fluier, gard, grapă, gresie,
mânz, murg, ţap, ţarc, urdă, vatră, zgardă etc.
 Numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul
Dunării înainte de secolul al XlII-lea. În operele autorilor medievali,
începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII
etc.) apar numeroase referiri la românii, numiţi de regulă vlahi.
În literatura de specialitate se citează adesea fraza Torna, torna, fratre, care
probează existenţa populaţiei romanizate în Peninsula Balcanică în secolul
al VI-lea. Cunoscut învăţaţilor încă de la începutul secolului al XVI-lea1,
pasajul din Istoriile lui Theophylactus Simocatta (operă scrisă de cronicarul
bizantin pe la anul 630) în care apar cuvintele τóρνα, τóρνα a constituit
obiectul unei îndelungate controverse. După cum se ştie, împrejurarea în
care au fost rostite cuvintele în discuţie o reprezintă o expediţie din anul 587
a armatei bizantine conduse de generalul Comentiolus în munţii Haemus
(Tracia) împotriva avarilor; succesul expediţiei a fost compromis de un
incident: Un animal de povară aruncase sarcina de pe el şi cineva i-a strigat
stăpânului animalului să îndrepte sarcina, zicându-i în limba părintească:
torna, torna, fratre. Stăpânul catârului nu a auzit strigătul, dar oamenii l-au
auzit şi, crezând că sunt atacaţi de duşmani, au luat-o la fugă.
La aproape două secole după Theophylactus, aceeaşi întâmplare e relatată
mai concentrat de un alt cronicar bizantin, Theophanes Confessor, în textul
căruia (Chronographia, scrisă pe la 810–814) apare τόρνα, τόρνα, φράτρε.
Încă în 1774, Johann Thunmann, comentând textul lui Theophanes, vedea
12
în torna, torna, fratre o probă de limbă românească .

 Cele două dialecte (dacoromân şi macedoromân) fac parte din


acelaşi trunchi comun, numit română comună (sau protoromână,
română primitivă, străromână, română primitivă comună), care s-a
format pe întreg spaţiul carpato-danubiano-balcanic.
 Influenţa sud-slavă asupra organizării bisericii române nu neagă, ci
confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării, fără de care
ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici.
 Păstoritul transhumant (sezonier), şi nu nomad, era una dintre
ocupaţiile românilor din zonele montane. Ocupaţia lor de bază era
agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare.
 Niciun izvor istoric nu atestă, în decursul epocii medievale, o
imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre, ci

12
Pentru istoricul problemei, vezi Nicolae Saramandu, Torna, torna, fratre, în vol.
Romanitatea orientală, Editura Academiei, Bucureşti, 2004, p 93-111.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

dimpotrivă, treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est


de Carpaţi, inclusiv peste Dunăre.
La aceste argumente de ordin istoric, arheologic şi logic, se pot adăuga o
serie de argumente de natură lingvistică pentru susţinerea continuităţii
românilor la stânga Dunării:
 Cuvântul român (şi cu forma veche şi regională rumân), provenit
din lat. romanus, este o dovadă puternică a permanenţei româneşti în
nordul Dunării. Poporul nostru este singurul popor romanic care se
numeşte pe el însuşi cu numele strămoşilor săi. De asemenea şi vlah,
termeni cu care popoarele vecine îi numeau pe români, este un semn
al continuităţii13. În vechea germanică, şi de acolo în slavă, vlah avea
înţelesul de „romanic”.
 Cuvântul ţară, din lat. terra, a avut o evoluţie semantică specific
românească: „şes, câmpie, loc cultivat, loc de agricultură, aşezare
rurală, sat”, apoi „popor, ţinut, stat, patrie”, sensuri pe care ţară nu le
putea dezvolta decât în graiul unei populaţii stabile de agricultori şi
păstori.
 Lat. terminus, cu varianta pop. termulus „graniţă, hotar” a dat în
limba română ţărmur (cu pl. ţărmuri, de unde s-a refăcut apoi ţărm).
Evoluţia semantică a acestui cuvânt este un argument în favoarea
continuităţii româneşti la nord de Dunăre, căci numai într-o zonă unde
ţărmul „mal” echivala cu o graniţă se putea realiza o astfel de
schimbare de sens, şi aici avem în vedere faptul că malul Dunării era
o astfel de graniţă.
 Adoptarea creştinismului în limba latină presupune sedentarismul
populaţiei autohtone, existenţa comunităţilor sociale stabile.
Terminologia religioasă fundamentală este, aşa cum am mai spus, lde
origine latină.
 Un argument de seamă pentru continuitatea în Dacia Traiană îl
reprezintă terminologiile speciale privitoare la îndeletnicirile străvechi
ale românilor: agricultura, păstoritul, viticultura, morăritul, albinăritul
etc. Pentru toate acestea, termenii fundamentali sunt de origine latină
şi traco-dacă. Aceşti termeni sunt general cunoscuţi pe teritoriul
românesc: a ara, a semăna, a treiera, a secera, grâu, mei, orz, făină,
mălai, oaie, miel, capră, brânză, caş, urdă, zer, vin, vie, viţă, must,
poamă, pâine, lapte, miere, albină, fagure etc.
 Prezenţa elementelor slave în fondul lexical comun, precum şi în
onomastică, este o mărturie preţioasă pentru continuitatea
românească în spaţiul nord-dunărean. Faptul că slavii din fosta Dacie
au sfârşit prin a fi asimilaţi de români, arată că aceştia din urmă erau
şi foarte numeroşi, şi cu o cultură şi o civilizaţie superioare.
 Aşa cum arăta Sextil Puşcariu, unii termeni vechi de origine latină,
ca de pildă nea, curechi, ai „usturoi”, june „tânăr”, cute, pedestru „om
nevoiaş”, moare „zeamă de varză acră” etc., s-au păstrat numai în

13
În izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi, valah, volohi, blahii etc.
Acestea sunt variante ale unei denumiri, care iniţial desemna un trib celt, apoi a fost dată de
vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi; pe urmă, din lumea germană, acest termen a
trecut în cea slavă şi bizantină. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români vlahi, slavii de
răsărit - volohi, ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la oslasz -denumire dată de ei
italienilor. Românii însă, de la bun început, s-au numit pe ei înşişi romani, denumire care a
evoluat în rumâni şi români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

părţile din NV Transilvaniei, în Crişana şi Maramureş, lipsind în restul


graiurilor dacoromâne, ceea ce este un argument forte împotriva
teoriei care susţine că românii ar fi revenit în Transilvania târziu, după
sec. al XIII-lea.

Limba română – limbă romanică


Elementul central al studiului istoric al limbii române îl reprezintă
latinitatea acesteia. Originea latină a limbii române a încetat astăzi să mai fie
un subiect de controversă. Atât studiul lexicului, cât mai ales al structurii
gramaticale a limbii române ne îndreptăţesc să afirmăm că aceasta este o
limbă romanică, alături de celelalte limbi romanice cu care se înrudeşte prin
fondul latin comun.
Toate datele privitoare la istoria limbii române ne conduc către
următoarea definiţie genealogică, pe care a formulat-o atât de clar
Al Rosetti: „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în
partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene
romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioară şi
inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în
zilele noastre”14.
Originea latină a limbii române a fost observată şi susţinută de-a
lungul timpului, atât de cărturari români, cât şi străini. Astfel, chiar din epoca
Renaşterii, unii învăţaţi italieni (Flavio Biondo, Poggio Bracciolini, Enea Silvio
Picolomini, viitorul papă Pius al Il-lea ş.a.) scot în evidenţă caracterul latin al
limbii noastre15.
Cronicarii şi învăţaţii români din secolele XVII-XVIII (Gr. Ureche,
M. Costin, C-tin Cantacuzino, D. Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene -
Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai etc.) au demonstrat originea comună a
românilor din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova din „vechii romani”,
care au locuit în Dacia.
În Letopiseţul Ţării Moldovei, Gr. Ureche afirmă pentru prima dată latinitatea limbii
noastre în fraza celebră scrisă în dulcele stil cronicăresc: „Măcară ca de la Râm ne
tragem şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate“, subliniindu-se că „Rumânii, câţi se află
lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroş, de la un loc sunt cu
moldovenii şi tot de la Râm se trag“. De altfel, Ureche este cel dintâi în cultura
românească care face apropieri etimologice (chiar dacă unele greşite) între cuvinte
româneşti şi latine, pentru a susţine latinitatea limbii române: „Aşijderea şi limba
noastră din multe limbi este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al
vecinilor de prinprejur, măcară că de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s
amestecate. Cum spune şi la prédosloviia létopiseţului celui moldovenescu de toate
pre rându: ce fiindu ţara mai de apoi ca la o slobozie, de prinprejur venindu şi
discălicându, din limbile lor s-au amestecat a noastră: de la râmléni, céle ce zicem
latină, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muieria, mulier,
fămeia, femina, părinte pater, al nostru, noster, şi altile multe din limba latinească că
de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintile le-am înţeleage”.

În a sa Grammatik der romanischen Sprachen (1836-1844), Fr. Diez


fixează definitiv locul limbii române în familia limbilor romanice16.
A spune că limba română este o limbă romanică înseamnă că punctul
ei de plecare este limba latină. Romanitatea nu este o chestiune de ordin
cantitativ, ci de structură. Oricât de mult s-a îndepărtat (atât prin evoluţie

14
Rosetti, op. cit., p. 75.
15
Vezi Eugen Coşeriu, Limba română în faţa Occidentului, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1994.
16
Această familie numără 10 limbi: spaniola, portugheza, catalana, sarda, franceza,
provensala , italiana, retoromana, dalmata (dispărută la sfârşitul sec. al XIX-lea) şi româna.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

firească, cât şi ca urmare a contactelor cu alte limbi) limba română de tipul


latin şi oricât s-ar îndepărta în cursul evoluţiei sale ulterioare, nimic nu se va
schimba prin aceasta în raporturile de filiaţie dintre latină şi limba română,
aceasta fiind pur şi simplu transformarea, potrivit împrejurărilor istorice, a
celei dintâi.

Latina populară – izvoare de cunoaştere


La baza limbilor romanice se află latina populară (sau vulgară;
lat. vulgaris „popular”). Aceasta reprezenta aspectul vorbit, uzual, familiar al
latinei; era idiomul conversaţiei curente la nivelul păturii mijlocii a societăţii,
respectiv ţărani, soldaţi, meşteşugari, negustori etc. Opusă acesteia era
latina clasică, adică aspectul îngrijit, literar, cult, savant al limbii latine, aspect
utilizat mai ales în scris de către marii autori latini (ca Cezar, Cicero, Ovidiu,
Horaţiu, Vergiliu etc.) şi codificată în gramatici. Liberă de rigiditatea normelor
proprii latinei clasice, cea vulgară era supusă uşor modificărilor, inovaţiilor,
ceea ce o făcea să se îndepărteze mereu de latina literară, fixată în scrieri.
Cu toate acestea, aşa cum demonstrează şi inscripţiile descoperite pe
teritoriul Imperiului, latina populară avea un caracter destul de unitar, dat fiind
statutul ei de limbă comună, lingua franca. Această unitate s-a menţinut atâta
timp cât a existat şi o unitate politică şi teritorială a Imperiului în ansamblu.
Odată cu scindarea, spre sfârşitul sec. al IV-lea, a Imperiului Roman în
Imperiul de Răsărit (cu capitala la Constantinopol) şi Imperiul de Apus (cu
capitala mai întâi la Ravena şi apoi la Roma), latina din zona carpato-
dunăreană evoluează izolat de latina occidentală. Prin izolarea timpurie a
latinei orientale se explică faptul că româna este mult mai consevatoare
decât celelalte limbi romanice, fiind, deci, mai fidelă latinităţii.
Nu există texte scrise propriu-zis în latina vulgară, ci doar texte care
conţin „vulgarisme”. Sursa de cunoaştere cea mai importantă a acestui idiom
o reprezintă inscripţiile, mai ales cele cu caracter privat, neoficial. În afară de
acestea, există şi unele documente în care formele vulgare sunt confruntate
cu cele clasice, în lucrări de tip „îndreptar”. O astfel de lucrare este şi
Appendix Probi, document normativ, cu autor necunoscut, care ar data din
sec. al III-lea, şi care este anexat la un tratat de gramatică semnat de
Probus, un gramatic latin. Iată câteva exemple care interesează în mod
deosebit limba română. Precizăm că formele din dreapta sunt proprii latinei
vorbite, vulgare. Ele conţin modificări recunoscute în reflexele româneşti
(notate în paranteză):
uetulus non ueclus (rom. vechi)
acre non acrum (rom. acru)
calida non calda (rom. caldă)
tristis non tristus (rom. trist)
auris non oricla (rom. ureche)
oculus non oclus (rom. ochi)
nurus non nura (rom. noră)
riuus non rius (rom. râu)
viridis non virdis (rom. verde) etc.
Alt text cu elemente de latină populară este Peregrinatio Egeriae, un
fel de descriere a unui pelerinaj la locurile sfinte, făcută de o călugăriţă
spaniolă pe nume Egeria. Acest text ar data din jurul anului 400.
De amintit este şi versiunea în limba latină a Bibliei, cunoscută sub
numele de Vulgata (sfârşitul sec. IV), aparţinând Sf. Ieronim (Heronimus),
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

care declară că a înfăptuit tălmăcirea „ad usum vulgi” („spre folosul


poporului”).
Elemente de latină vulgară întâlnim şi în scrierile unor autori latini,
care le utilizează în scopuri stilistice, cum ar fi de pildă evidenţierea prin
limbaj a statutului social al unui personaj. Amintim aici comediile lui Plaut sau
romanul lui Petronius, Satyricon.
Nu în ultimul rând, o importantă sursă de cunoaştere a latinei populare
o reprezintă limbile romanice înseşi, prin comparaţia cărora pot fi reconstituite
anumite forme vulgare. De pildă, romanistul Fr. Diez a reconstitui o formă
*coda, în locul clasicului cauda, întrucât numai dintr-o formă ca cea dintâi se
puteau explica corespondentele romanice: rom. coadă, it. coda, fr. queue,
prov. coza, sp. coza etc. Ulterior, forma coda chiar a fost atestată în inscripţii,
confirmându-se astfel ipoteza lui Diez.

Observaţii:
 Latina vulgară nu trebuie confundată cu aşa-numita latină medievală
(fr. latin médiéval, germ. Mittellatein, engl. medieval latin), care nu mai
este o limbă vorbită a unui anumit popor, ci latina pe care o utilizau
savanţii Evului Mediu. În măsura cunoştinţelor lor, savanţii epocii date
respectau normele latinei literare. În acelaşi timp, ei introduceau
elemente noi din limbile romanice pe care le vorbeau. Acest lucru se
referă mai ales la pronunţie.
 Latina populară de la baza limbii române mai este cunoscută şi sub
numele de latină dunăreană, adică acel aspect al latinei populare târzii
vorbite în spaţiul carpato-danubiano-balcanic la începutul sec. al II-lea.
Acest idiom s-a suprapus peste cel traco-dac, pe care l-a asimilat,
provocându-i extincţia, dar dobândind astfel trăsături noi, caracteristice,
care vor oferi ulterior individualitate limbii române ca limbă de sine
stătătoare. Această etapă, pe care am putea-o numi de glotogeneză,
constituie punctul de plecare în periodizarea istoriei limbii române şi,
totodată, intervalul (de aprox. şapte secole) în care s-au petrecut cele
mai multe transformări fonetice şi gramaticale ale sistemului lingvistic
latinesc însuşit de populaţia romanizată de pe ambele maluri ale
Dunării.

Româna comună
Româna comună reprezintă etapa de dezvoltare a limbii române în
care aceasta nu se divizase încă în cele patru dialecte (dacoromân, aromân,
meglenoromân şi istroromân) şi când cele mai caracteristice inovaţii, care o
deosebesc atât de latina populară pe de o parte, cât şi de celelalte limbi
romanice pe de alta, se produseseră. Dacă considerăm latina dunăreană
drept prima etapă a istoriei limbii noastre, se poate considera atunci că faza
imediat următoare este aşa-numita română (primitivă) comună, o fază
caracterizată prin suficiente modificări / inovaţii pentru a putea vorbi de o
schimbare nu doar cantitativă, ci şi calitativă a latinei17.
Cel dintâi lingvist care a vorbit de un stadiu străvechi al limbii române,
numindu-l română primitivă (calc după germ. Urrumänisch) a fost W. Meyer –
Lübke, în 1892. Patru ani mai târziu, G. Weigand foloseşte termenul pentru a
se referi la epoca anterioară despărţirii românei în cele patru dialecte. În
Histoire de la langue roumain, I, 1901, Ov. Densusianu face referiri

17
Vezi Grigore Brâncuş, Introducere în istoria limbii române, I, Bucureşti, 2002, p.52.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

trecătoare la româna primitivă, considerând că ea ar fi reprezentată în zilele


noastre de aromână.
Adevăratul întemeietor al studiilor consacrate românei primitive este
însă Sextil Puşcariu. În studiul său Zur Rekonstruktion des Urrumänischen
(1910) el formulează cât se poate de clar conceptul de română primitivă (sau
străromână), dându-i următoarea accepţie: „limba vorbită de strămoşii
dacoromânilor, aromânilor, megleniţilor şi istroromânilor de azi, înainte ca
orice legătură între ei să fi fost întreruptă”. Termenul de străromână a fost
adoptat de colaboratorii lui Puşcariu. Alţi autori au apelat la alţi termeni, cum
ar fi: română primitivă (Al. Philippide, G. Ivănescu), română comună
(Al. Rosetti, I. Şiadbei), română primitivă comună (D. Macrea), romanică
balcanică (Ov. Densusianu), romanică-dunăreană (E. Petrovici) sau
protoromână (I. Coteanu).
Două probleme i-au preocupat pe cercetătorii care s-au referit la
existenţa românei comune: 1) plasarea în spaţiu şi 2) plasarea în timp a
acestui idiom.
1) Teritoriul pe care s-a vorbit româna comună coincide, firesc, cu teritoriul de
formare a limbii şi poporului român. Dintre teoriile susţinute de-a lungul timpului cu
privire la teritoriul de formare a limbii şi poporului român o vom reţine doar pe aceea
care se bucură de cea mai largă recunoaştere printre lingvişti şi istorici, anume că
limba română, continuatoarea limbii latine, şi poporul român, urmaşul populaţiei
romanice din părţile dunărene ale Imperiului roman s-au format în ţinuturile daco-
moesice, de-a stânga şi de-a dreapta Dunării, din Balcani până în Carpaţii de nord,
acolo unde în primele secole ale mileniului întâi, în urma cuceririi romane, a existat
18
un proces de romanizare şi o populaţie latinofonă .
2) Plasarea într-o epocă istorică anume a românei comune s-a făcut în general în
raport cu încheierea perioadei de formare a limbii române, socotită drept terminus a
quo şi dezmembrarea presupusei unităţi a românei primitive drept terminus ad
quem. Perioada românei comune începe, după unii cercetători, în sec. al VI-lea sau
al VII-lea, după alţii în sec. al VIII-lea, de când se admite că limba română
dobândise caracterele unei limbi romanice deosebite, şi ţine până în sec. al IX-lea –
al X-lea, în funcţie de interpretările care s-au dat procesului de separare a celor
patru grupuri de români. Se desprind de trunchiul român comun mai întâi aromânii în
19
sec. al X-lea, care se răspândesc în toate ţările balcanice . În sec. al XII-lea,
istroromânii sunt împinşi din Banat, Hunedoara şi sudul Crişanei, în Istria.
Meglenoromânii reprezintă, probabil, o ramură de aromâni care, înainte de a se
stabili în nordul golfului Salonic, au stat în contact mai îndelungat cu dacoromânii.
Această dispersare a unor grupuri de români în sudul Dunării, mai exact, spre sudul
şi vestul Peninsulei Balcanice, a fost provocată de aşezarea slavilor în sud şi a
maghiarilor în vest. În legătură cu aceştia din urmă, nu este lipsit de interes faptul că
în nici unul dintre dialectele româneşti sud-dunărene nu există elemente care să
poată fi atribuite influenţei limbii maghiare, ceea ce se constituie într-un argument
decisiv în favoarea afirmaţiei că în momentul stabilirii populaţiei maghiare în
Transilvania (începând cu sec. al XI-lea), cele trei dialecte nu mai formau o unitate
cu dacoromâna. De aici înainte, aceste dialecte evoluează independent unul de
celălalt, însă ca dialecte şi nu ca limbi diferite.
O altă problemă legată de studierea românei comune priveşte găsirea
unei metode adecvate pentru a stabili care era înfăţişarea limbii române în
cea mai veche fază de dezvoltare a ei. Sextil Puşcariu apelează la metoda
reconstrucţiei, bazată pe compararea între ele a celor patru dialecte
româneşti, operaţie în cadrul căreia limba latină are rolul unui „mijloc de
control”. El afirmă că acele fenomene de limbă existente în toate cele patru
dialecte şi care, comparativ cu celelalte limbi romanice, se dovedesc a fi
18
Vezi Matilda Caragiu Marioţeanu şi col., Dialectologie română, Bucureşti, 1977, p. 98-99.
19
Cf. mărturia istoriografului bizantin Kedrenos din anul 976 în care se relatează uciderea
unui anume David, fiul unui nobil din Macedonia , de către nişte vlahi „călători” la locul numit
„Stejarii Frumoşi", situat între Castoria şi lacul Prespa, în N Greciei.
Istoria limbii române 24
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

inovaţii, pot fi privite ca material lingvistic al românei primitive. Al. Rosetti


reduce comparaţia numai la dialectele dacoromân şi aromân, plecând de la
premisa că dialectul istroromân nu e decât o ramură a celui dacoromân, iar
dialectul meglenoromân o ramură a aromânei.
A reconstitui o formă de limbă înseamnă a stabili un arhetip, nu însă şi
cronologia acestuia. Stadiul de limbă reconstituit prin compararea dialectelor
actuale poate fi situat, în lipsa unor mijloace de datare precise, în orice
perioadă de după epoca de formare a limbii române până la începutul
secolului al XVI-lea, de când datează cele mai vechi documente scrise în
limba română descoperite până azi20.

20
I. Gheţie consideră chiar că până la stabilirea unor criterii cât de cât precise de departajare
a ceea ce e român primitiv de ceea ce e dezvoltare ulterioară, reconstituirea românei
primitive pe baza particularităţilor în comun ale actualelor dialecte e o întreprindere ce
Istoria
trebuielimbii române
părăsită, ca insuficient fundată din punct de vedere ştiinţific. 25
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

Istoria limbii române