1

Semiotică şi ştiinţele limbajului, anul III, sem. II

Lect. univ. dr. Oana Boc
o_boc@yahoo.com

Cadru conceptual: definiția și funcțiile limbajului

Care este funcţia esenţialǎ a limbajului?

Vă reamintesc câteva idei discutate la ultimul curs:

Limbajul reprezintă modelul tuturor semioticilor, întrucât „ar putea fi definit ca sistemul
modelator primar” (Eco 1976/2008: 244), semnele nonlingvistice fiind „secundare”, „derivate”
şi „parţiale” în raport cu semnele lingvistice.
Aşadar, semnul lingvistic nu este un semn printre altele, ci este semnul fundamental
care determină specificitatea omului în lume, iar problema limbajului este esenţială pentru
înţelegerea omului şi a raportului său cu lumea.

Caracteristici specifice semnului lingvistic în raport cu semnul nonlingvistic:

1. SL nu substituie, nu denumeşte o realitate pre-existentă, ci o articulează, o

conceptualizează (adică o segmentează, o distinge în raport cu alte fapte ale realităţii). Limba nu
produce semne pentru semnificaţii existente deja, ci faptele realităţii sunt delimitate unele de
altele prin limbaj, aşadar limbajul este cel care ne segmentează, ne organizează lumea (v.
conceptul de funcție semnificativă, pe care urmează să îl discutăm; de asemenea, vă reamintesc
exemplele pe care le-am oferit la curs: iepure / lapin, lièvre; scară / escalier, échelle etc.)
Atenţie! Aceasta reprezintă cea mai importantă trăsătură a semnului lingvistic (a cuvântului) şi
întreaga noastră discuţie din acest capitol referitor la cadrul conceptual, la definiţia şi la funcţiile
limbajului va urmări acest aspect important şi va gravita în jurul acestei idei.

SnL se constituie ca suport material al unei semnificaţii pre-existente, deja constituite

(prin limbaj) (ex. culoarea roşie a semaforului trimite la o semnificaţie pre-existentă : trecerea
oprită).
 2

2. SL se impune ca un semn tip în raport cu care se analizează şi celelalte SnL şi care

numai prin ele devin explicabile. SL sunt primare, primordiale, în timp ce SnL sunt secundare în
raport cu acestea (SnL sunt „traductibile” în limbaj).

3. Relaţia dintre componentele SL este mai flexibilă, fapt demonstrat prin existenţa
cuvintelor polisemantice, omonime, sinonime. Rareori relaţia dintre semnificat şi semnificant
este univocă (cuvinte monosemantice: termeni tehnico-ştiinţifici).
În cazul SnL nu există polisemie, relaţiile sunt univoce.

4. Numai în cazul SL este posibilă folosirea metaforică, figurată, în timp ce SnL nu pot fi
decât semne proprii (nu pot fi niciodată figurate).

5. SL are un caracter linear (semnificantul) şi se poate analiza în unităţi componente.

SnL nu sunt lineare, ci globale, percepţia lor e globală.

6. Numai SL pot avea ca referent alte semne lingvistice (numai cuvintele au această
capacitate metalingvistică, adică se pot referi la ele însele ; ex. cu cuvinte se poate vorbi
despre cuvinte, dar nu se poate vorbi despre fum cu fumul).
SnL nu se pot referi la ele însele.

7. Combinaţiile de SL nu sunt reductibile la suma componentelor lor (sensul nu se

instituie prin însumarea SL, ci prin integrarea şi depăşirea se şi de).

8. SL au în primul rând un rol simbolic (referirea la lume prin concepte şi crearea acestor
concepte), în timp ce SnL au un rol instrumental, servesc funcţiei comunicative, mai exact
transmiterii de informaţii. SnL- date ; SL – create prin activitatea de vorbire.

Aşadar, cuvântul este şi el un semn, dar esenţial diferit de celelalte semne.

Să vedem în continuare ce este limbajul, care sunt funcţiile sale şi, mai ales, care este
funcţia sa esenţială, primară, care reprezintă, de fapt, diferenţa sa specifică, ceea ce îi conferă
unicitate în raport cu alte forme de comunicare, mai exact în raport cu semnele nonlingvistice sau
cu pseudolimbajul animal; am discutat la ultimul curs diferenţa fundamentală dintre comunicarea
prin limbaj şi comunicarea din lumea animală (animalele îşi comunică foarte bine informaţii), pe
baza conceptelor de simbol (în cazul limbajului omenesc) şi semnal (în cazul pseudolimbajului
 3

animal), concepte discutate de Benveniste. Astfel, simbolul este instituit de om, iar „Facultatea
simbolizantă permite formarea unui concept distinct de obiectul concret care nu reprezintă decât
un exemplar al celui dintâi” (Benveniste, Probleme de lingvistică generală, v. I, p. 29). Semnalul
este un stimul oarecare, comunicarea dintre animale fiind rezultatul unui raport dintre stimuli şi
reacţie. Concluzia la care am ajuns la curs, raportând limbajul la semnele nonlingvistice şi la
pseudolimbajul animal a fost aceea că transmiterea de informaţii, comunicarea (funcţia
comunicativă) reprezintă doar numitorul comun şi nu diferenţa specifică a limbajului în raport cu
celelalte forme de comunicare. De aceea este necesar să identificăm care este funcţia esenţială
a limbajului şi să răspundem la întrebarea ce este limbajul înainte de a fi întrebuinţat în
scopuri comunicative. Aşa încheiam ultimul nostru curs (pe care l-am super sintetizat aici) cu
intenţia declarată de a vă face curioşi în legătură cu răspunsul la aceste întrebări. Sper că am
reuşit să vă fac curioşi şi, mai ales, că nu v-aţi pierdut între timp curiozitatea (în toată nebunia
asta!). Vom răspunde în continuare la aceste întrebări.

* * *

Definirea limbajului
Instrument de comunicare
• serveşte la ceva cu care nu
se identifică
• reprezinta o entitate staticǎ
(ergon)
• e exterior omului
Activitate simbolică şi creatoare
• e o dimensiune esenţială a
omului
• limbajul e o activitate
umană liberă, un proces
dinamic (enérgeia)
• aparţine activităţii
intelectuale a omului
•

• Funcția comunicativă
• Funcția semnificativă
 4

1. Limba - „instrument de comunicare” vs. „viziune despre lume” (activitate

simbolică și creatoare)

De-a lungul timpului s-au conturat două paradigme importante ȋn ȋnțelegerea și în

definirea limbajului, mai exact, pe de o parte, paradigma ȋnțelegerii limbii drept „instrument de
comunicare” (paradigmă de ȋndelungată tradiție, dar promovată ȋn secolul XX mai ales de
orientarea structuralistă, ȋn special prin celebra teorie jakobsoniană a comunicării, de mare
actualitate și acum) și, pe de altă parte, paradigma ȋnțelegerii limbii drept „viziune despre lume”,
paradigmă instituită ȋn lingvistică de către W. von Humboldt, în sec. XIX.

Consider că diferențele fundamentale dintre cele două paradigme pot fi sintetizate astfel:
- pe de o parte, paradigma de sorginte humboldtiană care înţelege limba drept activitate
simbolică şi creatoare propune o definire a limbajului dintr-o perspectivă intrinsecă și esențială,
ca necesitate primordial spirituală a omului, ca activitate permanentă și specifică ființei umane,
mai exact ca enérgeia (așadar, presupune o permanentă devenire a limbii care este creată și re-
creată prin actele lingvistice concrete ale vorbitorilor săi, stând astfel, fără ȋncetare, sub semnul
creativității):
„Limba nu trebuie considerată drept un produs mort, ci, mai degrabă, drept un proces în
activitate” (Humboldt 1935/1984:25).
„Limba, înţeleasă în esenţa sa reală, este ceva în permanenţă şi în fiecare clipă trecător.
Chiar şi păstrarea ei prin scris este întotdeauna doar o conservare incompletă, asemănătoare cu o
mumie, care mai întâi cere, totuşi, să se încerce o concretizare a discursului viu. Ea însăşi nu este
o operă (ergon), ci o activitate (enérgeia)”. (Humboldt 1935/1984:25).

- iar pe de altă parte, paradigma care ȋnțelege limba drept „instrument de comunicare”
presupune o definire a limbajului dintr-o perspectivă exterioară, accesorie și instrumentală, ca
necesitate practică, stând sub semnul transmiterii de informații, deci nespecifică ființei umane.
De asemenea, o altă implicație a ȋnțelegerii limbajului din această perspectivă este considerarea
limbii drept ergon (produs, operă, „obiect istoric"1), așadar, ca entitate statică, stabilă. Aceste

1
„O limbă considerată izolată de vorbirea căreia ȋi corespunde, este un fapt istoric obiectiv, un « obiect istoric » și,
prin urmare, un asemenea obiect este ușor de « materializat » și de conceput prin intermediul unui concept
substanțialist" (Coșeriu 2009: 39).
 5

perspective ȋn definirea limbajului au multiple implicații ȋn ȋnțelegerea diverselor aspecte

lingvistice.
O primă implicație (și probabil cea mai importantă) pe care o vom discuta ȋn continuare
se regăsește la nivelul ȋnțelegerii funcției / finalității limbajului.
În cazul ȋnțelegerii limbajului drept intrument / mijloc de comunicare, funcția sa
principală este, evident, funcția comunicativă, intens promovată de teoria jakobsoniană, pentru
care limba este un „cod” printre alte coduri. Însă această perspectivă are neajunsuri majore,
ȋntrucât, pe de o parte, nu reușește să identifice specificitatea limbajului ȋn raport cu codurile
nonlingvistice (limbajul ȋn calitate de cod este echivalat, de fapt, cu codurile nonlingvistice) și,
pe de altă parte, nu reușește să explice ce este limbajul ȋnainte de a fi ȋntrebuințat, ȋnainte de a
servi comunicării. Acest ultim aspect este relevat de către E. Coșeriu, care ȋn studiul Omul și
limbajul său remarca faptul că adesea s-a confundat funcția limbajului cu „scopurile ocazionale
ale unor acte de vorbire”, cu „finalitatea expresivă predominantă ȋn actele de vorbire” (care este,
ȋntr-adevăr, de cele mai multe ori una pragmatică). Astfel s-a ajuns la definirea limbajului drept
ceva care „serveşte la…”. Dar aceste orientări, arată autorul, nu pot răspunde la întrebarea „ce
este limbajul înainte de a servi la…”. De asemenea, induc ideea ca limbajul ar fi o entitate
statică, un produs (ergon). (v. Coşeriu 2009).

Asumând explicit perspectiva humboldtiană ȋntemeietoare de paradigmă ȋn cercetarea

lingvistică, răspunsul pe care ȋl oferă Coșeriu acestei probleme se găsește formulat ȋn conceptul
de funcție semnificativă, ca finalitate esențială și primară a limbajului. Funcția semnificativă
răspunde la ȋntrebarea fundamentală „ce este limbajul ȋnainte de a servi la comunicare?”, adică
„ce este limbajul ȋn esența lui?”.
Am constatat faptul că această perspectivă este relevată de Humboldt, care, ȋnsă, nu
propune un concept specific pentru a surprinde această finalitate / „necesitate internă” de natură
spirituală:
„Crearea limbii este o necesitate internă a omenirii, nu numai una externă pentru
ȋntreținerea relațiilor ȋn comun, ci una existentă ȋn ȋnsăși natura omenirii, indispensabilă
pentru dezvoltarea forțelor ei spirituale și pentru dobândirea unei concepții despre lume la
care omul nu poate ajunge decât dacă aduce claritate și precizie ȋn gândirea sa prin
gândirea ȋn comun cu alții”. (Humboldt 1935/1984:25).
 6

Astfel, ȋn acord cu definirea limbajului drept activitate creatoare (enérgeia), funcția sa

esențială este funcția semnificativă. Acest concept propus de E. Coșeriu vizează tocmai acea
finalitate internă, de care vorbea Humboldt, și care reprezintă motivația primară a limbajului, pe
care o distinge net de ȋntrebuințarea sa externă, ulterioară, de instrumentalitatea sau posibilitățile
de folosire a limbajului (finalitatea practică, științifică sau poetică fiind, de fapt finalități
ulterioare, derivate ale finalității semnificative). În opinia mea, unul dintre meritele
incontestabile ale lingvisticii coșeriene este acela de a fi teoretizat acest concept care, pe de o
parte, sintetizează tocmai rațiunea intrinsecă de a fi a limbajului, ca necesitate spirituală, internă
a ființei umane, iar pe de altă parte, oferă o importantă „cheie” conceptuală, operațională, pentru
ȋnțelegerea humboldtiană a limbii ca „viziune despre lume”. De asemenea, prin teoretizarea
acestei funcții semnificative ca funcție esențială și primordială a limbajului, din care decurg
ulterior finalitățile realizate la nivel discursiv (comunicativă, poetică), E. Coșeriu introduce o
ordine rațională (primar vs. derivat, secundar; esențial vs. accesoriu) ȋn cercetarea finalităților
limbajului. Ȋntrebuințarea unui cuvânt este un moment ulterior instituirii sale.

2. Ce este funcţia semnificativă?2

Pentru a explica acest concept coșerian de funcție semnificativă voi porni de la următorul
fragment din studiul Omul și limbajul său (1968/1977; 2009: 36-53):
„Funcția semnificativă trebuie ȋnțeleasă din punctul de vedere al limbajului ca enérgeia,
altfel spus, ca activitate creatoare. De fapt, limbajul nu este, ȋn primul rând, ȋntrebuințare, ci
creație de semnificate, și, de aceea, nu este nici o simplă producere de semne materiale
pentru semnificații deja date, ci este creație de conținut și expresie ȋn același timp. Dar

2
Am eleborat acest fragment pe baza articolului: Oana Boc, „De la funcția semnificativă la finalitatea poetică”,
ȋn Dumitru-Cornel Vîlcu, Eugenia Bojoga, Oana Boc, (eds.), Şcoala integralistă clujeană. Contribuţii. Volumul 1,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2016, p. 129-148. Cu toate că nu am găsit un studiu coșerian
propriu-zis dedicat exclusiv conceptului de funcție semnificativă, am identificat ȋn mai multe studii coșeriene pasaje
care conțineau referințe importante la acest concept. De aceea, am scris acest articol, considerând că este necesară,
pe de o parte, o sinteză care să vizeze reconstituirea acestui concept din ansamblul operei coșeriene, dar și
interpretarea lui și, pe de altă parte, o investigare a noilor căi de cercetare deschise de acest concept operațional, de
importanță majoră.
 7

creația de semnificate este cunoaștere și unirea lor cu un semnificant sau altul (...) este un
mod de a le fixa și de a le face obiective” (Coșeriu 2009:47).

Această definiție cuprinde, ȋntr-o formă extrem de concentrată, aspecte care privesc
chintesența ȋnțelegerii limbajului ȋn specificitatea lui și ȋn dimensiunea finalității sale intrinseci,
care este funcția semnificativă. Mă voi referi ȋn continuare la aceste aspecte, ȋnsă mai ȋntâi este
necesară o clarificare a conceptului de semnificat.

2.0. Semnificat / semnificant

Natura duală a cuvântului și relația dintre conținut (ceea ce semnifică, ceea ce ȋnseamnă
cuvântul) și expresie (formă) a fost relevată ȋncă din antichitate. Aristotel, ȋn Despre interpretare
afirma: „Ceea ce există prin voce este un simbol pentru ceea ce se întâmplă în suflet.” Aristotel
evidenția, astfel, distincţia clară între forma cuvântului („ceea ce există prin voce”) şi conţinutul
cuvântului („ce se întâmplă în suflet”, ȋn conștiință) şi în acelaşi timp afirma relaţia
intralingvistică dintre formă şi conţinut, ca relaţie constitutivă a semnului lingvistic.
Deși această ȋnțelegere a cuvântului este foarte veche și a fost afirmată și discutată de-a
lungul timpului de mulți gânditori, Ferdinand de Saussure este cel care a impus ȋn cercetarea
lingvistică, la ȋnceputul secolului al XX-lea (odată cu apariția Cursului de lingvistică generală,
ȋn 1916) o terminologie care a devenit canonică: „Numim semn combinarea dintre concept și
imagine acustică. (...) Propunem să păstrăm cuvântul semn pentru a desemna totalul, și să
ȋnlocuim conceptul și imaginea acustică prin semnificat și, respectiv, semnificant” (Saussure
1916/1998:86). De asemenea, Saussure afirmă faptul că și semnificantul este de natura psihică
(adică, ceea ce este ȋn voce reprezintă, de fapt, o materializare vocală a ceea ce este deja ȋn
conștiință, mai exact a „amprentei psihice a sunetelor”). Așadar, ambele componente ale
cuvântului (ale semnului lingvistic), atât semnificatul, cât și semnificantul sunt de natură psihică,
mentală. (O să insistăm asupra acestor aspecte în cursul despre Saussure).

Spre deosebire de Saussure care afirmă doar interdependența semnificatului și

semnificantului, fără să formuleze o ierarhizare a importanței celor două componente, Eugeniu
Coșeriu susține, ȋn cadrul acestei solidarități, prevalența semnificatului față de semnificant: „ȋn
limbaj semnificatul și nu expresia este determinantul și, prin urmare, expresia există prin
 8

semnificat și nu invers; sau, altfel spus, semnificatul este finalitate sau funcție a limbajului, ȋn
timp ce expresia servește doar ca intrument al acestei funcții. De aici faptul că, ȋn principiu,
instrumentul poate fi unul oarecare. Prin urmare, ar fi mai potrivit să se spună că limbajul este
semnificat exprimat, semnificat cu expresie, și nu invers” (Coșeriu 2009:138).
Astfel, pentru Coșeriu, funcția semnificativă reprezintă tocmai „creația de semnificate",
și nu creație de cuvinte, această ȋnțelegere derivând din relevarea importanței majore a
semnificatului față de semnificant (adică, din subordonarea semnificantului față de semnificat)
din perspectiva funcționalității lingvistice.
Consider că, din acest punt de vedere, conceptul de funcție semnificativă formulat de
Coșeriu se apropie de conceptul de funcție simbolică al lui Ernst Cassirer. Analizând câteva
cazuri celebre ale unor copii surzi și nevăzători care reușesc totuși să vorbească (de exemplu,
cazul Laura Bridgman și, mai ales, cazul Helen Keller) filosoful german ajunge la câteva
concluzii importante referitoare la funcția limbajului omenesc, care este funcția simbolică,
funcție primordială și distinctivă a limbajului 3. Revelația pe care o au acești copii (și care
reprezintă pasul decisiv ȋn dezvoltarea lor) vizează tocmai ȋnțelegerea „simbolismului limbajului
omenesc”, adică posibilitatea de a se referi la lume prin concepte, prin conținuturi delimitate,
instituite ȋn conștiință. Acest „principiu al simbolismului” oferă deschiderea spre lumea specific
umană, cea a semnificației, a culturii. O concluzie extrem de importantă pe care o formulează
Cassirer, analizând aceste cazuri, se referă la faptul că materialul senzorial prin care ne este
accesibilă această funcție simbolică specifică omului este absolut irelevant: „Dezvoltarea liberă a
gândirii simbolice și exprimarea simbolică nu sunt ȋngreunate de folosirea semnelor tactile ȋn
locul celor vocale. Dacă copilul a reușit să ȋnțeleagă semnificația limbajului omenesc, nu are
importanță ȋn ce material particular ȋi este accesibilă această semnificație. (...) Lucrul de
importanță vitală ȋl constituie nu cărămizile și pietrele individuale, ci funcția lor generală ca
formă arhitecturală. Ȋn domeniul limbajului este funcția simbolică generală care dă viață
semnelor materiale și « le face să vorbească »” (Cassirer 1994:58). (Vom reveni într-un curs
viitor asupra cazului Helen Keller şi vom releva importanţa acestuia în înţelegerea simbolismului
limbajului şi a funcţiei semnificative).
Așadar, ideea formulată de Coșeriu (și prezentată mai sus) referitoare la faptul că
expresia (semnificantul) se subordonează semnficatului poate fi susținută și prin această

3
A se vedea ȋntreaga discuție ȋn Cassirer 1994:46-65
 9

argumentație convingătoare a lui Ernst Cassirer, potrivit căruia, așa cum am văzut, materia se
subordonează funcției sau, ȋn termeni coșerieni, „materialitatea se subordonează funcționalității"
Putem ȋnțelege acum mai bine de ce E. Coșeriu situează funcția esențială a limbajului, funcția
semnificativă, la nivelul „creației de semnificate”.

2.1. „limbajul nu este, ȋn primul rând, ȋntrebuințare, ci creație de semnificate”

Limbajul nu este în primul rând întrebuinţare, aşa cum relevă orientările care reduc
limbajul la instrumentalitate, la întrebuinţarea sa în scopuri practice, ci este, ȋn mod primordial,
„creaţie de semnificate”, deoarece, ca să fie ȋntrebuințat, un semnificat (ca partea de conținut a
cuvântului) trebuie să fie mai ȋntâi creat. Coșeriu introduce, astfel, o ordine rațională (primar vs.
derivat, secundar; esențial vs. accesoriu) ȋn cercetarea finalităților limbajului. Ȋntrebuințarea unui
cuvânt este un moment ulterior instituirii sale. „Creația de semnificate” se referă, așadar la
instituirea de conţinuturi într-o limbă, adică la modalitatea specifică prin care fiinţa umană
clasifică şi exprimă realitatea prin cuvintele limbii.
Voi ȋncerca să prezint, pe baza unor exemple, această sintagmă („creație de semnificate”)
care este extrem de relevantă ȋn ȋnțelegerea conceptului coșerian de funcție semnificativă.
De exemplu, dacă un vorbitor al limbii române ar dori să se refere la o realitate
reprezentată astfel

el va trebui să raporteze realitatea extralingvistică la conținuturile pe care i le oferă limba

română (așa cum au fost acestea create ȋn limba română) și să aleagă din paradigma
arbore/copac/pom cuvântul pe care dorește să ȋl actualizeze ȋn enunțul său. Aceste cuvinte
reprezintă distincţii realizate (instituite) în limba română, distincții care conceptualizează
 10

trăsătura acestor plante de a nu face/de a face fructe comestibile (copac/pom), iar arbore
reprezintă termenul generic, nespecificat din această perspectivă.
Toți oamenii, indiferent de limba pe care o vorbesc, percep această realitate
extralingvistică și, cu siguranță, percep și trăsătura acestor plante de a face sau de a nu face
fructe comestibile, ȋnsă nu e obligatoriu ca această trăsătură să fie cuprinsă, conceptualizată ȋntr-
un conținut al limbii (semnificat). Astfel, o dovadă ȋn acest sens este faptul limba română creează
conținuturi lingvistice prin care surprinde și conceptualizează aceste distincții, ȋn timp ce alte
limbi (engleza, franceza, italiana, spaniola etc.) creează un singur conținut lingvistic pentru a se
referi la aceste realități. Acest exemplu din limba română, pe care l-am oferit, relevă foarte clar
ceea ce afirma E Coșeriu: „delimitările lingvistice nu urmează criterii obiective, date în general
prin lucrurile înseşi, ci dimpotrivă, se impun lumii experienţei” prin limbaj (Coșeriu 2009:48).
Cuvântul arbore semnifică, spune Coșeriu ȋn continuare, „faptul de a fi arbore”, „arboreitatea”4.
Parafrazându-l și referindu-ne la distincția din limba română pe care am analizat-o anterior
(exemplul discutat de Coşeriu vizează sistemul lingvistic al limbii spaniole, unde nu există
distincţia, opoziţia lingvistică din limba română), am putea spune (şi vă rog să îmi acceptaţi
inovaţiile lingvistice:)) că ȋn cuvântul copac este surprinsă și conceptualizată ȋn limba română
copacitatea, adică esența „modului-de-a-fi” copac, iar ȋn cuvântul pom, pomitatea, esența
„modului-de-a-fi” pom. Și toate aceste esențe, „moduri-de-a-fi” se delimitează reciproc, adică se
află ȋn relație de opoziție ȋn sistemul limbii române, prin aceste trăsături minimale distinctive
(seme) de ordin funcțional.
Astfel, așa cum afirmă E. Coșeriu ȋn Lecții de lingvistică generală, ȋntr-o abordare a
principiului funcționalității, care reprezintă, de fapt, o dezvoltare a conceptului saussurean de
'valoare', „limbile se deosebesc, ȋn acest sens, prin elementele diferențiale (...) pe care le
utilizează, deoarece un element care e diferențial ȋntr-o limbă, poate să nu fie ȋn alta și invers”
(Coșeriu 1973/2000:184). De exemplu, arată autorul, ȋn limba latină există distincția candidus
(„alb strălucitor”) / albus („alb opac”). Trăsătura referitoare la strălucire/opacitate (sesizabilă ȋn
realitatea extralingvistică de către orice vorbitor al oricărei limbi) este conceptualizată, surprinsă

4
Ȋn studiul Limbajul și ȋnțelegerea existențială a omului actual, Coșeriu explică foarte clar dimensiunea esențială a
semnificatului care „nu se referă la lucruri ca « entități», ci la faptul de a fi al lucrurilor”: „De exemplu, cuvântul
arbore semnifică « faptul de a fi arbore », adică posibilitatea infinită a entității « arbore». De aici faptul că cuvântul
arbore poate desemna atât arbori existenți, cât și alții care nu mai există și alții care nu există ȋncă, precum și arbori
imaginari, pur și simplu inexistenți." (Coșeriu 2009:140).
 11

ȋn conținuturi lingvistice diferite ȋn limba latină. Limbile romanice nu au preluat, ȋnsă, această
distincție (cu excepția latinismului cult cándido, din limba spaniolă).
De asemenea, arată Coșeriu, ȋn realitatea extralingvistică oricine, indiferent de limba pe
care o vorbește va diferenția ȋntre „bunica maternă” și „bunica paternă”. Ȋnsă nu toate limbile
diferențiază/surprind ȋn conținuturi lingvistice aceste realități. Astfel, ȋn unele limbi există un
singur cuvânt care desemnează ambele realități (bunică, ȋn română), ȋn timp ce ȋn alte limbi
există cuvinte diferite pentru a le diferenția: ȋn limba suedeză există distincția mormor (bunica
maternă) / farmor (bunica paternă). (Coșeriu 1973/2000:184-185).
Din aceste exemple ȋnțelegem mai bine ideea pe baza căreia E. Coșeriu ȋși fundamentează
conceptul de funcție semnificativă, și anume, faptul că nicio delimitare lingvistică nu este în mod
natural necesară, nu este impusă ȋn mod obiectiv de realitatea extralingvistică și nu există o
cauzalitate naturală în delimitarea conţinuturilor lingvistice. Lumea nu este delimitată ȋn mod
obiectiv, natural, din exterior și independent de limbă, ci fiecare limbă este „elementul dinamic”
care organizează, structurează realitatea, delimitând esențele lumii prin crearea conținuturilor
lingvistice, adică a semnificatelor. Tocmai această delimitare a lumii, această structurare a
experienței omului ȋn lume prin crearea unor conținuturi lingvistice reprezintă finalitatea primară
și esențială a limbajului, teoretizată de Coșeriu prin conceptul de funcție semnificativă.
Faptul că fiecare limbă organizează într-un anumit fel realitatea prin crearea unor
semnificate proprii este și mai evident prin compararea unor limbi foarte ȋndepărtate genealogic
și tipologic. Ernst Cassirer, cunoscutul filosof al culturii, de sorginte neohumboldtiană, ȋn
Filosofia formelor simbolice, abordează problematica diverselor conceptualizări ȋn limbă a
spațialității, a temporalității, a subiectivității etc. și oferă numeroase exemple care relevă
diferențele dintre limbi.
Astfel, Ernst Cassirer amintește faptul că ȋntr-o limbă vorbită ȋn Arhipelagul Indonezian,
se găsesc zece cuvinte diferite pentru a desemna „statul ȋn picioare” și douăzeci de cuvinte
diferite pentru a desemna „acțiunea” de a „sta jos”. Cassirer citează comentariul cercetătorului
Crawfurd, care remarca faptul că ȋn această limbă (dar și ȋn alte limbi vorbite ȋn acest spațiu)
pozițiile diferite ale corpului omenesc sunt atât de minuțios diferențiate prin cuvinte ale limbii,
ȋncât un pictor sau un sculptor ar beneficia de indicații detaliate (Cassirer 2008:163). Așadar,
ȋntr-un posibil enunț din limba română „Stă și mă așteaptă”, verbul „a sta” este foarte ambiguu,
din perspectiva acestei limbi care distinge, prin cuvinte diferite, nu doar „statul ȋn picioare” de
 12

„statul jos”, ci și modalități diferite ale acestor tipuri de acțiuni. Cu siguranță orice om, indiferent
de limba pe care o vorbește, remarcă ȋn realitatea extralingvistică diferite modalități de a sta,
ȋnsă le desemnează prin raportare la cuvintele limbii sale, care surprind sau nu surprind ȋn
conținutul lor o anumită trăsătură distinctivă.
Ȋn unele limbi amerindiene, menționează Cassirer, există treisprezece verbe diferite
pentru acțiunea de spălare: a spăla mâinile / fața / vasele / carnea / hainele etc. Aceste cuvinte
surprind ȋn conținutul (semnificatul) lor precizarea semantică (semul) privind obiectul căruia i se
aplică. De asemenea, există numeroase verbe pentru acțiunea de a mânca (a mânca hrană
vegetală / hrană animală / ȋmpreună cu alții / singur etc.), pentru acțiunea de a lovi (cu pumnul /
cu palma / cu nuiaua / cu piatra etc.). (Cassirer 2008:274).
Aceste exemple evidențiază foarte clar tocmai ideea coșeriană enunțată mai sus, și
anume, aceea că decupajul realităţii în unităţi lingvistice nu este impus de lucruri, ci fiecare
limbă delimitează lumea ȋn esențe (care corespund cuvintelor limbii), ȋntr-un mod propriu și
specific. Iar exemplele pot fi nenumărate, deoarece acestea nu constituie excepții, ci chiar regula
delimitărilor lingvistice, chiar chintesența funcției semnificative.
(De fapt, toate aceste exemple la care ne-am referit relevă principiul relativității
lingvistice enunțat și teoretizat de W. von Humboldt, la care ne vom referi în cursul despre
Humboldt.)

2.2. limbajul „nu este nici o simplă producere de semne materiale pentru
semnificații deja date, ci este creație de conținut și expresie ȋn același timp”

Una dintre cele mai importante implicații ale ȋnțelegerii funcției semnificative drept
funcția esențială a limbajului este că acest concept relevă foarte clar faptul că limbajul nu este o
nomenclatură (simplă instituire de expresie) pentru lucruri date și delimitate în prealabil (în
realitatea extralingvistică), adică semnul lingvistic nu substituie o realitate, ci o articulează, o
conceptualizează5. Așa cum am arătat mai sus (v. 1.2.1.) și cum reiese foarte clar din teoria
coșeriană, decupajul realităţii în unităţi lingvistice nu este impus de lucruri, ci este rezultatul unui
efort intelectual, creativ al omului, realizat în primul rând prin limbă. Așadar, limbile nu se
5
„(...) Constatarea diversităților limbilor și fireasca lor comparare ulterioară ne permit să separăm limbajul de
lucrurile desemnate și să remarcăm, ȋn acest fel, că limbajul nu este o nomenclatură pentru lucruri deja date ca atare,
(...), că nu este « ȋn mod natural » necesară nicio delimitare idiomatică și că, drept urmare, atât conținuturile, cât și
faptele materiale (« sunete ») ale limbilor sunt, cum se obișnuiește să se spună, « arbitrare », adică motivate doar
istoric și nu ȋn mod « natural » (sau ȋn sens cauzal)" (Coșeriu 2009:39).
 13

manifestă doar printr-un material sonor specific, ci, înainte de toate, articulează reprezentări
semantice specifice. De aceea, aşa cum spuneam mai sus, când învăţăm o limbă străină, nu
învăţăm expresii pentru aceleaşi conţinuturi, ci învăţăm chiar conţinuturi diferite. Și, în
consecinţă, aşa cum spune Humboldt, „orice limbă trasează ȋn jurul poporului căruia ȋi aparține
un cerc din care nu se poate ieși decât trecând, ȋn aceeași secundă, ȋn cercul altei limbi. Ȋnvățarea
unei limbi străine ar trebui de aceea să ȋnsemne dobândirea unei noi perspective ȋn viziunea
asupra lumii de până la acesl moment (...)” (Humboldt 2008:95). Cassirer dezvoltă această idee
humboldtiană potrivit căreia diferenţele dintre limbi nu sunt diferenţe de sunete sau de semne, ci
de „viziune asupra lumii” și constată că ȋn ȋnvățarea unei limbi străine „dificultatea reală constă
mult mai puțin ȋn ȋnvățarea limbii noi decât ȋn uitarea celei cunoscute ȋnainte”, deoarece „Nu ne
mai aflăm ȋn condiția psihică a copilului care dobândește pentru prima dată o concepție despre
lumea obiectivă. Pentru adult, lumea obiectivă are deja o formă definită ca rezultat al activității
limbii care, ȋntr-un anumit sens, a modelat toate celelalte activități ale noastre. Percepția,
intuițiile și conceptele noastre s-au ȋntrepătruns cu termenii și formele limbii noastre materne”
(Cassirer 1994:187).
Este necesar să ne amintim aici faptul că Ferdinand de Saussure ȋși formulează teza sa
fundamentală despre semnul lingvistic polemizând cu teoria reducționistă și inacceptabilă a
ȋnțelegerii limbii ca nomenclatură. Unul dintre cele mai importante argumente prin care Saussure
demontează această teză, afirmând că „semnul lingvistic nu unește un lucru și un nume, ci un
concept și o imagine acustică” (Saussure 1916/1998:85) este ȋnțelegerea faptului că „nu există
idei prestabilite și nimic nu e distinct ȋnainte de apariția limbii” (Saussure 1916/1998:126). (Vom
reveni asupra teoriei lui Saussure).

2.3. „creația de semnificate este cunoaștere și unirea lor cu un semnificant sau altul
(...) este un mod de a le fixa și de a le face obiective”

Funcţia semnificativă este situată de Coşeriu la nivelul logosului semantic aristotelic,

concept pe care autorul ȋl explică, ȋl exemplifică și ȋl raportează la alte viziuni teoretice 6, cu
intenția de a valorifica deschiderile oferite de acest concept aristotelic ȋn ȋnțelegerea limbajului
și, mai ales, ȋn ȋnțelegerea funcției esențiale a limbajului. Potrivit lui Aristotel, orice cuvânt
însemnă ceva, are semnificație, iar semnificația este un conținut interior, instituit și delimitat ȋn

6
A se vedea ȋntrega discuție ȋn Coșeriu 1994:7-26; v. și Coseriu 2011.
 14

conștiință și reprezintă, astfel, o cunoaștere. Orice cuvânt „captează unitatea unei esenţe” şi este
anterior distincţiei adevărat/fals; existenţă/inexistenţă. Cum observă Coșeriu, Aristotel oferă
prima definire a semnificatului, a conținutului lingvistic: „ȋnțelesul este ceea ce ne permite să
întrebuinţăm pentru numirea unei serii infinite de lucruri din realitate acelaşi cuvânt” (v. Coșeriu
1994:17). Semnificatul este tocmai acea „captare a unitarului”, a „unităţii unei esenţe”, o
desprindere de particularul absolut, acel „mod-de-a-fi-în-general”.
Consider că prin conceptul de funcție semnificativă, Eugeniu Coșeriu refundamentează
conceptul aristotelic de logos semantic din perspectivă humboldtiană, recuperând dimensiunea
istoricității semnificatului (a individualității acestuia ȋntr-o limbă), aspect neobservat de
Aristotel. Ȋn capitolul despre Aristotel din Istoria filozofiei limbajului, Coșeriu remarca faptul că
Aristotel a limitat ȋnțelegerea caracterului istoric al limbii la semnificante, considerând că doar
formele cuvintelor sunt diferite ȋn limbi diferite, nu și „conținuturile de conștiință”, care ar fi
universale: „Aristotel nu a observat caracterul condiționat istoric al semnificației și, prin aceasta,
specific fiecărei limbi individuale. Lucrul acesta l-a făcut abia Wilhelm von Humboldt” (Coșeriu
2011:131). Așadar, atât formele cuvintelor (semnificantele), cât și conținuturile cuvintelor
(semnificatele) sunt diferite ȋn limbi diferite și nu pot fi ȋnțelese ca fiind universale.
Mai mult decât atât, așa cum am arătat mai sus, pentru Coșeriu, semnificantul are rolul de
a fixa și de a obiectiva semnificatul, fiind subordonat acestuia. Conținuturile de conștiință nu pot
fi ȋmpărtășite celorlalți, decât dacă sunt materializate, reprezentate ȋn forme perceptibile.
Materialitatea limbajului derivă din universaliile esențiale semanticitate și alteritate 7. Conceptul
de alteritate este discutat de lingvistul român ȋn mai multe secvențe ale operei sale 8. Rezumând
foarte sintetic, acest concept de alteritate este ȋnțeles ca intersubiectivitatea constitutivă a
limbajului, solidaritatea cu o tradiţie istorică - limba - şi solidaritatea contemporană cu o
comunitate de vorbitori. Limbajul este într-un sens originar şi esenţial „şi pentru altcineva”, „şi al
altcuiva”, adică limbajul este întotdeauna orientat spre celălalt (care poate fi uneori doar proiecţia
unui interlocutor, poate fi reprezentat printr-un interlocutor virtual). Cuvintele limbii nu sunt
numai ale unui anumit vorbitor, ci aparţin unei comunităţi lingvistice și, de aceea, subiectul
creator de limbaj este un „subiect între subiecte”. Datorită alterităţii originare limbajul există
numai sub formă de limbi (tradiţii istorice comune).

7
Vezi Coseriu 1999
8
V. Coșeriu 1994:19-23.
 15

Așadar, funcția semnificativă este definită drept „creație de semnificate ȋn alteritate” și

această definire cuprinde sintetic cele trei universalii esențiale ale limbajului: creativitate,
semanticitate și alteritate9.
Funcția semnificativă presupune, ȋn teoria coșeriană, faptul că limbajul ȋn esența sa
reprezintă o clasificare primară a lumii şi a experienţei omului în lume, prin conţinuturi
lingvistice, prin semnificate și prin aceasta este, de fapt, o cunoaştere spontană, intuitivă a
realităţii, o cunoaștere ȋmpărtășită a unei ȋntregi comunități lingvistice.
Iar această cunoaștere primară este orientată la nivel discursiv spre finalitatea creației de
sens. Doar ulterior cunoașterii lingvistice putem dobândi o cunoaştere de tip ştiinţific, teoretic
despre lume, dar şi în aceste situaţii operăm cu semnificate care ne sunt date în mod primar prin
limbaj, prin acel logos semantic. Eugen Coșeriu a recuperat și a revalorizat teoria lui Aristotel10
și conceptele sale de logos semantikos, logos pragmatikos, logos apophantikos și logos poetikos,
propunând distincții conceptuale esențiale la nivelul finalităților discursive care orientează
creația de sens. Astfel, ȋn viziunea teoretică a lui E. Coșeriu, funcția semnificativă (ca finalitate
internă și primordială a limbajului) este orientată implicit, la nivel discursiv, spre alte finalități
ulterioare care o presupun implicit 11: fie spre interpretarea teoretică și logică a lumii (finalitatea
științifică/logos apophantikos), fie spre eficacitatea interacțiunii practice (finalitatea
practică/logos pragmatikos), fie spre creația de lumi (finalitatea poetică/ logos poetikos). Aceste
finalități sunt realizate la nivelul sensului, care este conținutul textului sau al unui act de vorbire.
Faptul că limbajul ne structurează lumea (care altfel ar fi haotică) și, prin aceasta, reprezintă
o cunoaștere, o ordonare prin conținuturi lingvistice reiese ȋn mod evident din mărturiile
9
Pentru o discuție mai detaliată asupra acestor universalii esențiale, dar și despre universaliile secundare, derivate,
respectiv, istoricitate și materialitate, trimitem la Coserio 1999.
10
„Aristote déjà a montré que le langage en tant que tel, le «logos sémantique» (…) est antérieur au langage qui
affirme ou nie quelque chose à propos de quelque chose, au «logos proposionnel» (…). Par consequent, le langage
propositionnel (…) est, sans doute, «langage» (logos semantikos), cependant non pas «langage» tout court, mais
langage avec une détermination ultérieure” (Coseriu 2001: 22-23).
11
„Tot limbajul este semantikós (înseamnǎ ceva), dar nu tot limbajul este apophantikós (afirmativ şi negativ),
aceastǎ fiind o determinare ulterioarǎ a limbajului. De aceea, limbajul ştiinţific este limbaj cu încǎ ceva, cu o
determinare suplimentarǎ. (…) Existǎ o determinare practicǎ sau pragmaticǎ, acea determinare pe care o studiem
în retoricǎ. Acest limbaj al interacţiunilor ar fi lógos semantikós cu o determinare ulterioarǎ lógos pragmatikós, de
ordin pragmatic. Determinarea poeticǎ este, de asemenea, şi ea ulterioarǎ.
Am avea deci:
- apophantikós
lógos semantikós – pragmatikós
- poietikós”
(v. Coşeriu 1994: 15-16).
 16

persoanelor care au ȋnvățat să vorbească (au dobândit principiile vorbirii omenești) nu ȋn

perioada copilăriei timpurii (cum se ȋntâmplă ȋn mod obișnuit), ci la o vârstă când amintirile
rămân conturate și pot constitui o mărturie extrem de importantă din perspectiva lingvisticii, mai
exact a ȋnțelegerii limbajului și a funcției sale. Celebrul caz al lui Helen Keller, fetița oarbă și
surdă care ȋnvață să vorbească și chiar ajunge scriitoare, ȋn ciuda acestor majore limitări la
nivelul percepțiilor, este evocat, așa cu aminteam mai sus 12, și de Ernst Cassirer ȋn cadrul
discuției despre funcția simbolică specifică limbajului omenesc (Cassirer 1994). (Vom reveni
asupra acestui subiect).

3. Funcția semnificativă vs. funcția comunicativă

Am văzut, aşadar, că răspunsul pe care ȋl oferă Coșeriu problemei referitoare la reducţia

funcţiei limbajului la comunicare se găsește amplu formulat ȋn ȋnsuși conceptul de funcție
semnificativă, ca finalitate esențială a limbajului. Funcția semnificativă răspunde la ȋntrebarea
fundamentală „ce este limbajul ȋnainte de a servi la comunicare?”, ce este limbajul ȋn esența lui?
De asemenea, Coșeriu realizează o distincție importantă menită să surprindă mai bine
diferența dintre funcția semnificativă și funcția comunicativă, și anume, distinge două accepțiuni
ale comunicării: „a comunica ceva despre ceva și a comunica ceva cu cineva” (Coșeriu 1994:22).
Autorul arată că „de obicei se consideră că funcțiunea limbajului este de a comunica ceva despre
ceva, dar această funcțiune este secundară și derivată, nu este esențială, ȋn sensul că poate lipsi”
(Coșeriu 1994:22). Această accepțiune se referă la transmiterea de informații și aparține
finalității practice, ca finalitate ulterioară, derivată, a finalității semnificative.
Ȋn schimb, ‘comunicarea cu celǎlalt’, implicǎ alteritatea, care este o condiţie esenţialǎ şi
intrinsecǎ oricǎrui act de vorbire, condiţie care nu poate lipsi, întrucât corespunde
intersubiectivitǎţii constitutive a limbajului. Datorită alterităţii originare care face ca limbajul să
fie întotdeauna cunoaştere intersubiectivă, subiectul creator de limbaj este un „subiect relativ”,
„un subiect între subiecte”, un „subiect istoric” care presupune alte subiecte ce fac parte din
aceeaşi comunitate istoricǎ: el este “situat de la început într-o limbă şi creează într-o limbă (care
nu e numai a lui, ci aparţine unei comunităţi)” (Coşeriu 1997: 82.). Funcţia intrinsecǎ şi esenţialǎ
a limbajului (funcţia semnificativǎ – creaţia de semnificate în alteritate) include şi chiar este
condiţionatǎ de aceastǎ dimensiune a alteritǎţii.

12
Vezi supra, discuția despre aspectul materialității ȋn limbaj (1.2.0.).
 17

Așadar, ‘comunicarea cu celǎlalt’ este prezentǎ la un nivel funcțional primar (ȋn ȋnsăși
funcţia semnificativǎ, ca funcție primordială a limbajului) și reprezintǎ actualizarea unui mediu
semnificativ comun, prin faptul că ȋn permanență (chiar și atunci când ne vorbim ȋn gând sau
când ne adresăm unui obiect) noi creăm un sens inteligibil, valid și ȋl creăm prin cuvintele limbii,
așadar prin conținuturi lingvistice care nu ne aparțin doar nouă, ci ȋntregii comunități lingvistice
din care facem parte, actualizând, astfel, intersubiectivitatea ca o condiție sine-qua-non a
limbajului. Pe de altă parte, ‘comunicarea a ceva’ (care relevǎ funcţia practicǎ a limbajului,
transmiterea de informaţii) este prezentă la un nivel funcțional secundar, fiind, neesenţialǎ, ca
dovadă că, în anumite circumstanţe, poate lipsi, fǎrǎ ca limbajul sǎ fie prin aceasta abolit (de
exemplu, când vorbim cu noi ȋnșine sau cu o plantă, nu transmitem niciun mesaj, dar, ȋn ciuda
acestui fapt, realizăm un act lingvistic valid).
În consecinţǎ, considerarea funcţiei comunicative drept funcţia esenţialǎ a limbajului și
ȋnțelegerea limbajului ca „instrument de comunicare” constituie una dintre reducțiile sau erorile
epistemologice ale orientǎrilor din lingvisticǎ13.
De asemenea, vă reamintesc două observații importante pe care le-am discutat la ultimul
curs:
a. În primul rând, dacă am considera că funcția comunicativă este funcția esențială a
limbajului, atunci nu am mai putea identifica diferența specifică a limbajului omenesc față de
pseudolimbajul (formele de expresie) din lumea animală, deoarece și necuvântătoarele ȋși
transmit informații (de multe ori mult mai bine decât noi, oamenii) 14; de asemenea, considerarea
funcției comunicative ca funcție primară a limbajului ar conduce, inevitabil, la echivalarea limbii
(definită drept cod) cu alte coduri nonlinvistice, convenționale, așa cum presupune teoria
jakobsoniană referitoare la factorii comunicării și la funcțiile limbajului 15. Comunicarea, ȋn
această accepțiune a transmiterii de informații, reprezintă, așadar, un numitor comun al
limbajului uman, al codurilor nonlingvistice și al pseudolimbajului animal și, ca atare, nu este ȋn
măsură să clarifice și să identifice dimensiunea limbajului omenesc ȋn specificitatea sa simbolică
și creatoare.

13
Pentru o discuție amplă asupra reducțiilor logosului semnatic la una sau alta dintre modalitățile sale (apofantică,
pragmatică sau poetică) a se vedea Coșeriu 2011:133-137.
14
Pentru o discuție asupra fucției simbolice, ca funcție esențială și distinctivă a limbajului uman ȋn raport cu
pseudolimbajul animal, a se vedea Cassirer 1994:46-65 și Benveniste 2000:28-33.
15
Jakobson 1960/1963
 18

b. În al doilea rând, trebuie să precizăm faptul că funcția comunicativă este, cu

siguranță, o (importantă) funcție a limbajului, dar nu este funcția esențială, ci o funcție
ulterioară, derivată care trebuie să presupună și să se bazeze pe funcția semnificativă, ca funcție
primară și esențială a limbajului.
Aşadar, finalitatea comunicativă este cu certitudine o finalitate a limbajului (alături de
finalitatea științifică şi poetică), dar funcția esențială a limbajului nu se regăsește la nivelul
acestei finalități. Mai mult decât atât, aceste finalităţi (inclusiv cea comunicativă) sunt ulterioare,
deci le regăsim la nivelul actelor lingvistice concrete şi nu la nivelul idiomatic. De fapt, funcţia
semnificativă este orientată la nivel discursiv spre aceste finalităţi. (Vedeţi Anexa: Tabel
sintetizator al finalităţilor limbajului)

În concluzie, aceastǎ definire complexǎ a limbajului dintr-o perspectivǎ esenţialǎ şi

intrinsecǎ priveşte limbajul în ceea ce este el primordial, autonom, fǎrǎ a-l reduce la ceea ce îi
este secundar, accesoriu şi derivat. Altfel spus, acest concept coşerian de funcţie semnificativǎ
defineşte nu numai esenţa creatoare a limbajului, ci şi autonomia sa funcţionalǎ, în spiritul
conceptului aristotelic de logos semantic, concept refundamentat de Coșeriu din perspectivă
humboldtiană. În acelaşi timp, acest concept relevă complexitatea semnificatului şi proiectează o
viziune amplă asupra înţelegerii acestuia.

Bibliografie:

Benveniste, Émile, 2000, Probleme de lingvisticǎ generalǎ, vol. I, Editura Teora,

București, traducere ȋn limba română de Lucia Magdalena Dumitru.
Boc, Oana, 2007, Textualitatea literară şi lingvistica integrală. O abordare funcţional-
tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire, Editura Clusium, Cluj-Napoca.
Boc, Oana, 2016, „De la funcția semnificativă la finalitatea poetică”, ȋn Dumitru-Cornel
Vîlcu, Eugenia Bojoga, Oana Boc, (eds.), Şcoala integralistă clujeană. Contribuţii. Volumul 1,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2016, p. 129-148.
Cassirer, Ernst, 1994, Eseu despre om. O introducere ȋn filozofia culturii umane, Editura
Humanitas, București.
Cassirer, Ernst, 2008, Filosofia formelor simbolice.Limbajul, Vol. I, Editura Paralela 45,
Pitești.
 19

Coseriu, Eugenio, 1952/1977, "La creación metafórica en el lenguaje", în Coseriu 1977,

p. 66-102.
Coseriu, Eugenio, 1967/1977, "El lenguaje y la comprensión de la existencia del hombre
actual", în Coseriu 1977, p.34-65.
Coseriu, Eugenio, 1967/1977, "El hombre y su lenguaje", ȋn Coseriu 1977, p.13-33.
Coşeriu, Eugeniu, 1973/2000, Lecţii de lingvisticǎ generalǎ, Editura ARC, Chişinău,
traducere în limba română de Eugenia Bojoga.
Coseriu, Eugenio, 1977, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología
lingüística, Editorial Gredos, Madrid.
Coşeriu, Eugenio, 1981/2014, Lingvistica textului. O introducere în hermeneutica
sensului, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, traducere în limba română de Eugen
Munteanu şi Ana-Maria Prisacaru.
Coşeriu, Eugen, 1994, Prelegeri şi conferinţe, supliment al “Anuarului de lingvistică şi
teorie literară” al Institutului de Filologie Română “Al. Philippide”, Iaşi, tom XXXIII, 1992-
1993.
Coserio, Eugenio, 1999, "Dix thèses à propos de l’essence du language et du signifié",
Texte inédit, Colloque international “Perception du Monde et Perception du Language”,
Strasbourg, 7-10 octobre 1999; v. on-line: http://www.revue-
texto.net/Inedits/Coseriu_Theses.html; în volum: în D. Keller, J.P. Durafour, J.F.P. Bonnot, R.
Stock (ed.), Percevoir: monde et language. Invariance et variabilité du sens vécu, Sprimont
(Belgia), p. 79-83.
Coșeriu, Eugeniu, 2009, Omul și limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a
limbii și lingvistică generală. Antologie, argument, note, bibliografie și indici de Dorel Fȋnaru,
Editura Universității "Alexandru Ioan Cuza", Iași.
Coșeriu, Eugeniu, 2011, Istoria filozofiei limbajului. De la ȋnceputuri până la Rousseau,
Editura Humanitas, București, traducere în limba română de Eugen Munteanu şi Mădălina
Ungureanu.
Humboldt, Wilhelm von, 1935/1984, Über die Verschiedenheit des menschlichen
Sprachbaues und ihren Einfluß auf die geistige Entwicklung des Menschengeschlechts, Berlin,
1935, fragmente traduse ȋn limba română ȋn Teorie și metodă ȋn lingvistica din secolul al XIX-
lea și de la ȋnceputul secolului al XX-lea. Texte comentate, Universitatea din București, 1994.
 20

Humboldt, Wilhelm von, 2008, Despre diversitatea structurală a limbilor și influența ei

asupra dezvoltării spirituale a umanității, Editura Humanitas, București, traducere în limba
română de Eugen Munteanu.
Jakobson, Roman, 1960/1963, Essais de linguistique générale, Minuit, Paris.
Saussure, Ferdinand de, 1916/1998, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iași.
Teorie și metodă ȋn lingvistica din secolul al XIX-lea și de la ȋnceputul secolului al XX-
lea. Texte comentate, Universitatea din București, 1994.
Vȋlcu, Cornel, 2013, „Funcția semnificativă și universaliile limbajului”, ȋn Limba
română, Nr. 5-6 (215-216), Chişinău, 2013, p. 44-6

Anexa: Tabel sintetizator al finalităţilor limbajului

Proces semantic primar Proces semantic secundar

(care structureazǎ lumea – limitat de alteritate) (finalităţi ulterioare ale logosului semantic, care delimitează
zone textual-tipologice diferite)

Finalitate semnificativǎ
→ Finalitatea “poetică” (logos poetic) -
(Logos semantic) vizează “creaţia de lumi”

“creaţia de semnificate în alteritate” ------------------------------------------------------- ---------------------

→Finalitatea “ştiinţificǎ” (logos apofantic) –
vizează interpretarea ştiinţifică, teoretică sau logică a lumii

→ Finalitatea “practicǎ” (logos pragmatic) –

vizează eficacitatea intracţiunii practice dintre oameni

Finalitate realizatǎ la nivelul Finalitate realizatǎ la nivelul

SEMNIFICATULUI SENSULUI
(conţinut al limbii) (conţinut al textului, al unui act lingvistic)

(Boc 2007: 95)