Omul și Limbajul Său

Limbajul ca energeia
 Limbaj:

• S-au mai spus şi continuă să se spună multe lucruri - prea multe –

care ar fi fost mai bine să nu se fi spus.

• se poate foarte uşor întîmpla să se ia drept esenţial şi primar cu

ceea ce este secundar, auxiliar şi derivat.
 Prima constatare cu privire la limbaj - şi care, ca să spunem aşa, ni se impune încă
de la prima vedere - este aceea că limbajul se prezintă concret ca o activitate umană
specifică şi uşor de recunoscut, şi anume ca vorbire sau discurs.
Omul = „Ființa vorbitoare”

1. A vorbi
2. A nu vorbi

Tăcerea
3. a-fi-încetat-de-a-vorbi
4. a-nu-vorbi-încă

„o determinare negativă a vorbirii, ca delimitare sau suspendare a acesteia. ”

„Ca suspendare intenţională a vorbirii, tăcerea poate deveni chiar mijloc expresiv.”

Pericol: „a considera limbajul doar ca o modalitate expresivă printre altele.”

Tăcerea: 1. are sens | mai bine spus, ea poate, împreună cu semnificatele lingvistice, să contribuie la sensul unui
discurs
2. nu are semnificat propriu
Nu este limbaj.

„Deci, respingînd reducerea limbajului la o simplă activitate de expresie

subiectivă, remarcăm de asemenea – şi aceasta să rămînă pentru moment o simplă
observaţie - că semnificatul obiectiv este esenţial pentru manifestarea limbajului ca
atare.”
Limbajul ca vorbire:

1. „Echivalarea funcţiei proprii şi, drept urmare, a finalităţii limbajului cu funcţia

sau tipurile de funcţie ale actelor de vorbire.”

2. Limbajul, este o vorbire cu altul.

3. se realizează în fiecare caz după o tehnică determinată şi condiţionată istoric,

adică în acord cu o limbă.
Limbajul ca vorbire:

1. „Echivalarea funcţiei proprii şi, drept urmare, a finalităţii limbajului cu funcţia

sau tipurile de funcţie ale actelor de vorbire.”

Problema: 1. posibil să presupunem că limbajul are menirea de "a exprima

ideile„ (sau viceversa, de a le ascunde)
2.să căutam să definim limbajul prin intermediul unui „serveşte la” sau
„serveşte în special pentru aceasta sau aceea”

nu e vorba de finalitate a limbajului, ci doar de scopurile actelor de vorbire.

Vorbirea: multe scopuri (unele chiar contradictorii)—nu putem ajunge la o esență a

limbajului
Limbajul ca vorbire:

2. Limbajul, este o vorbire cu altul.

• diferenţiază deja limbajul de celelalte activităţi expresive, care nu se îndreaptă în

mod necesar către altă fiinţă
• spre deosebire de vorbirea cu animale, unde nu se transmit semnificate/ sensuri; nu
se "comunică" nimic, ci animalul îşi adaptează reacţia la altă reacţie, interpretată.
• Esența limbajului: se manifestă în dialog, în "vorbirea-unuia-cu-celălalt", mai
precis: esenţa limbajului este strîns legată de ceea ce interlocutorii au în comun.
Limbajul ca vorbire:

3. Se realizează în fiecare caz după o tehnică determinată şi condiţionată istoric,

adică în acord cu o limbă.

• „vorbirea înseamnă întotdeauna a vorbi o limbă”

• Modul de a fi a limbajului=mod verbal dar tehnicile istorice a vorbirii sunt
„adverbiale”(fiind modalitățile unei activități)

Scopurile ocazionale ale vorbirii: posibilități, nu esență a limbajului

 Riscuri ale considerării limbii ca separată de
vorbire:
1. Ignorarea relației limbajului cu extralingvisticul;
• -limbajul, în ciuda autonomiei sale, este o forma de cunoaștere a realității extralingvistice
2. Respingerea concepției „ingenue” asupra limbajului (concepția vorbitorilor)

• -concepția ingenuă: nu o explicație, dar o condiție efectivă a limbajului

• -limbajul funcționează pentru și prin vorbitori, nu lingviști.
3. Riscul de a confunda sau de a echivala generalitatea empirică a ceea ce se observă în limbi
cu ceea ce este universal în limbaj.
d) Riscul de a supraestima diversitatea limbilor; de a considera fiecare limbă ca ceva închis,
fără a vedea conexiile între ele.
Fiecare limbă este un sistem specific, dar specific în interiorul a ceea ce este universal in
limbaj. Humboldt: fiecare limbă este o cheie pentru celelate.
e) Riscul de a nu înţelege în mod corect caracterul tehnic al limbii.

-limbile se cunosc de vorbitori, nu în sensul „teoretic” cunoscut de lingviști, ci într-un

sens

„clar-confuz”(Leibniz) - vorbitorii cunosc/ pot vorbi limba chiar daca nu știu să explice
toate mecanismele acesteia.

„Complexă este, ca să spunem aşa, gramatica gramaticienilor, nu gramatica

vorbitorilor.”
f) Riscul de a înțelege limbile ca ceva static și de a pierde din vedere caracterul
limbajului ca producere

Vorbirea concepută doar ca realizare a limbii, nu ca producere a limbii

Relatia limbă-vorbire transformată în relația cod-mesaj; vorbirea este

limbajul ca producere concretă.

„schimbarea lingvistică a fost considerată ca un paradox al limbilor

(limbile nu ar trebui să se schimbe şi, totuşi, se schimbă) şi că s-a încercat
interpretarea ei ca ceva exterior limbilor înseşi şi motivat prin "cauze"
externe.”
 Rezolvare
• „Această ultimă eroare (dar nu numai aceasta) poate fi evitată şi pretinsa
aporie a faptului sincronie ("funcţionarea limbii") şi a faptului diacronic
("schimbarea lingvistică") poate fi rezolvată (adică anulată) dacă se
înţelege limbajul ca energeia, în sensul lui Humboldt.”
• Humboldt scrie: "EI însuşi [limbajul] nu este Un Werk [operă, produs]
(ergon), ci o Tătigkeit [activitate] (energeia)
 Energeia: activitatea anterioară potenţei, adică activitatea creatoare sau "liberă" (în sensul
filozofic al cuvîntului liber) . Or, o activitate "liberă" este o activitate al cărei obiect este în mod
necesar infinit (Schelling).

Limbaj-energeia: activitate creatoare în toate formele sale.

Orice act de vorbire este un act creator!

-pentru al intelege, avem nevoie a apelam la situatiile si contextele (care sunt ale noastre ca
vorbitori) și trecem cu vederea faptul că fiecare act de vorbire se află în infini te relaţii care-i pot
completa şi determina sensul).

Limbile sunt tot energeia; sunt modalități ale limbajului interpretat istoric, deci sunt tot dinamice
(astfel rezolva problema diacroniei).
 „Chiar îi reproşează lui Humboldt că nu a făcut distincţia între activitatea
creatoare care aplică reguli şi activitatea creatoare care modifică reguli (ale limbilor).
Contra unui astfel de reproş trebuie să avertizăm că, dacă limbajul este înţeles ca
energeia, această distincţie nu-şi găseşte locul şi, mai mult, este lipsită pur şi simplu
de sens, dat fiind că în realitate funcţionarea regulilor şi "schimbarea lingvistică" nu
sînt, în limba însăşi, două momente, ci unul singur.”
 „Ceea ce în norma limbii se prezintă ca fapt diacronic ("schimbare"), din punctul
de vedere al sistemului este doar o simplă aplicare de reguli de producere
(funcţionare "sincronică") şi în aceea că ceva analog apare în relaţia dintre sistemul
limbii şi tipul lingvistic. Astfel, o limbă nu este un "lucru făcut", un produs static, ci
un ansamblu de "moduri de a face", un sistem de producere care, în orice moment,
doar parţial se prezintă ca deja realizat în mod istoric în produse lingvistice.”
 Implicații:

1. Limbajul ca activitate creatoare poate fi pus pe același nivel cu arta, știința, filosofia
2. Caracterul creator al limbajului nu trebuie nici el să fie trecut cu vederea în investigarea
tehnicii lingvistice: tehnica lingvistică este în mod esenţial un sistem pentru crearea de
fapte noi, nu doar pentru repetarea a ceea ce a fost făcut deja în limba realizată istoric.
3. Faptul lingvistic propriu-zis trebuie explicat în fiecare caz prin funcție nu prin materialitate.
4. Pentru interpretarea şi explicarea faptelor lingvistice singura abordare potrivită este cea
finalistă, nu cea cauzală.
5. Descrierea unei limbi trebuie făcută ca un sistem de producere, nu doar ca produs.
• Limbaj = energeia = activitate liberă (ține de om, omul e liber)

• Risc de a echivala funcția cu instrumentalitatea. Se reduce limbajul la un fenomen

non-autonom, „se determină esenţa limbajului nu prin finalitatea sa internă, care
constituie motivaţia sa primară, ci prin întrebuinţarea sa externă.”

Reducerea Limbajului la Instrument al gândirii raționale

-se considera ca funcția limbajului e doar să reproducă ce a fost deja produs,

ignorând abilitatea de a produce lucruri noi.
limbajul exprimă în mod propriu doar conceptualul. Dar "conceptual" nu înseamnă
încă "raţional" sau "logic" şi reducerea faptului lingvistic sau a celui conceptual la
logos-ul raţional este o simplificare arbitrară a lui "ceea ce se poate spune" (dicibile,),a
logosului în totalitatea sa.

Aristotel: Logos semantic: anterior limbajului care afirmă sau neagă ceva (logos
propozițional).

„În limbajul ca atare, după Aristotel, nu se face încă distincţia între existenţă şi
inexistenţă, nici distincţia între adevărat şi fals, care apar doar în "propoziţie" (sau
"judecată"), adică în acel logos care converteşte relaţiile lingvistice în relaţii
"obiective" (privitoare la "obiectele" desemnate). ”
Reducere a limbajului la înţelegerii limbajului ca instrument al
vieţii practice, al manevrării practice cu persoanele şi cu lucrurile.

• limbajul poate fi folosit în scopuri practice şi chiar facilitează într-omare măsură

multe forme ale activităţii practice.

• trebuie să ne întrebăm de ce, pentru asemenea scopuri, a fost nevoie să fie create
semnificaţii conceptuale, căci, strict vorbind, pentru manevrare a practică cu lumea,
conceptualul nu este, în realitate, absolut necesar
• ”Nu este admisibil nici ca o limbă (formă istorică a limbajului) să fie definită ca un
sistem de activităţi "care serveşte în principal pentru scopurile comunicării şi
coordonării activităţilor între membrii unei comunităţi" (cum o face Carnap, cu
referire la engleză).”
• Faptul lingvistic este, în mod evident, expresie cu semnificat, sau expresie şi
semnificat în acelaşi timp. Iar uniunea dintre expresie şi semnificat se numeşte în
mod comun semn.

• cînd este vorba de limbaj, semn este, fără îndoială, un termen foarte comod şi util,
însă doar dacă se interpretează corect, mai bine zis doar dacă sînt înţelese ca
intralingvistice cele două feţe ale semnului: expresia şi conţinutul, "semnificantul"
şi "semnificatul".
• „folosirea termenului semn produce impresia că, înainte de limbaj, ar exista deja
un signandum; şi în acest mod se ajunge foarte uşor la conceperea limbajului ca un
simplu sistem de desemnare ("nomenclatură") pentru „lucruri" deja date ca atare.
Dacă se adoptă o asemenea concepţie, domeniului limbajului îi rămîne doar
semnul material, în timp ce continutul se consideră a fi ceva extralingvistic.”

• „limbajul ca energeia este, într-un singur act, cunoaştere şi formă de fixare şi

obiectivare a cunoaşterii înseşi.”

• „ceea ce, în cunoaşterea lingvistică, este conceput ca identic cu sine însuşi şi diferit
de toate celelalte nu este decît un conţinut al conştiinţei.”
•
-a cunoaște: a concepe ceva identic cu sine însăși și diferit de toate celelalte.
limbajul nu depinde absolut deloc de existenţa "lucrurilor" - căci este anterior
distincţiei înseşi între existenţă şi inexistenţă - ci, invers, este condiţie necesară
pentru confirmarea existenţei lucrurilor (sau a "inexistenţei" lor).

-limbajul ca atare nu distinge între obiecte interioare şi exterioare (obiecte „mentale”

şi obiecte „reale”).

-prin limbaj adeverim existența obiectelor în lume, nu invers.

-un cuvânt ca „arbore” semnifică „faptul de a fi arbore”/„arboreitatea” nu un arbore
real.
-Semnificatul, aşadar, implică doar posibilitatea "entităţii" -un "a-fi-aşa-şi-aşa"- şi nu
entitatea însăşi.
-"Faptul de a fi arbore" ("arboreitatea") este primar, iar aplicarea la arbori, la entităţi
le care corespund unui atare mod de a fi, este un fapt secundar.
• „Limbajul face posibil, prin urmare, accesul la extralingvistic, la lucrurile înseşi.”

• Dar încă mai important şi esenţial este că limbajul face lucrurile accesibile
investigaţiei obiective, fapt pentru care poate fi considerat drept principiu şi bază
primă a ştiinţei.

• Lumea lucrurilor (sau „obiectelor”) îi este dată omului, însă doar prin intermediul
lumii semnificaţiilor: prin intermediul configuraţiei lingvistice.

• Limbajul împarte „obiecte” științelor: obiecte precum „libertate” sau „adevăr”

filosofiei
Astfel, întrebările ştiinţelor natura le şi ale culturii, adică întrebările privitoare la
existenţa unei "clase" (de exemplu, "ce este un arbore?", "ce este un cuvînt?"),
întrebarea istorică, adică întrebarea privind existenţa unui "individ" (de exemplu,
"cine este Petru?") şi întrebarea filozofică, adică cea cu privire la sensul fiinţării (de
exemplu, "ce este adevărul?").

Relaţia dintre ştiinţă şi limbaj este, aşadar, relaţia unui fapt secundar şi condiţionat cu
un fapt primar şi condiţionant.

"Lucrurile", ca ceva cunoscut şi delimitat, sînt accesibile doar prin intermediul

limbajului; însă o cunoaştere tehnică în ceea ce priveşte lucrurile este posibilă şi fără
limbaj.
Știința nu este posibilă fără limbaj.

Tigrul este un animal sălbatic.

-se referă la toți tigrii, nu la un animal specific
-doar prin limbaj poate știința declara ce-ul unui obiect

Once ştiinţă trece dincolo de limbaj în două sensuri esenţiale: pe de o parte, se

îndreaptă spre realitatea lucrurilor înseşi şi de asemenea a lucrurilor care nu sînt date
în limbaj (pe care le descoperă pe cont propriu sau le delimitează cu ajutorul
propriilor criterii); pe de altă parte, întreprinde o determinare specială a limbajului ca
limbaj tehnic, atît pentru ceea ce este dat deja în limbaj, cît şi pentru ceea ce
descoperă sau delimitează ea însăşi.
• Obiectivarea intuiţiei, relaţia între creatorul de limbaj şi creaţia sa, este doar o
dimensiune a limbajului.
• A doua: deschiderea conștiinței creatoare de limbaj spre alte conștiințe.
• Heiddeger: există comunicare pentru că interlocutorii au deja ceva în comun.

• Distingem între comunicarea a ceva cuiva, care poate lipsi și comunicarea cu

celălalt.
• Comunicarea cu celălalt este esențială; comunicarea nu e „doar ca să fie” ci se
creează ca fiind deja a altora.
 Limbajul
• Manifestare primară a socialului (a-fi-cu-altul)
• Limba: obligație liber asumată
• Limbajul: expresie a intersubiectivității
• Libertatea limbajului: istorică
• Limbajul: „înțelegere a ființei, dar nu din partea unui subiect absolut, nici
a individului empiric, ci din partea omului istoric care, tocmai de aceea,
este în acelaşi timp o entitate socială.”