HUMBOLDT

”Limbajul este munca mereu repetată a minţii pentru a face sunetul articulat capabil să exprime
gândirea.” (Humboldt)

”am găsit cheia cu care pot explora toate adâncimile universului – limba!”

„Nu există putere a sufletului care să nu fie activă în acest proces. Nimic în natura intimă a omului nu
este atât de adânc, atât de fin sau atât de cuprinzător, încât să nu răzbată în tărâmul limbajului și să
nu fie hrănit de acesta.” (Humboldt).

”Analiza faptelor fonetice și morfologice trebuie să slujească la reducerea la minimum a aspectului

arbitrar în elaborarea și demonstrarea unor teze semantice și sintactice privind caracterul specific al
diferitelor limbi în raport cu istoria socială și culturală”... (Humboldt).

„Limbajul este adânc implicat în dezvoltarea spirituală a umanității, o însoțește pe fiecare treaptă a
progresului sau a regresului local și fiecare stadiu cultural, din fiecare epocă, este recognoscibil și în
limbaj...” (Humboldt)

„Considerată în esența sa reală, limba este ceva trecător în mod continuu și în fiecare clipă. Chiar și
conservarea ei prin scriere este întotdeauna doar o păstrare incompletă și mumificată, care reclamă
mereu, la rândul ei, ca rostirea vie să fie făcută sensibilă. Limba însăși nu este un act (ergon), ci o
activitate (energeía). De aceea, adevărata definiție a limbii nu poate fi decât una genetică”.

”Limba este, cu alte cuvinte, efortul veșnic reluat al spiritului de a face sunetul articulat capabil să
exprime ideea. Într-o accepție strictă și nemijlocită, aceasta este definiția acutului individual de
vorbire; într-o accepție adevărată și esențială, putem considera limba, ca să spunem așa, drept
exclusiv totalitatea actelor de vorbire. Căci în haosul dispersat de cuvinte și reguli pe care obișnuim
să le numim limbă, ceea ce există cu adevărat este doar elementul particular produs prin vorbire
(subl. n.), iar acesta nu este niciodată complet, necesitând și el o nouă prelucrare pentru a reflecta
natura actului viu al vorbirii și pentru a da o imagine adevărată a limbii vii” (Humboldt).

”Limbajul izvorăște într-adevăr dintr-un adânc al umanității atât de misterios, încât ne împiedică să-l
tratăm ca pe o operă veritabilă și ca pe o creație a popoarelor. El posedă un fel de spontaneitate
care, deși inexplicabilă în esența ei, ni se dezvăluie în mod evident și nu este, din acest punct de
vedere, un produs al activității, ci o emanație involuntară a spiritului, nu o operă a națiunilor, ci un
dat care le revine acestora grație propriului destin” (Humboldt)

”Crearea limbii este o necesitate internă a omenirii, nu numai una externă pentru intreținerea
relațiilor în comun, ci una existentă în însăși natura omenirii, indispensabilă pentru dezvoltarea
forțelor spirituale și pentru dobândirea unei concepții despre lume la care omul nu poate accede
decât dacă aduce claritate și precizie în gândirea sa prin gândirea în comun cu alții.” (Humboldt)
SAUSSURE
”...trebuie să te plasezi mai întâi pe terenul limbii și să iei limba drept normă a tuturor celorlalte
manifestări ale limbajului” (p. 36).

”Pentru a atribui limbii primul loc în studiul limbajului, putem folosi și argumentul că facultatea –
naturală sau nu – de a articula cuvinte nu se exercită decât cu ajutorul instrumentului creat de
colectivitate; deci nu e iluzoriu să spunem că unitatea limbajului este dată de limbă” (p.37).

”Separând limba de vorbire, separăm în același timp: 1. ceea ce este social de ceea ce este
individual; 2. ceea ce este esențial de ceea ce este accesoriu și mai mult sau mai puțin accidental (p.
37).

”Ea este partea socială a limbajului, exterioară individului (...) ea nu există decât în virtutea unui fel
de contract încheiat între membrii comunității. (p. 40)

Se poate deci concepe o știință care studiază viața semnelor în viața socială; ea ar fi o parte a
psihologiei sociale și, prin urmare, a psihologiei generale; o vom numi semiologie... Lingvistica nu
este decât o parte a acestei științe (p. 41).

”Lingvistica se află aici înaintea celei de a doua bifurcații ale sale. Mai întâi, a trebuit să alegem între
limbă și vorbire; iată-ne acum la încrucișarea drumurilor ce duc unul spre diacronie, celălalt spre
sincronie.”

”Aflându-ne în posesia acestui dublu principiu de clasificare, putem adăuga că tot ceea ce este
diacronic în limbă nu este decât prin vorbire. Germenele tuturor schimbărilor se află în vorbire”. (p.
112)”