Procesul

Procesul lui Anania este prezentat in capitolul Proces in umbra lui Kafka, pe parcursul a 10 pagini
( 279-288).
Primul lucru pe care autorul decide sa l impartaseasca cu referire la acesta este ,, grija securistilor
de a salva aparentele, de a crea impresia ca totul se desfasoara sub semnul unui desavarsit
umanitarism.
Cu intentia unei aparitii de bun augur a detinutilor in fata tribunalului, securistii isi schimbau
comportamentul fata de victime, facându-le adevarate privilegii acestora: imbaiere, hrana buna si
consistenta, vitamine, primenire, haine curate, tigari etc.
Autorul remarca cu vadita ironie ca judecata trebuia sa ti o intampini surazand, lucru de care aveau
grija cu mare atentie oamenii regimului.
,,Seful de lot'' o numeste pe principala acuzatoare a lui – maica Veniamina- ,, nefericită'' . Isi
marturiseste naivitatea pentru obiectivitatea Justitiei ( de remarcat ca majuscula folosita indica
implicit o nota de respect pentru aceasta). Prin caracterul sau indarjit, gratie insistentelor sale,
reuseste sa obtina de la magistrati confruntarea cu aceasta.
Singura chestiune pe care o dezminte in timpul interogatoriului cu durata de doua ore, este
activitatea legionara de la Viforata, punand in seama torturii declaratia anterioara a existentei
acesteia, ceea ce e un act de curaj.
Imaginea unei potentiale viitoare torturi este pusa in antiteza cu marturisirea starii de calmitate,
usurare, creandu-se un efect de surprindere a cititorului.

Tot surprinzator e si faptul ca autorul noteaza o nota de comic al acestui proces absurd, si anume
reactia procurorului care nu stia ca trebuie sa se treaca cu vederea principalul element, generator al
intregii situatii- scriitorul Arghezi, cel de la care Anania primise pachetele ascunse la Polovragi.
,, Confruntarea'' cu Veniamina nu se desfasoara deloc in termenii proprii unei confruntari, ci e mai
mult, dupa cum marturiseste autorul, o confruntare intre el si securitate.
El isi marturiseste indarjirea, indignarea, insotite de reactii atipice unui acuzat intr un proces:
intervine, exclama, intrerupe, devine nedisciplinat, totul desfasurandu-ni-se sub semnul unei
atmosfere de haos.
Reactiile maicii Veniamina sunt urmarite cu multe interes si descrise ca atare.
Fiind afiliati acelorasi precepte religioase, apare invocata constiinta in Dumnezeu- element prezent
foarte des- ca sprijin in urmarirea scopului respectiv al personajului.
Dificultatea pe care o creeaza Anania realizarii procesului dupa cum securistii ar fi dorit duce la
inlaturarea lui din acesta. Este reintrodus in ultima zi a acestuia, impreuna cu toti ceilalti 18
inculpati.
Martorii acuzarii prezinta adevarate scenarii care de care mai fanteziste, fapt pentru care marturia: ,,
Ascultam, nu mi venea sa cred si aveam taria sa nu urlu''
Prin descrierea colegului lui de seminar, Costache Georgescu ca ,,bietul om'' se reflecta
compatimirea naratorului pentru decaderea morala a celor din randul acuzarii.
Razvratirea si frustrarea acestuia pentru nedreptatea imensa adusa e redata prin ,, Doamne, ce i as
mai fi incurcat cu intrebarile'' .
Cumva, autorul se plaseaza permanent moral deasupra celorlalti din preajma lor; rareori invers,
,, Descumpanirea launtrica'' este data de intreaga regie a acestei montari mincinoase. Absurdul
situatiei e dat de declaratiile total false, aberante, de neputinta pe care o resimte.
Autorul face insertii de adresari directe cititorului : ,, Vei admite, stimate cititor ca...''
La momentul anuntarii sentintei cu maximumul de pedeapsa (25 de ani de detentie)
marturisirea ,,Devenisem calm de tot'' se sudeaza ca exponent al integritatii sale morale pe axa
trasaturilor sale.
Importanta este si prezenta ,,apararii'' care isi asuma ca nu nu considera inculpatii nevinovati, ci vor
obtinerea unei pedepse mai mici. Pentru proces, interesant este de observat ca ambii autori folosesc
exact acelasi cuvant – mascarada- cuvant cu adanci implicatii comice.

Spre deosebire de procesul lui Steinhardt, aici exista un public prezent, pentru care Anania se teme
sa nu fie pacalit de aparente. Un element profund emotional e ca nimeni nu l viziteaza. Aici imi dau
seama clar la ce ma refeream de mai multe ori … trebuie sa scriu strict de cum scrie? Sau de
realitatea efectiva? E emotionanta realitatea autorului sau e emotionat felul cum reda, scrie,
AUTORUL??? CHESTIA ASTA SE RASFRANGE ASUPRA INTREGII LICENTE.
De departe cel mai prezent personaj al acestui proces este maica Veniamina, care, aflam ca geme a
disperare la auzirea sentintei primite de calugarul pe care il discrediteaza.
Invocarea iertarii celor doua calugarite este primita din nou cu mult calm. Autorul se prezinta pe
sine la extremele aecstei..... ce cuvant sa pun??
In prima parte a procesului marturiseste ,, ma cazneam sa fiu calm'' in timp ce in a doua ne
surprinde cu declaratia acestui calm atat de asumat, ,, desavarsit''. Euforia absurda, subita care ii
prinde pe toti este justificata, tocmai prin raportarea la anchetele securitatii, descrise indirect ca
fiind mult mai rele. Faptul ca prin proces in sfarsit urmau sa ajunga in penitenciar- vazut ca un loc
superior Securitatii, ii face pe acuzati sa incerce un sentiment de bucurie.
Dialogul dintre el si Veniamina este profund emotionant, in ciuda scurtimii lui ( alt cuvant trebuie)
Invocarea lui Dumnezeu unui om (cu atat mai mult cleric fiind) care stie ca l-a tradat pe Acesta este
poate cea mai dura replica pe care putea sa i-o adreseze calugarul maicii calugarite. Sintagmei-tip ,,
Hristos a inviat'' nu i se raspunde decat prin plans.
In acest univers sumbru, Anania reuseste sa intrezareasca sclipiri de omenie in oamenii legii.
Intocmai ca Steinhardt care primeste aprecierea pentru discursul sau, Anania primeste compliment
admiratia plutonierului.

In opozitie cu procesul autorului coanalizat, procesul lui Steinhardt e descris fragmentar, cu un

element de importanta secundara al acestuia la pagina 66, si anume marturia lui Paul Dim. Dupa
acest subcapitol este interpus unul de factura teologica- Iar problema lui Eli, Eli (pagina 70).
Capitolul procesului propriu-zis începe la pagina 71, numit 24-26 Februarie, 1960.
Intocmai ca in celalalt jurnal, apare motivul interzicerii interactiunii intre detinuti, atat verbale cat si
gestice. ( e vorba de privire de fapt..)

Apare in plus insa intentia autorului de a sublinia gravitatea ( alt cuvant as vrea.. mai precis, nu asa
general) situatiei printr-un element adaugat, faptul ca ,,La ei ( gardieni) ne putem uita'' . Ritualul
mesei gardienilor este chinuitor pentru detinutii infometati. Se imprima astfel pentru cititor mai
puternic senzatia de umilire prin care treceau detinutii.
Autorul marturiseste ( din nou marturiseste.. nu stiu cum sa scriu altfel) frigul si foamea prezenta
pentru toti- element cu desavarsire absent in celalalt jurnal, unde, dupa cum am spus mai sus,
detinutii inainte de proces aveau parte de un tratament relativ chiar bun.
Omul este redus la un nivelul inferior fiarelor privind libertatea. Ele se pot deplasa in cusca; ei nici
macar asta nu pot face.
Steinhardt remarca o prima si ultima nuanta de consideratie din partea gardienilor, redata prin
discurs direct: ,,Stim noi ce reprezentati...''
Steinhardt descrie sala a fi posaca, cu tonalitati inchise, in totala contradictie cu ridicolul atitudinii
soldatilor care stau in pozitie de tragere, ca si cum ar pazi o banda de delicventi de cu totul alta
factura, de interlopi mafioti :))) Nu stiu cum sa scriu...
O asemanare incredibil de izbitoare a celor doua jurnale este invocarea autorului Kafka ( titlul
capitolului la Anania versus descrierea procesului ca spectacol kafkian la Steinhardt)
Celor patru grupuri de oameni, lipsiti unii de altii printr-un ,,vid'' , le lipseste liantul – publicul, fapt
cu desavarsire diferit la procesul lui Anania, unde personajul public apare.
Nu lipsesc notele de umor/ accentele umoristice/ amprente ale umorului, pentru ca autorul
ironizeaza grupul avocatilor apararii, ca fiind cei mai stingheri, tematori, nefericiti, cei mai ridicoli,
prin prisma rolului dublu, cel mai penibil pe care trebuie sa-l joace. Parteneriatul, complicitatea tacit
care se face intre victima si ,,bietii avocati'' asa zisi ai apararii este menita spre a usura situatia
acestora, si nicidecum pe ale detinutilor- fapt de o absurdidate crunta. Steinhardt marturiseste
privirea recunoscatoare a ,,aparatorului'' lui.
Autorul nu marseaza pe exprimarea trairii sale interioare, sau cel putin nu si o exprima atat de
emfatic, direct. Factorul emotional nu este atat de mult prezent, nu ne dezvaluie trairea interioara se
limiteaza mai mult la a fi un observator, la a analiza ce e in jurul lui ( de la magistrati la colegii de
suferinta). Cu toate astea, acest fragment contine o informatie cu totul speciala, cu o incarcatura
afectiva foarte emotionanta, fiind pusa in sfera superlativului: ,,singura fapta pe care o consider
meritorie din viata mea'' ; ,, am facut si eu ceva bun in lumea asta''

Autorul reduce intreaga sa existenta de binefacator ( vreau sa ma refer la capacitatea de a actiona in

vreun fel bun, la totalitea actelor de binefacere ) la acest episod, care se refera la Noica- seful
lotului. Destainuirea pe care Steinhardt i-o face aparentului responsanbil al intregii tragedii are ca
efect ..
Impresionanta este marturia rasului intr-un astfel de context, fapt ce pare aparent neverosimil, dar
care, totusi e sustinut de ridicolul gafelor produse de procuror, sau de doi dintre avocatii apararii.
Unul dintre ei il numeste pe apăratul său dușman al comunismului in loc de al legionarismului,
altul il invoca pe Dumnezeu intr-un raspuns tip cliseu ( vreau sa zic ca e din acela standard.. habar n
am cum sa i spun) .
Aceste elemente destind cititorul, eliberand putin din tensiunea ce se acumuleaza prin natura
situatiei descrise. ( merge sa scriu asta? Are sens? )
Apare si aici motivul declaratiei retrase, in cazul prietenului scriitorului Pastorel Teodoreanu,
descris ca încântător si invingator. Diferenta sta in atitudinea presedintelui comisiei de …..?? care
nu se lasa intimidata.
Momentul oferit fiecarui detinut de a sustine o cuvantare finale nu apare deloc in jurnalul ananian.
Din cei 25 de detinuti, autorul alege sa prezinte succint doar declaratia lui Dinu Pillat, Alexandru
Paleologu, dr. A. Vl, Simina, Constantin Noica, Marietta Sadova.
Emotionanta este declaratia lui Noica, care se considera ,,adanc'' vinovat fata de prietenii sai.
Declaratia lui Steinhardt este scurta, dar foarte concisa, clara. Autorul incearca un sentiment de
admiratie din partea celorlalti, intocmai cum primeste si Anania. Lui Anania, acel ofiter ii
marturiseste indirect ca i a placut discursul sau, iar lui Steinhardt, Sergiu Al-George ii destainuie
ca l-a emotionat.
Apare des metafora elevului pentru avocatii apararii. Accentul compatimirii se pune ( bineinteles,
ironic) pe acestia, si nu pe detinuti : se vede ca rasufla usurati. Le-a fost cald. Asuda, isi sterg discret
fruntile etc.
Motivul fericirii este pus in seama sefului garzii si grefierului.
Procesul este numit mascarada de completat ceva... nu stiu ce.

Steinhardt nu prezinta aproape deloc replicile oamenilor ( magistrati, ofiteri, detinuti) Se rezuma la
o foarte scurta descriere. Anania, in schimb, urmareste detaliat schema intregului proces. Apar
momente de dialog, replici etc..
El e retinut, tacut, nu incearca sa se impotriveasca magistratilor. Steinhardt nu ne dezvaluie un
comportament revoltat, indignat, nedisciplinat ( ca la Anania), ci se poarta ca un ,, acuzat
exemplar''.