Să vinzi bunul altuia

Florin Pîndaru, AAMM I

Vânzarea lucrului altuia a fost, în sine, în toate timpurile, indiferent de loc, o

ciudățenie juridică. Este, desigur, firesc faptul ca cineva să contracteze o vânzare cu
altcineva mizând pe faptul că bunul care formează obiectul acelei înțelegeri va fi
dobândit în viitor de vânzător și apoi transmis lui. Însă cu totul nefiresc, cel puțin la
prima vedere, și aici începe stranietatea, este ca părțile (sau cel puțin una dintre ele)
să contracteze în credința că au (a) încheiat o vânzare obișnuită, vânzătorul fiind
proprietar al bunului, iar proprietatea transmisă la cumpărător prin efectul
contractului, când în realitate vânzătorul nu este proprietarul bunului la acel moment
și, poate, nu va fi niciodată, dar, cu toate acestea, o asemenea vânzare să fie
considerată de lege ca fiind una valabilă și susceptibilă de a produce efecte juridice.
Nimic nu pare mai evident şi de bun-simţ decât faptul că nimeni nu poate transmite
mai multe drepturi decât are el însuşi (nemo plus iuris ad alium transferre potest
quam ipse habet) sau, altfel spus, că nimeni nu poate transmite ceea ce nu are (nemo
dat quod non habet). Cu toate acestea, există destule situaţii în care vânzarea se
încheie cu privire la un bun care nu aparţine vânzătorului.

Despre vânzarea lucrului altuia se poate discuta doar în cazul în care bunul
vândut este unul cert (sau unul asimilat, cum este cazul vânzării în bloc , iar părţile
nu au convenit ca acesta să fie achiziţionat ulterior de vânzător şi transmis
cumpărătorului, caz în care este vorba despre vânzarea unui bun viitor pe deplin
valabilă. Întrucât vânzarea nu se confundă cu promisiunea sinalagmatică de
vânzare-cumpărare, o vânzare fermă în cugetul părţilor nu poate fi „descalificată” în
promisiune de către instanţa de judecată sub cuvânt de interpretare a contractului,
conversiunea nefiind posibilă decât în limitele voinţei reale prezumate a părţilor. Cu
alte cuvinte, o vânzare fermă concepută de părţi ca atare, când se constată că
vânzătorul nu era proprietar al lucrului la data încheierii contractului, nu poate fi
automat, în toate situaţiile, considerată prin conversiune ca fiind o promisiune.
Vânzarea lucrului altuia poate avea loc în situaţii din cele mai diverse, de la cele care
întrunesc elementele constitutive ale unor fapte infracţionale (furt, abuz de încredere
etc.), fiind făcute cu intenţie dolosivă sau frauduloasă din partea vânzătorului sau
atât din partea vânzătorului, cât şi din partea cumpărătorului, până la cele în care
părţile sunt inocente, contractând la un moment la care vânzătorul are un titlu de
proprietate (drept) asupra lucrului vândut, dar care ulterior este desfiinţat
(rezoluţionat sau anulat) cu efecte retroactive.

S-au conturat trei puncte de vedere. Potrivit unuia dintre acestea, vânzarea
lucrului altuia era nulă absolut pentru lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului, care a
contractat pentru a deveni proprietar, lucru care nu era însă posibil, deoarece
vânzătorul nu putea să îi transmită ce nu îi aparţine.

Un alt punct de vedere era cel potrivit căruia vânzarea lucrului altuia ar fi anulabilă
(nulă relativ) pentru eroare,fie întrucât cumpărătorul s-a înşelat asupra substanţei
lucrului, socotind că este proprietatea vânzătorului, fie întrucât s-a înşelat asupra
persoanei vânzătorului, socotind că este proprietar al lucrului.

În sfârşit, alţii au susținut că vânzarea lucrului altuia este valabilă (neafectată

de cauze de nulitate absolută sau relativă), fiind doar rezolubilă pe temeiul
dispoziţiilor art. 1020 şi art. 1021 C. civ. la cererea cumpărătorului pentru
neîndeplinirea obligaţiei de a transfera proprietatea lucrului din partea vânzătorului.

Situatia in cazul indiviziunii: in cadrul indiviziunii se pune problema ce

sanctiune se aplica daca numai unul din co-proprietari instraineaza bunul in natura
sau in materialitatea lui (vinde bunul in intregime). Intr-o asemenea situatie, se aplica
regimul juridic al indiviziunii. Adica, daca acel co-indivizor ar vinde cota parte
ideala din bun, atunci actul este valabil si se mentine ca atare. Daca un co-proprietar
vidne bunul indiviziunii in intregime, atunci valabilitatea actului va depinde de
rezultatul partajului realizat intre co-proprietari, si anume:

- daca la partaj bunul indiviziunii este atribuit co-proprietarului

vanzator, atunci actul de instrainare se mentine si se consolideaza
dreptul cumparatorului

- daca bunul indiviziunii se atribuie altui coindivizor si nu

vanzatorului, atunci actul de instrainare se va desfiinta retroactiv pentru
lipsa calitatii de proprietar al vanzatorului si atunci urmeazaa sa se
aplice regulile de la vanzarea lucrului altuia.