Masterand: Nuhaiu Amalia

Curs: Probleme de etimologie

Prof: Silvia Pitiriciu

Elemente de origine greacă în limba română

Importanța termenilor gramaticali în contextul limbii române

Cuvintele grecești din română prezintă o situație unică: ele au pătruns în limba noastră în
toate epocile, primele chiar înainte ca latina să se fi transformat în limba română. Grecismele
provin deci din diferite epoci, care corespund celor trei mari perioade din istoria limbii
grecești: greaca veche (până în secolul al VI-lea), greaca medie sau bizantină (secolele al VII-
lea – al XV-lea) și neogreaca (începând din secolul al XVI-lea până astăzi).

În vocabularul reprezentativ al limbii române elementele grecești sunt în număr de 25,

ceea ce înseamnă 1,11% din inventar; este vorba despre cuvinte ca bătălie, buzunar, folos, frică,
trandafir, zahăr etc. Influenta greaca asupra limbii a variat mult ca intensitate, atat de la un
dialect la altul cat si de la un grai la altul. Cele mai multe elemente grecesti au patruns in
dialectul aroman, aflat de secole in contact nemijlocit cu limba greaca. Mai putine sunt cuvintele
de origine greaca in dialectul meglenoroman si inca mai putine in cel istoroman. O mare parte
din lexicul de origine greaca a disparut odata cu oranduirea social-politica, al carui apogeu a
fost atins in epoca domniilor fanariote.
In limba romana imprumuturile grecesti au patruns :
1. pe cale directa, prin relatiile politice si culturale (cancelaria domneasca, scoala, biserica
etc.)
2. pe cale indirecta, prin intermediul slavei meridionale.

Etimologie : Cuvinte vechi grecești

Latina a fost foarte puternic influențată de greaca veche, limba de cultură a Antichității.
Se consideră că perioada influenței vechi grecești se încheie la sfârșitul secolului al VI-lea și
coincide cu perioada unității latinei. Cuvintele vechi grecești pătrund așadar în latină și se
moștenesc, ca orice fapt de limbă latinesc, în limbile romanice.

Nu se poate vorbi de o influență greacă veche directă în limba română, ci numai de o

influență asupra limbii latine, influență exercitată fără întrerupere începând cu primele contacte
greco-romane (mult înaintea apariției textelor literare latinești). În diverse perioade și în diverse
variante stilistice ale latinei există peste 400 de cuvinte grecești care s-au transmis limbilor
romanice, cu grade diferite de răspândire, de la cuvinte panromanice, păstrate deci în toate
limbile romanice, până la cuvinte păstrate într-o singură limbă romanică.

Cuvintele panromanice aparțin, așa cum a arătat I. Fischer, unor straturi cronologice și
stilistice diverse; unele sunt termeni vechi, din limba comună (bracchium > braț, chorda >
coardă, corona > coroană, marmor > marmură, petra > piatră), altele sunt termeni creștini și
iudeo-creștini (angelus > înger, blasphemo > blestem, pasca > paște, sabbatum > sâmbătă),
altele sunt nume de plante (cannabis > cânepă, castanea > căstâñe).

Cele mai multe dintre cuvintele vechi grecești pătrunse în latină și moștenite de limbile
romanice, printre care și româna, au fost preluate pe cale orală, populară, în epoci diferite. Un
loc important îl ocupă cuvintele creștine, care sunt totodată livrești și populare (greaca veche a
servit și ca intermediar pentru cuvintele ebraice); basilica > biserică, presbyter > preot sunt și
ele cuvinte panromanice, pe lângă cele menționate mai sus.
Există un număr de cuvinte vechi grecești care au intrat numai în latina din Peninsula
Balcanică (eventual, și în sudul Italiei) și care au lăsat urme în română, albaneză și/sau în
dialectele italienești meridionale. Sunt în această situație cuvintele românești broatec, ciumă,
frică, jur, mic, proaspăt, spân, stup, trufă. Printre cuvintele romanesti de origine greceasca
(adica intrate in limba noastra dupa ce aceasta era in linii mari constituita), deosebim doua
straturi mai importante, corespunzand celor doua perioade si deci aspecte fundamentale pe
care le cunoaste aceasta influenta asupra limbii romane. E vorba, mai intai, de influenta
greaca bizantina (care s-a exercitat asupra romanei aproximativ intre secolele al VII-lea si al
XV-lea) si, apoi, de influenta greaca moderna, numita inca si neogreaca. intrucat nu dispunem
de texte scrise in limba romana mai devreme de secolul al XVI-lea, in multe cazuri e greu de
stiut daca un cuvant grecesc apartine perioadei bizantine sau neogrecesti. Tot asa, nu stim
intotdeauna exact daca elementele lexicale grecesti ne-au venit direct din aceasta limba sau
prin filiera slava (ca in cazul lui: argat, camata, camin, coliba, crin, drum, hartie, orez,
sfecla si multe altele).
Lingivștii vorbesc de o origine comună a limbilor greacă și armeană, cândva în
mileniul III, î. Ch. Unii dintre ei pun acest grup undeva în vecinătatea grupului indo-arian, din
moment ce, după cum am spus, armeana are elemente comune atât cu limbile indo-ariene, dar
și cu greaca. Putem vorbi de un grup greco-armean, în mileniul III, iar după separare armeana
a suferit influențe satem de la limbile iraniene din zonă, ceea ce îi dă o notă satem limbii
armene. Acest raționament este singurul corect, întrucât diviziunea centum/satem avusese loc
cu mult timp înainte.
Beekes își bazează ‘argumentația’ sa pe teoria laringalelor, teorie care susține că
limba proto-indo-europeană avea un număr de 3-4 laringale. El își fundamentează
argumentația pe faptul că elementele lexicale de substrat din limba greacă nu au avut
laringale. Teoria laringalelor a apărut în urmă cu cca 30 de ani, pentru a explica anumite
fenomene fonetice din limbile indo-europene fiice, deși acestea nu au păstrat nimic sau
aproape nimic din aceste laringale. Majoritatea lingviștilor consideră că au existat 3 laringale
(notate h1, h2, h3). Natura fonetică acestor laringale nu este tocmai precisă, dar, așa cum arată
denumirea lor, ele se articulează în zona laringelui (sau faringelui), fiind situate lângă o
vocală (e), în fața ei sau după aceasta, în limba proto-indo-europeană. Ele erau într-o anumită
măsură similare cu sunetul h. În funcție de laringala respectivă, vocala în cauză a rămas
neschimbată (h1), a devenit a (h2) sau a devenit o (h3). În baza unui număr foarte mic de
exemple (2-3), Beekes încearcă să demonstreze că limba de substrat pre-greacă nu avea
laringale, trecând cu vederea, în mod inexplicabil, că limba nu putea fi limba proto-indo-
europeană însăși, ci una din limbile sale fiice, în acest caz, limba pelasgă. Menționăm că
marea majoritate a limbilor indo-europene nu au păstrat laringalele din proto-indo-europene
(doar sporadic și cu foarte mici excepții). Ele s-au păstrat doar în limbile anatoliene. Ultimele
teorii arată că limbile anatoliene nu sânt tocmai limbi indo-europene, în sensul că proto-
anatoliana era o soră a limbii proto-indo-europene, iar nu o fiică a acesteia din urmă. Acest
lucru se explică nu numai lingvistic, ci și prin faptul că vorbitorii limbii proto-anatoliene au
rămas în Anatolia, în timp ce proto-indo-europenii au trecut în Balcani, în jur de 7000 î.Ch.,
așa cum am menționat deja.
Lingvistul bulgar Vladimir Georgiev arată că pelasga era limbă indo-europeană
similară cu traca și cu frigiana. Grecii îi numeau barbari, la fel cum îi numeau și pe traci, pe
iliri sau pe frigieni. Printre cuvintele pelasge menționate de Georgiev, amintim adj. balios
‘alb’ < PIE *bhel– ‘alb. strălucitor’ (IEW, 118), cuvânt prin excelență indo-european, cu
foarte mulți cognați în mai multe limbi indo-europene (Balios fiind și numele calului lui
Ahile). Cuvântul balan ‘animal, cal cu capul alb’ este menționat de Procopius din Cesarea ca
fiind un cuvânt barbar (tracic), comparându-l cu gr. φαλιός, cu același sens și cu aceeași
origine. Observăm că în pelasgă, la fel ca și în română, PIE *bh > b, iar în greacă PIE *bh > f.
Menționăm că Beekes analizează gr. βαλιός ‘cu pete (despre cai)’ care este același cu forma
pelasgă și cu cea rom. băl, bălan, etc. Cu toate acestea, Beekes nu vede aceste detalii,
considerându-l cu origine necunoscută, deși originea indo-europeană a acestui cuvânt este mai
mult decât evidentă (vezi bălan, DELR).
Analiza termenilor:

Un alt cuvânt pelasg cu origine indo-europeană certă, menționat de Georgiev, este gaia,
ga ‘pământ, ținut’, cu echivalente în limba greacă γαϊα, γή (dor. γα) ‘sol, pământ’. Despre prima
formă, Beekes spune că este cu etimologie necunoscută (EDL, 255), iar despre a doua spune că
provine din substratul pre-grecesc. În ambele cazuri este evident că formele sânt de origine
indo-europeană și provin din PIE *g‘hđ–em, g‘hđ–om ‘pământ’; cf. gr. χδών ‘sol, pământ’, av.
zā ‘id’, frig. ζεμελω ‘pământul mamă’, alb. dhe ‘sol, pământ’, v.sl. zemlja ‘id’, precum și altele.

Din exemplele de mai sus se poate observa că forma greacă moștenită este χδών,
pe când γαϊα, γή sânt împrumturi din limba indo-europeană de substrat, forme identice cu cele
din pelasgă. În plus, putem constata că PIE *g‘h, o velară palatală, a devenit o velară simplă,
ceea ce arată că pelasga era o limbă indo-europeană centum ca și traco-daca, așa cum am arătat
cu mai multe ocazii, bazându-ne pe lexicul limbii române.
Pelasg. pyndax ‘fundul unui vas’ provine din PIE *bhudh–men ‘sol, fund’ (IEW, 174): cf. gr.
πυδμμήν ‘sol, fundul unui vas’, lat. fundus ‘id’, etc. și în acest caz constatăm că forma greacă
moștenită diferă de cea pelasgă, deși ele sânt cognați. În acest caz, PIE *bh > pelasg. p (spre
deosebire de *bh din balios). Explicația ar fi aceea că aici a avut loc fenomenul de disimilare
între cele două consoane sonore b și d, unde b > p

Forma pelasgă elaion ‘unt’ > gr. ελαιον ‘ulei’. O formă similară apare și în miceniană elaiwa
(elaiwo). De aici provin formele pentru ‘ulei’ în mai toate limbile europene. Prin urmare, este
rom. ulei (oloi) de origine latină (sau greacă) ?

Forma pyrgos ‘turn’ < PIE *bhrhg‘h ‘înalt’ (IEW, 140). Aici avem din nou trecerea consoanei
palatale *g‘h > g, ceea ce dovedește încă odată că pelasga era o limbă indo-europeană de tip
centum, iar *b > p, prin disimilarea dintre cele două consoane sonore (b și g), ca și în cazul lui
pyndax.

Sunt probabil câteva mii de cuvinte în greaca veche care sunt considerate de Beekes ca
fiind din pre-greacă și care au forme corespondente în limba română, fiind moștenite din traco-
dacă, pelasga nefiind alta decât limba proto-tracă. Astfel gr. βάτρακος ‘broască’ este considerat
de Beekes ca provenind din substratul pre-grecesc. Gr. βάτρακος este înrudit cu rom. broască,
brotac, cu alb. breskë ‘id’, precum și cu forma proto-gmc. *freuska ‘id’, din care provin
formele din limbile germanice de azi. Toate provin din PIE *preu– ‘a sări, țopăi’, cu forma
nominală *preusko (IEW, 845-846).

Gr. βάσκανος ‘vrăjitor’, βασκανία ‘vrajă, vrăjitorie’ sânt considerate de Beekes ca fiind
împrumuturi dintr-o limbă europeană necunoscută. În realitate, ele provin din traco-iliră, fiind
forme înrudite cu rom. boscoană ‘vrajă, vrăjitorie’, respectiv bazaconie, forme înrudite cu lat.
fascinum (cf. de Vaan, 203).

Gr. βρόγχος ‘beregată, gât’ este de asemenea, cuvânt de substrat în greacă (Beekes), fiind înrudit
cu rom. beregată < PIE *bherug, *bhrug, *bhorg ‘beregată, faringe, gât’ (IEW, 145) (vezi
beregată în DELR, 133).

Gr. βυτίνη ‘vas pentru lichide, ploscă’ cu var. (attic.) πυτίνη ‘vas, ploscă’. Beekes susține că
alternanța b/p arată că sânt elemente de substrat. De remarcat că în limba română există o
multitudine de forme similare unde b alternează cu p; cf. butie, butoi, budăi, bâdâi/putină,
putinei, cărora lingviștii noștri s-au grăbit să le găsească tot felul de origini, una mai bizară
decât alta (vezi butie, putină în DELR).
Gr. γάβενα ‘vas mic, castron’ provine din substratul pre-grecesc (cf. Beekes, I, 253) este o formă
apropiată de rom. găvan, cuvânt cu sensuri multiple în limba română ‘1. scobitură, adâncitură;
2. strachină, blid; 3. lingură mare; 4. prăpastie’. Rom. găvan face parte din aceeași familie de
cuvinte cu gaură, găunos (vezi găvan, gaură, în DELR).

Gr. ζομός ‘sos, supă’ este considerat cu etimologie necunoscută (cf. Beekes, I, 504), formă care
este înrudită cu rom. zeamă (zamă), al cărei sens mai vechi este, în primul rând, acela de ‘supă,
ciorbă’, sens păstrat până azi în Republica Moldova și anumite graiuri din Transilvania. În
DELR (916) am arătat că rom. zeamă provine din PIE *seu-, *su– ‘zeamă, suc, umezeală’
(IEW, 912).

Gr. κάμινος ‘horn’ provine din substratul pre-grecesc (Beekes, I, 631). După Walde-Hoffmann
(I, 141) lat. caminus este împrumut din greacă. Termenul a intrat și în limbile slave, probabil
din stră-română. Lituan. kamninas ‘cămin, vatră, horn’ pare să fie mai vechi în limbă.
Ciorănescu (1367) crede că rom. cămin provine din medio-greacă.

Gr. κέραμος ‘vase de lut, ceramică’ este element de substrat (Beekes, 674) și provine din PIE
*ker(ǝ)- ‘ a arde, a înfierbânta’ (IEW, 571), din care provine și rom. scrum, lat. cremo ‘a arde’,
precum și alte forme din diverse limbi indo-europene.

Gr. κόμη ‘părul capului, coama calului’ provine, de asemenea, din substratul pre-grecesc
(Beekes, I, 743). Lat. coma este împrumut din greacă. Denumirea castei comati-lor din
societatea dacă trebuie să fie cea din limba dacă; cf. alb. komë ‘coama calului, păr de cal sau de
capră’. Comati era casta țăranilor (și probabil meșteșugarilor), fiind casta cea mai de jos, dar
oameni liberi. Dacii nu aveau sclavi.

Concluzii:
De-a lungul timpului, orice limbă se îmbogăţeşte prin împrumuturi din alte limbi, care
pot să pătrundă fie direct, prin contactul nemijlocit dintre populaţii, fie pe cale cultă (scrisă).
Împrumuturile din limba greacă reprezintă aproximativ 1,7% din vocabularul limbii române,
cele vechi, bizantine, aparţinând, în mare parte, limbajului religios (evanghelie, arhiepiscop,
arhiereu,arhimandrit, acatist, ctitor, egumen, fariseu, icoană, mănăstire, mătanie, mitoc, mitra,
mitropolie, mitropolit, osana, paraclis, patrafir, patriarh, parastas, protopop, psalm, psaltire,
satana, smirna etc.)
Din această a doua categorie de cuvinte au rămas, până astăzi, în limba română, termeni
precum: a agonisi, a (se) pricopsi, prisos, folos, tacticos, arvună, mătase, buzunar, agale,
anapoda, anatema, anost, a (se) dichisi, a economisi, a (se) molipsi, noimă, paranghelie, a (se)
plictisi, sihastru, stafidă, taifas, tată, a urgisi, zâzanie, zodie etc.
 Este interesant de observat că, în cazul multor împrumuturi din limba greacă, s-a produs o
modificare de sens, mai exact o “degradare”a acestuia, prin diverse conotaţii negative, ca în
exemplele următoare:

lefter – în greceşte înseamnă liber; în limba română, nu se foloseşte decât cu înţelesul de

“liber de bani”, “fără parale în buzunar”;

haplea – în greceşte, are sensul “simplu”, în română, năuc, zevzec;

ifos – în greceşte se întrebuinţează cu sensul mândrie/morgă/aer marţial, în româneşte se

referă la acelaşi lucru, dar cu o conotaţie peiorativă – mândrie
neîntemeiată/înfumurare/arogantă;

ananghie – în greceşte, necesitate/nevoie imperioasă, în română, mai mult în batjocură,

denumeşte o situaţie dificilă/grea; există şi o expresie care conservă acest înţeles: “ca grecul la
ananghie”;

aghios – în greceşte, acest cuvânt înseamnă sfânt (o cântare liturgică începe cu “aghios,
aghios – “sfinte, sfinte”); cu secole în urmă, românii, care nu înţelegeau slujba în greceşte,
auzeau “aghios, aghios” şi l-au asociat cu a bolborosi (cum făceau preoţii); mai mult, din
această situaţie s-a născut şi expresia “a trage la aghioase” – a cânta monoton şi tărăgănat, a
sforăi, a dormi;

noimă – în greceşte, înţeles, idee, cugetare, în româneşte, se utilizează frecvent în expresiile

fără noimă, a nu avea nicio noimă – fără sens/absurd;

apelpisit – în greceşte, ca şi în româna veche, are înţelesul de disperat; în prezent, i s-a asociat
o nuanţă dispreţuitoare, referitoare la cineva prea elegant, exagerat de aranjat;

Exemplele de acest fel pot continua, de reţinut ar fi însă explicaţia fenomenului lingvistic
de degradare a sensului. În momentul în care grecii (fanarioţii) au fost îndepărtaţi de la putere,
unele cuvinte greceşti (nu toate), rămase în limba română, au dobândit un aspect ridicol, s-au
încărcat cu sensuri peiorative, pentru că aminteau de mode, obiceiuri, mentalităţi învechite.
Bibliografie:

Beekes, R., Etymological Dictionary of Greek, Brill, Leiden-Boston, 2010

De Vaan, M. Etymological Dictioanry of Latin, Brill, Leiden-Boston

Walede, A, Pokorny, J., Indogermanisches etyomologisches Wörterbuch, Bern-

Munchen, 1959

Vinereanu, M., Dicționarul etimologic al limbii române, Alcor-Edimpex, București,

2008

Webografie:
www.wikipedia.com
www.diacronica.ro

Masterand: Nuhaiu Amalia

Curs: Probleme de etimologie
Prof: Silvia Pitiriciu