TESTAMENT

Revendicat în aceeași măsură de tradiționaliști și de moderniști, opera sa

prezentând particularități ale ambelor curente literare, Tudor Arghezi aparține,
conform părerii majorității criticilor literari, ultimei manifestări. El este un înnoitor al
limbajului poetic, prin încălcarea convențiilor și a regulilor și deopotrivă
întemeietorul „esteticii urâtului” în literatura română, după modelul lui Charles
Baudelaire, din literatura franceză. Pentru Arghezi, creația literară este un joc
de cuvinte găsite cu răbdare și trudă, îmbinând elemente contrastante.
În sens larg, Modernismul este un curent manifestat printr-o tendință în arta și
literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin negarea tradiției și prin
impunerea unor noi principii de creație. În felul acesta, modernismul include
curente artistice novatoare precum: Simbolismul, Expresionismul, Dadaismul,
Suprarealismul. Poezia argheziană se încadrează în modernismul eclectic. Acest
curent este rezultat din amestecarea opțiunilor ideologice tradiționale cu unele
moderne, în care, sub aspect formal, apare cu o prozodie clasică, cum este cazul
poeziei lui Tudor Arghezi.
Apărută în anul 1 9 2 7 , poezia „Testament” deschide volumul de debut,
intitulat „Cuvinte potrivite” și aparține modernismului prin transfigurarea socialului în
estetic, utilizând „estetica urâtului” prin care demonstrează că și cele mai
respingătoare cuvinte pot deveni material poetic, prin forța de expresivitate cu care
le învestește poetul. În acest sens Arghezi se demonstrează a fi un născocitor de
cuvinte și de formule estetice, cuvintele „bolnave” fiind transformate în cuvinte
poetice. Introducerea în literatura română a esteticii urâtului, concept pe care l-a
preluat, deci, de la scriitorul francez Charles Baudelaire face din Arghezi un poet
modern, potrivit opiniei lui Hugo Friedrich.
Tot de modernism ține și predilecția poeților pentru artele poetice.
„Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică, autorul exprimându-și propriile convingeri
despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.
Este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică,
specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic - estetica urâtului, raportul
dintre inspiraţie și trudă şi tehnica poetică de organizare a textului în strofe inegale,
folosind ingambamentul și măsura variabilă. Se poate vorbi despre o prezenţă a
preocupării argheziene de a formula crezul poetic, „Testament” fiind prima dintre
artele poetice publicate ulterior în diferite volume precum Flori de mucigai sau
Epigraf.
Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza ei de împletire între har
și meşteşug, creaţie lăsată ca moştenire unui fiu spiritual. Textul poetic este
conceput ca un monolog liric adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată
drept unică moştenire „cartea”.
O primă idee poetică este cea din incipit. Incipitul, conceput ca o adresare
directă a eului liric către un fiu generic, conţine ideea moştenirii spirituale „un nume-
adunat pe-o carte”, care devine simbol al identităţii obţinute prin cuvânt. Condiţia
poetului concentrată în versul „decât un nume-adunat pe-o carte” face ca poezia să
fie definită ca un bun spiritual. Formula de adresare, vocativul „fiule” desemnează un
potenţial cititor sau chiar un viitor poet, autorul identificându-se, în mod simbolic, cu
un tată, cu un mentor al generaţiilor viitoare. De asemenea cartea este, pe rând,
„treaptă”, „hrisovul cel dintâi”, „Dumnezeu de piatră”, „hotar înalt”. Discursul liric
având un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică
transmisă în mod direct şi la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii: pronume
personale, adjective posesive, verbe la pers I şi a  II-a sg: „ți”, „mei”, „eu”, „am ivit” .
În poezie eul liric apare în mai multe ipostaze: „noi”, „eu”, „tatăl”, „fiu”, „robul”.
Imaginarul poetic arghezian se fundamentează pe trăirile eului liric și conturează
profilul amplu al actului creației, care este prezentat ca o întoarcere a sinelui către
origini. Realitatea este transfigurată și purificată prin intermediul artei, manifestată
într-un stil original. Metafora „carte” are un rol central în această artă poetică, fiind
un element de recurenţă. Cartea/ creaţia poetică şi poetul/ creatorul, se află în
strânsă legătură, verbele la persoana I sg având drept rol definirea metaforică a
actului de craţie poetică, a rolului poetului - „am ivit”, „am prefăcut”, „făcui”, „luai”,
„am pus”.
Ideea centrală din cea de-a treia strofă este raportarea poeziei la o lume
obiectuală spiritualizată. Astfel sapa, unealtă folosită pentru a lucra pământul,
devine condei, unealtă de scris, iar brazda devine călimară, munca poetului fiind una
intelectualizată, altfel decât a înaintaşilor ţărani. În viziunea lui Arghezi, prin artă,
cuvintele se metamorfozează, păstrându-şi însă forma expresivă. Prin urmare,
materialul devine spiritual, iar la baza metamorfozei se află inspirația creatoare a
poetului care își trage sevele din munca istovitoare a predecesorilor pălmași.
Un element relevant de structură și compoziție este titlul, care semnifică
întreaga operă a unui artist lăsată ca moştenire spirituală generaţiilor viitoare.
Arghezi continuă tradiţia scriitorilor paşoptişti, apărând în ipostaza de „poeta vates”,
adică poetul profet. Poetul este un Mesia care îşi asumă rolul de a scrie o carte. Eul
liric sintetizează toate cântecele care există virtual în fiecare din noi. Din punct de
vedere structural, are 9 sunete (6 consoane și 3 vocale, vocalele fiind captive între
consoane ca și scriitorul în societatea în care trăiește). Începe cu „T” și se termină cu
aceeași consoană, această literă fiind asociată vizual cu crucea, simbol mortuar. De
altfel, titlul poeziei are o dublă accepție: una denotativă și alta conotativă. În sens
propriu, cuvântul „testament” desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin
care aceasta își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu
seamă cu privire la transmiterea averii sale. Aceasta este, totodată, accepția laică a
termenului. În accepție religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părți ale
Bibliei, Vechiul Testament și Noul Testament, în care sunt concentrate învățăturile
prorocilor și apostolilor, adresate omenirii. Din această accepție religioasă derivă și
sensul conotativ pe care îl întâlnim în poezie. Astfel creația argheziană devine o
moștenire spirituală adresată urmașilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
Un alt element semnificativ pentru particularitățile de construcție a textului
este organizarea discursului liric. Textul este structurat în șase strofe cu număr
inegal de versuri, încălcarea regulilor prozodice fiind o particularitate a
modernismului. Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat,
construit ca un dialog imaginar dintre tată și fiu, dintre străbuni și urmași, dintre
rob și Domn, toate reprezentând, pe rând, ipostaze ale eului liric. În viziunea
argheziană, poezia este un proces de purificare a cuvintelor şi de modelare în
noua lor substanţă a unui univers de frumuseţe care să exprime şi să „răzbune”
realitatea. De asemenea, urâtul poate deveni obiect estetic, frumuseţea având
adeseori, în mod paradoxal, rădăcini urâte, aşa cum unele flori cresc din mucegai,
iar artistul este un născocitor care găsește formele noi de retopire a valorilor
estetice: „Din bube mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Poetul
consideră că o creație, poezia, nu e doar inspiraţie „slova de foc”, ci şi meşteşug
„slova făurită”, nu numai talent, ci şi efort intens şi migălos.
Poezia „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică modernistă prin
care introduce în literatura română estetica urâtului, arta devenind un mijloc de
reflectare a complexității aspectelor existenței și o formă de sancționare a răului
provocat de epocile istorice potrivnice.