Tudor Arghezi

Testament și Flori de mucigai

1. Menţionarea a patru trăsături ale perioadei sau ale curentului cultural/literar, care
se regăsesc ȋn lirica lui Tudor Arghezi

Perioada interbelică va sta la confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în

revistele „Viaţa românească" a lui Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea" a lui Nichifor Crainic
şi a modernismului promovat de revista „Sburătorul” şi de cenaclul omonim conduse de E.
Lovinescu. Inspirându-se din „Teoria imitaţiei" a lui Gabriel Tarde, acesta va fundamenta
„principiul sincronismului” şi va considera oportună reorientarea literaturii dinspre temele de
extracţie rurală spre cele citadine, cultivarea poeziei şi prozei obiective şi intelectualizarea
acestora. Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu în studiul „Creaţia obiectivă” şi
„Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în poezie Tudor Arghezi, ca reprezentant al
modernismului clasicizant, Lucian Blaga, fundamentând modernismul filozofic și Ion
Barbu, ca reprezentant al ermetismului.
Tudor Arghezi este considerat al doilea mare poet român după Eminescu, el reuşind să
creeze o operă originală care a influenţat literatura vremii, volumele „Cuvinte potrivite”, „Flori de
mucigai”, demonstrând pe deplin acest lucru, tematica fiind şi ea diversă: tema filozofică - „De
ce-aş fi trist”, tema socială - „1907. Peizaje”, tema iubirii -„Versuri de seară”, tema ludică -
„Mărţişoare”. Plecând de la aspectele tradiţionale, oferă alternative poetice moderne, fiind primul
poet din literatura română care valorifică „estetica urâtului”, aceasta însemnând uzitarea unor
cuvinte urâte, cuvinte care până atunci nu mai fuseseră folosite liric, cuvinte considerate a sfida
bunul-simţ, ceea ce a fascinat de la început în opera lui fiind aventura limbajului. Această nouă
formulă de expresie literară va fi teoretizată de Rosenkranz în „Estetica urâtului” în 1852 şi va fi
promovată prima dată de Charles Baudelaire în „Les Fleurs du Mal”. Afilierea poetului la acest
nou gen de a scrie este demonstrată în volumul său de debut „Cuvinte potrivite” din 1927, ce
integrează poezia „Testament”, respectiv Flori de mucigai publicată în volumul secund,
omonim, din 1930.

2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menţionate, valorificând două texte poetice

aparţinând lui Tudor Arghezi

Două particularități ale poeziei care fac posibilă încadrarea în modernism, fiind
implicit trăsături ale acestei direcții literare sunt depășirea formulelor lirice încetățenite
prin valorificarea unei noi estetici și modernizarea pe baza tradiției. Tudor Arghezi va
redefini astfel conceptul de „frumos”, fiind primul poet din literatura română care valorifică
„estetica urâtului”. *Închis la Văcărești, din cauza pamfletului „Baroane”, care-l viza pe
baronul von Killinger, Arghezi va conștientiza că în orice spațiu imund există ceva frumos, că
în orice om rău, există ceva bun, dorind astfel o formulă literară care să silească cititorul să
reflecteze și asupra aspectelor urâte ale existenței. De altfel, chiar acolo în închisoare, poetul va
scrie „cu unghia pe tencuială”, poezía „Flori de mucigai”.* Arghezi va considera astfel că
poetul trebuie să uzeze de „cuvinte cu bube, cuvinte cu râie, cuvinte care te asaltează ca
viespile”, pe care să le transforme în „cuvinte aer, cuvinte fulgi, cuvinte metal”, concepție
evidențiată în poezía „Testament” prin versurile cheie: „Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-
am frumuseți și prețuri noi.”, versuri care sintetizează această nouă formulă literară. Plecând
de la aspectele tradiţionale, oferă alternative poetice moderne, modernismul presupunând
depăşirea spiritului provincial şi nu opoziţia faţă de tradiţie sau faţă de specificul național.
Principiile esteticii urâtului se evidențiază în poezia „Flori de mucigai”, artă poetică ca și
„Testament”, care reprezintă momentul deplinei afirmări argheziene și filiația cu lirica
baudelairiană. Actul poetic este similar aici unei reîntoarceri în timp, al scrierii rupestre, dar
totodată, este similar cu un proces de civilizare. Elementele spațiului (peretele, firida goală)
asociate singurătății poetice și întunericului, sugerează claustrarea, închiderea și limitarea
existențială. Universul liric se definește ca o menire artistică a damnării, a subjugării artistului
sub povara menirii creatoare: „M-am silit să scriu cu unghille de la mâna stângă”. Comparația
„Mă durea mâna ca o gheară/Neputincioasă să se strângă” sugerează secarea, pierderea
talentului artistic, cel puțin în ipostaza asistată de har. De aici derivă o altă inovație a viziunii
poetice raportate la arta văzută ca un îndelungat proces creator, în slujba căreia se depune
muncă, efort constant, meșteșug și inspirație divină, în egală măsură. O simbioză a „slovei de
foc” și a celei „făurite”, a mâinii-gheară, respectiv unghiile de la mâna stângă ce înlocuiesc
„unghia îngerească”, ipostază a harului divin, constante simbolice identificate în cele două texte
analizate.

3. Evidenţierea modului ȋn care se reflectă tema şi viziunea despre lume ȋn cele două
texte poetice alese

„Testament” și „Flori de mucigai” sunt două capodopere ale literaturii române care
au ca punct de convergență nu doar estetica urâtului, ci și aria tematică. Ambele se validează
ca ars poetica, astfel definindu-se în manieră originală condiția artistului modern, scindat
între menirea valorificării moștenirii spirituale a înaintașilor și efortul creator constant,
procesul creației fiind o îmbinare a talentului și a harului divin. Procesul creației presupune
îngemănarea talentului, harului cu truda, cu meșteșugul, cu toate că finalitatea operei, în
ciuda efortului creator, aduce tragica desprindere de artist, în poezia Testament: „Robul a
scris-o, Domnul o citește.” În „Flori de mucigai”, discursul liric se deschide cu o confesiune
referitoare la povara actului scrierii: „Le-am scris cu unghia pe tencuială/Pe un părete de
firidă goală/pe întuneric, în singurătate/cu puterile neajutate”. Ideea absenței harului este
redată simbolic prin aluzii la bestiarul biblic, creștin: taurul, leul, vulturul, ființe asociate
evangheliștilor, ca suflu divin pogorât în Cuvântul sfânt. Eul liric este într-o singurătate
copleșitoare, dar își asumă orgolios menirea: „M-am silit să scriu/cu unghiile de la mâna
stângă”. Astfel, actul creator este văzut ca dimensiune a suferinței, ca imperativ lăuntric în
„Flori de mucigai”, dar ca treaptă între generații, pas spre cunoaștere și eliberare spirituală
în „Testament”.

4. Prezentarea câte unei particularităţi de limbaj din fiecare text poetic ales

Una dintre caracteristicile limbajului modernist arghezian identificată în ambele texte

analizate este aventura în pătura inferioară a vocabularului, prin apelul la grupuri lexicale
în care fiecare componentă are calitate senzorială. Rolul poetului se pliază pe viziunea lui
Hugo Friedrich prin nevoia de a căuta zonele de mister ale limbajului, respectiv, de a
transforma urâtul în frumos artistic. Astfel, in poezia „Testament”, metamorfoza
limbajului are ca punct de pornire registrul onomatopeic și imperativ al „graiului cu
îndemnuri pentru vite”. Transformat în cuvinte potrivite (metaforă a întregii creații),
limbajul unei categorii supuse vitregiilor istoriei (bătrânii, robii, morții din vatră) devine,
printr-un proces alchimic, hrisov, vers, treaptă, icoane, repere morale ale viitorimii. De
asemenea, se identifică o aglomerare de verbe „să schimbăm”, „am ivit”, „am prefăcut”,
„făcui”, „am preschimbat”, „grămădii”, „am luat” care sugerează îndelungatul proces al
alchimiei poetice, efortul constant depus în slujba artei. Verbele creației surprind două
aspecte: voința și menirea de a face (am luat, am pus) și creația ca metamorfoză (am
preschimbat, am ivit). Regimul verbal identificat în poezia Flori de mucigai este concentrat
pe aceeași idee poetică a actului creației: să scriu, m-am silit, simboluri ale unui efort
resimțit organic, dar și al unui imperativ lăuntric, acela de a-și respecta menirea creatoare.
Expresivitatea limbajului este potențată și de amestecul de registre stilistice, de la arhaic
(hrisov-stih), la popular și regional (grămădii-m-am silit), respectiv neologic (canapea,
obscure). Metaforismul ambiguizează mesajul celor două texte poetice, validând amprenta
stilistică argheziană: „leagăne urmaşilor stăpâni”, „muguri şi coroane”, „singură vioară”,
„mucegaiuri şi noroi” aceasta reprezentând o metaforă a urâtului, metonimiile: pentru poet
„Robul”, pentru cititor „Domnul”, oximoronul: „Veninul strâns l-am preschimbat în
miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”, iar la nivelul metalogismelor, adică al
figurilor de gândire se identifică prezenţa simbolului: „Sapa-n condei şi brazda-n
călimară” / „unghiile de la mâna stângă” validând munca fizică și cea intelectuală.

5. Susţinerea unei opinii despre lirica lui Tudor Arghezi, valorificând mesajul din
următoarea secvenţă critică:....citatul se va regăsi pe foaia de concurs

Concluzie

„Testament” și „Flori de mucigai” sunt tratate de estetică literară care deschid drumul
valorificării antipoeticului prin credința în puterea izbăvitoare a cuvântului. Ambele opere
circumscriu tema condiției artistului și menirea artei sale, metamorfoză a lumii obiectuale,
depozitară a suferinței, a întunericului existențial în lumea-carceră, născută chiar și în pofida
absenței harului divin.