TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

PREZENTE ÎN DRAMA,,IONA” DE
MARIN SORESCU
Elevele:Bișboacă Bianca,Dan Alina,Moga Aris,Onița Luiza și Pop Ruxandra
Clasa:a XII-a C
 ◦ În peisajul arid a literaturii postbelice, Marin
Sorescu este o voce aproape singulară ,căci
scriitorul neomodernist reinventează formula
dramaturgiei românești. Membru titular al
Academiei Române, Marin Sorescu a fost
considerat unul dintre cei mai mari scriitori
români contemporani și a fost cunoscut în timpul
vieții pe aproape toate continentele planetei.
Marin Nominalizat pentru Premiul Nobel pentru
literatură, Marin Sorescu a beneficiat și de înalta
Sorescu: apreciere a criticilor internaționali. În țară i-au
fost decernate cele mai înalte distincții: Premiul
Academiei (de două ori), Premiul Uniunii
Scriitorilor (de șase ori). Dintre premiile
internaționale se remarcă în special: Premiul
Herder, Viena, 1991; Medalia de Aur pentru poezie
„Ospiti Napoli”, 1970; Premiul „Fernando Riello”,
Madrid 1983; Premiul „Felix Romuliana”, Belgrad,
1994.
 ◦ Teatru •
◦ 1968 - „Iona”
◦ • 1970 - „Paracliserul”
◦ • 1974 - „Setea muntelui de sare”
◦ • 1976 - „Matca” - Piesă în trei acte •
Activitate ◦ 1980 - „Teatru” (Răceala, A treia țeapă)
scriitoricească ◦ • 1984 - „Ieșirea prin cer” (Iona, Paracliserul,
Matca, Pluta Meduzei, Lupoaica mea, Există nervi,
Răceala, A treia țeapă) •
◦ 1992 - „Vărul Shakespeare și alte piese” (Luptătorul
pe două fronturi, Casa evantai, Vărul Shakespeare)
◦ • 1994 - „Desfacerea gunoaielor”
 ◦ Poezii
◦ • 1964 – „Singur printre poeți”
◦ • 1965 - „Poeme”
◦ • 1966 - „Moartea ceasului”

Activitate ◦ • 1968 - „Tinerețea lui Don Quijote”

◦ • 1970 - „Tușiți”
scriitoricească: ◦ • 1970 - „Unghi”
◦ • 1972 - „Singur printre poeți”
◦ • 1973 - „Ocolul infinitului mic pornind de la nimic”
◦ • 1975 - „Norii”
◦ • 1976 - „Poeme Sorescu
 ◦ Poezii
◦ • 1977 - „Trei dinți din față”
◦ • 1972 - „Suflete, bun la toate”
◦ • 1972 - „Rame - Douăzeci și cinci de poezii”

Activitate ◦ • 1973 - „Astfel”

◦ • 1973 - „Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic”
scriitoricească ◦ • 1976 - „Descîntoteca”
◦ • 1978 - „Sărbători itinerante”
◦ • 1979 - „Ceramică”
◦ • 1982 - „Fîntîni în mare”
◦ • 1984 - „Drumul”
 ◦ Poezii
◦ • 1987 - „Apă vie, Apă moartă”
◦ • 1989 - „Ecuatorul și Polii”
◦ • 1991 - „Poezii alese de cenzură”
◦ • 1994 - „Traversarea”

Activitate ◦ • 1995 - „Lulu Și Gulu-Gulu : Versuri pentru copii, ilustrate de

autor”
scriitoricească ◦ • 1995 - „Poemele tuturor tainelor”
◦ • 1996 - „Din grădina copilăriei” - Culegere de poezii pentru
elevii din clasele I-IV
◦ • 1996 - „Moment poetic”
◦ • 1996 - „Poezii”
◦ • 1997 - „Puntea” (Ultimele)
 ◦ Poezii
◦ • 1998 - „Efectul de piramidă”
◦ • 1973-1998 - „La Lilieci” (I-VI),
◦ • 2000 - „Scrînteala vremii” •
Activitate ◦ 2000 – „Încoronare”
scriitoricească
◦ Romane •
◦ 1978 - „Trei dinți din față”
◦ • 1982 - „Viziunea vizuinii”
◦ • 1999 - „Japița”
 Citate critice despre Marin Sorescu:
◦ "Autor de parabole moderne din datele cele mai comune ale existentei cotidiene si pe care le clatina toate vanturile
tragicelor nedumeriri umane, pipaitor paradoxal de transcedente aduse la scara experientei imediate, Marin Sorescu
intruchipeaza triumful extremei originalitati in poezia noastra tanara si o carte sigura de vizita pentru ea, chiar pe plan
european."(Ov. S. Crohmalniceanu)
◦ ,,«As dori sa redeschid dosarul corbului » scrie [Marin Sorescu] in poezia Nevermore si care o reia pe aceea cunoscuta a
lui Poe. intreaga poezie a lui Marin Sorescu, de la parodiile din Singur printre poeti la «prozele» din La Lilieci,
redeschide dosarul poeziei moderne al carei initiator a fost autorul Corbului. Punctul ei de plecare il constituie o
problematica devenita clasica, prin pana mai ales a lui T. Arghezi si Al. Philippide. Cu cel dintai, Sorescu are profunde
legaturi, nebagate in seama de critica. in parabolele lirice de felul Prapastiei (din Tineretea lui Don Quijote) si al altora,
se reia tema (in)comunicarii cu absolutul, dar nu in forma dramatica argheziana, ci intr-o maniera comica () Simetrie
din Tusiti poate fi raportata la intre doua nopti. Un intreg fond modern devine perceptibil aici, desi maniera e originala.
Intertextualitatea soresciana e o relatie lucida cu traditia moderna. Poetul si-a creat o formula proprie, usor de
recunoscut si de imitat. [] Aproape fara exceptie, si de la inceput, comentatorii s-au referit la «realismul» poeziei lui
Sorescu, in care cotidianul si-ar gasi imediat locul, impreuna cu banalitatea, prozaismul si derizoriul existentei
curente. Dar daca zgariem cu unghia stratul de deasupra imaginilor, observam ca realitatea aceasta familiara e un
simplu decor de carton, montat grijuliu pe o scena de teatru, pe care se desfasoara un spectacol de mult cunoscut, cu
personaje mitice, ale caror replici suna de mii de ani in urechile culturii europene.”(Nicolae Manolescu)
 Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul
creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și
prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde
însă tragicul. Neomodernismul s-a conturat în doar numere ale
revistei "Albatros" editată în 1941 și condusă de Geo Dumitrescu.
Această nouă formă de manifestare a modernismului ce se
prelungește până prin anii '60 este îndreptată cu fața spre un trecut
exemplar.

De altfel, neomodernismul promovează formula novatoare de creație

centrându-se în jurul aspirației spre cunoaștere. Metaforismul
Neomodernismul: excesiv, imagismul puternic și ambiguitatea constituie alte trăsături
specifice neomodernismului ,orientare literar artistică ai epocii
postbelice.

Scriitorii neomoderniști au vrut să se despartă de ,,spiritul veacului”,

care este cel al războaielor și să recupereze valorile și modelele.
Reprezentanții de seamă ai curentului literar neomodernismul au
fost: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gellu Naum, Ana Blandiana, și
Adrian Păunescu.
 ◦ Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau
în proză, care înfăţişează viaţa reală printr-un conflict
complex şi puternic al personajelor individualizate sau
tipice, cu sufletul plin de frământări şi stări
contradictorii. Acţiunea este încărcată de tensiune şi
scene violente, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care
eroii au un destin nefericit. Genul dramatic cuprinde
totalitatea operelor literare destinate reprezentării
scenice. În opera dramatică, principalul mod de
expunere este dialogul care transcrie replicile
Genul personajelor, având rol în caracterizarea directă a
acestora. Genul dramatic se structurează în acte și

dramatic: scene,se remarcă prezența notațiilor autorului care

reprezintă intervențiile auctoriale în scriptul dramatic.
Indicațiile autorului pot viza elementele de
decor, reperele spațio-temporale ,mișcarea scenică și
jocul actoricesc ,care conferă indici paraverbali și
nonverbali. Notațiile autorului au rol în ghidarea
jocului actoricesc și caracterizarea directă a
personajelor care evoluează în cronotopul diegetic.
Astfel ,uneori notațiile autorului sunt delimitate fiind
paranteze rotunde de scriptul dramatic.
 Încadrarea în operă:

◦ Publicată în 1969,piesa ,,Iona” transfigurează perfect originala viziune a creatorului său,marcată

prin anularea diferențelor dintre speciile gramatice,ascoierea categoriilor estetice,mergând de la
tragic la ironie și chiar absurd,precum și preferința pentru teatrul-parabolă,caracterizat prin
reinterpretarea unor mituri. De altfel,piesa ,,Iona” face parte alături de ,,Paracliserul” și ,,Matca”
din trilogia simbolic intitulată ,,Setea muntelui de sare”, care traduce perfect aspirația spre
cunoaștere a omului modern. Înscriindu-se în formula teatrului absurd ,,Iona” reiterează într-o
viziune originală butada nietzscheeană faptul că : ,,Singurătatea m-a înghițit ca o balenă”.
 Timpul și spațiul:

◦ Timpul și spațiul au valoare simbolică în teatrul modern. Precizat în indicațiile

scenice de la începutul fiecărui tablou al piesei, spațiul cu valoare metaforică
aparține aproape exclusiv imaginarului: plaja, burțile pestilor, moara de vânt.
Absența timpului istoric, situarea în atemporal, demitizarea sunt aspecte ale
teatrului modern, relatiile temporale reliefând perspectiva discontinuă a timpului
psihologic ce potențează starile interioare ale personajului.
 Hipotextul operei:

◦ În plus,în hipotextul piesei se regăsește parabola biblică a profetului Iona, fiul lui Amitai,care
inițial refuză să propăvăduiască cuvântul lui Dumnezeu în cetatea Ninive. Iona încearcă să fugă
pe o corabie în Tarsis, însă Dumnezeu ridică o furtună năprasnică pe mare. Iona conștientizează
că el este de vină și le spune corăbierilor că, pentru a se salva, trebuie să îl arunce în mare, pentru
că asupra lui este îndreptată urgia. Drept pedeapsă, el este închis în burta unui pește,iar după
trei zile în care se pocăiește este eliberat. Piesa lui Marin Sorescu golește mitul de semnificațiile
religioase,păstrând doar cadrul întâmplărilor, căci ironia este modul particular în care Marin
Sorescu abordează problemele existențiale.
 Structură și compoziție:

◦ Subintitulată ,,Tragedie în patru tablouri”, piesa lui Marin Sorescu nu respectă

normele clasice, tragedia fiind înțeleasă în sens existențial ca luptă a ființei cu
destinul. Astfel, ca specie literară, piesa lui Marin Sorescu este o parabolă
dramatică , o meditație despre condiția omului modern, dar și o alegorie despre
circumstanțele care înlănțuie omul modern,care se confruntă cu o dureroasă criză
a comunicării.
◦ De aceea, piesa are un singur personaj,configurându-se ca un solilocviu. În
sens metaforic, piesa devine o parabolă a condiției damnate a ființei, după
cum sugerează chiar explicația dată de autor: ,,Iona sunt eu.Iona este omul în
condiția lui uman, în fața vieții și a morții”. Având ca temă condiția tragică a
ființei, piesa are ca subiect singurătatea, după cum mărturisește chiar
autorul: ,,Am vrut să scriu ceva despre un om singur,nemaipomenit de
singur”.
◦ Didascalia care precede scriptul dramatic evidențiază același motiv al
singurătății, centrat în jurul protagonistului ,,Ca orice om foarte singur,Iona
vorbește cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde, se comportă tot timpul
ca si când în scenă ar fi două personaje.Se dedublează și se «strânge», după
cerințele vieții sale interioare și trebuințele scenice." Intervențiile auctoriale
diversifică problematica piesei, evidențiind revolta omului în fața destinului și
raportul dintre libertate și necesitate, toate acestea fiind subordonate crizei
comunicării,ca sursă a singurătății.
◦ Secvențe ilustrative pentru tema solitudinii sunt , pe de o parte, aceea în care
Iona îsi pierde ecoul, la începutul Tabloului I, fapt ce pare a-i anula chiar
existența (,,Gata și cu ecoul meu…/ Nu mai e, s-a isprăvit. / S-a dus și ăsta. Semn
rău”.), iar pe de altă parte, scena în care protagonistul scrie un bilet cu propriul
sânge, după ce și-a tăiat o bucată de piele din podul palmei stângi (Tabloul III). El
încearcă astfel să comunice cu lumea si să găsească salvarea. Faptul că tot el
găseste biletul si nu-l recunoaște, accentuează sentimentul acut al singurătătii și
ideea că înstrăinarea de lume conduce la înstrăinarea de sine.
 Titlul operei:

◦ Titlul cu ,,valențe paratextuale”(Gerard Genette) anunță tema,care dezvoltă

semnificații ontologice și gnoseologice. Având valoarea unui ,,onomatext”(Jean
Ricardou),titlul este din punct de vedere gramatical sintetic,focalizând atenția
asupra personajului eponim. Astfel,conform clasificării lui Gerard Genette, titlul
,,Iona” este subiectal ,atrăgând atenția asupra unui personaj-idee,devenit simbol
al singărătății omului modern.În originala viziune a scriitorului neomodernist,
singurătatea generată de absența divinității este generatoare de dramă.
◦ Titlul operei poate fi interpretat ca trimitere la cuvântul ,,iona”, care în ebraică
înseamnă porumbel, o pasăre văzută ca simbol al libertății. O altă posibilă
interpretare se referă la numele personajului biblic, Iona, proorocul ce revine la
misiunea sa, după cele trei zile petrecute în burta unui pește. De asemenea, titlul
ar putea fi interpretat ca fiind format din particula ,,io” ( referire la formula din
Evul Mediu – domnul, stăpânul) și ,,na” ( cu sensul familiar al verbului ,,a lua”),
denumind personajul piesei care apare într-o triplă ipostază: pescar, călător,
auditoriu.
 Structură:

◦ În ceea ce privește structura dramei, piesa este alcătuită din patru tabouri,
într-o alternare de afară (I, IV) și înăuntru (II, III). Rolul indicațiilor
scenice este de a ajuta la clarificarea semnificațiilor simbolice și de a oferi
sprijin pentru înțelegerea problematicii textului, piesa fiind o parabolă a
căutării spirituale a individului. Toate gesturile eroului, indicațiile, decorul,
totul trebuie privit în cheie simbolică.
 Tabloul I

◦ Tabloul întâi evidențiază pregnant statutul personajului, didascalia având

funcția unei expozițiuni care fixează decorul minimalist, specific teatrului
modern: ,,apa = "niște cercuri făcute cu creta" marchează simbolic spațiul
restrictiv și limitativ al existenței,în timp ce ,,gura imensă de pește” este un
semn al amenințării. Se remarcă absența indiciilor temporali,căci sensurile
aventurii lui Iona sunt general-valabile,marcând etape pe care le parcurge
ființa în existența sa.
◦ De altfel,atenția dramaturgului se concentrează asupra unui timp psihologic,
evidențiind conflictul dintre aparență și esență,dintre om și lume. În acest
context, existența lui Iona este pusă chiar de la început sub semnul
nenorocului, căci personajul lui Marin Sorescu este un ,,pescar ghinionist”.
Practicând o îndeletnicire ancestrală, Iona ia în mod ironic cu el un ,,acvariu
cu pești domesticiți” pentru a evita o rușinoasă întoarcere acasă.
◦ În registru simbolic, acvariul reprezintă soluția existențială pe care o găsește omul modern pentru
a-și ascunde eșecurile. În acest context, acvariul reprezintă o carceră existențială, în opoziție cu
infinitul mării, ca semn al libertății.. Pescuitul reprezintă un ritual față de ființa rătăcită, care a
pierdut legătura cu lumea hărăzită prin destin. În sens psihoanalitic „ a pescui” înseamnă și a
practica un fel de anamneză, a extrage un element din inconștient, nu prin explorare direcționată și
rațională ci lăsând libere forțele spontane și adunând apoi rezultatele obținute, la întâmplare.
Inconștientul este ancorat și comparat cu întinderea de ape, fluviul, lacul, marea unde stau ascunse
bogații pe care prin anamneză și prin analiză acestea vor fi scoase la suprafață, așa cum scoate
pescarul pește cu năvodul lui. Iona repetă însă pactul biblic , alege din nou ca ocupație utilitară
munca și toate calvarurile ei, vrea să fie din nou pescar.
 Tabloul al II-lea:

◦ Cel de-al doilea tabloul,corespunzând desfășurării acțiunii transformă pescarul într-o

victimă a unui pește,căci în mod paradoxal Iona este înghițit de un chit uriaș. El se
instalează în burta chitului ca într-o situație de normalitate,căci teatrul absurd tratează cu
ironie toate evenimentele existențiale. Vorbind despre tot ceea ce îl înconjoară, ,,pescarul
pescuit” își aduce aminte că are un cuțit, simbol al libertății. Simbolul cuțitului a fost
asociat adeseori cu ideea de execuție, de moarte, de răzbunare, de sacrificiu. Cuțitul este
instrumentul fundamental al sacrificiilor în numeroase probe inițiatice.
◦ Astfel, el spintecă burta peștelui,însă în mod surprinzător primul pește fusese
înghițit de un altul, apoi de altul, semn al încercării ființei în cercurile limitative
ale destinului.În finalul tabloului, Iona devine visător si se simte ispitit
să construiască ,,banca de lemn în mijlocul mării", pe care să se odihnească
"pescărusii mai lași" și vântul. "Construcția grandioasă", singurul lucru bun pe
care l-ar fi făcut în viața lui, ar fi "această bancă de lemn" având "de jur împrejur
marea", comparată cu "un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului".
 Tabloul al III-lea

◦ În tabloul al treilea,plasat în burta celui de-al doilea pește, apare un element de

decor inedit : ,,o mică moară de vânt”,marcând atenția spre absolut. Simbol
donquijotesc, moara de vânt este o marcă a aspirației spre ideal,căci în mod
paradoxal , Iona este un personaj care aspiră la cunoaștere, în ciuda aparenșei
sale resemnări.Iona meditează asupra vieții , condiției umane , și la ciclicitatea
vieții cu moartea: „dacă într-adevar sunt mort și acum se pune problema să vin
iar pe lume ?”. Oamenii uită că sunt semeni și sunt supuși aceleiași condiții de
muritori , „neglijezi azi , neglijezi mâine , ajungi să nu-ți mai vezi fratele”.
◦ În acest sens,relevant este simbolul celor doi pescari care în fundal cară câte o
bârnă în spate, simbol al predestinării, căci ei ,,își poartă crucea fără a se
revolta”. Apar doi figuranţi care “nu scot niciun cuvânt”, Cei doi pescari, fiecare
cu câte o bârnă în spate, pe care o cară fără oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif),
simbolizând oamenii ce-şi duc povara dată de destin, dar care nici nu se frământă
pentru găsirea unei motivaţii, totul devenind rutină. În mod simbolic,Iona
reprezintă așadar, o ipostază a revoltatului care deși conștient de carcera
existențială încearcă orice mijloace să evadeze.
◦ El devine încrezător, “o scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nicio grijă”, apoi scapă
cuţitul şi se închipuie o mare şi puternică unghie, “ca de la piciorul lui
Dumnezeu”, o armă cu care începe să spintece burţile peştilor, despărţind
“interiorul peştelui doi de interiorul peştelui trei”.De altfel,cu ajutorul unghiilor,
el taie o fereastră prin care evadează din burta celui de-al doilea pește pentru a
ajunge în interiorul celui de-al treilea chit. Scrisoarea pe care o adresează mamei
sale,devine pretext pentru reiterarea motivului ,,mumelor” și al
,,nașterii”,reflectat în rugămintea: ,,Mai naște-mă o dată!”.
◦ De fapt,întreaga aventură a lui Iona este o reinterpretare originală a mitului
labirintului,transfigurând eterna căutare a ființei însetate de cunoașterea lumii
și de cunoașterea sinelui. Parcurgând o serie de metamorfoze, Iona se situează în
ipostaza de ,,homo viator” ,care parcurge un simbolic traseu al devenirii.Finalul
tabloului ilustrează o infinitate de ochi care-l privesc, simbolizând nenăscuţii pe
care chitul îi purta în pântece: “Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec […] şi
acum cresc de spaimă. […] Vin spre mine cu gurile …scoase din teacă. Mă
mănâncă!”.
 Tabloul al IV-lea

◦ Cel de-al patrulea tablou corespunde punctului culminant,care-l surprinde pe Iona ,,într-o
gură de gretă”, având ,, o barbă lungă și ascuțită”, care ,,fâlfâie afară”, indice al timpului
care s-a scurs,semn că omul a petrecut o viață de când încerca zadarnic,asemeni lui Zizif,să
găsească o soluție salvatoare. Mai mult decât atât, la orizont se profilează ,,un șir nesfârșit
de burți” , ,,ca niște geamuri puse unul lângă altul”, ca semn al imposibilității de evadare din
,,închisoarea existențială”. Dornic de comunicare în pustietatea imensă, îşi strigă semenii:
“Hei, oameni buni!”. Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de
ce întâlneşte mereu “aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată
“până într-atâta?”.
◦ De aici vine replica tragică a lui Iona: ,,Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au
ieșit toate minuniile și venirea pe pământ și viața, până și moartea,dar odată ajuns aici,în
mormânt,nu mai poate învia.Se dă cu capul de toți pereții,cheamă toate șiretlicurile minții
și ale minunii. Își face vânt în Dumnezeire ca leul la circ în aureola de foc,dar care în
mijlocul flăcărilor de atâtea ori a sărit prin cerc, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească
tocmai la învieri.”Drama umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni
nu poate evada în libertate: “Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai
născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!”, simbolizând ideea că în viaţă omul are un şir
nesfârşit de necazuri, de neplăceri care uneori se ţin lanţ.
 Deznodământul:

◦ Deznodământul este surprinzător,căci Iona își recuperează memoria,

iluminindu-se: ,,Mi-am adus aminte,Iona. Eu sunt Iona.”. Într-un gest repetitiv,
Iona își spintecă propriul pântece, simbolică sinucidere,ce sugerează soluția
eliberării,căci personajul găsește calea mântuirii simbolice sugerată chiar de
ultima replică:,,Răzbim noi cumva la lumină.”.Tăierea propriei burţi poate fi un
gest reflex sau o sinucidere, o.părăsire voită a lumii înconjurătoare şi o retragere
în sine, aceasta fiind unica salvare pe care o găseşte.
 ◦ Personajul literar este o ,,ființă de hârtie”
(Roland Barthes ), un homo fictus ”(Marian
Popa), ce are ,,efectul de real în manieră
platoniciană ”(Roland Barthes) și ,,face
concurență stării civile”( Balzac). Încă de la
Platon și Aristotel, personajul reprezintă
rezultatul unui proces de obiectivare a
Personajul creatorului ce are o independență a lui și o
logică internă care îi guvernează
principal: manifestările. Iona, personajul central al
piesei cu același nume, este de asemenea
un personaj modern, diferit de caracterele
teatrului tradițional. El este o proiecție de
viață interioară, reprezentant al conștiinței
omului modern aflat în căutarea sinelui sub
nesfârșite determinări exterioare.
 ◦ Eroul sorescian are statutul social de pescar și de urmaș
onomastic al unui profet. În teatrul parabolic, fiecare
aspect este o metaforă. Iona este pescar de experiențe ale
cunoașterii și de idealuri: ” De mult pândesc eu peștele ăsta.
L-am și visat.” Când visează o fâță, exclamă: ”Asta se mai
poate numi vis?” Efortul căutării este extenuant și poate
consuma întraga viață. Prădătorul poate deveni pradă: ” Apa
asta e plină de nade. Tot felul de nade frumos colorate. Noi,

Personajul
peștii, înotăm printre ele atât de repede, încât părem
gălăgioși.” Ca profet în legătură cu Iona biblic, personajul
are datoria de a purta ” tot greul peștilor”, lăsând concesiv

principal: pe ceilalți să viseze marea fără pești. Psihologic și moral,

Iona este, așa cum arată prima indicație scenică, în primul
rând un om singur: ”Ca orice om foarte singur, Iona vorbește
tare cu sine însuși”. Deși face referire la copii, la soție și, mai
târziu, la mama, Iona nu stabilește legături de comunicare
reale cu aceștia. El este omul scizionat de lupta singulară a
înțelegerii propriei identități și, prin acest lucru, a
identității umanității: ” omenirea întreagă e Iona, dacă-mi
permite” ( Marin Sorescu).
◦
 ◦ Trăsătura principală a personajului
este condiția tragică a acestuia.Încă de la
început, în tabloul I, Iona este prezentat sub
amenințare. Protagonistul se află cu spatele
la gura unui pește uriaș, ignorând pericolul,
trăind iluzia vieții după cutume . Pentru că
Personajul în marea desenată cu creta nu are succes, va
pescui dintr-un acvariu o pseudo-pradă.

principal: Obsesia sa este prinderea unui pește-

peștele cel mare. Replicile personajului sunt
reflecții fragmentate pe tema fericirii și a
căutării absolutului: ” Ne punem în gând o
fericire, o speranță, în sfârșit, ceva frumos,
dar peste câteva clipe observăm mirați că ni
s-a terminat apa.” La sfârșitul tabloului Iona
este înghițit și strigă după ajutor, fără a-i
răspunde însă nimeni-nici măcar ecou.
 ◦ De asemenea, tabloul IV este relevant
pentru condiția tragică a personajului.
El este construit simetric cu primul în ceea
ce privește ambiguitatea spațiu exterior-
interior. Iona a îmbătrânit și crede că a ajuns
la lumină. Descoperă însă că universul este
Personajul un șir nesfârșit de burți. Își
amintește propria identitate, uitată în
principal: timpul luptelor cu burțile peștilor. Dacă
precedentul biblic a fost salvat, el înțelege
că s-a poticnit tocmai în punctul culminant:
la înviere. Și oamenii, aproape distrați de
atâta credință, îl așteaptă. Salvarea este însă
în el însuși, și Iona nu mai sapă ferestre în
afară, ci în interior, spintecându-și propria
burtă: ”Răzbim noi cumva la lumină”.
 ◦ Un element de structură relevant pentru construcția
personajului este titlul piesei. ”Io” din numele personajului,
așa cum mărturisește autorul, înseamnă ” eu”. Iona modern
are un mesaj diferit de cel biblic. Primul trebuie să ducă un
mesaj de avertizare sângerosului oraș Ninive, și, pentru că
refuză, este înghițit de un pește uriaș. Căindu-se, este lăsat

Personajul pe țărm după trei zile, și se achită de însărcinare. Niniviții

reacționează și cetatea este salvată. Iona biblic îl anticipează
pe Isus, înviat după trei zile. Iona lui Sorescu se găsește în

principal: burta peștelui fără a ști de ce : ”Problema e dacă mai reușești

să ieși din ceva, odată ce te-ai născut…Toate lucrurile sunt
pești. Trăim și noi cum putem înăuntru”. Mesajul său ține de
conștientizarea determinismului exterior care
încorsetează și duce la pierderea identității specifică
condiției umane. Oamenii așteaptă de la el ” un exemplu de
înviere”, un exemplu luminos de ieșire din limita exterioară,
dar încercările repetate ale personajului eșuează: ”Ce
prooroc ai mai fost și tu!”. Singura soluție este spargerea
limitelor interioare, între sacrificiu de sine și iluminare.
 ◦ Un alt element de compoziție relevant
pentru ideea discontinuității interioare a omului
modern, aflat în plină criză a absurdului,
este structura piesei ce oglindește lipsă de
coerență . Piesa aparține
teatrului postmodern prin hibridizarea speciei-

Personajul tragedie, dramă și comedie în același

timp, renunțarea la acte și scene, decorul

principal: minimalist-un acvariu, o moară de vânt, scoici,

pietre, lemne-”ceva ca o plajă”, indicațiile
scenice care ambiguizează textul prin
introducerea de noi simboluri: ” se dedublează și
se strânge după cerințele vieții lui interioare”;
”iluminat”. Intertextualitatea se realizează prin
trimiteri la limbajul biblic, la limbajul poetic
sorescian, parodieri ale limbajului de lemn
comunist sau ale limbajului clasic regizoral.
 ◦ Remarcabilă este formula teatrală inedită
în care Marin Sorescu împletește
elementele de tragedie antică și de teatru
absurd,reinventând formula teatrului
postbelic. În concordanță cu evoluția
personajului se asociază diversele
Elemente de registre lingvistice colocvial și
metaforic,care delimitează planul real și
artă alegoria piesei.Astfel,„Iona” reprezinta in
literatura romana postbelica
dramatică: manifestarea teatrului parabolic,
inovatiile aduse de Sorescu constand in
folosirea solilocviului, imbinarea
speciilor, eliminarea conflictului exterior
si reinterpretarea unui mit din
perspectiva filosofiei moderne.
 ◦ în parabola “Iona”, Marin Sorescu adânceşte
multitudinea simbolurilor prin ambiguitate, ironie
şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen
Simion: “Când un poet scrie teatru, este aproape
sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate.
Marin Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră în
categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin
tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini
Concluzie: umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi
nici de dramatism. Iona, Paracliserul şi Matca sunt
opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau
termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau
Ionesco: o căutare spirituală”.
◦ ,,Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu…Cel care
trăiește în Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă
este Iona, …” (Marin Sorescu).
 ◦ Caiet clasa a XII-a
◦ „Limba și literatura română”, Manual
pentru clasa a XII-a, Editura Corint •
Bibliografie: ◦ „Eseul. Pregătire individuală pentru
Bacalaureat”, Editura ART •
https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_S
orescu