Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi particularităţi ale unui roman

REALIST DE TIP OBIECTIV/BALZACIAN/interbelic studiat.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea romanului studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
BAREM:
– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea romanului studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică 6 puncte
· precizarea perioadei, curentului cultural/literar, orientării tematice – 2 puncte
· numirea a două trăsături ale perioadei, curentului cultural/literar sau ale orientării tematice
precizate – 2 x 1 punct = 2 puncte
· evidențierea celor două trăsături, prin valorificarea textului – 2 x 1 punct = 2 puncte

G. Călinescu este un reprezentant al epocii interbelice, perioadă ce va sta la confluenţa

benefică a tradiţionalismului evidenţiat în revistele „Viaţa românească" a lui Garabet Ibrăileanu şi
„Gândirea" lui Nechifor Crainic şi a modernismului promovat de revista „Sburătorul" şi de
cenaclul omonim conduse de E. Lovinescu. Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu în
studiul „Creaţia obiectivă" şi „Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în această perioadă
Camil Petrescu, G.Călinescu, Liviu Rebreanu. Integrându-se realismului, ideologie ce presupune
reflectarea în operă a viziunii despre lume a autorului, G.Călinescu este un iniţiator al romanului
realist modern. Romanul „Enigma Otiliei” ilustrează astfel cu succes încadrarea estetică în realism ,
scriitorul fixând clar spaţiul şi timpul, lumea fiind prezentată aşa cum este, diegeza construind o
monografie a burgheziei bucureştene din prima decadă a secolului al XX-lea. „Intr-o seară de la
începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece”, Felix Sima, un tânăr de optsprezece ani,
absolvent al Liceului Internat, soseşte de la Iaşi, pe strada Antim din Bucureşti, acasă la Costache
Giurgiuveanu.
O altă trăsătură care face posibilă încadrarea romanului în sfera realistă se datorează
descrierea balzaciană, care se bazează pe teoria determinismului ambiental, personajele fiind
caracterizate prin mediul în care trăiesc. Prima descriere balzaciană din roman este cea a caselor
de pe strada Antim. Detaliul „nicio casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea cat superior”
traduce lipsa de aspiraţii intelectuale ale personajelor – Titi, Aurica, Aglae, aserţiunea „mărimea
neobişnuită a ferestrelor în raport cu forma scundă a clădirilor” ilustrează contrastul dintre ceea ce
vor să pară unele personaje şi ceea ce sunt în realitate, „amestecul de frotoane grecesti şi chiar
ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit” sugerează zgârcenia lui moş Costache. Descrierea camerei
Otiliei, a casei familiei Tulea şi a lui Pascalopol sunt alte secvenţe descriptive caracterizatoare din
roman.
Nelipsită din încadrarea romanului în realism este și tipologia personajelor. Acestea „fac
concurenţă stării civile” – Balzac, reprezentând nişte tipologii: tipul parvenitului este reprezentat
de Stănică, „baba absolută fără cusur în rău” este Aglae, fata bătrână este Aurica, stundentul sărac
este Weissmann, „dementul senil“ este Simion Tulea, „imbecilul placid” este Titi, demimondena
este Georgeta, toate acestea fiind personaje plate, statice sau bidimensionale. Costache
Giurgiuveanu este personajul central al romanului întruchipând avarul. Spre deosebire de ceilalţi
avari din literatură, precum Harpagon din „Avarul” lui Moliere, Felix Grandet din romanul
„Eugenie Grandet” de Balzac, Costache Giurgiuveanu nu este dezumanizat din cauza patimei
pentru bani, Călinescu însuşi opinând că a reusit să realizeze mai degrabă un zgârcit.
– comentarea a două secvențe relevante pentru tema romanului studiat;
BAREM:
– comentarea a două secvențe relevante pentru tema romanului studiat 6 puncte
· precizarea temei – 2 puncte;
· comentarea oricăror două secvențe relevante pentru tema romanului ales – 2 x 2 puncte = 4
puncte
(comentarea secvenţei – 2 puncte; tendința de rezumare – 1 punct)

Tema este una socială, în descendenţă balzaciană, dominată de ideea banului – „zeul la care
se închină toţi”- Balzac, opera ilustrând viaţa burgheziei bucureştene la începutul secolului al XX-
lea, construită pe false criterii axiologice: omul este judecat dupa avere, căsătoria fiind un contract
social. Se afirmă şi tema iubirii, a avariţiei, a paternităţii.
O primă secvență relevantă pentru tema romanului călinescian este cea în care Costache
Giurgiuveanu, deținătorul averii pune în aplicare anumite planuri pentru protejarea Otiliei, fiica
lui adoptivă, rămasă de la cea de-a doua soție care decedase. El începe să construiască o casă pentru
aceasta din materialele provenite din demolări. Deși amână adoptarea acesteia, de dragul banilor,
instinctul paternității îl determină pe avar să se gândească la viitorul și fericirea fiicei lui.
O altă scenă semnificativă pentru reliefarea temei sociale este chiar scena morții lui
Giurgiuveanu, care este provocată, în cele din urmă, de Stănica Ratiu. Urmărind să parvină, acesta
îi fură bătrânului banii de sub saltea, în momentul în care acesta, bolnav fiind nu avea nicio putere.
Cea din urmă secvență narativă semnificativă pentru ideatica romanului poate fi
considerată cea a jocului de table din primul capitol. Aceasta dezvăluie tpologiile de personaje și
prefigurează conflictele majore ale universului romanesc. La intrarea în încăpere, Felix face
cunoștință cu cele trei personaje aflate la masă. Întocmai ca la Balzac, George Călinescu recurge la
prezentarea vestimentației, care devine definitorie pentru trăsăturile de caracter ale personajelor.
Primul cu care băiatul face cunoștință este Leonida Pascalopol. Stilul său vestimentar îi trădează
eleganța, rafinamentul. Apoi, Felix o cunoaște pe Aglae Tulea, coafura japoneză a acesteia
reliefează predispoziția spre imitație, ipocrizia, la fel cum buzele subțiri sunt un semn al
malițiozității femeii. Aurica este fata bătrână. Prezentarea celor două personaje, Aglae si Simion
Tulea avertizează asupra autorității feminine în cadrul acestei familii: Aglae poartă la brâu, la fel
ca bărbații, un ceas prins cu lanț, în vreme ce Simion, cu broboada pe spate, brodează la etamină.
Scena poate fi considerată și o secvență de perspectivă finalistă. Gestul lui Pascaopol care-i oferă
Otiliei inelul prefigurează căsătoria celor doi din final.
– analiza a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru romanul
studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative,
instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
BAREM:
− câte 3 puncte pentru analiza oricăror două componente de structură, de compoziție şi de limbaj
semnificative pentru romanul studiat 2 x 3 puncte = 6 puncte
· analiza fiecărei componente, justificând relevanța acesteia pentru romanul ales – 3 puncte
· analiza fiecărei componente, fără justificarea relevanţei acesteia – 2 puncte
· abordarea schematică, fără justificarea relevanței – 1 punct
 Un element de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificativ pentru romanul studiat
este diegeza. Incipitul de tip captatio benvolentiae corespunde expozițiunii prin viziunea în formă
de pâlnie, fiind descris Bucureștiul într-o seară de iulie 1909, urmat de strada Antim si casele
aferente, până la imobilul lui Costache Giurgiuveanu. În casa tutorelui său, tânărul o va cunoaşte
pe Otilia şi pe toţi ceilalţi care se aflau în jurul unei mese rotunde jucând cărţi şi table.
Desfăşurarea acţiunii este integrată mai multor planuri narative. Felix se oferă să-l mediteze pe Titi
Tulea, fiul lui Simion şi al Aglaei, care la douăzeci şi doi de ani nu terminase încă liceul, dar
colaborarea nu durează niciodată mult. Olimpia, fata cea mare a Aglaei, trăieşte în concubinaj cu
Stănică Raţiu, un avocat care nu profesează din comoditate. După ce devin părinţi, Simion îi dă
fiicei sale casa promisă şi cei doi se căsătoresc, însă copilul de două luni este uitat cu desăvârşire şi
moare. Într-un alt plan narativ Leonida Pascalopol, un moşier bogat, vine zilnic în casa lui
Giurgiuveanu pentru a o vedea zilnic pe Otilia. In acelaşi timp Felix se îndrăgosteşte de Otilia şi îi
reproşează acesteia familiaritatea excesivă pe care i-o acordă moşierului. Timpul petrecut de Felix
şi Otlia la moşia din Bărăgan a lui Pascalopol face ca iubirea tânărului să devină din ce în ce mai
puternică, dar fata îl sfătuieşte să nu se gândească la iubire înainte de a-şi face o carieră. Reveniţi la
Bucuresti, Felix se înscrie la Facultatea de Medicină. Costache amână la nesfârşit să o înfieze pe
Otilia şi să-i deschidă un cont în bancă. Otilia pleacă brusc cu Pascalopol la Paris, spre invidia
Auricăi, o altă fiică a Agalei, fată bătrână prin vocaţie. Între timp, Stănică îi face cunoştinţă lui
Felix cu Georgeta, o curtezană, cu care are o relaţie amoroasă, iar în familia Tulea, Simion este
internat la un sanatoriu de boli nervoase unde este definitiv abandonat. După întoarcerea Otiliei şi
a lui Pascalopol, moş Costache suferă un atac cerebral nu foarte violent, dar care mobilizează pe
membrii clanului Tulea care aşteaptă de mult moartea bătrânului. Acest moment poate fi
considerat un punct culminant al diegezei. Giurgiuveanu îşi revine, însă urmează o a doua cădere.
Stănică, determinând-o pe Otilia să plece în oraş, intră în camera bolnavului şi îl devalizează,
întâmplare fatală pentru bătrân, integrând deznodământul. Imediat sosesc Aglae şi ceilalţi, dar
eforturile lor de găsire a banilor eşuează, evident. Stănică o va părăsi pe Olimpia nemaiavând
nevoie de ea, iar Otilia îi explică lui Felix că este prea tânăr pentru ea, dar vrea să-i demonstreze în
absenţa unor acte iubirea ei, acesta respectând-o prea mult pentru a face acest lucru. A doua zi
pleacă la Paris cu Pascalopol. Finalul romanului consemnează în epilog destinele personajelor:
Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol şi ulterior devine soţia unui conte, Felix ajunge profesor
universitar şi are o căsătorie fericită, Stănică Raţiu se însoară cu Georgeta şi devine proprietarul
unui bloc de locuinţe. Felix se întâlneşte în tren cu Pascalopol, acesta arătându-i o fotografie a
Otiliei, dar acea femeie frumoasă nu era fata nebunatică pe care o ştia Felix, epicul rămânând aici
deschis în privinţa destinului Otiliei. Finalul romanului este construit însă simetric pentru a închide
rotund opera. Felix doreşte să vadă casa lui moş Costache pe care o găseşte părăginită, năpădită de
scaieţi, abandonată. Din punct de vedere naratologic finalul este închis, ultimul punct în acest plan
al romanului balzacian fiind astfel atins.
O altă componentă de structură se datorează conflictului, văzut ca un element ordonator al
compoziţiei romaneşti. Conflictul dominant este cel exterior-manifest dintre Aglae și Otilia, alături de cel
erotic, între Felix Sima și Leonida Pascalopol ori cel succesoral între Simion Tulea și Olimpia, dar şi cel
interior, plasat la nivelul voliţional al lui Felix, acesta pendulând permanent între dorinţa de a avea carieră
şi iubire. Conflictul este nelipsit din filonul narativ.
 Relaţiile temporale și spațiale sunt nelipsite prin lexeme precum: București, Paris, Bărăgan,
alături de indici temporali: iulie 1909, într-o dimineață etc.
Sunt de punctat și tehnicile narative dominante: tehnica detaliului, evidenţiată încă din incipitul
romanului prin descrierea elementelor arhitecturale şi prezentarea trăsăturilor morale şi fizice ale
personajului. O altă tehnică utilizată este cea a reflectarii poliedrice, personajul Otilia beneficiind de un
portret realizat în oglinzi paralele prin părerile celorlalţi despre ea. Acţiunea romanului se deschide şi se
inchide cu imaginea locuinţei lui Costache Giurgiuveanu, văzută prin ochii lui Felix, aspect ce
evidenţiază simetria romanului. Discursul epic se desfăşoara astfel pe două planuri care interfereaza:
evoluţia lui Felix, validând opera ca un „bildungsroman” şi moştenirea lui moş Costache.
O condiţie „sine qua non” a viziunii obiective asupra lumii a autorului este însă modul de
elaborare a discursului narativ care are ca trăsătură definitorie perspectiva heterodiegetică cu narator
„demiurg”, adică heterodiegetic, extradiegetic – nefiind implicat în diegeză, omniscient şi, uneori
omniprezent, el prezentând fapte desfăşurate în locuri diferite în acelaşi timp. Naraţiunea se realizează la
persoana a treia, tiparul este auctorial, naratorul creând impresia cunoaşterii deznodămânutului,
focalizarea fiind dominant neutră, naratorul cunoscând mai mult decât orice personaj. Stilul se
caracterizează prin precizia observaţiei şi a notaţiei, naraţiunea este împletită cu descrierea, caracterul
scenic al unor secvenţe punctând densitatea dramatică.
Comunicarea narativă se bazează pe interdependenţa instanţelor sale definitorii, acestea
fiind autorul, naratorul, naratarul şi personajele. Autorul concret, creatorul real al operei literare,
adresează, ca destinator, un mesaj literar cititorului concret, care funcţionează ca destinatar/receptor.
Autorul concret şi cititorul concret sunt personalităţi istorice şi biografice, ce nu aparţin operei literare,
însă se situează în lumea reală unde ele duc, independent de textul literar, o viaţă autonomă.Cea mai
importantă instanţă narativă este naratorul, adică „fiinţa de hârtie” care îşi asumă actul narării. În acest
text naratorul este unul /heterodiegetic, deoarece narează la persoana III, dovadă fiind verbele înaintează,
trece, auctorial, deoarece (+-) narând retrospectiv, cunoaşte toate amănuntele istoriei povestite
extradiegetic, deoarece nu este implicat ca personaj, omniscient, deorece cunoaşte toate amănuntele
despre diegeză şi personaje. Autorul concret, creatorul real al operei literare, adresează, ca destinator, un
mesaj literar cititorului concret, care funcţionează ca destinatar/receptor. Autorul concret şi cititorul
concret sunt personalităţi istorice şi biografice, ce nu aparţin operei literare, însă se situează în lumea
reală unde ele duc, independent de textul literar, o viaţă autonomă. Cititorul concret este orice lector
prezumtiv al operei sale.
Mircea Cărtărescu are dreptate când afirmă că acest roman este de fapt „un metaroman”,deoarece,
depăşind balzacianismul, această operă anticipează romanul postmodern, contemporan.
Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi particularităţi de construcţie a unui
personaj dintr-un roman aparținând lui G.Călinescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
BAREM:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, din romanul studiat
6 puncte
· prezentare adecvată şi nuanţată – 6 puncte
· prezentare ezitantă – 3 puncte
· prezentare schematică sau superficială – 1 punct

Personajul literar, „fiinţă de hârtie specifică lumii ficţiunii”- Roland Barthes, se va construi
deseori şi în asociere cu un complementar sau antagonist al său, între ei stabilindu-se astfel o relaţie
sau formând un cuplu. G.Călinescu este un reprezentant al epocii interbelice, perioadă ce va sta la
confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în revistele „Viaţa românească" a lui Garabet
Ibrăileanu şi „Gândirea" lui Nechifor Crainic şi a modernismului promovat de revista
„Sburătorul" şi de cenaclul omonim conduse de E. Lovinescu. Sub semnul acestor direcţii impuse
de E. Lovinescu în studiul „Creaţia obiectivă" şi „Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în
această perioadă Camil Petrescu, G.Călinescu, Liviu Rebreanu. Integrându-se realismului,
ideologie ce presupune reflectarea în operă a viziunii despre lume a autorului, G.Călinescu este un
iniţiator al romanului realist modern. Romanul „Enigma Otiliei ”ilustrează astfel cu succes
încadrarea estetică în realism, scriitorul preocupat de cronotop, tipologia personajelor,
obiectivitatea narării și descrierea balzaciană.
Personajul luat spre analiză este Otilia Mărculescu. Ținând seama de statutul social,
aceasta este orfană, fiica adoptivă a lui moș Costache Giurgiuveanu, studentă la Conservator. În
ceea ce privește statutul psihologic al personajului în discuție, acesta se datorează conflictului
interior dat de iubirea adolescentină și cea care-i conferă stabilitate familială. Cel din urmă statut,
moral, ilustrează faptul că nu știrbește legile moralității.

– evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două scene/secvenţe comentate;

BAREM:
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, prin două scene/secvenţe comentate 6 puncte
· menţionarea oricărei trăsături a personajului ales – 2 puncte
· ilustrarea trăsăturii menţionate prin două scene/secvenţe comentate – 2 x 2 puncte = 4 puncte
(ilustrarea trăsăturii printr-o scenă/secvenţă comentată – 2 puncte; simpla numire a unei
scene/secvenţe sau tendinţa de rezumare – 1 punct)

Ca orice alt personaj literar, acesta este construit pe baza a doi parametri: instanţa narativă
şi referentul uman. Privit ca instanţă narativă, adică din punctul de vedere al încadrării estetice,
Otilia este personaj principal, datorită ocurenţei în discursul narativ, central, graţie rolului în
transmiterea mesajului operei, protagonist, ea centrând diegeza, tridimensional, conform
taxonomiei lui Booth în Retorica romanului, corespunzându-i la Forster în Aspecte ale romanului,
personajul rotund, deoarece evoluează pe parcursul operei, eponim, numele sau fiind inclus în titlul
operei.
Ca referent uman, adică fiinţa pe care o imaginează, Otilia beneficiază de prosopografie,
realizată direct de către narator: „Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri”, în „trupul
subţiratic”..„era o mare libertate de mişcări”. Pentru conturarea portretului moral al Otiliei,
naratorul uzitează o serie de tehnici cum ar fi cea a oglinzilor paralele, a pluralităţii punctelor de
vedere, a basoreliefului. Ethopeea o evidenţiază pe Otilia ca personajul cel mai spactaculos al
romanului. Beneficiază de caracterizare directă din aserţiunile lui Felix „Otilia e foarte frumoasă şi
apoi e cultă şi talentată ”, ale moşierului „ Ea nu a avut niciodată ideea că e curtezană”, ale lui
Weissmann „Domnişoara Otilia trebuie să fie foarte inteligentă ”, ale Aglaei, care o considera o
femeie uşoară „Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieţii de familie”, ea însăşi
caracterizându-se ca fiind „zăpăcită, nu stiu ce vreau”. Însuşi Călinescu afirmă despre ea „Otilia
c'est moi, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie, tipizarea mea fundamentală în ipostază
feminină".
Încă din primele secvenţe ale operei, prin caracterizarea indirectă, lectorul observă ca
trăsătură dominantă a personajului, inteligența. O secvență narativă relevantă pentru trăsătura
aleasă este cea a camerei sale care o defineşte balzacian „o masă de toaletă, trei oglinzi mobile […]
un scaun rotativ pentru pian”, elemente ce simbolizează firea ei imprevizibilă. Faptele o dezvăluie
altruistă, grijulie faţă de cei apropiaţi şi chiar faţă de adversari. Îmbrăcămintea o arată doritoare
de lux dar şi cu bun gust. Otilia Mărculescu ilustrează în mod strălucit acea „rezervă bogată de
material sufletesc” – G. Călinescu, care face din femei centrul atracţiei celor din jur.
Această trăsătură este completată și prin scena dialogului cu Felix, care-i cere să renunțe la
iubirea nutrită pentru ea, motivând că nu intenționează să stea în calea viitorului strălucit în
domeniul medicinii.

– analiza a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ, semnificative
pentru construcția personajului (de exemplu: acțiune, incipit, final, conflict, tehnici narative, modalităţi de
caracterizare, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
BAREM:
− câte 3 puncte pentru analiza oricăror două elemente de structură, de compoziție şi de limbaj ale
romanului studiat, semnificative pentru construcția personajului ales 2 x 3 puncte = 6 puncte
• analiza fiecărui element ales, justificând relevanța acestuia pentru construcția personajului –3 puncte;
abordarea schematică, fără justificarea relevanței – 1 punct

Un element de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificativ pentru romanul studiat

este diegeza. Incipitul de tip captatio benvolentiae corespunde expozițiunii prin viziunea în formă
de pâlnie, fiind descris Bucureștiul într-o seară de iulie 1909, urmat de strada Antim si casele
aferente, până la imobilul lui Costache Giurgiuveanu. În casa tutorelui său, tânărul o va cunoaşte
pe Otilia şi pe toţi ceilalţi care se aflau în jurul unei mese rotunde jucând cărţi şi table.
Desfăşurarea acţiunii este integrată mai multor planuri narative. Felix se oferă să-l mediteze pe Titi
Tulea, fiul lui Simion şi al Aglaei, care la douăzeci şi doi de ani nu terminase încă liceul, dar
colaborarea nu durează niciodată mult. Olimpia, fata cea mare a Aglaei, trăieşte în concubinaj cu
Stănică Raţiu, un avocat care nu profesează din comoditate. După ce devin părinţi, Simion îi dă
fiicei sale casa promisă şi cei doi se căsătoresc, însă copilul de două luni este uitat cu desăvârşire şi
moare. Într-un alt plan narativ Leonida Pascalopol, un moşier bogat, vine zilnic în casa lui
Giurgiuveanu pentru a o vedea zilnic pe Otilia. In acelaşi timp Felix se îndrăgosteşte de Otilia şi îi
reproşează acesteia familiaritatea excesivă pe care i-o acordă moşierului. Timpul petrecut de Felix
şi Otlia la moşia din Bărăgan a lui Pascalopol face ca iubirea tânărului să devină din ce în ce mai
puternică, dar fata îl sfătuieşte să nu se gândească la iubire înainte de a-şi face o carieră. Reveniţi la
Bucuresti, Felix se înscrie la Facultatea de Medicină. Costache amână la nesfârşit să o înfieze pe
Otilia şi să-i deschidă un cont în bancă. Otilia pleacă brusc cu Pascalopol la Paris, spre invidia
Auricăi, o altă fiică a Agalei, fată bătrână prin vocaţie. Între timp, Stănică îi face cunoştinţă lui
Felix cu Georgeta, o curtezană, cu care are o relaţie amoroasă, iar în familia Tulea, Simion este
internat la un sanatoriu de boli nervoase unde este definitiv abandonat. După întoarcerea Otiliei şi
a lui Pascalopol, moş Costache suferă un atac cerebral nu foarte violent, dar care mobilizează pe
membrii clanului Tulea care aşteaptă de mult moartea bătrânului. Acest moment poate fi
considerat un punct culminant al diegezei. Giurgiuveanu îşi revine, însă urmează o a doua cădere.
Stănică, determinând-o pe Otilia să plece în oraş, intră în camera bolnavului şi îl devalizează,
întâmplare fatală pentru bătrân, integrând deznodământul. Imediat sosesc Aglae şi ceilalţi, dar
eforturile lor de găsire a banilor eşuează, evident. Stănică o va părăsi pe Olimpia nemaiavând
nevoie de ea, iar Otilia îi explică lui Felix că este prea tânăr pentru ea, dar vrea să-i demonstreze în
absenţa unor acte iubirea ei, acesta respectând-o prea mult pentru a face acest lucru. A doua zi
pleacă la Paris cu Pascalopol. Finalul romanului consemnează în epilog destinele personajelor:
Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol şi ulterior devine soţia unui conte, Felix ajunge profesor
universitar şi are o căsătorie fericită, Stănică Raţiu se însoară cu Georgeta şi devine proprietarul
unui bloc de locuinţe. Felix se întâlneşte în tren cu Pascalopol, acesta arătându-i o fotografie a
Otiliei, dar acea femeie frumoasă nu era fata nebunatică pe care o ştia Felix, epicul rămânând aici
deschis în privinţa destinului Otiliei. Finalul romanului este construit însă simetric pentru a închide
rotund opera. Felix doreşte să vadă casa lui moş Costache pe care o găseşte părăginită, năpădită de
scaieţi, abandonată. Din punct de vedere naratologic finalul este închis, ultimul punct în acest plan
al romanului balzacian fiind astfel atins.
O altă componentă de structură se datorează conflictului, văzut ca un element ordonator al
compoziţiei romaneşti. Conflictul dominant este cel exterior-manifest dintre Aglae și Otilia, alături
de cel erotic, între Felix Sima și Leonida Pascalopol ori cel succesoral între Simion Tulea și
Olimpia, dar şi cel interior, plasat la nivelul voliţional al lui Felix, acesta pendulând permanent
între dorinţa de a avea carieră şi iubire. Conflictul este nelipsit din filonul narativ.
Relaţiile temporale și spațiale sunt nelipsite prin lexeme precum: București, Paris, Bărăgan,
alături de indici temporali: iulie 1909, într-o dimineață etc.
Sunt de punctat și tehnicile narative dominante: tehnica detaliului, evidenţiată încă din
incipitul romanului prin descrierea elementelor arhitecturale şi prezentarea trăsăturilor morale şi
fizice ale personajului. O altă tehnică utilizată este cea a reflectarii poliedrice, personajul Otilia
beneficiind de un portret realizat în oglinzi paralele prin părerile celorlalţi despre ea. Acţiunea
romanului se deschide şi se inchide cu imaginea locuinţei lui Costache Giurgiuveanu, văzută prin
ochii lui Felix, aspect ce evidenţiază simetria romanului. Discursul epic se desfăşoara astfel pe două
planuri care interfereaza: evoluţia lui Felix, validând opera ca un „bildungsroman” şi moştenirea
lui moş Costache.
O condiţie „sine qua non” a viziunii obiective asupra lumii a autorului este însă modul de
elaborare a discursului narativ care are ca trăsătură definitorie perspectiva heterodiegetică cu
narator „demiurg”, adică heterodiegetic, extradiegetic – nefiind implicat în diegeză, omniscient şi,
uneori omniprezent, el prezentând fapte desfăşurate în locuri diferite în acelaşi timp. Naraţiunea se
realizează la persoana a treia, tiparul este auctorial, naratorul creând impresia cunoaşterii
deznodămânutului, focalizarea fiind dominant neutră, naratorul cunoscând mai mult decât orice
personaj. Stilul se caracterizează prin precizia observaţiei şi a notaţiei, naraţiunea este împletită cu
descrierea, caracterul scenic al unor secvenţe punctând densitatea dramatică.
Comunicarea narativă se bazează pe interdependenţa instanţelor sale definitorii, acestea
fiind autorul, naratorul, naratarul şi personajele. Autorul concret, creatorul real al operei literare,
adresează, ca destinator, un mesaj literar cititorului concret, care funcţionează ca
destinatar/receptor. Autorul concret şi cititorul concret sunt personalităţi istorice şi biografice, ce
nu aparţin operei literare, însă se situează în lumea reală unde ele duc, independent de textul
literar, o viaţă autonomă.Cea mai importantă instanţă narativă este naratorul, adică „fiinţa de
hârtie” care îşi asumă actul narării. În acest text naratorul este unul /heterodiegetic, deoarece
narează la persoana III, dovadă fiind verbele înaintează, trece, auctorial, deoarece (+-) narând
retrospectiv, cunoaşte toate amănuntele istoriei povestite extradiegetic, deoarece nu este implicat ca
personaj, omniscient, deorece cunoaşte toate amănuntele despre diegeză şi personaje. Autorul
concret, creatorul real al operei literare, adresează, ca destinator, un mesaj literar cititorului
concret, care funcţionează ca destinatar/receptor. Autorul concret şi cititorul concret sunt
personalităţi istorice şi biografice, ce nu aparţin operei literare, însă se situează în lumea reală unde
ele duc, independent de textul literar, o viaţă autonomă. Cititorul concret este orice lector
prezumtiv al operei sale.
Mircea Cărtărescu are dreptate când afirmă că acest roman este de fapt „un metaroman”,
deoarece, depăşind balzacianismul, această operă anticipează romanul postmodern, contemporan.