Enigma Otiliei de G.

Călinescu
Particularități ale unui text narativ (romanul realist de tip balzacian)

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui
text narativ studiat (romanul realist de tip balzacian) de G. Călinescu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături ale unui text narativ studiat care fac posibilă încadrarea într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două secvențe narative/episoade relevante pentru tema unui text narativ studiat;
– analiza a două componente de structură, de compoziție şi de limbaj, semnificative pentru un text
narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative,
instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbajul popular etc.).
Notă. Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere. Pentru conţinutul eseului,
vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper). Pentru redactarea eseului, vei primi 12
puncte (existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere – 1 punct; logica înlănțuirii
ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte;
ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct). În vederea
acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte
subiectul propus.

G. Călinescu este unul dintre cei mai importanți prozatori interbelici, întemeietorul romanului
realist de tip balzacian în proza românească. Romanul “Enigma Otiliei”, scris de George Călinescu și
publicat în anul 1938, este al doilea roman dintre cele patru romane interbelice ale autorului. Ca
teoretician, acesta respinge proustianul și pledează pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul de tip
balzacian.
Universul operei, ce reușește să creeze cu fidelitate iluzia vieții, reprezintă o marcă specifică
realismului. Romanul surprinde societatea românească la începutul secolului al XX-lea. Aceasta este
prezentată detaliat, mediul familial și universitar, restaurantele, cinematografele, plimbările cu trăsura,
arhitectura specifică: „Nicio casă nu era prea înaltă și aproape niciuna nu avea cat superior”, respectiv
ferestrele „de la o înălțime absurdă” sunt redate cu o acuratețe unică, iar preocupările oamenilor
(căsătorie, carieră, îmbogățirea prin orice mijloace) construiesc imaginea verosimilă a unei societăți în
care obiectivele principale sunt obținerea banilor și îmbunătățirea statutului social. În această lume,
Felix Sima trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie înaintea carierei.
Personajele, în manieră specific realistă, reprezintă tipologii umane, fiecare fiind reprezentativ
pentru o trăsătură morală sau socială. Astfel, Costache Giurguveanu reprezintă avarul umanizat de
sentimentele sale față de Otilia, iar aceasta reprezintă enigmaticul, misterul eternului feminin. Aglae
Tulea este „baba absolută fără cusur în rău”, alături de Stănică Rațiu, care întruchipează arivistul,
demagogul și parvenitul. Simion și Aurica Tulea reprezintă omul senil, respectiv fata bătrână, pe când
Titi este simbolul tânărului cu grave probleme mintale (preocupările sale fiind copiatul textelor și
legănatul). Tipologia ambițiosului, a adolescentului orfan, capabil de a iubi și hotărât să își facă o
carieră, este reprezentată de Felix: „Am de gând să mă specializez, să devin un nume”.
Tema centrală a romanului este moștenirea, dar aceasta se îmbină și cu alte teme precum
parvenirea, paternitatea și iubirea. Urmărind istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu, romanul
dezvoltă o temă de factură balzaciană, cea a familiei dintr-o societate burgheză, în care pozițiile sociale
se stabilesc după avere.
 O primă secvență relevantă pentru aceasta o reprezintă venirea lui Felix în casa Giurgiuveanu și
contactul cu cele două familii. El asistă la jocul de table, o scenă de familie, după ce își cunoaște
unchiul și pe verișoara sa, Otilia. Prezența lui Pascalopol, moșier înaintat în vârstă și bogat, ce o iubește
pe Otilia atât patern, cât și viril, alături de Aglae, care remarcă în mod caustic: „N-am știu că faci azil de
orfani”, fiindcă se teme de pierderea averii în favoarea celor doi tineri, Felix și Otilia. Întreaga desciere
încadrează acțiunea într-o atmosferă neprimitoare, ce prefigurează atât două planuri narative, cât și
conflictul principal.
O altă scenă semnificativă pentru tema romanului este instalarea familiei Tulea în casa lui Moș
Costache, sub pretextul îngrijirii bătrânului, atunci când află că acesta a suferit un atac de cord. Aglae se
remarcă, fiind preocupată exclusiv de siguranța bunurilor materiale ale bătrânului: „Treceți toți dincolo,
să nu fure vreunul ceva!”. În mod paradoxal, cei care atentează la bunurile lui Costache sunt chiar
membrii clanului Tulea: Stănică desface vinurile, mănâncă delicatesele și verifică dulapurile. Indiferența
manifestată față de suferința bătrânului accentuează materialismul dus la extrem al personajelor: „Toți
se așezară pe ce găsiră ca niște musafiri, uitând aproape de tot de Moș Costache.”
Incipitul reprezintă un element unic al operei ce construiește un cadru verosimil pentru
desfășurarea acțiunii. Prin indicii spațio-temporali se configurează un topos real, veridic: „Într-o seară
de la începutul lui Iuli 1909, cu puțin înainte de orele zece”, respectiv „Intra pe strada Antim”. Intrarea
în universul operei se face concentric, prin mișcări succesive, surprinzând un spațiu și un orizont
existențial tot mai îngust. Strada Antim este descrisă minuțios, prin detalierea aspectului caselor,
naratorul surprinzând un efort de a lăsa impresia de eleganță și bun gust: „o caricatură în moloz a unei
străzi italice”. Exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu, prezentat în detalii semnificative, sugerând
lipsa calității materialelor și a gustului estetic, respectiv aspectul neîngrijit și degradat al clădirii, precum
și amestecul haotic de stiluri, care trădează snobismul și zgârcenia proprietarului.
Acțiunea este construită pe două planuri narative: unul care urmărește destinul lui Felix Sima și
altul ce se centrează pe lupta pentru moștenirea lui Costache Giurgiuveanu. Aglae vede în Otilia o
posibilă rivală în lupta pentru obținerea averii fratelui ei și, pentru că fata nu fusese trecută pe numele lui
Giurgiuveanu, caută cu tot dinadinsul să o îndepărteze, strecurându-i adesea câte o aluzie bătrânului. În
momentul în care Costache suferă atacul, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, ca nu cumva Otilia să
înstrăineze lucruri sau să îi subtilizeze banii. Profitând de slăbiciunea Otiliei față de Pascalopol, Stănică
Rațiu își pune în aplicare planul de a rămâne singur cu bătrânul după ce, cu câteva zile înainte, îl
spionase ca să vadă unde își ascunse banii. În acest context, Stănică fură banii, fapt ce determină
moartea lui Costache.
Celălalt plan urmărește destinul lui Felix Sima, mai ales iubirea acestuia față de Otilia. Văzând în
aceasta feminitatea absolută, Felix își dorește să fie alături de ea. Otilia, fire capricioasă, este atrasă atât
de tânărul student, cât și de maturul Pascalopol. Comportamentul fetei îl intrigă pe Felix încă din prima
clipă, acesta fiind surprins când Otilia îl alege pe moșier. Protagonistul se dedică, ulterior, studiului,
devenind un medic celebru, și intră, prin intermediul soției, într-un cerc foarte influent. Reacția lui Felix
la vederea fotografiei Otiliei, pe i-o arată după trecerea anilor chiar Pascalopol și pe care nu o recunoaște
inițial, demonstrează conștientizarea de către Felix a faptului că Otilia a avut dreptate spunându-i „noi
nu trăim decât 5-6 ani”.
Opera literară “Enigma Otiliei” de G. Călinescu este un roman fundamental al literaturii române,
situat între tradiție şi inovație, o veritabilă sinteză estetică, o izbândă a prozei românești interbelice.
Lumea banului apare exagerând monstruos viciile umanității. Deși scriitorul însuși considera că
“Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian, el este văzut astăzi ca replica polemică la formula
balzaciană, adică un “balzacianism fără Balzac” (N. Manolescu).