Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889,
București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica
literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la
romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale,
creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. 
Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme
filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de
gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant și de teoriile
lui Hegel.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul,
ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la
19 ani a plecat să studieze la Viena.
Mihai Eminescu este în literatura română poetul nepereche a cărui operă învinge timpul,
după cum afirmă George Călinescu. El este cel mai mare poet naţional, care exprimă cel mai
bine şi cel mai complet spiritualitatea românească. Forţa creaţiei lui provine, în primul rând,
din vastitatea culturii extraordinare şi a concepţiilor lui, din orizontul său afectiv şi spiritual
fără de limite. În întreaga noastră cultură şi literatură naţională, exemplul etic şi estetic al lui
Eminescu este uluitor. Cultul Poetului nu trebuie să întunece însă pe înaintaşi. Aceştia au
avut şi îşi au şi ei valoarea lor. Cum se ştie, Eminescu însuşi ne-a orientat, în această
privinţă, în strălucitul lui poem „Epigonii”, - adevărată profesiune de credinţă a
patruzecioptismului său, - în care evocă comorile de duh şi înţelepciune cuprinse în operele
scriitorilor înaintaşi, de la Dimitrie Cantemir şi până la Eliade şi Alecsandri, „acel rege al
poeziei, vecinic tânăr şi ferice”. Evocând „zilele de aur a scripturelor române”, cu toată
căldura sufletului său, poetul se duce în trecut, la un Cichindeal, Mumuleanu, Prale,
Văcărescu; Beldiman, Sihleanu, Donici, scriitori oarecum mărunţi, dar care se bucură de
respectul poetului pentru că, la vremea lor, „au scris o limbă ca un fagure de miere”. Aşadar,
Eminescu este conştient că fără de aceştia n-ar fi fost el, că „un mare poet se constituie –
cum spunea Tudor Vianu – din substanţa tuturor cuceririlor anterioare ale puterii de expresie,
peste care geniul ultimului venit adaugă contribuţia lui hotărâtoare”. Eminescu a fost o
personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie,
curiozitate intelectuală, cultură de nivel european şi farmecul limbajului. Scrisul era viata lui:
omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind… poet în toată puterea cuvântului, după
cum afirmă Titu Maiorescu.