Argument

Un studiu de caz este o lucrare prin care se cercetează un anumit

subiect, consultând diverse surse și verificându-se acuratețea istorică și
științifică. În cadrul acestuia se fac referiri detaliate despre indivizi,
grupuri, organizații, luând în considerare toate particularitățile
contextuale necesare. Acesta necesită uzitarea mai multor metode
complementare de culegere, analiză, prelucrare şi stocare a informațiilor
relevante, atât cantitative cât şi calitative, pentru a se asigura coerența și
corectitudinea produsului finit.
Tema studiului nostru de caz este „Rolul literaturii în perioada
pașoptistă”. Majoritatea adesea trec cu vederea această perioadă
importantă în literatura română, deși aici au scris autori de o notorietate
deosebită, precum Vasile Alecsandri, Avram Iancu, Dimitrie
Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu etc. Acest fenomen s-ar putea
întâmpla din cauza faptului că tindem să acceptăm fără probleme ideea
că pașoptismul românesc ar fi apărut „din neant”, această afirmație fiind
consolidată de teoriile lui Eugen Lovinescu despre vocația voluntaristă a
scriitorilor pașoptiști. Un alt motiv ar putea fi faptul că nu se poate face
o delimitare clară între perioadele literare, acestea fiind strâns legate
întrepătrunse, motto-ul perioadei pașoptiste fiind chiar „cu cât scriitorul
este mai mare, cu atât legăturile lui cu trecutul și viitorul sunt mai
adânci”. Astfel, pașoptismul se contopește cu idei iluministe și
romantice.
Pașoptismul a fost ideologia participanților la Revoluția Română
din 1848, care a apărut în revista „Dacia literară”. Elemente
remarcabile ale acestuia caracterul național, militant, scopul
revoluționarilor fiind dobândirea libertății și afirmarea naționalității
române.
 Pașoptismul corespunde unui moment de intersecție a mai multor
elemente în evoluția istorică a țărilor române: trecerea de la feudalism la
capitalism, de la dependența de alte popoare la independență, de la
segregarea în provincii la un stat unitar național.
Această perioadă a cunoscut trei etape de dezvoltare: prima fiind
etapa prepașoptistă, care a început cu debutul lui Vasile Cârlova și
Alexandru Hrisoverghi și a durat până la 1840, fiind dominată de
prezența și influența lui Gheorghe Asachi și Ion Heliade-Rădulescu și de
activitatea primelor ziare naționale: „Albina românească” și „Curierul
românesc”. Cea de a doua, cuprinsă aproximativ între anii 1840-1860,
marcată de apariția „Daciei literare”, a „Propășirii a României
literare” și de activitatea celor care au colaborat la aceste reviste. Ultima
etapă, cea postpașoptistă, a continuat să dezvolte literatura română
conform ideologiei pașoptiste, remarcându-se Bogdan Petriceicu
Hasdeu, Nicolae Filimon și Alexandru Odobescu.
Reprezentanți importanți ai pașoptismului, care au jucat un rol
critic în promovarea acestui curent literar au fost: Nicolae Bălcescu,
Mihail Kogălniceanu, Alexandru C. Golescu, Teodor Rășcanu, Vasile
Alecsandri, Săndulache Miclescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, C.
A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Avram Iancu, Simion Bărnuțiu,
George Barițiu, Timotei Cipariu și Eftimie Murgu. În cadrul proiectului
nostru, am decis să prezentăm în detaliu operele, viața și rolul jucat în
răspândirea pașoptismului ale lui Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi,
Alecu Russo, Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu și Andrei
Mureșanu.
În cadrul acestui proiect, ne-am propus să analizăm și să înțelegem
mai bine atât contextul și considerentul apariției pașoptismului, cât și
scopul scriitorilor pașoptiști și a scrierilor lor. De asemenea, dorim să
prezentăm și influența pe care a avut-o această perioadă literară.
 Cu ajutorul obiectivelor alese, vom explora complexitatea
pașoptismului, aceasta fiind evidentă pentru posteritate, cu precădere
datorită direcților diferite pe care le-au luat scriitorii pașoptiști.
I. Introducere în perioada pașoptistă

Termenul de pașoptism desemnează o perioadă importantă din

istoria literaturii române și este provenit de la denumirea anului
revoluționar 1848. În literatura română, „Momentul 1848” reprezintă
momentul fundamentării literaturii române prin orientarea oferită de
revista „Dacia literară”, care a lansat un curent și a format „generația
scriitorilor pașoptiști”. Epoca pașoptistă înseamnă, mai înainte de toate,
începutul literaturii noastre romantice și moderne. Prin operele
scriitorilor de după 1830 se instaurează un nou climat literar și o nouă
stare de spirit. Cultura trecutului-cultură predominant feudală, apărută
întârziat la noi față de restul Europei-va fi pusă în discuție din
perspectiva evoluției literaturii europene. Acest lucru se manifestă și în
faptul că întreaga literatură pașoptistă a fost creată conform esteticii
romantice, curentul european dominant la acel moment. Asemenea
primei generații romantice și moderne, prima generație de scriitori
pașoptiști a creat o literatură total diferită față de operele deja existente,
fiind inovatori ai vremii.
Perioada pașoptistă (1830-1860) are la bază revoluția anului
1848. Obiectivele social-politice ale pașoptiștilor erau: modernizarea
societății române, independența politică, libertatea națională și unirea
provinciilor române.
Epoca pașoptistă marchează începutul literaturii noastre moderne.
Scriitorii pașoptiști proveneau din înalta societate, au studiat în școli din
Europa de Vest, mai ales în Franța, și promovau renașterea națională,
atât prin mesajul operei literare, cât și prin implicarea activă în viața
politică. Plini de entuziasm, ei au încercat pentru prima dată o
sincronizare cu Europa Occidentală, la început mai mult prin imitație.
Afirmarea unei generații de scriitori, gazetari, istorici și oameni
politici, numită de posteritate generația pașoptistă, determină începutul
modernității noastre culturale, o perioadă de tranziție și de prefaceri
palpabile. Scriitorii pașoptiști au avut vocația începuturilor și
disponibilitatea de a aborda mai multe domenii culturale (literatură,
presă, înființarea teatrului, învățământ), genuri și specii literare, ceea ce
explică polimorfismul preocupărilor individuale în cadrul epocii.
Scriitorii sunt nevoiți „să ardă etapele” care se desfășuraseră
succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol și
jumătate. Curentele literare (iluminismul, preromantismul, romantismul,
clasicismul, realismul timpuriu) sunt asimilate simultan. Principala
trăsătură a literaturii pașoptiste constă în coexistența curentelor literare,
nu numai în opera aceluiași scriitor, ci chiar și în aceeași creație.
Până la 1830 nu se poate vorbi în societatea română de o tradiție a
literaturii culte sau de o intenționalitate estetică a scrierilor literare.
Conștiința faptului artistic și ideea de beletristică se nasc în această
perioadă, când se petrece și transformarea autorului în scriitor.
Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa inițială a
traducerilor, a adaptării, a imitării modelelor, a respectării structurilor
date (în fond, conform ideologiei clasicismului). Activitatea publicistică
a lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri și Negruzzi, prin atitudinea lor
lucidă și responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii
române moderne. „Dorul imitației s-a făcut la noi o manie
primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. [...] Traducerile
însă nu fac o literatură.” afirmă Mihail Kogălniceanu în Introducție la
„Dacia literară”, în 1840.
Literatura pașoptistă s-a dezvoltat predominant sub semnul
romantismului european și a parcurs un drum schimbător. După
literatura anilor 1825-1830, care abundă în adaptări după autorii străini,
în special francezi, este de remarcat sincronismul dintre manifestul
romantismului francez (prefața dramei Cromwell, de Victor Hugo, în
1827) și articolul-program Introducție, publicat de Mihail Kogălniceanu
în 1840. Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul
romantismului francez și aplică principiile acestuia, împreună cu
particularitățile curentului național-popular din revista „Dacia literară”.
Romantismul Biedermeier este o variantă degradată a
Romantismului înalt, manifestat în Europa în perioada 1790-1815. Este
caracterizat de impuritate, eclecticism (îmbinarea unor idei diverse sau
chiar opuse) și predispunerea la orice compromis stilistic sau simbioză
tematică. Conceptul de romantism Biedermeier se poate asocia
produsului literar al anilor 1830-1860, conform lui Virgil Nemoianu,
respectiv, Nicolae Manolescu.
Scriitorii generației pașoptiste au cultivat teme și motive
romantice, au ales istoria ca sursă de inspirație pentru o lirică a
patriotismului devotat și natura drept coordonată a spiritului românesc,
au valorificat literatura populară și mitologiile orientale. Fantezia
creatoare, libertatea de creație, aspirația spre absolut, spiritul rebel și
contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor pașoptiști.
Așadar, prin ideile pe care le promovează, pașoptismul nu doar
trezește conștiința națională și animă poporul la acțiune în vederea
unificării depline, ci orientează totodată literatura înspre romantism.
 II. Revoluția de la 1848

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din

același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a
conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit
Revoluția Franceză din februarie 1848, care a avut repercusiuni asupra
întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de
aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat
diferite forme, după necesitățile locale.
Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care
regiuni din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine,
precum Transilvania, Bucovina și Basarabia, în timp ce Moldova și Țara
Românească erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și
supunerea Imperiului Otoman.
Mișcarea revoluționară din Moldova din 1848 a fost numită și
„revolta poeților” și a fost marcată de acțiuni pașnice. Ea a culminat cu
depunerea unei petiții la 27 martie 1848 și cu formularea unui program
revoluționar în august același an. Petiția, cu 35 de puncte, a fost
redactată de Vasile Alecsandri într-o întâlnire a tinerilor revoluționari
moldoveni la hotelul Petersburg din Iași, cu știrea domnitorului Mihail
Sturza. Petiția era moderată din cauza presiunilor externe asupra lui
Sturza, și, deși aborda reforme de natură administrativă și culturală,
conform Regulamentului organic, a fost folosită ca pretext pentru
arestarea liderilor mișcării.
În vara anului 1848, aproximativ 50 de lideri ai mișcării
revoluționare moldovenești s-au adunat în Bucovina, în special la
Cernăuți. Aceștia au redactat un program revoluționar în 36 de puncte,
sub coordonarea lui Mihail Kogălniceanu, intitulat Dorințele partidei
naționale din Moldova, care se opunea Regulamentului organic și
influenței țariste. Acest program cerea egalitate politică și civilă,
instrucție gratuită, împroprietărirea țăranilor și, în mod crucial, unirea
Moldovei cu Țara Românească, văzută drept „cheia” pentru consolidarea
națiunii române.
Revoluția din 1848 în Țara Românească a fost o aplicare a
ideilor de dezvoltare națională și de reformă socială care s-au manifestat
atât în 1821, cât și în 1840. Pe întreaga desfășurare a revoluției,
Bucureștiul a jucat un rol central, aici pregătindu-se declanșarea mișcării
și tot aici având loc cele mai importante momente ale acesteia.
Primul moment important al revoluției a avut loc la Islaz, în județul
Romanați (astăzi județul Teleorman), la 9/21 iunie 1848. Încă din seara
zilei de 7/19 iunie sosiseră aici Ion Heliade-Rădulescu și Ștefan Golescu
pentru a lua măsurile pentru declanșarea revoluției împreună cu maiorul
Christian Tell. Citirea de către Ion Heliade-Rădulescu a Proclamației de
la Islaz la 9/21 iunie 1848 a fost primită cu entuziasm atât de masele
țărănești, cât și de soldații din unitățile militare din localitate.
Proclamația, care cuprindea 22 de articole, prevedea ca revendicări
esențiale: „independența administrativă și legislativă”, egalitatea
drepturilor politice, suprimarea rangurilor sociale, împroprietărirea
țăranilor, emancipația mănăstirilor închinate și desființarea robiei.
La 11/23 iunie 1848, proclamația este citită și la București, unde
începe revoluția. Domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848), care știa
că armata nu va deschide focul împotriva revoluționarilor, a semnat
proclamația și a acceptat formarea unui nou guvern provizoriu format
din Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, Gheorghe Magheru,
Ion Heliade-Rădulescu, Ștefan Golescu, Constantin Kretzulescu, C.A.
Rosetti și colonelul Ioan Odobescu. Acest fapt l-a determinat pe
domnitorul Gheorghe Bibescu să abdice la 13 iunie 1848 și să se retragă
în Transilvania, la Brașov. Semnarea „constituției” de către domn a
reprezentat un succes important pentru revoluție.
Primele măsuri ale noului guvern, adoptate la 14/26 iunie 1848,
prevăd: înființarea steagului național, în trei culori, albastru, galben și
roșu, cu deviza „Dreptate, Frăție”, desființarea titlurilor de boier,
desființarea cenzurii, înființarea gardei naționale, desființarea pedepsei
cu moartea și a pedepsei cu bătaia.
Cercurile reacționare din țară au încercat în două rânduri, în cursul
lunii iunie, să răstoarne guvernul, dar nu au reușit.
O tentativă de răsturnare a guvernului și de reînscăunare a
domnului Gheorghe Bibescu a avut loc la 14 iunie 1848, când boierimea,
condusă de mitropolitul Neofit, a încercat să preia puterea, însă fără
succes, și a fost nevoită să accepte cererile poporului și să depună
jurământ pe drapelul tricolor. Șef al guvernului provizoriu este desemnat
chiar mitropolitul Neofit pentru opri atitudinile amenințătoare ale
puterilor străine, conduse de Rusia, al cărei consul se retrăsese de la
București ca măsură de protest față de evenimentele desfășurate ce
contraveneau dispozițiilor Regulamentului organic. Din noul cabinet
provizoriu făceau parte și Ion Heliade-Rădulescu, Ștefan Golescu,
Christian Tell, Gheorghe Magheru și Gheorghe Scurtu.
La 15/27 iunie 1848, mulțimea adunată pe Câmpia Filaretului,
numită atunci Câmpia Libertății, a sancționat cu solemnitate depunerea
jurământului față de programul revoluționar adoptat la Islaz la 9/21 iunie
și a aclamat guvernul provizoriu constituit. Printr-o proclamație, la data
de 16/28 iunie 1848, guvernul face cunoscut faptul că are loc eliberarea
condamnaților politici, iar, începând cu data de 10/22 iulie 1848, este
desființată robia, rromii devenind liberi.
Un punct esențial din program rămăsese nerezolvat, și anume
împroprietărirea țăranilor. Acesta a fost punctul culminant al disputelor
care au urmat între masele de țărani și reprezentanții guvernului
provizoriu. La 6/18 iulie 1848, guvernul cere țăranilor să muncească
pentru proprietari, însă fără succes, tensiunile atingând și forme violente
în anumite moșii din județele Romanați, Mehedinți, Dolj și Ilfov.
 Printr-un decret al guvernului din 9/21 iulie 1848 se constituite
comisia pentru proprietate, în care reprezentarea proprietarilor și
țăranilor pentru fiecare județ era egală. În cele nouă ședințe desfășurate
în perioada 10/22 – 19/31 august 1848 au avut loc dispute aprinse care
nu au dus la un rezultat. Împroprietărirea țăranilor și-a găsit soluția mai
târziu, prin reforma agrară din 1864.
În Transilvania, mișcarea românească din 1848 a avut un caracter
predominant național. Dieta de la Cluj a inclus câțiva reprezentanți
români, iar, mai târziu, Dieta de la Debrețin a inclus mai mulți.
Burghezia maghiară revoluționară a încercat să obțină controlul asupra
întregului Ardeal și a reprimat orice rezistență din partea românilor,
sașilor și ungurilor loiali Casei de Habsburg.
La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei
cu Ungaria, provocând nemulțumirea românilor, sașilor și maghiarilor.
Poetul Sándor Petőfi s-a opus acestei decizii, subliniind lipsa de
reprezentare a românilor. În martie 1848, revoluția a izbucnit la Viena,
iar apoi a ajuns în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară
dorea independența față de Austria.
În această perioadă, liderii români transilvăneni nu au susținut
crearea unui stat național maghiar care să asimileze minoritățile. Ei au
convocat Adunarea de la Blaj la 15 mai 1848, în care au dezbătut
problemele naționale. În această perioadă, s-a format o armată de
voluntari români condusă de Avram Iancu, care a obținut victorii
importante împotriva forțelor maghiare revoluționare.
În ciuda încercărilor de a negocia pacea, luptele s-au intensificat,
iar forțele revoluționare ungare au fost înfrânte de ruși. Ca rezultat,
Transilvania a fost retrocedată Austriei, încheindu-se Revoluția din 1848
în această regiune. În paralel, revoluționari români din Muntenia și
Moldova au manifestat interes pentru Adunarea de la Blaj, dar restricțiile
autorităților au împiedicat mulți să participe.
 III. Romantismul în pașoptism

Romantismul a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală

apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În mare parte,
romantismul a fost o reacție împotriva Revoluției Industriale și a
Iluminismului. Curentul literar s-a manifestat în paralel cu romantismul
artelor plastice și cu cel muzical, iar influențele impuse de curent a
determinat coexistența sa alături de alte curente, cum ar fi
parnasianismul.

Termenul de „romantic” apare pentru prima dată în Anglia, către

sfârșitul secolului al XVII-lea, cu înțelesul de „copilăresc” sau de
„ciudat”. După aceea a fost preluat curând de germani și asociat
adjectivului „romanisch” sau substantivului „Romanhaft”. Termenul este
folosit pentru a descrie niște opere epice bizare, fantastice, asemenea
narațiunilor acelor romane medievale cavalerești, redactate într-o limbă
„romană”, „romanică” sau neolatină.

În Franța secolului al XVIII-lea, Jean-Jacques Rousseau înțelege

prin cuvântul „romantic” atributul ce urmează a fi dat unui peisaj
pitoresc, sălbatic, solitar. Scriitorii italieni ai epocii au legat noțiunea
literară de „romanticism” de un înțeles militant, utilitar, patriotic,
libertar.

Anumiți autori neoclasici dezvoltaseră ideea de romantism, înainte

de răspândirea sa efectivă. Aceștia au fost numiți pre-romantici, ca de
exemplu Francisco Goya și Manuel Maria Barbosa du Bocage.

Romantismul apare inițial în zona unde se află Germania de astăzi

și în Anglia. În Germania a avut o importanță deosebită pentru
unificarea germană prin mișcarea Sturm und Drang („furtună și avânt”).
În literatura germană, acesta a apărut concomitent cu clasicismul,
interacționând cu acesta, în literatura engleză a apărut la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, iar în anii 1820 în cea franceză și rusă.
 Romantismul s-a manifestat în diferit în diversele arte și a marcat
în special literatura și muzica, deși s-a manifestat în aceste arte mai
târziu decât în celelalte. Când curentul a ajuns în școli, au apărut critici
împotriva idealizării realității a acestuia. Astfel, a apărut mișcarea care
va da naștere realismului.

Trăsăturile generale ale romantismului sunt următoarele:

 Introducerea noilor categorii estetice precum: sublimul, grotescul,

macabrul, fantasticul etc.;
 Cultivarea unor stări precum: sensibilitatea, imaginația,
originalitatea, fantezia, misterul etc.;
 Evadarea din realitate se face prin vis ori somn (mitul onirismului)
într-un cadru nocturn sau exotic;
 Promovarea inspirației din tradiție, folclor, trecutul istoric al
neamului, ceea ce imprimă curentului un caracter patriotic;
 Acordarea unei deosebite importanțe sentimentelor umane, în
special iubirii, trăirile interioare fiind armonizate cu peisajul naturii
ocrotitoare;
 Personajele romantice nu sunt dominate de rațiune, ci de
imaginație şi trăiri intense;
 Definirea spațiului și a timpului ca fiind nemărginite, ca o
proiectare subiectivă a spiritului uman;
 Uzitarea procedeelor artistice variate, dintre care se remarcă
antiteza.

Caracteristicile literaturii romantice sunt:

 Prezența eului liric în textele literare;

 Libertatea în creație și absența oricăror reguli ori constrângeri;
 Îmbogățirea limbajului poetic;
 Întoarcerea spre trecut și adorația trecutului, în special a Evului
Mediu și goticii;
 Exprimarea specificului național în literatură;
 Descoperirea folclorului național;
  Opere care au loc în peisaje, culturi sau țări exotice;
 Aspirația spre absolut;
 Tendința de a prezenta istoria într-o lumină ideologizată;
 Apar culegerile de basme și folclor național;
 Temele romantice abordate sunt viața, iubirea, libertatea,
exotismul, moartea etc.;

Romantismul s-a făcut simțit în literatura română datorită

scriitorilor pașoptiști precum Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu,
Vasile Alecsandri, Ion Heliade-Rădulescu sau Dimitrie Bolintineanu,
atingând punctul culminant cu Mihai Eminescu. În literatura română,
romantismul s-a manifestat în trei etape și anume: Preromantismul
(cunoscut și ca romantismul scriitorilor pașoptiști sau de tip Bidermaier),
Romantismul propriu-zis (cunoscut și ca romantism înalt sau
eminescian) și Romantismul posteminescian.

Preromantismul caracterizează gustul omului mediu, al

burghezului domestic, idilic, conservator. Cultivă confortul spiritual,
pasiunile temperate și plăcerile simple. Creațiile acestei etape sunt, în
mare parte, mediocre. Este perioada imitării literaturii romantice din
Europa de Vest, în special Franța.
Romantismul eminescian a dezvoltat dimensiunea cosmică până la
exces. Acestei etape sunt specifice misticismul, ocultismul și exprimarea
unor pasiuni înflăcărate și crearea unor universuri imaginare, alternative
ale lumii reale. Cel mai mare reprezentant este Mihai Eminescu.
Impactul creației sale asupra autorilor care au urmat este incomparabil
mai mare decât acela al oricărui alt scriitor romantic din spațiul
românesc.
Romantismul posteminescian reactualizează teme și mijloace
clasice și romantice, conferindu-le o nouă forță expresivă. Marchează
reacțiile lumii literare românești la ideea de a depășii apogeul geniului
creativ eminescian, sprijinind apariția multor epigonii care nu s-au
remarcat, dar și a unor autori care au scris într-o manieră romantică cu
elemente împrumutate din simbolism, semănătorism etc.
IV. Rolul de îndrumător al lui Ion Heliade-Rădulescu.
„Curierul românesc”

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște, Țara

Românească – d. 27 aprilie 1872, București, România) a fost poet,
istoric, publicist, traducător, creator de sisteme lingvistice, profesor de
matematică și astronomie, editor a mai multe publicații.
Ion Heliade-Rădulescu a fost una dintre personalitățile
emblematice ale Revoluției de la 1848, care a militat pentru cultivarea
limbii române și pentru cunoașterea istoriei naționale. Este cel care a
realizat și a tipărit prima gramatică modernă a limbii române, în anul
1828.
În 1818, el devine elevul lui Gheorghe Lazăr, căruia îi va urma la
conducerea școlii de la „Sfântul Sava”. Este membru activ al asociațiilor
culturale din epocă: Societatea Literară (din 1827), Societatea
Filarmonică (din 1833), întemeietor al presei din Țara Românească:
„Curierul Românesc” (1829)” și „Curierul de ambe sexe” (1837). În
1846, Heliade propune planul unei „biblioteci universale”, inspirat de cel
al lui L. Aymé-Martin, menită să înzestreze cultura română cu toate
capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor,
întreprindere uriașă, ce depășea cu mult chiar puterile unei generații,
oricât de ambițioase. A fost și director al Arhivei Țării Românești, în
perioada 1843-1848.
Ion Heliade-Rădulescu a fost o personalitate marcantă a Revoluției
de la 1848 din Țara Românească, fiind membru al guvernului provizoriu
și apoi al locotenenței domnești.
Personalitatea complexă de scriitor a lui Ion Heliade-Rădulescu a
provocat în literatura română ample controverse, opiniile criticilor
literari oscilând între acceptări elogioase și contestări severe. Indiferent
de unele opinii negative, Heliade rămâne un reper important în
dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său impetuos: „Scriți,
băieți, numai scriți!”, este emblematic pentru generația care a contribuit
decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii române.
Primele sale poezii originale, în mare măsură lamartiniene, sunt:
 Cîntarea dimineței (Meditații poetice dintr-ale lui A. de
Lamartine. Traduse și alăturate cu alte bucăți originale, pp. 95–
98)
 Elegie I. Trecutul (Meditații..., pp. 81–88)
 Elegie II. Dragele mele umbre (Meditații..., pp. 89–93). Această
elegie exprimă durerea poetului după moartea prematură, în 1830,
a fiului său, Virgil.
 Epitaf. La o tînără mumă
 Sonet. La anul 1830 (Meditații..., p. 100)
 La moartea lui Cîrlova.
A scris și proză cu conținut satiric și pamfletar: Domnul Sarsailă
autorul, Conu Drăgan și cuconița Drăgana etc.
Heliade este autor a numeroase traduceri, imitații și prelucrări din
clasici ai literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante Alighieri,
Goethe, Byron ș.a.m.d.). De asemenea, Ion Heliade-Rădulescu a avut și
preocupări de natură filosofică și religioasă de inspirație gnostică
(Biblicele, 1858 și Echilibru între antitezi, 1859). Scrierea Echilibru
între antitezi sau Spiritul și materia este prima schiță românească a unui
sistem filozofic.
A scris O noapte pe ruinele Târgoviștei, elegia Dragele mele
umbre, mitul popular Zburătorul — capodopera sa literară, satira și
fabula politică.
 „Curierul Românesc” a fost prima gazetă în limba română cu
apariție constantă și îndelungată, publicată în Țara Românească între
anii 1829 - 1859. Acesta dorea ca foaia să fie „administrativă,
comercială și politică”.
Primul număr al „Curierului românesc“ a apărut la București în
data de 8 aprilie 1829, sub patronajul lui Ion Heliade-Rădulescu,
scriitorul care era şi unul dintre cei doi redactori ai ziarului. Celălalt era
Constantin Moroiu, un jurist școlit în Occident. Primul ziar românesc
avea patru pagini şi folosea alfabetul chirilic, unele numere fiind tipărite
şi în limba franceză. De la 1844 s-a trecut treptat la folosirea alfabetului
latin pentru editarea publicației.
În cuprinsul ziarului se publicau texte administrative, știri politice
și militare, articole și note de îndrumare, cuprinzând noțiuni elementare
de istorie, geografie, comerț, economie, industrie etc. Primul număr
cuprindea un articol editorial privind istoricul ziarelor în lume; înștiințări
„din lăuntru”; înștiințări „din afară”; informații despre „mezaturi”,
plecări și sosiri de demnitari la București; știri „despre lucrarea
pământului, care merge înainte cu mare spor”.
În prezent Curierul Românesc este relansat după o pauza de mai
mult de 150 de ani. În toamna anului 2014, Curierul Românesc este
înregistrată ca marcă și reapare ca publicație online non-profit, care își
propune să încurajeze jurnalismul independent din România.

Programă
(Fragmente)
„«Curierul românesc» pe vremea viitoare se va da în formatul ce
se vede în două limbi: românește şi franțuzește; peste vreo lună se vor
schimba şi slovele mai curate şi mai potrivite cu înaintarea ce se vede în
toate lucrurile în pămîntul nostru.
 Această gazetă va cuprinde știri dinlăuntru şi dinafară, politice şi
comerciale, şi va fi o foaie neoficială.
Buletinul oficial se va da numai în limba românească şi va
cuprinde știri oficiale: acturi, puneri la cale şi comunicări ale
guvernului.
Aceste două foi se vor da împreună abonaților, şi Buletinul va
împlini locul Muzeului. Peste tot într-un an vor ieși de la 120 pînă la
140 de numere Curier şi Buletin. [...]
În anul trecut Gazeta teatrului s-a trimis în dar pe la
prenumeranții Curierului, căci așa s-a fost hotărît de la ce i ce au pus
fonduri spre a se tipări. Pe anul acesta încetează Gazeta teatrului, şi
prin urmare încetează şi acest dar.
Ca să nu se precurme însă publicarea a oarecare cunoștințe de
literatură, economie şi industrie, ce s–ar putea împuțina, se întocmește
o gazetă în locul aceleia a Teatrului, sub titlul de Curier pentru
amîndouă sexele, care va ieși de două ori pe an: o dată pentru bărbați şi
o dată pentru femei.
Această foaie va cuprinde: pentru bărbați, articole de literatură şi
industrie şi oarecare povestiri, iar pentru femei, povestiri plăcute şi
morale, articole asupra credinței, economiei şi bunei țineri a casei,
asupra creșterii copiilor, asupra grădinilor, asupra îmbrăcămintei. Va
avea din cînd în cînd şi gravuri de mode atît pentru bărbați, cît şi pentru
femei, însemnări de mobile deosebite de case, de grădini şi alte
asemenea. Această foaie se va da in-octavo, pe hîrtie velină, şi preţul ei
pe un an va fi un galben.
La sfîrşitul fiecărui an al acestei foi se va împărţi pe la
prenumeranții ei şi cîte un mic almanah sau călindar, care va cuprinde
lunile anului viitor, o colecție de mai multe poezii fugitive ce vor ieși în
acel an, însemnări de zidirile, locurile vîndute sau alte lucruri mai
interesante ce avem precum: Podul lui Traian, Turnul-Severinului,
Curtea-de-Argeș, intrarea Dunării în Tara Românească ș.c.l.”
(„Curierul românesc”, nr. l din 12 martie)

V. „Albina Românească” – primul ziar în limba

română din Moldova

Gazeta politică și literară intitulată „Albina Românească” a apărut

la Iaşi, de două ori pe săptămână, în intervalul 1 iunie 1829 – 29
decembrie 1849.

Apariţia gazetei a fost anunţată printr-o invitaţie, litografiată,

pentru abonamente şi printr-o Înştiinţare, tipărită la 17 aprilie 1829, în
care Gheorghe Asachi, proprietarul, insista asupra importanţei ziarului în
viaţa modernă a unui popor: „Nu se află astăzi în lumea politică neam
(...) carele, întru alte ale sale folositoare instituţii, să nu aibă în limba
naţiei un jurnal periodic”.

La debut, „Albina Românească” îşi propunea să publice

„politiceşti şi interesante novitale din toate ţările lumei, buletine de la
teatrul războiului, culegeri istorice, literale, morale, filologice etc.” În
perioada 1838–1839, în gazetă sunt publicate poezii şi foiletoane de
interes cultural. Aici, Mihail Kogălniceanu publică patru foiletoane,
intitulate Serate dansante, iar Alexandru Donici, poezia Amor şi
prieteşug.

În 1842, Constantin Negruzzi publică în paginile gazetei

Scrisoarea a XII-a (Păcală şi Tîndală sau morala moldovenească, sub
pseudonimul Carlu Nervil), iar în 1843, Vasile Alecsandri publică poezia
Crai nou.
 Între colaboratorii gazetei s-au numărat Costache Caragiale,
Dimitrie Gusti, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu ş.a.

Începând cu 9 ianuarie 1850, în locul „Albinei Româneşti” se

editează „Gazeta de Moldavia”, până la 24 noiembrie 1858. Publicaţia
„Patria”, scoasă la Iaşi din 27 noiembrie 1858 până la 5 octombrie 1859
este, la rândul său, o continuare a „Albinei Româneşti”.

După „Courier de Moldavie”, tipărit la Iași în limba franceză,

„Albina Românească” este primul ziar în limba română din Moldova,
care alături de „Curierul Românesc” redactat de Ion Heliade-Rădulescu,
la București, și de „Gazeta de Transilvania” a lui George Barițiu de la
Brașov pune bazele presei periodice românești.

„Albina Românească” – Cuvânt-înainte

„Albina Românească.
Gazetă politico-literară.
Parte I.
De la 1 iunie păn la 31 dechemvrie 1829.
Este Albinei doru și lege
Din flori miere a culege.
Proprietate privileghiată și dregere a lui A.G. Asachi, giudicătoriu al
Departamentul Pricinilori Străine, referendaru învățăturilor naționale a
Moldovei și mădulariu Academiei de Roma. Tipărit și publicat în Eși.

No. 1
 Eșii 1 iunie 1829
Albina Românească
Gazetă politico-literară
Înainte cuvântare
Epoha în carea trăim poartă semne însușite și vrednice de mirare!
Dorul învățăturilor nu numai că înfrățește pe lăcuitorii unei țeri întru
câștigarea acestei moralnice avuții, prin carea o nație se face puternică
și fericită, ci încă și oameni ne asemănați cu relighia, cu limba și cu
legile sânt însuflați tot de aceieși simțire lăudată de a pofti bunul altuia
gradul deplinirei moralnice al învățăturei și al măestriei.
În zilele de acum ori care înbunătățire și aflare a vre unei nație trece în
posesia tuturor spre folosul omenirei.
De asemene cugetări povățuiță să vădu în Evropa mulți învățați, carii
supt umbrirea Guvernului, și cu agiutoriul celor avuți, unii lucrează în
patria lor pentru sporiul bunelor învățături, alții fără a se teme de
ostinele și primejdii, petrec luciul mării, călătorescu țări necunoscute
înpărtășind pretutindenea razile moralului, ale politicirei și ale
științelor.
Prin asemine mijloace în Eghipet, în India, în America, carele odinioară
era întunecate de negura bărbăriei, vedem astăz pre acii sălbatici
lăcuitori dumesticiți politicindu-să, învățindu-se și supuindu-se
dreptelor legi.
Oare putemu noi privi la aceaste bune urmate înaintea ochilor nostru,
fără a ni întrista că numai nația noastră în cea mai mare parte este
pilsită de acesti înbunătățiri și înapoietă de cât toate neamurile Evropei,
și decât multe altele ce lăcuescu pre cele lalte părți ale pământului?
Cine nu sâmte în țara noastră lipsa așezământurilor prin acărora
lucrare, precum sântem politicește se ne putemu face și moralicește
mădulări folositoare ale familiei Evropiene, acăria raze de învățătură
de atâtea veacuri se refrângu pre orizonul nostru?
În aseminea înapoiere deacă astăzi ne povățuimu de mai nalte cugetări,
deacă voim a urma în lucrarea noastră paradigmei aducătoare statului
de folosuri, și de nume strălucit, și carea revarsă îndestulare asupra
fiește căruie, să cuvine cu îndoite pasuri și sirguințe a ni porni spre
câștigare în parte a celor întârziete.
Precum măestriile îndeplinescu lipsa vârtutei omului, aseminea și noi
spre a pute spori în scoposul nostru trebuie a ni folosi de uneltile, ce
spre aceasta s-au cunoscutu și se mărturisescu a fi cele mai nemerite.
Dorința celor ce demult poftescu înființarea unui mijloc înlesnitoriu prin
carele să poată nația noastră cunoaște înbunătățirile și înaintirile
mintei omenești, precum și cursul întâmplărilor Lumei de carele tot
omul atârnă, astăzi să plinește prin publicația a cestei Gazete, ce supt
prea puternică Paveza a Împărăției Rossiei s-au privilighiat, și prin
agiutoriul evghenistilor compatrioți s-au înființat.
Numile bine voitorilor prenumeranți păstrate în filele aceste vor fi
cunoscute în Evropa și în toată Lumea politicită și trăitoare în Istoria
Nației, iară nepoții nostri, carii deplin vor gusta rodul acestei bunătăți,
vor binecuvânta lăudatul lor nume.
Albina Românească astăzi întâiu vede lumina zilei și tinerelile sale aripi
le cearcă în ostinitoarea sa călătorie, mii și mii de flori cu felurite
văpsele și mirezme înpodobescu câmpul, pre carele ea va să zboare, înse
numai aceale flori îi vor fi plăcute care aduc mană și vindecare, de
însași ei blândă fire povățuită se va feri de cele ce supt amăgitoare
frumusețe ascund farmăc și venin în sinul lor.
Asemine și Redacția Gazetei nu se va abate de la aceale ce privesc cătră
înbunătățirea inemei și a minței, dogmile Sfintei noastre Relighiei
orthodoxe, sevas cătră Ocârmuirea și Legile Țării o vor povățui întru a
sa lucrare, înștiințeri adevărate, pre cât vor agiunge la cunoștința sa, și
învățături folositoare vor cuprinde filile sale.
Fiind înse că tot lucrul la începutul său nu poate ave deplinătatea care
se câștigă numai prin o îndelungată praxis, drept aceasta și bine
voitoriul cetitoriu va îngădui la neagiunsurile ce poate întimpina în
această Gazetă, și spre a ei cunoștință înțeleptele îndreptări atât ale
celor din lăuntrul Șărei, cât și acelor streini, ce prin chipurile
cuviincioase le vor împărtăși redacției.”
VI. Rolul de îndrumător al lui Mihail Kogălniceanu.
Dacia literară

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, Moldova – d. 1

iulie 1891, Paris, Franța) a fost un om politic de orientare liberală,
avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit
cel de-al treilea prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după
Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor
Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de
interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai
influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul
moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera
politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același
timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a
publicat mai multe opere împreună cu Vasile Alecsandri și Ion Ghica.

A fost redactor șef al revistei „Dacia Literară” și profesor al

Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a intrat în conflict cu autoritățile
din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă susținut în
anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în
Moldova, fiind autorul petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.
 După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a
însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei
romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă „Steaua
Dunării”, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile
ad-hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul
vieții, la tron.

Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea

rangurilor boierești și secularizarea averilor mănăstirești. Eforturile sale
pentru reforma agrară au dus la o moțiune de cenzură, care a declanșat o
criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată
de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate
acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu
domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Național Liberal,
dar mai înainte de asta, a jucat un rol important în decizia României de a
participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la
recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură
politică proeminentă, președinte al Academiei Române și reprezentant al
României în relațiile cu Franța.

El a publicat un număr mare de lucrări, inclusiv eseuri și articole,

prima sa ediție a Cronicilor Moldovei, precum și alte cărți și articole,
înființând mai multe periodice: „Alăuta Românească” (1838), „Foaea
Sătească a Prințipatului Moldovei” (1839), „Dacia Literară” (1840),
„Arhiva Românească” (1840), „Calendar pentru Poporul Românesc”
(1842), „Propășirea” (redenumit „ Foaie Științifică și Literară”, 1844),
și multe almanahuri. „Dacia Literară” și „Foaie Științifică”, care erau
redactate împreună cu Alecsandri, Ion Ghica, și Petre Balș, au fost
suprimate de autoritățile moldovene, care le-au considerat suspecte.
Împreună cu Costache Negruzzi, a publicat toate lucrările lui
Dimitrie Cantemir care existau în acele timpuri, iar mai târziu și-a
cumpărat propria tiparniță, cu care dorea să tipărească edițiile complete
ale cronicilor moldave, inclusiv pe cele ale lui Miron Costin și
Grigore Ureche (după mai multe întreruperi asociate cu opțiunile sale
politice, proiectul a fost realizat în 1852). În acest context, Kogălniceanu
și Negruzzi au încercat „occidentalizarea” publicului moldav, fiind
interesați de domenii din cele mai variate, inclusiv de bucătăria
românească: almanahurile publicate de ei au avut în prim-plan aforisme
bazate pe obiceiuri culinare menite să educe populația rurală despre
rafinamentul și bogățiile bucătăriei europene. Kogălniceanu a susținut
mai târziu că, împreună cu prietenul său, a fost „pionierul artei culinare
în Moldova”.

Cu „Dacia Literară”, Kogălniceanu a început să-și promoveze

idealul romantic al „specificului național”, care va avea o mare influență
asupra lui Alexandru Odobescu și a altor figuri literare. Unul dintre
principalele obiective ale publicațiilor sale a fost extinderea gamei de
acoperire a culturii moderne românești dincolo de limitele ei timpurii în
care fusese bazată mai mult pe traduceri din literatura occidentală;
Garabet Ibrăileanu a arătat că aceasta a fost însoțită de un atac voalat
îndreptat către Gheorghe Asachi și publicația sa „Albina Românească”.

Mihail Kogălniceanu a criticat mai târziu fățiș varianta de limbă

română literară propusă de Asachi, bazată pe arhaisme și foneme
franțuzite, și pe care o considera inconsistentă. El l-a criticat pe Asachi
și pentru ceea ce considera a fi o influență excesivă a poeziei străine în
opera lui. Au apărut tensiuni și între Kogălniceanu și Alecsandri, după
ce primul a început să-l suspecteze pe colaboratorul său, pentru
reducerea contribuțiilor sale la „Foaie Științifică”.

În această perioadă, Kogălniceanu a păstrat legături strânse cu

fostul său coleg Costache Negri și cu sora sa Elena, devenind una din
principalele figuri din cercul intelectual găzduit de familia Negri în
Mânjina. El s-a apropiat și de profesorul de limba franceză și eseistul
Jean Alexandre Vaillant, care era implicat și el în proiecte liberale fiind
în același timp interesat și de lucrările cronicarilor moldoveni.
Intelectualii din acele zile au speculat că Kogălniceanu ar fi contribuit cu
mai multe secțiuni la eseul lui Vaillant despre Moldova și Valahia (La
Roumanie).

În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prințului Sturdza,

a devenit director (împreună cu Alecsandri și Negruzzi) al Teatrului
Național din Iași, după ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din
oraș, din care unul găzduia reprezentații în franceză. În anii care au
urmat, la acest teatru, devenit cel mai popular de acest gen din țară, s-au
jucat comedii cunoscute din repertoriul francez și a debutat și Alecsandri
ca dramaturg. Treptat, teatrul a început să fie supus cenzurii lui Sturdza.

În 1843, Kogălniceanu a ținut o cunoscută prelegere inaugurală

despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași,
discurs ce i-a influențat puternic pe studenții români de la Universitatea
din Paris, precum și generația pașoptistă. Printre profesorii Academiei
Mihăilene se numărau Ion Ghica, Eftimie Murgu și Ion Ionescu de la
Brad. Conținutul discursului a fost în parte determinat de refuzul lui
Sturdza de a-i da aprobarea de a publica, și a constituit un proiect
revoluționar. Printre altele, el făcea referire explicit la cauza comună a
tuturor românilor care trăiau în Moldova și Țara Românească, precum și
a zonele aflate în Imperiul Austro-Ungar și în Imperiul Rus: „...țara mea
este orice loc de pe Pământ unde se vorbeste românește, și istoria
națională este istoria întregii Moldove și Țării Românești, și cea a
fraților din Ardeal.”

La 30 ianuarie 1840 vedea lumina tiparului primul număr al

revistei „Dacia literară”. Între fondatorii săi se afla Mihail
Kogălniceanu.
În anul 1838, abia întors de la studiile din FranţaFranța şi din
Germania, Mihail Kogălniceanu editează, împreună cu Gheorghe
Asachi, directorul ziarului „Albina românească”, suplimentul literar
„Alăuta românească”. Ulterior, Kogălniceanu s-a gândit să-i invite
la colaborare şiși pe scriitorii munteni. Grigore Alexandrescu
mMerge la BucureştiBucurești şi discutădiscută Grigore Alexandrescu,
la recomandarea lui Costache Negruzzi. Impresionat de proiectul
artistic, poetul muntean i-a promis sprijinul. Kogălniceanu
procedează la fel şiși cu Ion Heliade-Rădulescu, iar la Iași îi
cooptează pe Costache Negruzzi şiși pe Vasile Alecsandri. AşaAșa se
naște „Dacia literară”, la 30 ianuarie 1840.
Apărută într-o perioadă dificilă pentru publicaţiilepublicațiile
autohtone, revista a marcat un nou început pentru literatura
română, reprezentând o noutate a presei. În acea perioadă, puținele
publicaţiipublicații existente prezentau preponderent fapte politice,
iar acest nou produs jurnalistic era pată de culoare din presa
românească, prin caracterul său literar.
Revista va promova ideile unei generații tinere de scriitori
(Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-RadulescuRădulescu, Vasile
Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile
Cârlova, Costache Negruzzi, Ion Ghica, Alecu Russo), care vor
impune un suflu nou în literatură. Generația scriitorilor
pașoptistipașoptiști pune pentru prima dată in literatura română
problema elaborariielaborării unui program literar coerent, bazat pe
nisteniște principii estetice clare. Principala intenție a acestei
generații este de sincronizare cu exigențele literaturii europene și de
reliefare a specificului național.
În primul număr al revistei, sub titlul „Introducție”,
M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei, publică un articol –
program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale
scriitorilor pașoptiști:
[1.] Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor
mediocre: îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei
opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade-Rădulescu
lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scriți, băieți,
orice, numai scriți!” InterpretîndInterpretând îndemnul din punct
 de vedere cantitativ, multe publicații ale epocii au încurajat o
literatură mediocră, adesea imitată după creații siropoase
occidentale, pervertind gustul public. M. Kogălniceanu
avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care
elimină criteriul estetic;
[2.] Crearea unei literaturi de specific național: în loc să imite
scriitorii străini, românii ar putea făuri crea o literatură
autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor. Preluată din
estetica romantică europeană, această triplă recomandare se
va regăsi în operele pașoptiștilor:
o Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va
deveni și sursă importantă de inspirație. Alecu Russo, în
studiul Poezia poporală, definește folclorul ca pe o oglindă
realistă a vieții poporului și ca pe un izvor nesecat de
inspirație pentru literatura cultă. El îl va ajuta pe
Alecsandri să alcătuiască prima culegere de Poezii
poporale ale românilor (1852), urmată de Balade (Cîntice
bătrînești). Multe dintre poeziile volumului Doine și
lăcrimioare, de V. Alecsandri sunt în metru popular.
Gheorghe Asachi valorifică mitologia populară într-o
suită de balade și legende. Expresia cea mai profundă a
inspirației folclorice se regăsește însă în
capodopera Zburătorul, de Ion Heliade-Rădulescu;
o Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie,
ca O primblare la munți sau Balta Albă, de Vasile
Alecsandri, Memorial de călătorie, de Grigore
Alexandrescu ș.a. Elogiul frumuseților patriei apare de
asemenea în volumul Pasteluri, de V. Alecsandri;
o Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie
pentru a exprima idealul de eliberare și unitate națională,
fie pentru a ilustra satiric realitățile sociale. Alexandru
Lăpușneanul, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg
ciclu de Fragmente istorice în proză, în timp ce Alecsandri
 creează ample poeme eroice, ca Dan, căpitan de plai,
Dumbrava Roșie sau drame istorice ca Despot-vodă.
Foarte gustate în epocă sunt fiziologiile (echivalente în
proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi Cuconița
Drăgana, de Ion Heliade-Rădulescu sau Fiziologia
provințialului, de Constantin Negruzzi;
[3.] Lupta pentru unitatea limbii: „Țălul nostru este realizația
dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru
toți”. Eforturile Școlii Ardelene de unificare a limbii sunt
continuate de pașoptiști, care încearcă să formuleze normele
limbii literare, respingîndrespingând exagerările latiniste și
pledîndpledând pentru introducerea alfabetului latin. Alecu
Russo, într-o serie de Cugetări publicate în „România literară”
respinge curentele latiniste care prin sistemele lingvistice
propuse înstrăinează moștenirea națională.
Ion Heliade-Rădulescu scrie Gramatica românească, în care
combate scrierea etimologică și are păreri juste despre
îmbogățirea limbii cu neologisme;
2.[4.] Dezvoltarea spiritului critic: sperând ca prin impunerea
acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul
român, M. Kogălniceanu introduce și conceptul de critică
obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra
operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea,
iar nu persoana.”
Kogălniceanu aduce în discuție şi celelalte ziare naționale, „Curierul
Românesc” (fondat în 1829 de Ion Heliade-Rădulescu), „Albina
Românească” (1829, Gheorghe Asachi) și „Foaia Inimii” (1838,
George Barițiu). Acestea „au mai mult sau mai puțin o coloră locală”
şi includ prea multă politică, fără să pună accentul necesar pe
literatură. Astfel, „Dacia Literară” este prima revistă care se
angajează să publice doar lucrări literare şi din toate zonele țării, ca
un liant al românilor în plan literar. O altă noutate este că se va cere
originalitate în creațiile publicate, (fiecare cu ideile sale, „cu limba
sa, cu chipul său”), astfel promovându-se cultura națională şi
eliminându-se treptat influența literară străină.

Revista va aborda, spunea Kogălniceanu, marile teme

romantice, istoria, natura şi obiceiurile românești, care ar trebui să
slujească autorilor drept surse de inspirație:

„O foaie dar carea, părăsind politica s-ar îndeletnici numai cu

literatura națională, foaie carea, făcând abnegație de loc, ar fi numai o
foaie românească, și prin urmare s-ar îndeletnici cu producțiile
românești, fie din orice parte a Daciei vom sili ca să fie Dacia literară;
ne vom sili, pentru că nu avem sumeața pretenție să facem mai bine
decât predecesorii noștri. Însă urmând unui drum bătut de dânșii,
folosindu-ne de cercările și de ispita lor, vom avè mai puține greutăți și
mai mari înlesniri în lucrările noastre, Dacia, afară de compunerile
originale a redacției și a conlucrătorilor săi, va primi în coloanele sale
cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri
românești. Așadar foaia noastră va fi un repertoriu general a literaturei
românești, în carele ca într-o oglindă se vor vedè scriitori moldoveni,
munteni, ardeleni, bănățeni, bucovineni, fieștecarele cu ideile sale, cu
limba sa, cu chipul său. [...]

Dorul imitației s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că

omoară în noi duhul național. Această manie este mai ales covârșitoare
în literatură. Mai în toate zilele ies de subt teasc cărți în limba
românească. Dar ce folos! Că sunt numai traducții din alte limbi, şi
încă și acele de ar fi bune. Traducțiile însă nu fac o literatură. Noi vom
prigoni cât vom putè această manie ucigătoare a gustului original,
însuşirea cea mai prețioasă a unii literaturi. Istoria noastră are destule
fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile
noastre sunt destul de pitorești și de poetice pentru ca să putem găsi și
la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne
împrumutăm de la alte nații. Foaia noastră va primi cât se poate mai
rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate
coloanele.”
(Dacia literară, nr. 1, 1840)Istoria noastră are destule fapte eroice,
frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt
destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca sa putem găsi şi noi sujeturi
de scris, fără să avem pentru această trebuință să ne imprumutăm de la
alte nații.”

Poate de aceea revista a fost considerată manifestul romantismu

Care erau rubricile „Daciei literare”?

Rubricile erau marcate prin supratitluri:

Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text:
Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul), Scene pitoreşti din
obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip de a face curte),
Alegeri din alte foi românești (texte reproduse din „Foaie pentru
minte, inimă şi literatură”, „Curierul Românesc” şi „Albina
românească”), Telegraful Daciei (știri culturale);
Nr. 2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui
C. Negruzzi, Cîntece populare a Moldaviei), Literatură străină
(fragmente din jurnalul de călătorie în Banat, Valahia şi Moldova de
D. A. Davidoff, șambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare şi
comentarii de M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A.
Donici), Alegere din alte foi românești („Arhiva românească”,
„Curierul românesc”), Critică, Telegraful Daciei;
Nr. 3: Scene contimporane (C. Negruzzi, O alergare de cai),
Suvenire din Italia (Vasile Alecsandri, Buchetiera de la Florența),
Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie (Grigore
Alexandrescu), Alegeri din alte foi românești („Mercur”, „Curierul
românesc”, „Albina românească”), Telegraful Daciei.
Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista
este suspendată şi va mai apărea abia după 1859, în ediția a doua.
„Dacia literară” este de o valoare incontestabilă. Aici publică
scriitori care, în scurt timp, își vor confirma valoarea. Aici a debutat
Vasile Alecsandri, cu nuvela „Buchetiera de la Florența”. Grigore
Alexandrescu a apărut cu poezia „Anul 1840”, care conținea expresia
unor îndrăznețe avâînturi spre libertate.
Poetul muntean nu avusese curajul să o publice în București,
iar aici o semnează cu inițiala „U”. Şi nici redacția nu avusese curajul
să reproducă, în întregime, cuvântul „tîlharilor”, din versul: „Că
lumea moștenire tâlharilor s-a dat”, ci l-a redus la literele „tha”. În
edițiile ulterioare, Grigore Alexandrescu va înlocui riscantul cuvânt
cu altul: „despoților”. Tot în „Dacia literară”, Costache Negruzzi va
impune, în literatura noastră, nuvela istorică şi socială,
publicîndpublicând scrierile „Alexandru Lăpușneanuu”, „Zoee” şi „O
alergare de cai”.
 VII. Prelungirea spiritului Daciei literare:
Arhiva românească și Propășirea

Revista „Dacia literară” nu a putut apărea decât pentru o scurtă

perioadă, deoarece a fost interzisă de cenzură. Ideea romantică a
inspirației din trecutul istoric se va reîntoarce foarte curând într-un alt
articol-program care deschide revista „Arhiva românească”, editată tot
de Mihail Kogălniceanu:
„Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne
fie paladiul naționalității noastre. Într-însa vom învăța ce am făcut și ce
avem să mai facem; printr-însa vom prevede viitorul, printr-însa vom fi
români. Căci istoria este măsura sau metrul prin care se poate ști dacă
un popor propășește, sau dacă se înapoiază. Întrebați dar istoria și veți
ști ce suntem, de unde venim şi unde mergem. De unde venim şi unde
mergem, trecutul și viitorul, iată toată ființa noastră, iată mijlocul de a
ne cunoaște.” („Arhiva românească”, nr. 1, 1840)
„Propășirea” („Foaie pentru intereseurile materiale și
intelectuale”) a fost o revistă săptămânală de cultură, apărută la Iași
între 9 ianuarie și 29 octombrie 1844, sub redacția lui Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica şi Petre Balș. După o
activitate de 10 luni şi apariția a 42 de numere, revista a fost suspendată
de cenzură din ordinul domnitorului Mihail Sturdza.
„Propășirea” avusese de luptat cu cenzura chiar de la apariția ei.
Inițiatorii revistei au cerut autorizație pentru o nouă foaie, dar cuvântul
„propășirea” pe care l-au ales ca titlu a fost considerat de cenzură prea
revoluționar și li s-a cerut să aleagă alt titlu. Comitetul s-a decis să nu
dea altul și și-a tipărit revista cu loc alb în locul numelui și cu subtitlul
„Foaie științifică și literară”.
 Primul număr, în care se publica articolul-program, a fost interzis
de cenzură, de aceea revista a continuat să apară sub titlul „Foaie
științifică și literară”. „Propășirea” continua ideile revistei „Dacia
literară” pe plan literar și cultural, venind în sprijinul militantismului
revoluționar al epocii. În articolul-program se sublinia ideea unei reviste
care trebuie să se ocupe mai puțin de treburile politice „dinafară și
dinăutru” și mai mult de „adevăratele materiale și intelectuale a
românilor”, care să limiteze, ca și „Dacia literară”, mania traducerilor,
„izgonind orice traduceri din scrieri străine, care neavând niciun
interes pozitiv pentru noi nu ne pot îmbogăți literatura”. Se specifica
faptul că în revistă vor fi promovate numai „compuneri originale
românești”, științifice și mai ales literare: „tot felul de articole
originale, proză și poezie, viața celor mai cunoscuți autori, traduceri și
extrase din cărțile publicate în țări străine, dar al căror subiect se
atinge de noi priviri asupra limbii, bucăți umoristice și, în sfârșit,
critica și înștiințarea tuturor scrierilor noi românești”. „Tendința de
căpetenie” a revistei este „îndemnul și răspândirea cunoștinților și
literaturii naționale”.
„Propășirea” a fost prima revistă cu caracter enciclopedic, care a
tratat aproape în egală măsură probleme de artă, lingvistică, învățământ,
drept, viață socială, istorie, economie, administrație, industrie, comerț,
științe fundamentale, medicină, agronomie și geografie.
În revista „Propășirea” s-au reunit scriitori din toate provinciile
românești. Vasile Alecsandri a publicat poezii în formă populară, reunite
mai târziu în volumul Doine și lăcrămioare și în alte volume. Tot în
„Propășirea” au publicat poezii și Cezar Bolliac (Muncitorul), Alecu
Donici (Gândul, Păstorul și țânțarul), Grigore Alexandrescu (Umbra lui
Mircea la Cozia, O seară la Cozia), Dimitrie Bolintineanu (Barcarola),
Andrei Mureșanu (O privire de pe Carpați), Elena Văcărescu (Roma). A
fost publicată și proză: V. Alecsandri (O preumblare prin munți, Istoria
unui galben și a unei parale, Borsec), Costache Negruzzi (Tudorică
judecătorul de cărți, Tunsul și articolul despre limba românească),
Nicolae Bălcescu (Puterea armată și arta militară de la întemeierea
principatului Valahiei și până acum), Mihail Kogălniceanu (Cuvânt
pentru deschiderea cursului de istorie naționala al Academiei
Mihăilene, rostit la 24 nov 1843), Ion Ghica (Ochire asupra științelor),
și alții.
 VIII. Poezia în perioada pașoptistă

Poezia pașoptistă este o poezie socială, adaptată la momentul

istoric și chiar politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire ce
animau sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirmă cu putere
spiritul național, încrederea în valorile tradiționale, populare, în istoria,
natura și folclorul românesc, care devin acum, alături de evenimentele
social-politice ale momentului, teme predilecte ale poeților. Ceea ce îi
unește pe scriitorii pașoptiști este militantismul regăsit în creațiile
literare, care se constituie în adevărate manifeste pentru împlinirea
unității și independenței naționale, pentru dreptate socială. Se dezvoltă
astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu exprimare
directă a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj
adecvat înțelegerii de către marea masă de cititori, în care teme vechi
precum iubirea, destinul, fericirea, moartea, se completează cu meditația
asupra locului omului în istorie, cu motivul conștiinței sociale, al luptei,
al creatorului-bard, al ruinelor, al mormintelor, al revoluției etc.
Satirizarea viciilor orânduirii feudale și evocarea realităților sociale
constituie o alta caracteristică a literaturii pașoptiste, scriitorii ironizând
cu severitatea moravurile societății, condamnând cu fermitate abuzurile
și nedreptățile manifestate in epocă. Se manifestă, în ansamblu, doua
tendințe de ordin cultural și literar: deschiderea spre cultură și literatura
lumii. Scriitorii devin conștienți că literatura și cultura română pot intra
în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru național, a
surselor tematice și de exprimare pe care le oferă folclorul și istoria
națională.
Din punct de vedere compozițional, operele scriitorilor pașoptiști
împletesc romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromatismul, de
unde a rezultat și o mare varietate de specii literare: ode, elegii,
meditații, epistole, satire, fabule, pasteluri, idile, sonete, balade. Ideea
națională poate fi considerată nucleul tematic al poeziei pașoptiste,
nuanțată sub forma atașamentului la valorile poporului, ale pământului și
ale tradițiilor românești (Gh. Asachi, La patrie, C. Bolliac, O dimineață
de Caraiman, I. Heliade-Rădulescu, Zburătorul), a elogiului realizărilor
poporului (Gh. Asachi, La introducerea limbii naționale în publica
învațătură, C. Bolliac, La cea întâi corabie românească), a prezentării
trecutului ca model pentru prezent (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea,
La Cozia, I. Heliade-Radulescu, O noapte pe ruinele Târgoviştei). Un
loc aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada, o împletire
de elemente epice, lirice şi dramatice, poate cea mai complexă specie a
momentului, în care, sintetizând patetismul cu patriotismul şi cu valorile
morale, poeții devin cântăreți ai trecutului glorios (D. Bolintineanu,
Muma lui Ştefan cel Mare, Gh. Asachi, Dochia şi Traian). Un alt pilon
tematic îl reprezintă critica societății contemporane, sub forma satirei
(Gh. Alexandrescu, Satira duhului meu, Gh. Asachi, Soție de modă) şi a
fabulei (Gr. Alexandrescu, Câinele şi cățelul, Gh. Asachi, Musca şi
carul, I. Heliade-Rădulescu, Cumătria cioarei, când s-a numit
privighetoare). Iau avânt: lirica filosofică (I. Heliade-Rădulescu, Visul,
D. Bolintineanu, Scopul omului), cea religioasă (I. Heliade-Rădulescu,
Cântarea dimineții, Gr. Alexandrescu, Candela) şi cea erotică (Gh.
Asachi, Dorul, Gr. Alexandrescu, Aşteptarea, D. Bolintineanu, O fată
tânără pe patul morții). Se afirmă artistul-cetățean, exponent al
conştiinţei colective, aşa cum se observă în poezia Un răsunet a lui
Andrei Mureșanu sau Anul 1840 a lui Gr. Alexandrescu.
 IX. Proza în perioada pașoptistă

Sub influența benefică a „Daciei literare” se dezvoltă și proza

vremii, caracterizată printr-o mare diversitate tematică și de specii
literare. Astfel, nuvela istorică, memorialul de călătorie, nuvela
romantică, „fiziologiile” unor tipuri umane și schițele de moravuri își
găsesc locul în acest peisaj. Tot în această perioadă, M. Kogălniceanu a
creat fragmentul de roman Tainele inimii, iar Dimitrie Bolintineanu a
scris romanul epistolar Manoil și romanul de concepție balzaciană
Elena.
Nuvela istorică este specia literară fundamentală care se impune in
perioada paşotistă, având drept caracteristici esenţiale:
o insistenţa asupra stratului epic;
o diminuarea subiectivităţii specifice povestirii;
o fapte, întâmplări credibile, verosimile;
o intrigă puternică;
o conflict susţinut;
o discurs narativ dens, concentrat;
o concentrarea asupra unui personaj principal;
o compoziţie riguroasă și coerentă, dar concisă;
o artă narativă expresivă și sugestivă.
Din diversitatea prozei din această perioadă, se rețin titluri precum:
 Românii supt Mihai-Voevod Viteazul de Nicolae Bălcescu, operă
istorică, dar și literară (o „poemă”, în intenția autorului), îmbinând
epicul cu eroicul, lucrarea îl are ca personaj central pe
Mihai Viteazul, pe care naratorul îl prezintă ca pe un semizeu; tot
aici, întâlnim „descrierea religios înspăimântată a unei Românii
de o măreție sălbatică” (G. Călinescu);
 Nuvela istorică Alexandru Lapușneanul de C. Negruzzi, în care se
prezintă „destinul unui domnitor infernal ca Richard al III-lea”
(Paul Cornea);
 Călătorie în Africa de V. Alecsandri, ce a fost caracterizată drept
un „sistem narativ pe principiul «Decameronului»” (G.
Călinescu), în care se intersectează planul exterior cu planurile
interioare.
 Cântarea României de Alecu Russo, care culege balada Mioriţa în
1846 și i-o trimite spre publicare lui Vasile Alecsandri
 X. Reprezentanți ai pașoptismului

1) Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri a fost poet, folclorist, ministru, membru fondator

al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii
dramatice în România, personalitate marcantă atât în Moldova cât și în
România de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Cu toate acestea, cel
mai important rol al său a fost cel pe care l-a jucat în timpul perioadei
pașoptiste, ajutând la răspândirea ideologiei acestei epoci.
A fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea
revoluționară din Moldova a avut un caracter pașnic, fiind supranumită
„revolta poeților” în acea perioadă. Pe data de 27 martie 1848, la o
întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni, a fost adoptată o petiție
adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție care a fost redactată de
către Vasile Alecsandri. După ce mișcarea pașoptistă a fost înfrântă,
Vasile Alecsandri a fost exilat. În mai 1849 a plecat, împreună cu ceilalți
exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, în Paris.
Poetul a călătorit, de asemenea și în Germania și Austria.
A debutat în 1843, în „Albina Românească”, opera Tătarul, prima
poezie care va face parte din ciclul Doine și lăcrămioare. Tot în această
perioadă scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora și Crai nou.
În 1848 a scris poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea
României. În 1850, după un exil de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se
întoarce în țară. Publică în revista „Bucovina” poeziile populare Toma
Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara și Mihu Copilul.
În Paris s-a întâlnit cu alți militanți ai pașoptismului, iar din
perioada exilului său datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela
română. Opera Adio Moldovei reflectă dorul și nostalgia lui Alecsandri
pentru locurile natale și pentru tradițiile și cultura Moldovei, și exprimă
tristețea sa pentru situația politică în care se afla Moldova în acea
perioadă. De-a lungul timpului, aceasta a devenit un simbol al dorului și
al tristeții pentru țara natală, fiind un exemplu remarcabil de poezie lirică
tradițională românească. Tema, nostalgia pentru locul nașterii și pentru
tradițiile și cultura poporului de origine, este una dintre cele mai
importante teme ale literaturii și filozofiei, inspirând oameni din întreaga
lume să exploreze și să înțeleagă legătura dintre identitate și locurile
natale.

Vasile Alecsandri – Adio Moldovei

„Scumpă ţară şi frumoasă

O, Moldovă, ţara mea!
Cine pleacă şi te lasă
E pătruns de jale grea,
Căci, plutind în visuri line
Pe-al tău sân ca într-un rai,
Dulce-i viaţa de la tine
Ca o dulce zi de mai!

Eu te las, ţară iubită,

De-al tău cer mă depărtez
Dar cu inima cernită
Plâng amar, amar oftez!
Trist, acum la despărţire
De fiori mă simt cuprins.
Ş-orice dragă nălucire
Pentru mine-acum s-au stins!
 Cine ştie, cine ştie
Dacă-mpins de-al soartei vânt,
M-oi întoarce-n veselie
Să sărut al tău pământ!
De-oi videa încă vrodată
Munţii tăi răsunători
Ce cu-o frunte înălţată
Se pierd falnic printre nori;

Şi-ai tăi codri de verdeaţă,

Unde curg, şoptesc uşor
Reci izvoare ce dau viaţă,
Doine care zic de dor,
Şi-al tău cer care zâmbeşte
Sufletului românesc
Şi oricare mă iubeşte
Ș-ori pe care eu iubesc!

Iată ceasul de pornire!

Iată ceasul mult amar!
Veselie, fericire,
Eu le las pe-al tău hotar,
Ş-a mea inimă îţi zice:
O! Moldovo ce jălesc,
Adio! rămâi ferice,
Ferice să te găsesc!”
 2) Costache Negruzzi

Autorul primei nuvele istorice din cadrul literaturii române,

Costache Negruzzi a fost poet, prozator, dramaturg, traducător, prozator
și om politic.
Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Șalul negru după
Aleksandr Pușkin, apoi traduce baladele lui Victor Hugo, una dintre ele
fiind Uriașul. O altă traducere importantă este a satirelor lui
Antioh Cantemir, din rusă, făcută împreună cu Alexandru Donici. Cea
mai importantă poezie originală este Aprodul Purice.
Operele în proză sunt împărțite în trei categorii, numite general
Păcatele tinerețelor (1857). În prima intră Amintirile din junețe, câteva
povestiri, dintre care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829)
și O alergare de cai (1840), nuvele în care intriga este bine realizată, iar
limbajul este marcat de numeroase figuri de stil. Fiziologia
provințialului poate fi considerată cea mai bună fiziologie scrisă în
limba română. Tot în această categorie intră și povestea Toderică,
jucătorul de cărți (1844), inspirată de autorul Federico de Prosper
Mérimée.
Dintre fragmentele care alcătuiesc a doua categorie, cea mai
importantă lucrare este Alexandru Lăpușneanul, publicată în „Dacia
Literară” în 1840, una dintre nuvelele de referință ale literaturii române.
Nuvela se compune din patru părți, fiecare conținând un motto, care
reprezintă tema ei. Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă,
fusese ucis de Tomșa, care devenise domn al Moldovei;
Alexandru Lăpușneanu, care mai domnise o dată, vine cu oști turcești ca
să reintre în posesia tronului.
 A treia grupă a scrierilor lui Negruzzi o formează Scrisorile, având
peste 30 de exemplare. În unele se găsesc observații critice și satirice
asupra obiceiurilor societății; în alte notițe despre diferiți scriitori
(Scavin, Alexandru Donici), în altele amintiri personale sau povestiri din
istoria țării. Tonul este satiric, chiar și când tratează aspecte referitoare la
ortografie și limbă. Scrisorile au fost publicate antum în volumul Negru
pe alb.
Negruzzi ia parte la discuții cu Ion Heliade-Rădulescu și cu
ardelenii și înfățișează, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de
vedere „cel mai cuminte”.
Negruzzi a scris și opere dramatice, considerate de slabă calitate:
Cârlanii, vodevil într-un act (1857) și Muza de la Burdujeni (1850), în
care ridiculizează puriștii și neologiștii.
 3) Alecu Russo

Alecu Russo (n. 17 martie 1819, Chișinău, Imperiul Rus – d. 5

februarie 1859, Iași, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești)
a fost poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român (originar
din Basarabia), ideolog al generației de la 1848. Este autorul volumului
Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit
această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de
paternitate literară din istoria literaturii române. A participat la Revoluția
de la 1848 din Moldova, după care a luat parte la Marea Adunare
Națională românească de la Blaj din 3/15 mai 1848 și la adunarea de la
Lugoj din 15/27 iunie 1848. A fost arestat la Dej și întemnițat la Cluj. A
militat pentru Unirea Principatelor Române. A murit de tuberculoză și
este înmormântat la Biserica Bărboi din Iași.
Alecu Russo a început să scrie în limba franceză la vârsta de 20 de
ani, dar a publicat numai în limba română între 1846 și 1856 și numai în
reviste, având de gând să-și termine scrierile sale și să revină asupra lor,
lucru pentru care nu a mai avut răgaz. Activitatea cea mai importantă a
desfășurat-o în anul 1855 la revista „România literară” a lui
Vasile Alecsandri. Aici au apărut Cugetările, Amintirile și poemul
Cântarea României.
Memorialist interesant în Amintiri, Alecu Russo s-a făcut cunoscut
mai mult ca polemist împotriva exagerărilor curentului latinist și ca
autor al poemului patriotic revoluționar Cântarea României. Trebuie
amintit însă și rolul său de îndrumător în teatru, în critica literară, în
folclor. El a atras atenția asupra importanței literaturii originale, de
caracter specific național, recomandând scriitorilor să se inspire din
trecutul de luptă al poporului nostru și din literatura de circulație.
 Poemul Cântarea României a avut un larg ecou printre
contemporani, mai întâi prin excelenta versiune a lui Nicolae Bălcescu.
În 1858, Dimitrie Bolintineanu încearcă o traducere în versuri a
poemului, atras de conținutul lui patriotic, fără a putea da un echivalent.
 4) Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu s-a născut la Târgoviște, pe data de 22

februarie 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al
vistiernicului Mihai Alexandrescu și al Mariei Fusea. În anul 1827 își
pierde ambii părinți, rămâne orfan și se mută la părintele Ieremia,
unchiul lui din București.
În anul 1831, este înscris la școala de limba franceză a lui
Jean-Alexandre Vaillant. În 1832, școala lui Vaillant este inclusă în
școala „Sf. Sava”, devine astfel elev la Colegiul Național „Sfântul
Sava”. Aici devine coleg cu Ion Ghica și face cunoștință cu Ion Heliade-
Rădulescu.
Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica, la 6 martie
1832, în „Curierul românesc”, poezia Miezul nopții, apoi, în același an,
publică și primul său volum de poezii, Eliezer și Neftali, conținând
poezii traduse și originale. Poezia sa a fost influențată de ideile care au
pregătit Revoluția din 1848.
Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui
Lamartine. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (realizată
după o călătorie în Oltenia, cu prietenul său, Ion Ghica).
Grigore Alexandrescu este ultimul fabulist autentic din literatura
română, scriind peste 40 de fabule, în care adevărul este mascat, din
cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea
leului, Vulpea liberală ș.a.). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 și
Lebăda și puii corbului) a fost închis timp de trei luni.
Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în
literatura română, ca specii literare autonome, epistola, meditația și
satira.
 În 1859, domnitorul Al. I. Cuza l-a numit director, apoi ministru
ad-interim la Departamentul Cultelor și Instrucțiunii Publice.
A murit la București pe 25 noiembrie 1885. Vasile Alecsandri,
într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah,
afirma: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult
(căci el era mort de mai mulți ani), cât m-a mâhnit nepăsarea generației
actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară
strălucit”.

Grigore Alexandrescu – Câinele şi căţelul

„«Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,

Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.»
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
«Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.»
– «Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?»
– «Dar ziceaţi...» - «Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.»
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.”
 5) Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu a fost un istoric, scriitor și revoluționar român.

Acesta s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819, fiind al patrulea din cei
5 copii ai Zincăi Bălcescu. Împreună cu Ion Ghica, Christian Tell şi
Cezar Boliac, pune bazele societăţii secrete de tip francmasonic „Frăţia”,
societate care a jucat principalul rol în organizarea revoluţiei paşoptiste.
„Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul,
prezentul, viitorul. O naţie fără istorie este un popor încă barbar şi vai de
acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor”, avea să spună
Nicolae Bălcescu, coredactor al publicaţiei „Magazin istoric pentru
Dacia”.
Nicolae Bălcescu a avut un rol fruntaş în declanşarea revoluţiei în
Muntenia, desfăşurarea şi constituirea programului său. A insistat pentru
introducerea şi punerea în practică a punctului 13 (împroprietărirea
ţăranilor) al Proclamaţiei de la Islaz. În timpul revoluţiei a deţinut în
primă fază postul de ministru de externe, apoi a fost numit unul din cei
patru secretari ai guvernului provizoriu. Pe parcursul scurtei perioade a
guvernului revoluţionar a desfăşurat o intensă activitate publicistică, s-a
ocupat de problema comisarilor de propagandă, a întreprins o vizită
diplomatică la Constantinopol pentru recunoaşterea revoluţiei.
Intervenţia trupelor otomane a pus capăt revoluţiei, Nicolae
Bălcescu fiind nevoit să ia calea exilului pentru totdeauna. S-a stabilit
lângă Paris, unde a lucrat intens la opera sa Românii supt
Mihai- Voevod Viteazul, care aşa a şi rămas neterminată. Atât la Paris,
cât şi la Londra, Nicolae Bălcescu a încercat să obțină sprijinul marilor
puteri în favoarea Principatelor Române. A participat la acțiunile secrete
pentru crearea unui front comun revoluționar al popoarelor asuprite.
Fiind grav bolnav, Nicolae Bălcescu a încercat să revină în țară în
1852. A sosit cu vaporul la Nicopole, unde nu i s-a permis accesul pe
teritoriul țării. Şi-a revăzut familia după care s-a îndreptat spre sudul
Italiei pentru căutarea unei clime mai blânde. La 29 noiembrie 1852, la o
lună după sosirea la Palermo, Nicolae Bălcescu s-a stins din viață într-o
cameră a hotelului Alla Trinacri. Corpul său neînsuflețit a fost mumificat
la mânăstirea Capucinilor. Mumia lui se poate vedea și astăzi în galeria
acelei mânăstiri, cu mențiunea „Nicolae Bălcescu, prim ministru al
Valachiei”.
Nicolae Bălcescu se înscrie în galeria marilor personalități ale
națiunii române, fiind un vizionar printre fruntașii generației, care a
condus la constituirea României moderne la 1859 şi mai târziu la
proclamarea Statului National Unitar Român în 1918.

6) Silviu