“Colegiul Naţional Ion Creangă”

Omul şi destinul

Hamlet- William Shakespeare

Divina comedie- Dante Alighieri

XI F

Chaloob Ali
Burlacu Alexandra
Caraiane Cosmin
Udrea Alexia
Omul şi destinul

Destinul este o forta supranaturală care nu poate fi oprită, el fiind un concept măreţ şi subiectiv
dar şi o artă în acelaşi timp. Acesta determină cursul anumitor evenimente din viaţa unui om,
acesta putând aduce un echilibru sau dizarmonia peste locul unde trăieşte. În trecut se credea
faptul că o singură greşeală făcută de către o fiinţă poate schimba destinul unui întreg popor sau
întregii rase umane. Fiecare hotărâre luată de către un om, poate aduce un şir de schimbări în
destinul întregii omeniri.

În fiecare naţiune, religie, ţară, destinul este văzut în moduri diferite: creştinii sunt de părere că
Dumnezeu îţi alege destinul în momentul în care apari pe Pământ, având un plan bine întemeiat
pentru fiecare dintre noi, existenţa noastră fiind un lucru predestinat iar apropierea spirituală de
acesta garantându-ţi un destin luminos, fericit şi plin de linişte; politeiştii greci cred în zei şi cum
ei îl pot influenţa, printre aceştia fiind şi zeiţele destinului, Moira, fiice ale lui Zeus şi ale zeiţei
Themis, care îl puteau controla din momentul naşterii până la moarte; budiştii cred în karmă
(kamma- efect, faptă, care mai târziu va lua sensul plăţii pentru păcatele comise de către un
individ) prin care fiecare acţiune are o urmare: omul acţionând, bine sau rău, va declanşa
inevitabil forţe superioare care vor produce rezultate la fel de inevitabile, acest proces fiind un
raport între cauză şi consecinţă sau o lege de care este imposibil să scapi, oricât ai încerca.
Singurul mod prin care echilibrul în dimensiunea karmică poate fi păstrat este prin îmbinarea
vieţii spirutale cu cea a trăirii în plan material. Karma acţionează precum proverbele româneşti:
„Recoltăm ceea ce am semănat”, „Nu suntem ceea ce vrem sa fim; nu suntem ceea ce vom fi, ci
suntem ceea ce am fost”

În Antichitate, destinul reprezenta o temă majoră în literatura vremii, cu precădere în Grecia

Antică, pundându-se bazele rațiunii și ideii că omul poate să fie răspunzător de acțiunile sale și
să-și schimbe destinul. Prin tragedii se ilustra într-un stil artistic legătura dintre om şi destin.
Acesta a fost problema filosofilor atât din trecut, cât şi din epoca modernă: că omul are o
anumită soartă, un destin. Ei ajung la concluzia că: nu se pot abate de soartă deoarece aceasta se
manifestă, fără ca ei să realizeze; predestinarea lor stă sub semnul necesităţii şi de aceea nu o pot
schimba.
Diferiţi scriitori şi-au pus numeroase întrebări în legătură cu destinul unui om, însă nu toţi au
găsit răspunsuri: Osho si-a adresat întrebările: „Viețile noastre sunt predestinate sau nu? Viața
omului este o serie de provocări și posibilități, fără a se cunoaște nimic în privința rezultatului?”.
Omraam Mikhael Aivanhov a afirmat faptul că "În realitate, natura nevoilor omului determină
destinul său. De exemplu: dacă aveţi nevoie de alcool, de drog...dacă aveţi nevoie să mergeţi
toate serile în localuri de noapte sau la cazinou, destinul vostru este deja trasat: decadenţă si
ruină. Şi dacă aveţi nevoia de a contempla frumuseţea divină , sau să răspândiţi pacea şi lumina,
aici de asemenea este clar: fericirea şi plenitudinea.".

Un alt mod prin care tema “omul şi destinul” a fost analizată, a fost în filosifie. Aceasta are drept
scop privirea omului (pe tot omul), căci îi implică şi îi explicitează acestuia destinul, spunând
celui ce i se adresează esenţialul despre sine, despre viaţa sa şi orientându-i acţiunea. Filosofia
asupra conceptelor de destin şi soartă au existat încă din perioada elenistică cu grupuri precum
stoicii şi epicurienii, aceştia crezând că acţiunile unui om erau voluntare atăta timp căt ele erau
raţionale. Câteva opere care au abordat tema de mai sus au fost: Epopeea lui Ghilgames,
Antigona, Iliada, Odiessea, Divina Comedie, Andromaca şi Hamlet.

Divina comedie

Tema este aplicată în Divina Comedie prin personajele întâlnite de protagonist în tărâmurile
lumii de dincolo de moarte: Virgiliu, care întruchipa raţiunea şi Beatrice, simbolizând iubirea şi
graţia divină etc., acestea fiind punctul lui de sprijin în evoluţia sa. În Infern acesta întâlneşte
cuplul adulterin, format din Paolo şi Francesca, care ajunge să îi ofere o viziune asupra iubirii lui
Dante. Acesta îşi aminteşte de iubirea sa neîmplinită, opera căpătând un caracter romantic.

Dante este purtat în toate formele divinităţii, având o privire de ansamblu asupra extremelor pe
care le aduc consecinţele vieţii omeneşti. El este purtat în toate dintre cele trei împărăţii
(Infernul, Purgatoriul, Paradisul), fiecare fiind împărţită de 3 ori în câte 3 trepte, Acest concept
urmează schema multiplu eşalonată a păcatelor, a gradelor şi a binecuvântărilor. Fiecare capitol
este alcătuit din 33 de cânturi, formând împreună cu prologul 100 de cânturi care îndeplinesc
legea constructivă armonică a lui Dante.

Infernul este alcătuit din 9 cercuri concentrice, fiacare cerc fiind format din personalităţi din
istoria omenirii care nu au putut diferenţia binele de rău, în funcţie de gravitatea păcatelor
săvârşite, cu cât coborai mai adânc, cu atat erau mai grave abaterile. Purgatoriul este reprezentat
de către un munte, pe vârful căruia se găseşte paradisul terestru, pe care zac sufletele celor morţi
care ispăşesc pedeapsa pentru viciile ispăşite în timpul vieţii. Acesta este divizat în 7 cercuri în
funcţie de păcat. Purgatoriu este o altă ipostază a personalităţii umane. Paradisul este, din punct
de vedere structural, în antiteză cu Infernul fiind alcătuit din 9 cercuri orientate în sus, către cer.
Acesta este locul celor fară de păcate şi al sfinţilor. Fiecare cerc corespunde uneia din planete
cunoscute la acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Jupiter, Saturn, Soare, Marte.

Trecând prin Infern şi Purgatoriu, acesta îşi formează o opininie despre lume, urmând ca în
Paradis să îşi creeze propria realitate, în final contopindu-se cu Dumnezeu reuşind să îşi purifice
sufletul. Cauza pentru care Dante a decis să se pocăiască a fost dată de către ororile văzute în
Infern şi Purgatoriu.

Hamlet- rezumat

Hamlet află de la o fantomă că răposatul lui tată a fost omorât de către unchiul sau, Claudius care
i-a turnat otravă în ureche. Acesta îşi schimbă comportamentul, fiind trimişi Rozencrants si
Guildenstern de catre regi sa afle de ce, nereusind sa afle nimic, totuşi Hamlet îi mărturiseşte
iubirea faţă de Ophelia lui Polonius. Hamlet le cere actorilor trimişi la curtea regală să joace
piesa ,,Uciderea lui Gonzalo”, însa cu mici schimbări având în plan de a-l demasca pe Claudius.
În urma unei invitaţii, noul rege acceptă să vizioneze piesa de teatru, totusi înainte cei 2 regi şi
Polonius se gândesc că poate Hamlet se comportă diferit din cauza iubirii faţă de Ophelia. Fata
se oferă să afle acest lucru în timp ce cei trei se ascund. În urma unei furii cauzată de gandul
infidelităţii mamei sale, Hamlet îi spune Ophelei că nu a iubit-o niciodată. Ajungând la ziua
interpretării piesei, Hamlet îl roagă pe Horatio să observe expresiile faciale ale lui Claudius.
Când scena ortăvirii îşi face apariţia, regele ordonă oprirea piesei în urma remuşcăilor. Regele
ordonă asasinare prinţului. Ophelia moare înecată. La îmormantarea fetei, Hamlet îl informeaza
pe Horatio că a gasit o scrisoare în care era prezentat planul asasinării sale. Hamlet este chemat
să se dueleze cu Laertes şi în ciuda pericolului, acesta accepta. Regina bea un pahar de vin
otrăvit şi moare, totuşi înainte de asta îşi anunţă fiul despre otrava din băuturi. Hamlet şi Laertes
fac schimb de săbii într-un moment de neatenţie, iar fiul lui Polonius este rănit de propria sabie
otravită, divulgând planul diabolic al lui Claudius. Auzind acestea, Hamlet îl omoară pe rege, în
urmă sinucindu-se bând un pahar de vin otrăvit. Fortinbras văzâd toate aceastea când ajunge la
palat, îl înmormântează pe Hamlet ca pe un erou la sugestiile lui Horatio.

Hamlet- temă

Hamlet este prințul danez care poartă continua dorință de a-și răzbuna tatăl asupra otrăvirii
presupuse a acestuia de către unchiul său. Hamlet trăiește și sfârșește sub idealul propriu al
destinului: „Destinul lui Hamlet este de a gândi și simți, nu de a acționa.”- William Shakespeare,
autorul lui Hamlet. Acesta reprezintă victima supunerii la viața-de-acțiune în opoziție sorții, după
care este obligat să își servească destinul regal și să își răzbune tatăl. Incapacitatea de a înțelege
conceptul obiectivității a făcut din știință roaba decât stăpâna obiectului, iar din teoreticean
victima decât beneficiarul cunoștințelor, din care reiese că gândirea și reflecția nu își au locul în
planul acțiunilor. Același concept se remarcă și în Hamlet, după ce află cum a murit tatăl său, și-
a propus să nu se mai gândească la nimic decât la răzbunare, care l-a îndemnat să îl ucidă pe
Polonius în proces.

Hamlet reprezintă o imensă provocare socială, care atinge subiectele divinității și condiției
umane într-o lume în care numai destinul ghidează. Este lupta continuă dintre om, gândurile sale
și soarta care le urmează, o reflecție adâncă în lumea existențialismului și absurditatea existența
omului gânditor în lumea dominată de omul acțiunii. În Hamlet, fermitatea vieții este
conștientizată în îndreptarea sorții către nimic, fiind doar un mecanism de suferință. Prin căutarea
obsedantă a adevărului despre viață, Hamlet se supune vieţii plictisitoare, fără preț și vulgare a
vitregiei praștii și săgeți care duce către o încercare eșuată a răzbunării tatălui său, care duce la
moartea sa.

În lupta dintre planul exterior și planul interior, dorința fizică a răzbunării dorește să se
împlinească chiar și prin sacrificarea vieții. La limita dintre a fi sau a nu fi, Hamlet își revendică
voința existenței dar cu prețul de a fi cumpănit. Manifestarea destinului și gândirea împing omul
la îndoială și teamă, în patima relei neștiințe. Astfel, gândirea și reflecția lui Hamlet se suprim
pentru a supravețui, căzând la greul vieții datorită îndoielii involuntare, viața fiind reprezentată
simplu de gândire și voință.

Divina comedie şi Hamlet- asemănări şi deosebiri

Asemănări:

 Viziunea faţă de iubire a protagoniştilor s-a schimbat în urma unor evenimente petrecute;
 Comportamentele personajelor principale ajung să fie schimbate în urma unor traume;
 Ambele opere ne arată cum destinul poate fi modelat în urma comportamentelor şi
atitudinilor persoanei;
 Adevărurile au ieşit la iveală în urma unor decese.

Deosebiri:

 Dante a iertat păcatele persoanelor cunoscute din forma fizică cum ar fi prietenii lui din
cercul “Dolce Stil Nuovo”, în timp ce Hamlet nu a putut ierta infidelitatea mamei sale şi
uciderea tatălui său de către Claudius;
 În timp ce Dante îşi găseşte pacea şi evoluează pe plan spiritual, Hamlet atingându-şi
scopul de a îşi răzbuna tatăl, în urma remuşcărilor ajunge să îşi pună capăt vieţii, ducând
în lumea de apoi titlul de erou.
Bibliografia

"Osho- Destin, libertate si suflet"

"Omraam Mikhael Aivanhov- Omul spre victoria destinului sau"

"Omul si destinul în tragedia greaca"

" Vasile Parvan- Datoria vietii noastre"

“Grigore Zanc- Hamlet între vocație și datorie morală”

“Dante şi literatura europeană, Imaginea omului în structura limbii- Theophil Sporri”