Cultură, istorie și civilizație latină

Introducere
Istoria romană începe odată cu fondarea orașului, în secolul al VIII-lea î.Chr., conform legendei
și se extinde pe durata a 2200 de ani până la înfrângerea ultimului împărat roman la
Constantinopol în 1453. Însă, în general perioada de după anul 500 d.Chr., când puterea
imperială s-a mutat din Italia spre noua capitală Constantinopol (vechiul oraș Bizantium) este
cunoscută ca aparținând Imperiului Bizantin. Pentru cei mai mulți istorici era cunoscută că
"Romana" se desfășoară aproximativ între secolul al V-lea înainte de nașterea lui Hristos până
în secolul al VI-lea d.Chr. Așa-numitul "Sfânt Imperiu Roman", o alianță de state germanice și
italice, fondat de Charlemagne în anul 800 d.Chr., constituie o problemă cu totul diferită.
De altfel, ca în cazul multor alte aspecte din viața cotidiană, datorită romanilor, putem măsura
cu acuratețe aceste perioade de timp. În primul secol î.Chr. doi cezari, Iulius și Augustus, au
format calendarul cu 12 luni și 365 zile și o zi în plus odată la patru ani. Este un caz tipic al
ingeniozității romane, totul fiind atât de precis calculat încât fiecare ciclu annual era cu doar 11
minute decalat față de mișcarea de revoluție a Pământului. În altă ordine de idei, romanii
numărau anii ca "A.U.C." adică "ab Urbe condita" (de la fondarea orașului).

Tradiție și legendă
Tradiția spune că Roma a luat naștere în anul 753 î.Chr. Aceasta ține de legendă, însă pentru
istorici este o dată la fel de potrivită ca oricare alta pentru a marca vremurile când păstorii și
agricultorii din dealurile joase și însorite ce înconjurau o luncă mlăștinoasă au dezvoltat o
comunitate cunoscută de atunci sub numele de Roma. Legenda spunea că numele orașului lor
venea de la Romulus și Remus, doi gemeni orfani alăptați de o lupoaică pe malurile Tibrului.
Istoricii de astăzi, cu o mai redusă atracție spre legenda consideră că numele provine din limba
etruscă sau greacă (probabil din cuvântul grecesc "rhome" însemnând "puternic")
Se știe că zilele de început ale Romei se aflau sub semnul dominației etrusce, o națiune
puternică din Italia centrală. Un prim pas l-a constituit alungarea regilor etrusci, adesea tiranici,
de către familiile conducătoare din Roma.

Categoriile sociale
În anul 244 A.U.C. (adică 509 î.Chr.) patricienii romani au dezvoltat o formă de guvernământ
cvasireprezentativă, cu o pereche de consuli conducători, aleși pentru mandate de un an.Aceasta
a marcat începutul Republicii Romane, o formă de guvernământ ce va continua până când
Iulius Caesar va traversa Rubiconul, 460 de ani mai târziu. Aceste cinci secole au fost marcate
de prosperitate și democrație.
În Roma republicană existau în principiu trei clase sociale: sclavii care nu aveau aproape nici
un drept; oamenii obișnuiți sau plebeii, o categorie ce includea multă populație eliberată (foști
sclavi); patricienii, urmași ai acelor familii conducătoare, ce activau prin drept ereditar în una
din marile instituții conducătoare ale lumii antice, Senatul Roman.
Când porneau în războaie, legiunile romane purtau stindarde, cu faimoasele inițiale: "Senatus
populusque romanus" (adică "senatul și poporul Romei").
Însă, într-o mare măsură istoria republicii este o istorie a luptei între senatori și plebei, aceștia
câștigând tot mai multă putere politică. Această luptă a claselor se desfășura în mijlocul piețelor
largi, între arcurile de triumf și marile temple dominate de coloanele grandioase ale Forumului
roman, centrul civic ce a fost inima orașului pentru aproape 1000 de ani.
"Curia", înaltă cameră rectangulară a Senatului, se poate vedea și azi în cadrul Forumului chiar
vis-a-vis de "Comitium" unde plebeii se adunau pentru a-și exprima voința, prin intermediul
unui "plebiscitum", decizia poporului. Până la începutul secolului al II-lea î.Chr. dreptul la vot
era atât de bine stabilit în rândul plebeilor încât se poate spune că Roma dezvoltase un sistem
politic viguros, unul destul de familiar cetățenilor democrației moderne de azi. De altfel, existau
și pe atunci partide și fracțiuni rivale, sponsori ai partidelor politice și politicienilor, iar în
campanii se foloseau atât pancartele cât și publicitatea negativă.

Conducătorii Romei
Unul dintre cei mai abili politicieni romani poate fi considerat Marcus Licinius Crassus,
probabil cel mai mare deținător de proprietăți din Roma, dar care își dorea și puterea politică.
Pentru a-și atrage simpatia publicului aruncă literalmente cu bani. Atunci când a înăbușit
revolta sclavilor conduși de Spartacus în anul 71 î.Chr., sclavii crucificați se întindeau de-a
lungul Via Apia pe mai mult de o sută de mile. Crassus a sărbătorit pregătind 10000 de mese în
Forum, hrănind întreaga Romă pentru mai multe zile. Unul dintre beneficiarii săi fiscali a fost
Iulius Caesar, pe vremea aceea un tânăr în plină ascensiune. În timp ce steaua lui Caesar se
ridica pe firmamentul roman, Crassus profita din plin. A atins vârful carierei sale politice în
anul 61 î.Chr. când a făcut parte din Triumviratul ce conducea aparatul statului. Singurul lucru
ce rămăsese de cucerit era gloria militară. Îndatorat, Caesar l-a trimis în Siria să lupte împotriva
amenințătorilor parti. Crassus a fost învins în bătălia de la Carrhae în anul 53 î.Chr. Legenda
spune că atunci când partii au realizat că-l uciseseră pe cel mai bogat roman, i-au turnat aur
topit pe gât considerând că setea lui de o viață pentru aur trebuie satisfăcută în moarte. Sfârșitul
lui Crassus nu numai că a eliminat un potențial rival, dar prin contrast a întărit recordul nepătat
al lui Caesar ceea ce privea succesele militare. Când Caesar și-a condus armatele peste Rubicon
în anul 49 î.Chr., sfidând ordinele Senatului era deja clar că va acapara puterea absolută.
Conspiratorii care l-au asasinat în anul 44 î.Chr. credeau probabil că salvează democrația
romană. De fapt n-au făcut altceva decât să declanșeze un lung război civil.
În cele din urmă, fostul aliat al lui Caesar, Marcus Antonius, a fost învins În bătălia de la
Actium în 31 î.Chr. Învingătorul, Octavianus, s-a întors la Roma, s-a autonumit "Augustus" și a
stabilit în cele din urmă o conducere unică. Imperiul creat de Caesar Augustus va continua să
existe pentru încă patru secole la Roma și alte zece după mutarea la Constantinopole.
Primul împărat al Romei s-a dovedit a fi și unul dintre cei mai buni. Augustus a folosit toate
instrumentele guvernării. Îngrijorat în ceea ce privea natalitatea, a impus unele măsuri restricte
(împotriva avortului) sau chiar a stimulat nașterile prin scutiri de taxe pentru familiile
numeroase. Pentru a verifica eficacitatea măsurilor sale organiza recensăminte.
Ocazional, în secolele ce au urmat imperiul a fost condus de alți lideri de statura lui Augustus:
Nerva, Traianus, Hadrianus, Antonius Pius si Marcus Aurelius.
Pe de altă parte de-a lungul secolelor tronul imperial a trecut și prin mâna unora dintre cei mai
malefici conducători. Caligula (37-41 d.Chr.) și-a ucis fratele, printre alte nenumărate crime,
dar și-a iubit atât de mult calul, Incitatus, încât l-a numit senator.
Elagabalus (177-192 d.Chr.) și-a manifestat preferința pentru vestimentația feminină imediat ce
a ocupat tronul. El a ajuns să ordone Senatului să-l declare "împărăteasă a Romei".
În fine, Nero (54-68 d.Chr.) și-a ucis o mulțime de rude, inclusiv fratele, soția însărcinată, a
trimis nenumărați creștini la morți teribile în arene. Pentru a-și garanta audiența la odioasele
sale recitaluri lirice își încuia publicul în teatru. Se spune că unele femei nășteau în timpul
programului, în timp ce împăratul continua fără griji.
Ultimul împărat care a condus imperiul din Roma a fost Constantin. Acesta a proclamat
faimosul edict al toleranței în favoarea creștinilor. Mult mai târziu, pe patul de moarte a fost
botezat, devenind primul împărat creștin al Romei. Tot el a fost acela care și-a mutat tronul spre
est, în noua sa capitală, marcând sfârșitul unei ere.

Banchetele romane, o adevărată artă a plăcerii

Aceste ceremonii erau tot atât de importante ca și saloanele secolului al XVIII-lea. Împărații,
neavând curte, trăiau înconjurați de sclavi, iar seara cinau împreună cu prietenii și nu numai.
Odată onorurile publice și guvernarea terminate, participarea la astfel de banchete era un fapt
obișnuit. Chiar și săracii luau parte la festine (9/10% din populația imperiului).
Manierele erau mai puțin savante ca astăzi, cina fiind luată cu prietenii. Interesant este faptul că
la aceste banchete invitații erau așezați pe paturi și nu pe scaune. Nu se mânca pe scaun decât la
mesele obișnuite (la oamenii simpli numai stăpânul casei mânca așezat pe scaun, ceilalți stând
în picioare). Bucatele semănau atât cu cele din bucătăria orientală, cât și medievală: foarte
condimentate și acompaniate de sosuri complicate. Carnea era fiartă înainte de a fi prăjită și era
servită dulce. Gama gusturilor era de la dulce la acru. Partea cea mai importantă a banchetului
era cea în care se bea, vinul fiind cel mai apreciat, dar numai îndoit cu apă. În prima jumătate a
cinei se mânca, pentru ca apoi să se bea, cea de a doua parte constituind banchetul propriu-zis
("comissatio").
Festinul era o mică sărbătoare. Cei prezenți purtau flori în păr sau coronițe și erau parfumați cu
ulei înmiresmat (alcoolul nu era cunoscut, parfumurile fiind dizolvate în ulei).
Banchetul era mai mult de atât: dacă stăpânul avea un meditator pentru copii sau un filosof
printre invitați acesta lua cuvântul și ținea o prelegere pe diverse teme. Existau momente în care
se ascultă muzică. La astfel de mese erau invitați și dansatori profesioniști ale căror servicii erau
plătite.
Romanii adorau astfel de manifestări și nu ratau nici un prilej de a serba. Cei din aceeași breaslă
se adunau în diferite locuri (de exemplu la bărbier sau oriunde altundeva). La Pompei aceste
întâlniri erau numeroase: călătorii opreau la câte un han, unde serveau băuturi. Aceste practici
erau considerate de "mauvais ton", astfel că o persoană publică văzută în astfel de localuri își
strica reputația.
 Collegia
Aceste "collegia" erau de fapt niște asociații private libere, de care se temeau autoritățile pentru
simplul motiv că scopurile pentru care se adunau aceste persoane erau neclare. Nu numai
oamenii liberi luau parte la aceste frății, ci și sclavii care aveau aceeași meserie sau onorau
aceeași divinitate. În fiecare oraș se întâlneau astfel de frății, una sau mai multe; asociația
țesătorilor, a celor care îl adorau pe Hercule, a vânzătorilor de bumbac etc. Fiecare își avea
sediul într-un singur oraș și erau admiși numai bărbați, nici o femeie. Indiferent de obiectivul
lor, religios sau profesional, toate frățiile erau organizate după modelul unei cetăți: cu așa
numiți consilieri, magistrați. Dacă frăția era religioasă, cei care făceau parte foloseau acest
prilej pentru a organiza banchete. Fiecare membru plătea o taxă de intrare care îi asigura
funeralii împunătoare și un banchet de adio; era uneori singurul mijloc pentru un sclav de a
avea o înmormântare decentă.

Câteva concluzii
De reținut în urma celor expuse mai sus ar fi în primul rând:

 dezvoltarea unui sistem politic viguros și bine fundamentat, existând încă depe atunci partide și
diverse fracțiuni rivale, precum și "sponsorii" politicienilor;
 promovarea unei forme de guvernământ care a dus la prosperitatea și extinderea Imperiului
Roman;
 organizarea asociațiilor private libere, cu obiective profesionale sau religioase, motiv de teamă
pentru autoritățile de atunci;
 puternica dezvoltare militară, imperiul roman fiind invincibil până la decăderea sa.
Războaiele daco-romane (101-102, 105-106) au fost două scurte războaie între Imperiul
Roman şi Dacia, în timpul domniei împăratului Traian.

Încă din timpul domniei lui Burebista, dacii au reprezentat o ameninţare pentru Imperiul Roman,
însuşi Caesar plănuind o campanie împotriva acestora. În iarna anilor 85-86 armata
regelui Duras a atacat provincia romană Moesia. Împăratul roman Domiţian a reorganizat această
provincie în Moesia Inferior şi Moesia Superior, pentru a susţine atacurile viitoare. În următorul
an 87, Domiţian a organizat o campanie împotriva Daciei. Generalul roman Cornelius Fuscus a
traversat Dunărea în Dacia, cu 5 sau 6 legiuni. Armata romană este însă înfrântă la Tapae de
dacii conduşi de Diurpaneus / Decebal. În 88, ofensiva romană continuă, armata romană,
comandată de Tettius Iulianus, îi învinge pe daci la Tapae. După această
bătălie, Decebal şi Domiţian încheie pace. După pacea din 89, Decebal devine un client al
Romei, primind bani, meşteri şi maşini de luptă de la Imperiul Roman, pentru a apăra graniţele
imperiului. Unii istorici consideră că această pace nu a fost în favoarea Romei.

Pe tot parcursul secolului I, politica romană dicta ca ameninţările din partea naţiunilor vecine să
fie eliminate cât mai repede. În ciuda unei oarecare cooperări, din punct de vedere diplomatic,
cu Domiţian, după o invazie anulată, Decebal a continuat să se opună Romei. Dacia a fost prin
urmare considerată o puternică ameninţare. În acea perioadă, Roma suferea de problemele
financiare provocate de campaniile de cucerire din Europa, în parte datorate conţinutului redus
de aur din monedele romane stabilit de împăratul Nero. Zvonurile confirmate despre aurul dacic,
şi despre alte bogăţii ale acestei ţări au dus şi ele la conflict. Ca urmare, noul împărat Traian, el
însuşi un soldat şi tactician experimentat, a început pregătirile pentru un război împotriva Daciei.

După câştigarea sprijinului Senatului, în 101 Traian era pregătit să invadeze Dacia. Ofensiva
romană avea în avangardă două legiuni care mărşăluiau spre inima Daciei, arzând oraşele şi
satele din drum. Traian a înfrânt o armată dacă în bătălia de la Tapae, iar în 102 Decebal a ales să
se predea, după pierderea bătăliei de la Adamclisi şi a altor câteva ciocniri minore. Războiul,
care a durat doar câteva luni, s-a terminat cu o victorie romană eroică.
Cunoscutul pod de la Drobeta a fost construit pentru pregătirea celui de-al doilea război. Acest
pod, probabil cel mai mare la acea dată, şi pentru multe secole în continuare, a fost proiectat
de Apollodor din Damasc, fiind necesar pentru recucerirea Daciei, deoarece Imperiul Roman a
"pierdut pacea". Decebalus primise întăriri tehnice şi militare de la Traian pentru a crea o zonă
aliată puternică împotriva unor eventuale expediţii ale popoarelor migratoare din teritoriile estice
şi nordice. Resursele acestea au fost însă folosite pentru a face din Regatul Dac o mare putere
independentă.

După înfrângerea din primul război cu Traian, Decebal a respectat o perioadă înţelegerea cu
Roma, dar la scurt timp după aceea a început să incite la răscoală triburile învecinate, şi să
pustiască coloniile romane de dincolo de Dunăre. Traian, cunoscut pentru caracterul său optimist
şi întreprinzător, şi-a adunat încă odată forţele în 106 d.Hr. pentru un al doilea război împotriva
Regatului Daciei.
Spre deosebire de primul conflict, cel de-al doilea război a implicat mai multe lupte care au
provocat pierderi însemnate armatei romane, care, aflată în faţa a numeroase triburi aliate cu
Decebal, nu a reuşit să obţină repede o victorie decisivă. În cele din urmă, Roma a triumfat şi a
ocupat Dacia. Un asediu asupra capitalei Sarmizegetusa a avut loc la începutul verii anului 106.
Dacii au respins primul atac, însă romanii au distrus apeductele capitalei dace. Oraşul a fost
incendiat, iar Decebal a fugit, preferând însă să se sinucidă în loc să fie capturat. Totuşi, războiul
a continuat. Datorită trădării unui confident al regelui dac, Bicilis, romanii au descoperit comoara
lui Decebal în râul Sargesia/Sargetia - estimată de Jerome Carcopino la 165 500 kg de aur şi 331
000 kg de argint. Ultima bătălie cu armata regelui dac a avut loc la Porolissum (Moigrad).

Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră!Puteţi contribui la dezvoltarea şi

îmbunătăţirea lui apăsând butonul „modifică pagina”.
Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaş pentru Roma şi armatele sale. Traian a anunţat
123 de zile de sărbătoare în întreg imperiul. Minele de aur bogate ale Daciei au fost folosite de
romani, asigurând surse importante de finanţare pentru alte campanii romane. Cele două războaie
au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câştigând
sprijinul şi admiraţia oamenilor pentru Traian. Prin cuceririle ulterioare din Asia, Traian a
realizat cea mai mare întindere din istoria Imperiului Roman. O mare parte a populaţiei civile
a Daciei a fost ucisă sau trecută în sclavie, în parte pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puţin de
jumătate din Dacia a fost oficial anexată şi apoi organizată ca provincie imperiu.
Perioada de după războaiele dacice a fost, prin folosirea tezaurului dacic şi prin preluarea şi
extinderea exploatării aurului din Carpaţii Apuseni, una de creştere economică susţinută şi de
relativă pace la Roma. A fost început un mare proiect de construcţii, îmbunătăţind infrastructura
Romei în general. Traian a devenit cu adevărat un împărat civil, deschizând drumul unor întăriri
interne ulterioare în cadrul imperiului, ca un întreg stat unit.
Sarmizegetusa romană.
Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica

După ce i-a cucerit pe daci, având acum acces la minele de aur din Apuseni, deci cu o situație
financiară incomparabil mai bună decât anterior cuceririi provinciei, împăratul Traian a avut
ambiția să construiască, în partea de vest a Țări Hațegului, capitala Daciei romane, Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Zidurile cetății („intra muros”) cuprindeau în interior și
apărau un oraș cu o întindere pe 33 de hectare. Pe alte aproximativ 80 de hectare, în exteriorul
zidurilor, romanii au ridicat case și monumente publice, dar și morminte. Multe dintre ruine se
regăsesc, astăzi, în curțile hațeganilor, în grădinile sau pe câmpurile lor, actualul sat
Sarmizegetusa suprapunându-se peste vechea așezare romană. Sarmizegetusa Ulpia Traiana era,
așadar, un oraș de dimensiune medie, în comparație cu celelalte orașe ale imperiului. Orașul era
locuit de aproximativ 30.000 de persoane. Metropola şi oamenii săi de afaceri deţineau şi
controlau, spun istoricii, comerţul de la Dunăre, agricultura din Valea Mureşului, dar și veniturile
consistente ale minelor de aur Apuseni. Astăzi, satul Sarmizegetusa nu mai are decât aproximativ
2.000 de locuitori.
12 orașe romane în Dacia
Zona este una splendidă: în apropierea Masivului Retezat și la numai 8 kilometri de Porțile de
Fier ale Transilvaniei! Conectate cu capitala erau locuințele de vară ale celor mai înstăriți dintre
romani, situate în ceea ce ei numeau “territorium”. Sunt foarte cunoscute fermele romane (“villa
rustica”) de la Hobița sau Sântămărie Orlea. Existau și așezările din apropierea izvoarelor
termale, numite Aquae sau Germisara, de fapt, actualele orașe Călan și Geoagiu Băi. Acest
territorium s-a întins, de altfel, spre Ampelum (Zlatna), dar și spre Dierna (Orșova), potrivit site-
ului http://www.sarmizegetusa.mcdr.ro/. Și, deși Traian a construit un singur oraș în noua
provincie, succesorii săi au mai construit încă 11! Sarmizegetusa romană avea să fie locuită, spun
istoricii, până spre sfârșitul secolului al IV-lea, începutul secolului al V-lea, când, veniți dinspre
Banat, slavii vor pătrunde în zonă, lăsând drept mărturie toponimii ca Grădiște, Bucova,
Teregova, Voislova.
Piatră romană pentru bisericile din Țara Hațegului
Pe la 1.300 vechea capitală decăzuse mult, iar satul care se întindea acum în zonă se numea
Britonia. Ruinele romane devin sursă de materie primă în secolele care vor urma. Biserici
precum Densuș, Ostrov, Sântămărie Orlea, Peșteana, dar și bisericile de la Hățăgel și Tuștea sunt
construite cu materiale și piese romane. Numeroși cărturari, cum ar fi preotul Johannes
Mezerzius, italianul L. F. Marsigli, dar și S. J. Hohenhausen ori M. Ackner și T. Mommsen își
îndreaptă atenția spre vechiul oraș roman și istoria sa. Din secolul al XIX-lea, arheologii
maghiari vor începe săpături științifice sistematice, acestea urmând să fie continuate de istoricii
din familia Daicoviciu și școala clujeană de arheologie.
Printre construcțiile cercerate cu de-amănuntul se numără templul zeilor sirieni, templul lui
Mithras, dar și templele dedicate lui Malagbel, Aesculap şi Hygia. Din anul 1924 Constantin
Daicoviciu împreună cu Octavian Floca încep săpături în interiorul oraşului. Ei scot la iveală
ceea ce au interpretat drept un „Palat al Augustalilor”. Mai târziu construcția a primit o nouă
interpretare, dovedindu-se a fi forul “Coloniei Dacica”. În cimitirul de est al oraşului, a fost
descoperit un “mausoleum” pentru familia Aurelia, dar printre descoperirile istoricilor români se
numără și două “villa suburbana”.
Încălzire centrală, prin pardoseală!
După o întrerupere, săpăturile arheologice au fost reluate în anul 1973: în afara zidurilor oraşului
au fost descoperite câteva cuptoare pentru arderea cărămizilor, un atelier de sticlărie, clădiri cu
caracter religios, două necropole, stele funerare şi morminte, dar și clădiri cu instalații de
hypocaust (încălzire centrală, prin pardoseală). “Domus Procuratoris”, Palatul Procuratorului
financiar al Provinciei Dacia Apulensis, a fost, și el, cercetat, însă doar partial. Și astăzi clădirea
se poate observa cu ușurință, construcția întinzându-se în grădinile hațeganilor.
Pentru ca un oraș roman să ajungă colonie, acesta trebuia să parcurgă mai multe etape și să
îndeplinească mai multe criterii. Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, a fost
fondată cu acest statut și a fost singurul oraș din Dacia romană care a primit titulatura de
“metropolis”. Cel care a pus piatra de temelie a orașului, în numele împăratului Traian, a fost
guvernatorul Decimus Terentius Scaurianus. Ritualul presupunea că, ajutat de două animale (un
bou și o vacă de culoare alba), acesta să traseze un “pomerium”, o brazdă de pământ pe care
urmau să fie ridicate zidurile. Se spune că ritualul acesta s-a păstrat încă de la Romulus,
întemeietorul Romei, după ce acesta și-ar fi ucis fratele, pe Remus.
Amfiteatru cu 5.000 de spectatori!
Una dintre cele mai spectaculoase construcții este amfiteatrul, care avea o capacitate de 5.000 de
locuri. Aici aveau loc luptele cu gladiaori, dar și spectacole de dramă, mimă sau competiții
sportive. Dacă astăzi arena este înierbată, în perioada romană în acest spațiu era presărat nisip și
rumeguș, care absorbeau sângele gladatorilor răniți. De altfel, însuși termenul de arena provine
din latinescul “harena”, care înseamnă și “praf, nisip”. La finalul luptelor, suprafața se spăla cu
apă și era drenată spre canal. O mașinărie numită “pegma” servea la realizarea unor efecte
speciale în timpul spectacolelor. Cel mai probabil, spun istoricii, ea includea un ascensor din
lemn, care urca în arenă animale sau gladiatori. După retragerea administrației romane este foarte
amfiteatrul a fost utilizat ca o fortăreață, în scopuri de apărare în fața migratorilor.
Zona sacră a orașului cuprindea templele dedicate lui Aesculap şi Hygia, zeii protectori ai
medicinei, “ascultători”, reprezentaţi prin urechi (lor li se şopteau suferințele bolnavilor). În caz
de nevoie, templul juca și rol de spital, aici fiind îngrijiți bolnavii care aveau nevoie de ajutor
specializat. În Templul Mare, se aduceau rugăciuni mai multor divinităţi. Sarmizegetusa includea
și templul lui Silvanus, zeul pădurilor și al vegetaţiei, dar și templul zeiţei Nemesis, zeița
justiției, a răzbunării, dar și a norocului.
O metropolă pe drumul imperial
Parte din vechiul drum imperial, care parcurgea orașul, mai este folosit și astăzi. El pleca de la
“Drobeta” (Drobeta Turnu Severin), trecea prin “Tibiscum” şi “Sarmizegetusa”, apoi se îndrepta
spre nord, către “Apulum”, “Potaissa” (Turda), “Napoca” (Cluj) şi se oprea la “Porolissum”
(Moigrad), cel mai nordic punct al provinciei. Fundaţia drumului, formată din straturi succesive
de pietriş, nisip şi bolovani, care aveau rolul de a susţine lespezile mari de piatră, se mai
păstrează și astăzi. Lespezile au fost folosite ulterior de localnici ca material de construcţie.

Rolul strategic al Sarmizegetusei este unul incontestabil!

Ea permitea accesul dinspre și înspre Banatul de astăzi, prin Porţile de Fier ale Transilvaniei. De
aici se putea trece în alte provincii romane: “Moesia Superior” (Serbia de astăzi) sau “Pannonia
Inferior” (în Ungaria de astăzi). În cazul unui atac dinspre asia, procuratorul putea decide
mutarea într-una dintre cele două provincii. Drumurile romane de excepție făceau facilă
intervenția a zece legiuni. Acestea ar fi apărat Dacia romană (şase legiuni de la sud de Dunăre şi
patru din cele două “Pannonii”).
Complexe termale, magazine (“taberna”), birouri, un “horreum” (depozit pentru cereale), piața
de animale (“forum boarium”), piața de pește (“forum piscatorium”), dar și piața de ulei (“forum
oleatorium”), clădiri cu mai multe etaje, astăzi ruinate (la Roma clădirile atingeau o înălțime
chiar și de 30 de metri!), porți monumentale, statui din bronz aurit sau din marmură ale celor mai
importanți împărați pe care îi avusese imperiul, un tribunal, o carcera, folosită drept încăpere
pentru arestul preventiv, curia romană, dar și camerele-tezaur ale orașului numite “aeraria”, toate
așteaptă să fie descoperite, admirate sau văzute cu ochii minții, de vizitatorul aflat în trecere prin
încântătoarea Țară a Hațegului, mica Elveție transilvană!