Puterea romană.

Evoluție în timp și spațiu

Sfârșitul republicii – spre Roma imperială (sec. I a.Chr.)

Din anul 509 a.Chr. până în sec. I a.Chr., dominația republicii romane s-a extins în
întreaga Italie, în Europa Occidentală, Grecia și Balcani, Asia Mică (Turcia de azi)
și Nordul Africii. Teritoriile cucerite sunt organizate în provincii, sub autoritatea
unui guvernator, de regulă un magistrat renumit, fost consul sau pretor. Totuși, în
ciuda succesului său, sistemul politic republican intră într-o criză profundă
în secolul I a.Chr.
Dimensiunile foarte mari ale statului făcuseră practic din Roma un imperiu fără
împărat. În provincii, guvernatorii, desemnați de Senat dintre membrii săi, erau de
obicei și comandanți de legiuni (principalele unități militare). În mâinile lor era
așadar concentrată întreaga putere asupra provinciilor, unde nu existau instituții de
control, ca la Roma. Reveniți în capitală, unii dintre ei, dar și alți senatori influenți,
doresc să-și sporească puterea, încercând astfel să se plaseze deasupra autorității
supreme a Senatului. O metodă des folosită în perioada crizei republicane era
provocarea de revolte ale populației sau chiar de războaie civile – între o parte din
populație și armată, care susținea Senatul și pe generalul care îl apăra, respectiv o
parte care susținea autoritatea câte unui om politic sau general răzvrătit.
Două războaie civile au marcat sfârșitul republicii, punând capăt puterii
supreme a Senatului. Primul dintre ele i-a avut ca protagoniști pe senatorii și
generalii Caesar și Pompei. Celălalt a tranșat soarta sistemului republican: în
bătălia navală de la Actium (Grecia), din anul 31 a.Chr., moștenitorul lui
Caesar, Octavian Augustus, câștigă nu doar confruntarea cu Marcus
Antonius (care controla partea orientală a statului roman și Egiptul), ci întreaga
putere politică și militară de la Roma. Augustus devine, așadar, primul împărat al
Romei.

Personalități romane. Caius Iulius Caesar

Caius Iulius Caesar se implică în politica de vârf a Romei începând cu anul 60
a.Chr., atunci când încheie o alianță secretă, un triumvirat, împreună cu Pompei,
celebru general roman, și Crassus, un foarte bogat om de afaceri. Fiecare obține
ceva, dar marii câștigători sunt Caesar și Pompei: Pompei rămâne la Roma să
controleze senatul, iar Caesar pornește, cu sprijinul militar și financiar al
Senatului, o campanie de cucerire a Galliei (Franța de azi), încheiată triumfal în
anul 52 a.Chr. Însă la final, Caesar intră în conflict deschis cu Pompei și cu senatul,
care îl acuzau că acumulase prea multă putere. Pompei fuge în Grecia, unde Caesar
îl va înfrânge, în anul 49 a.Chr.
Începând cu acest an, pentru a-și impune supremația, Caesar se folosește de o
magistratură (funcție) excepțională, dictatura. În situații critice (războaie, revolte
civile, calamități etc.), senatul roman numea un dictátor, căruia îi conferea putere
de decizie absolută în stat până la rezolvarea crizei, dar nu mai mult de 6 luni.
Senatul i-a reînnoit constant mandatul, iar în anul 44 a.Chr. l-a numit dictátor
perpetuus, „dictator pe viață“.
Chiar dacă Caesar părea iubit de popor și îi iertase pe mulți dintre foștii dușmani,
erau încă numeroși senatori și o parte a poporului care regretau vremea când
republica era condusă de instituții și nu de un singur om, un „tiran“, după cum îl
numeau adversarii. Astfel, un grup de senatori îi plănuiește asasinarea în Senat,
acolo unde Caesar intra întotdeauna neînsoțit de gărzile de corp.
În ziua de 15 martie (Idele lui Martie) 44 a.Chr., Caesar, fără să bănuiască
nimic, intră în Curia Pompeia, o clădire a Senatului construită de Pompei, iar
conspiratorii, între care se afla și fiul adoptiv al lui Caesar, Brutus, îl ucid. Istoricul
grec Plutarh menționează, în „Viața lui Caesar“, că scena s-ar fi petrecut chiar
lângă piedestalul statuii lui Pompei, „încât părea că însuși Pompei a asistat la
pedepsirea dușmanului său, care a căzut la picioarele sale“.