Mănăstirea Berca, jud.

Buzău

Mănăstirea Berca se află în marginea nord-vestică a localității cu același nume, pe malul

stâng al râului Buzău, fiind așezată pe platoul unui deal abrupt ce domină valea.
Mănăstirea este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice / 2010 a județului Buzău la nr.crt.
566, cod BZ-II-a-A-02363, sub denumirea Fosta Mănăstire Berca, fiind datată în sec. XVII-XIX.
În cadrul ansamblului se găsesc 5 obiecte înscrise în Lista Monumentelor Istorice / 2010 a
județului Buzău, astfel:
- la nr. crt. 567, cod BZ-II-m-A-02363.01, Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”,
datată 1694;
- la nr. crt. 568, cod BZ-II-m-A-02363.02, Ruine case egumenești, datată sec. XVII -
XIX;
- la nr. crt. 569, cod BZ-II-m-A-02363.03, Chilii (ruine), datată sec. XVII - XIX;
- la nr. crt. 570, cod BZ-II-m-A-02363.04, Turn clopotniță (ruine), datată sec. XVII-XIX;
- la nr. crt. 571, cod BZ-II-m-A-02363.05, Zid de incinta (ruină), datat sec. XVII – XIX.

Fondată la sfârșitul secolului al XVII-lea de Mihalcea Cândescu și de soția sa, Alexandrina

Cantacuzino, mănăstirea a suferit de-a lungul timpului numeroase transformări și distrugeri. Astăzi
se mai păstrează: biserica, situată în centrul incintei, ruinele stăreției, ruinele unui corp de chilii
care delimitează incinta pe latura de sud, ruinele unui turn de poartă în partea de sud-est, porțiuni
de zid la est și construcții anexe.
Atestată documentar printr-un act de danie la 24 martie 1692, mănăstirea a fost construit în
mai multe etape, între sfârșitul secolului al XVII-lea și secolul al XIX-lea. În prima etapă s-au
construit, pe rând, stăreția, corpul sudic de chilii și apoi biserica, terminată și sfințită, conform
pisaniei, în 1694. Odată cu realizarea bisericii, stăreției i se adaugă un foișor pe fațada nordică.
La mijlocul secolului al XVIII-lea (etapa a doua), ansamblul suferă o primă distrugere
legată probabil de cutremurul din 1738, cele mai afectate construcții fiind stăreția și corpul de
chilii. La scurt timp, în 1741, probabil în contextul masivelor pagube produse de cutremur și a
lipsei resurselor financiare ale ctitorilor pentru refacerea ansamblului, mănăstirea este închinată de
către Șerban mare paharnic, fiul lui Mihalcea stolnicul, Episcopiei Buzăului. Urmează apoi

1
refacerea celor două construcții avariate. Corpului sudic de chilii i se adaugă un pridvor pe partea
de nord, iar stăreției, o umblătoare pe partea sudică.
Cea de-a treia etapă, corespunzătoare primei jumătăți a secolului al XIX-lea, este marcată
de o nouă distrugere a mănăstirii, cauzată probabil de cutremurul din 1802. În această etapă se
refac elevațiile corpului sudic de chilii si ale stăreției, modificându-se și compartimentarea
interioară a celor două construcții și se construiesc turnul de poartă și zidul de incintă. Tot acum,
Episcopia Buzăului decide mutarea la mănăstirea Berca a „Școlii candidaților de preoți”, școală ce
a funcționat aici între 1838 și 1848.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după secularizare, dar mai ales după mutarea
seminarului teologic, ansamblul intră în ruină. Funcționează apoi aici, pentru o scurtă perioadă
începând cu anul 1865, prefectura Plaiului Pârcov, iar apoi, din 1871 ansamblul găzduiește o
unitate de dorobanți.
În anul 1944 ansamblul a suferit cele mai importante distrugeri de până atunci. Armatele
germane în retragere au tras asupra mănăstirii, vizând postul de observație sovietic instalat aici.
În anul 2003 a fost reînființat așezământul monahal.

Stăreția
Stăreția este prima construcție realizată a ansamblului mănăstiresc. Aflat astăzi într-o stare
avansată de ruină, corpul stăreției era o construcție impunătoare ce mărginea incinta mănăstirii pe
latura ei sudică, fiind alcătuită din pivniță, parter înălțat și foișor pe latura de nord, deasupra
gârliciului de acces în pivniță. Foișorul a fost adăugat după terminarea construcției, în etapa de
realizare a bisericii. Astăzi se mai păstrează doar pivnița, ruinele parterului și fragmente ale
coloanelor ce susțineau acoperișul foișorului.
Pivnița, compusă din trei încăperi, se întinde sub întreaga suprafață a clădirii, accesul
făcându-se prin gârliciul de pe fațada de nord (pe sub foișor). Încăperea centrală a pivniței are un
plan dreptunghiular și este acoperită cu o boltă în leagăn. Încăperea din nord-est (din stânga
intrării), de plan dreptunghiular, este împărțită în două compartimente prin cei doi stâlpi mediani,
fiecare compartiment al încăperii fiind acoperit de câte o boltă susținută de arce dublouri. Ultima
travee dinspre est a compartimentului sudic a fost zidită la o dată ulterioară construcției stăreției.
Din această încăpere pornește una dintre cele două galerii subterane care conduc spre exteriorul
ansamblului. Cea de-a treia încăpere a pivniței, aflată în partea ei vestică, este de plan aproape

2
pătrat, având un stâlp central ce susține, împreună cu zidurile perimetrale, prin intermediul a patru
arce, bolțile.
Accesul la încăperile parterului înălțat (etajul de locuit al stăreției) se realiza prin
intermediul foișorului la care se ajungea dinspre vest, printr-o scară de lemn adosată laturii de nord
a stăreției1. Din foișor se accesa un hol central din care se deschidea la vest o singură încăpere de
mari dimensiuni, cu stâlp central și un sistem de boltire probabil cu penetrații 2, iar la est o
succesiune de șase încăperi de dimensiuni aproape egale.
Stăreția a suferit de-a lungul secolelor distrugeri și refaceri, astfel încât compartimentarea
inițială a parterului a fost modificată.
În secolul al XVIII-lea, în cea de-a doua etapă de evoluție a ansamblului descrisă mai sus,
odată cu refacerile stăreției se ridică și nivelul de călcare al parterului, introducându-se sub noua
pardoseală un strat de izolație din cărbune de lemn3. Tot în această perioadă se construiește o
umblătoare pe fațada sudică.
Distrugerile datorate cutremurului din 1802 au determinat noi intervenții asupra stăreției: au
fost refăcute fațadele și s-a renunțat la sistemul de boltire anterior, construindu-se planșee de lemn.
Încăperea dinspre vest, despre care arheologul Emil Lupu presupune că ar fi putut fi trapeza, a fost
compartimentată în patru încăperi accesate printr-un hol dreptunghiular așezat cu latura lungă pe
direcția est-vest.
Într-o ultimă etapă de intervenție asupra stăreției (secolul al XIX-lea) a fost demolat
foișorul și umblătoarea construită într-o etapă anterioară. Foișorul a fost înlocuit cu un pridvor ce
îmbrăca toată fațada de nord a construcției.

Corpul sudic de chilii

Corpul chiliilor a fost construit la puțin timp după stăreție, în continuarea acesteia, către
vest. Inițial alcătuit dintr-o înșiruire de cinci chilii cu ferestre și uși de acces numai spre nord, în
secolul al XVIII-lea, după 1738, se adaugă un pridvor susținut de stâlpi de lemn pe toată lungimea
fațadei nordice. Odată cu adăugarea pridvorului a fost refăcută întreaga fațadă de nord a corpului
de chilii și a fost schimbat sistemul de boltire.4 După cutremurul din 1802 a fost refăcut pridvorul și

1
Emil Lupu, Raport de cercetare arheologică, 2001, http://cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=1291,
31.03.2013, 16:00
2
ibidem
3
ibidem
4
ibidem
3
a fost modificată compartimentarea interioară, iar către sfârșitul secolului s-a construit o nouă
umblătoare.
Astăzi se mai păstrează doar fragmente ale zidurile de sud și vest și urme, la nivelul solului
sau îngropate, ale zidurilor transversale și a zidului nordic.

Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. 1694-1698

Biserica este obiectul cel mai bine păstrat al ansamblului mănăstiresc și singura construcție
a acestuia a cărei datare este certă. Pisania menționează, pentru terminarea și sfințirea bisericii,
data de 6 iunie 1694. Un document din 4 iunie 1698, o scrisoare adresată judelui Brașovului, atestă
însă faptul că asupra ei se mai efectuau încă lucrări: meșterul brașovean Gheorghe, tocmit cu 30 de
taleri pentru a acoperi biserica a plecat fără să încheie lucrarea, iar „streșănile mănăstirii și foișorul
dinaintea mănăstiii au rămas tot neșindreluite”5.
Biserica are un plan trilobat, cu abside poligonale la exterior și semicirculare la interior,
fiind compusă din pridvor închis, pronaos, naos și altar. Spațiul interior este unitar, pronaosul fiind
despărțit de naos prin trei arcade semicirculare sprijinite pe patru coloane ce amintesc de cele ale
bisericii Colțea din București.
Boltirea pridvorului este realizată prin două cupole dispuse pe axul transversal al bisericii,
despărțite de un arc median. Pronaosul este acoperit de o cupolă așezată pe pandantivi, iar naosul
este surmontat de turlă. Pentru altar s-a ales o formulă mai puțin obișnuită pentru acest spațiu al
bisericii: o calotă sferică sprijinită pe pandantivi, asemănător altarului de la Mitropolie și de la
Biserica Doamnei din București.
Deși este cel mai bine păstrat obiect al ansamblului, biserica a suferit și ea transformări de-a
lungul timpului, înfățișarea de astăzi fiind, atât în ce privește decorația cât și volumetria, diferită de
cea inițială.
Pridvorul, inițial deschis, avea trei arcade polilobate pe fațada de vest și câte două pe
fațadele laterale, arcadele fiind susținute de opt stâlpi de zidărie, șase liberi și doi adosați zidului.
Pridvorul este boltit cu două calote sferice, însă, într-o catagrafie din 1815, biserica este descrisă ca
având trei turle de cărămidă, una peste naos, două peste pridvor 6. Între anii 1832-1834, turla
Pantocratorului, avariată la cutremur, este reconstruită pe structură de lemn învelită cu tablă.

5
N. Iorga, Brașovul și românii, p.164-165
6
ANR, fond Episcopia Buzău 1515-1882, pachet XIII/50
4
Turlele de peste pridvor nu se mai refac, înlocuindu-se cu cele două calote sferice. Tot în această
perioadă au fost zidite spațiile dintre coloanele pridvorului.7
Decorația exterioară a bisericii este astăzi una foarte sobră: soclul este alcătuit din cărămizi
cu profil simplu, fațadele tencuite sunt împărțite în două registre simpli printr-un brâu median
(refacere de secole XX a celui original) ce imită stângaci motivul frânghiei împletite. Actul de
închinare a mănăstirii Berca de către urmașii ctitorilor Episcopiei Buzăului din anul 1741 atestă
însă faptul că biserica era „împodobită cu zugrăveală pe dinăuntru și pe dinafară precum se vede” 8.
Pictura exterioară nu se mai păstrează.
Se mai păstrează ancadramentele de piatră sculptată ale ferestrelor și ancadramentul ușii
dintre pridvor și pronaos, bogat decorate cu motive florale și zoomorfe, specifice „epocii
brâncovenești”.
Ancadramentele ferestrelor se încheie la partea superioară cu un arc trilobat. Cadrele sunt
decorate cu mreje cu flori, muguri și frunze, iar pe fiecare solbanc este sculptat în relief pronunțat
câte un cap de înger cu aripi ce se întind spre marginile blocului de piatră. Aceste ancadramente
sunt foarte asemănătoare cu cele de la bisericile Colțea, Râmnicu-Sărat, Fundenii Doamnei și
Sinaia9, toate aceste biserici fiind construite aproximativ în aceeași perioadă cu biserica mănăstirii
Berca și fiind ctitorii ale spătarului Mihail Cantacuzino, unchiul Alexandrinei, soția ctitorului
Mihalcea Cândescu.
Ancadramentul ușii dintre pronaos și naos este și el asemănător cu cele ale bisericilor
Colțea și „Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat. Realizat din piatră, ancadramentul
prezintă de o parte și de alta a deschiderii două coloane angajate ce sunt așezate pe doi lei sculptați.
Fusurile lor în torsadă sunt decorate cu viță de vie, iar capitelurile bogat sculptate și dezvoltate
mult pe verticală susțin pisania.
Pictura interioară inițială (sfârșitul secolului al XVII-lea), atribuită lui Pârvu Mutu, a fost
acoperită în secolul al XIX-lea, între anii 1832 și 1834 de o pictură în ulei.
Între 1983 și 1987, biserica a fost consolidată și restaurată, reconstruindu-se turla de peste
naos, iar în 2004 a fost restaurată pictura lui Pârvu Mutu, îndepărtându-se pictura de secol XIX.

Turnul clopotniță

7
Cocora, Gabriel, Biserica de la Berca monument de artă brâncovenească, în „Glasul Bisericii”, XXII/1963, p.520
8
ANR, fond Episcopia Buzău 1515-1882, pachet XIII/28
9
Traian Chițulescu, Biserica fostei mănăstiri Berca, BCMI, XXXVII, 1944, p.75
5
 Turnul clopotniță, amplasat pe latura de sud-vest a incintei, a fost ridicat după cutremurul
din 1802, la el adosându-se pridvorul din fața chiliilor și zidul de incintă construit în secolul al
XIX-lea, dar ulterior turnului. La partea sa inferioară avea un gang boltit ce reprezenta punctul de
acces inițial de pe vechiul drum, dinspre sud-vest. În prezent, accesul se face pe latura de nord, pe
drumul ce urmărește marginea versantului.
Nivelul parterului este construit din cărămidă, iar nivelul superior, rezervat clopotelor, era
realizat, asemănător zidurilor de incintă, din zidărie mixtă de piatră și cărămidă. 10 Accesul la etaj se
făcea printr-o scară aflată într-un corp cilindric adosat turnului în colțul de nord-est.
Astăzi se mai păstrează un fragment din zidul de vest, pe înălțimea primelor două niveluri,
fragmente ale zidului de est și zidul ce susținea scara, la nivelul parterului.

Zidul de incintă
Incinta a fost delimitată și închisă pe laturile de nord și est abia la începutul secolului al
XIX-lea de un zid realizat din casete de cărămidă și bolovani de râu. Pe latura nordică exista o
poartă ce făcea legătura cu zona gospodărească a mănăstirii, amplasată la nord de cimitirul actual11.
Astăzi se mai păstrează un segment important din zidul de pe latura de est (44m) și două
fragmente pe latura de nord, unul alipit construcțiilor anexe recent construite și altul în apropierea
accesului actual.

În colțul nord-vestic al incintei au fost construite de-a lungul timpului, atât la interior cât și
la exterior, anexe gospodărești. Probabil că aici se aflau spațiile de primire: arhondaricul, grajdurile
pentru caii oaspeților etc.12 Astăzi nu se mai păstrează urme vizibile ale acestor construcții. În zona
de nord-est s-au descoperit în campania arheologică din 2001 urmele unei construcții ce a aparținut
de asemenea zonei gospodărești. Ruinele acesteia au fost înglobate într-o construcție recentă ce
adăpostește chiliile și bucătăria.

10
Emil Lupu, Raport de cercetare arheologică, 2000, http://cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=1162,
29.03.2013, 12:30
11
Emil Lupu, Raport de cercetare arheologică, 2001, http://cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=1291,
31.03.2013, 16:00
12
ibidem
6
BIBLIOGRAFIE

****Marele dicționar geografic al României. I, București, 1898-1902, p. 372 [pisania și descriere]

(www.dacoromanica.ro)
Bilciurescu Șt, Mănăstirile și bisericile din România, cu mici notițe istorice și gravuri, București, 1890,
p.60-61
Chițulescu T., Biserica fostei mănăstiri Berca-Buzău (BCMI, XXXVII, 1944, p.69-76) [descriere, foto,
planuri]
Cocora, Gabriel, Biserica de la Berca monument de artă brâncovenească, în „Glasul Bisericii”, XXII, 1963,
p.515-534) [descriere, istoric]
Filliti C. I., Biserici și ctitori, București, 1932, din „Biserica Ortodoxă Română”, L, 1932, p.5-6 [pisania,
descriere, istoric]
Filitti C. I., Inventarul episcopiei de Buzău, metoacelor sale și bisericii Sf. Dumitru din București la 1819 și
1825, București, 1935, din „Biserica Ortodoxă Română”, LIII, 1935, nr.102, p.24-25 [descriere, avere,
1825]
Fotino D, Istoria generală a Daciei, sau a Transilvaniei, Țerei Muntenesci și a Moldovei, trad. De G. Gion,
Vol. III, București 1859, p.151 (www.dacoromanica.ro)
Iorga, Nicolae, Brașovul și românii, București, 1905, p.164-165 [doc. 1698 despre construirea mănăstirii]
Iorga, Nicolae, Sate și mănăstiri din România, București, 1905, p.180 [descriere]
Popescu – Cilieni, I., Învelișurile vechilor noastre biserici, Craiova, 1945, p.29, 68, 76
Voinescu I., Monumente și peisagii din județul Buzău, f.a. [15 fotografii ale mănăstirii]
Sava, Ivistion, Despre fosta mănăstire Berca, în „Glasul monahilor”, XV 1937, nr. 559

Bibliografie web
Lupu, Emil, Raport de cercetare arheologică, 2000, http://cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=1162,
29.03.2013, 12:30
Lupu, Emil, Raport de cercetare arheologică, 2001, http://cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=1291,
31.03.2013, 16:00

Fonduri arhivistice
ANR, fond Episcopia Buzău 1515-1882
- , fond Mănăstirea Berca 1850-1878