UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAȘI

FACULTATEA DE DREPT

- DREPT ȘI LITERATURĂ (FR. KAFKA)

REFERAT LA DISCIPLINA LOGICĂ JURIDICĂ-

Coordonator științific:

Asist. Univers. Dr. Codrin Codrea

Student:

Stavenschi Inga

Anul I, grupa A4, ZI

Iași
2022
Cuprins

Introducere...................................................................................................................2
Capitolul I:....................................................................................................................3
[Link] Kafka- îndreptar bibliografic..........................................................................4
Max Brod și apariția post mortem a operei kafkaniene.............................................6
Capitolul II:..................................................................................................................8
Universul lui Kafka........................................................................................................8
Ipostaze ale omului kafkian.........................................................................................9
Stil și Teme....................................................................................................................10
Capitolul 3...................................................................................................................11
Literatură și drept: „PROCESUL”............................................................................11
Concluzii:....................................................................................................................13
Bibliografie:................................................................................................................15

2
 Introducere
Literatura este fundamentală pentru proprile vieți, în care dreptul are o apartentență deosebită. Cărțile
sunt scrise pentru a transmite ceva, dar și ele spun ceva despre acei care le scriu. Nu toți juriștii pot scrie
cărți bune de litaratură, dar pot fi cu siguranță excelenți cititori și făuritori de literatură.
Când ne referim la conceptul dreptului și al literaturii în sens larg, în prim plan ni-l imaginăm pe unicul
și inconfundabilul Franz Kafka.
Prozator vizionar, deținătorul unui stil inconfundabil, al unei inedite recuzite epice, Franz Kafka, și-a
axat creația pe o singură problemă: condiția tragică a individului într-o lume tiranică, guvernată de
arbitrar și aservită în totalitatea absurdului. Astfel se explică și esența personajelor sale, care nu
întruchipează, în mod obișnuit, entități umane, ci sunt reprezentări atipice, esențe metaforizate ale unor
concept filozofice, convertind idea de predestinare a omului la eșec și zădărnicie. În acest sens, mai toți
protagoniștii scrierilor kafkiene pun în lumină un complex de motive, relevante în planul înțelegerii
opticii auctoriale, care, cum bine se știe, se distinge printr-o înregistare insistentă a imaginilor unei
realități deformate, reprezentând prin grila parabolei și a fantasticului, categorie, care în accepția
prozatorului praghez, corespunde definiției date de Roger Caillois: „ Pentru mine fantasticul înseamnă
mai întâi, neliniște și ruptură.”
„Fiecare om poartă o încăpere în el însuși”, afirmă undeva Kafka. Ideea de spațiu trait prefigurează mai
în toată opera scriitorului, unde limitarea (în timp și în spațiu) rămâne unica dimensiune a acestei viețuiri.
Universul său imaginar este axat pe dramaticul său sentimental al disoluției și al alunecării în absurd, în
nimicul existențial. Reflecțiile autorului, reprezentate alegoric în Castelul sau în Procesul , în
Metamorfoza sau în Colonia penitenciară, surprind acest proces, căruia îi imprimă dimensiuni filozofice.
O lume insolită e conturată din numeroase detalii, prin care prozatorul proiectează scenarii grotești,
developează mecanismele uniformizării și ale desacrealizării spațiului uman. Personajele sale trăiesc doar
experiențe traumatizante, confirmând, în fine, idea de eșec predestinate.

Viziunea kafkiană asupra destinului uman, acribia generealizării și a demonstrației dezvălui ”un caz”, o
drama personală formele propriului relief lăuntric proiectându-se în structure epice de o rezonanță
neordinară. În acest sens Romul Munteanu nota:„ El devine secretarul propriei conștiințe, imaginea lumii
ca labirint nefiind decât un pretext de autoexplorare a zonelor abisale ale spiritului său , o supapă de
eliberare și un act de terapie psihică.”1 Am putea afirma că tot ce cuprinde Kafka în opera-I nu
echivalează cu exteriorul ci relalaționează cu propriile fobii, complexe, pe care le reproduce într-un
discurs organizat în conformitate cu conturile tenebroase ale ființei.

1
Romul Munteanu, Introducere în literatura europeană modernă, București, Editura ALLFA, 1996, P.59.

3
2
Capitolul I:
[Link] Kafka- îndreptar bibliografic
Născut la Praga în ziua de 3 iulie 1883, Franz Kafka era fiul lui Hermann
Kafka (1852–1931), negustor şi fabricant, şi al Juliei (1856–1934), născută
Löwy, într-o familie bogată din Poděbrady.
Cei doi fraţi, Georg şi Heinrich, mai tineri decât viitorul scriitor, mor la
vârsta copilăriei. Surorile sale, Gabrielle (Elli), Valerie (Valli), Otillie
(Ottla), născute în 1889, 1890, 1892, aveau să-şi găsească sfârşitul în
timpul celui de-al doilea război mondial, în ghetto-ul de la Łódź, unde
fuseseră deportate. Numele Kafka (Kavka), spune Max Brod, prietenul cel
mai apropiat şi editorul unei părţi importante a operei lui Franz Kafka, după moartea scriitorului, era
răspândit printre evreii cehi. „Kavka” înseamnă „stăncuţă alpină cu capul mare şi coada stufoasă”.
Această pasăre era emblema de pe firma magazinului lui Hermann şi apărea pe plicurile folosite de Franz
Kafka în tinereţe. Germana era limba maternă a cel puţin 10% din populaţia oraşului Praga la sfârşitul
secolului al XIX-lea.
Relaţia dificilă dintre tată şi fiu domină copilăria lui Kafka, înscris la şcoala primară de la
Fleischmarket (Piaţa de carne), în str. Másna, unde primeşte o educaţie limitată. În 1901 absolvă
Gimnaziul Altstädter. Este interesat de literatură şi de ideile socialiste, scrie câteva scenete de teatru
jucate în familie de surorile sale. E preocupat de teatrul lui Ibsen şi de teoria darwinistă, îi citeşte pe
Spinoza, Nietzsche, Hofmannsthal, Flaubert Brentano, [Link] Buddenbrook (1901) de Thomas
Mann îl entuziasmează, la fel ca şi proza marilor scriitori ruşi. În perioada 1901–1906 studiază, timp de
două semestre, germanistica, apoi dreptul la Universitatea Germană din Praga. În 18 iunie obţine titlul de
doctor în drept. Un an şi jumătate face practică în biroul de avocatură al unui unchi, pentru ca în iulie
1908 să intre în serviciul Companiei de asigurări împotriva accidentelor, unde va lucra până la
pensionare, în 1922. Conştiincios, suportă cu resemnare mediocritatea carierei de funcţionar. Din 1907
datează povestirile care vor apărea în 1958 în volumul Pregătiri de nuntă la ţară, Descrierea unei lupte,
Odradek ş.c.l., menţionate de Max Brod în revista berlineză „Die Gegenwart”. În 1910 începe
scrierea Jurnalului şi călătoreşte cu Max Brod la Paris. 1912 este un an decisiv pentru activitatea
prozatorului. Începe să scrie romanul America (Dispărutul), în noiembrie–decembrie scrie
nuvela Metamorfoza, publicată după trei ani, în decembrie citeşte în public Verdictul. În iunie 1914 se
logodeşte la Berlin cu Felice Bauer, dar după o lună rupe logodna. A doua logodnă cu Felice Bauer va

2
Diana Vrabie, Maria Abramciuc, Kafka sau Alegoria omului modern, Chișinău: CEP USM 2015, pg. 20

4
avea o soartă asemănătoare, fiind ruptă după câteva luni, în Decembrie 1917, după ce i se pusese
diagnosticul de tuberculoză pulmonară. În noiembrie 1916, citise în public, la München, Colonia
penitenciară, publicată în 1919, când se logodeşte cu Julie Wohryzeck. Scrisoare către tata, mărturia cea
mai elocventă a complexului de inferioritate trăit de Franz Kafka, apare în noiembrie 1919, în Silezia:
„Dragă tată, M-ai întrebat nu de mult de ce spun că mă tem de tine. Ca de obicei n-am fost în stare să-ţi
dau nici un răspuns, pe de o parte tocmai fiindcă mă tem de tine şi pe de altă parte fiindcă explicaţia
acestui sentiment e mult prea complexă pentru ca s-o pot face prin viu grai. Şi dacă încerc să-ţi dau un
răspuns în scris, nu va fi nici el decât foarte aproximativ, deoarece până şi în scris teama şi consecinţele ei
rămân un obstacol în relaţiile dintre noi doi şi pentru că am atât de mult material încât îmi depăşeşte şi
memoria şi puterea de înţelegere.” Acest complex trăit cu intensitate, explicabil doar până la un punct
prin elementele biografice, aproape straniu, dacă nu cumva absurd, se resimte din plin
în Verdictul, America şi Metamorfoza.
Metamorfoza (Die Verwandlung) este povestea noii vieţi a comerciantului Gregor Samsa, care se
trezeşte într-o dimineaţă transformat într-o insectă, probabil un gândac. Nimeni nu-l înţelege, nici măcar
şeful care, venit să-l ia la muncă, pleacă nervos. Această alegorie coşmarescă, spune Kafka
în Convorbirile cu Gustav Janouch, „nu este o confesiune, ci într-un anume sens, o indiscreţie
autobiografică”. Samsa „sună ca o criptogramă pentru Kafka.” „Gregor Samsa este celibatarul sisific,
motivaţia lui în existenţă fiind una de ordin funcţional. Transformarea lui în miriapod, anulat ca individ
ce-şi poate motiva dreptul la viaţă, alienat de părinţi, privat de amorul sororal, Gregor Samsa acceptă
moartea ca o necesitate, într-o lume situată sub zodia utilului.” (Romul Munteanu, Prefaţă la vol. Franz
Kafka, Procesul, Bucureşti, Editura Minerva, BPT, 1977).
Metamorfoza este „înainte de toate povestea unui om care se vede abandonat de semenii săi. Pentru
Gregor, viitorul profesional, viaţa familială şi socială sunt definitiv compromise. Orice nouă încercare de
revenire este exclusă. […] Se regăseşte aici o constantă a tematicii lui Kafka: absenţa sensului vieţii. Nici
o problemă metafizică în Metamorfoza. Trebuie văzut exact ceea ce este. Nimeni nu se întreabă care ar fi
motivul ştiinţific al metamorfozei. Ea s-a petrecut, pur şi simplu, ca o fatalitate care poate cădea pe capul
oricui, în orice moment. Nu poţi schimba nimic şi este inutil să te întrebi care este motivul. Viaţa, pe cât
de absurdă, trebuie trăită aşa cum e; dacă nu, rămâne întotdeauna moartea… Iată de ce elementul fantastic
inevitabil în punctul de plecare al Metamorfozei este repede eliminat de un realism absurd.” (Walter
Paisley).
În decembrie 1920, după ce în vară se îndrăgostise de jurnalista cehă Milena Jerenská, Franz Kafka este
internat în sanatoriul Matliary din Munţii Tatra. Boala se agravează. În 1922 lucrează la
romanul Castelul, care va apărea postum, în 1926, ca şi Procesul (1925), scrie Cercetările unui

5
câine şi Un artist al foamei. În 1923 doreşte să se însoare cu Dora Dymant, pe care o cunoscuse în
staţiunea balneară Müritz. Hermann Kafka se opune căsătoriei. În 17 martie 1924 este adus de Max Brod
în casa părintească de la Praga, în stare gravă. Tratamentul în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena,
rămâne fără rezultate. Moare în 3 iunie 1924. Este înmormântat în 11 iunie, în Cimitirul evreiesc din
Praga.

Max Brod și apariția post mortem a operei kafkaniene

Prima secție a corespondenței lui Kafka a apărut în 1937, sub îngrijirea lui Max Brod, prietenul și
legatarul testamentarul său, căruia îi fusese încredințată penibila sarcină de a
arde înclusiv corespondența scriitorului ceh. Max Brod nu a ținut cont,
însă de ultima dorință a prietenului său și a păstrat toate manuscrisele, pe
care le-a salvat, în 1939, când s-a refugiat la Tel-Aviv, după invadarea
Cehoslovaciei de către trupele naziste. După punerea în circuit a operei de
ficțiune postume a lui Kafka, se va opta și pentru valorificarea celei
biografice, inclusive a corespondenței sale.
În cultura română, opera lui Kafka a pătruns cu relativă ușurință, fiind
imediat absorbită de publicul cititor. Receptarea sa este facilitate la
început de către revistele de avangardă și cele suprarealiste, care publică
primele povestiri, traduse în română, imediat după moartea sa.
Sașa Pană, Gellu Naum și încă câțiva reprezentanți ai mișcării avangardiste reprezintă „primii mari
ambasadori ai lui Kafka în cultura română. ” Spre deosebire de opera de ficțiune, care este accesibilă
publicului cititor încă din perioada interbelică, cea intima este tradusă relative mai târziu. Dacă în anul
1984, la Editura Univers, apărea volumul Pagini de jurnal și corespondență, un amestec de scrieri
epistolare și diaristice, în 2005, apare primul volum din cele trei, din seris Corespondenței.
Primul volum al Corespondenței, cuprindea 377 de scrisori expediate între anii 1900-1912, reflectând
una dintre cele mai fulminante perioade din viața lui Kafka: prieteniile cu Oskar Pollark, Paul Kisck, Maz
Brod, Ernest Rowolhot- pe când era student la Facultatea de Drept.
Volumul al doilea vizează corespondența surprinsă între anii 1913-1914. Spre deosebire de corespondența
dintre 1900-1912, care reflecta în mare parte concepția estetică a lui Kafka aflat în plină vervă
intelectuală, în dialogul epistolary dintre 1913-1914 asistăm la tribulațiile sentimentale ale scriitorului,
pigmentate de câteva dedicații ale sale de pe volumele Contemplație și Fochistul pentru Franz Erfel,
Felix și Lise Weltsch, Irene Schweizer și Oskar Braum.
Tușele idilice se estompează în volumul al treilea al corespondenței. Dialogul epistolary scoate la iveală
dramele individuale trăite de Kafka, dar și cele collective, pe fundalul declanșării Primului Război

6
Mondial. Scriitorul se află la Praga, unde duce o viață integrate de funcționar. Corespondența relevă
znaterile lăuntrice ale omului Kafka, minat de o boală necruțătoare, ce îi va reduce implacabil aspirațiile.
În august 1917 primul atac de himnoptizie, simptom al maladiei ce îi va fi fatală. Se presupune că tocmai
boalaîi exarcebează sensibilitatea, întrucât în 1919, așterne pe hârtie zguduitoarea Scrisoare către tata.
Segmentul compensative al acestei perioade este reprezentat ascensiunea sa creastivă. Apare Procesul ți
Colonia Penitenciară. Între 1920-1922, întreține raporturi de amiciție cu scriitoarea cehă Milena Jesenska,
care îi traduce câteva scrieri și cu care întreține o vie corespondență, ce va obține postum sufragiile
celebrității intrând în istoria literaturii universal sub denumirea de Scrisori către Milena.
Cărți postale, epistole, grăbite scrisori de felictaresa de condoleanțe, răvațe simandicoase, toate
amestecă într-un iureș spontan, crâmpeie din destinul celui care s-a confundat mereu cu viața, alegând să
meargă împotriva liniei de plutire. Cele doua mari colecții de scrisori de dragoste, expediate Milenii și
Feliciei, împunătoare ca volum, nu constituie simple „simple trasnscrieri ale nașterii și evoluției unui
sentiment de afecțiune ci sunt chiar subtitutele acestuia, un soi de ersatz, de drog zilnic pe care cel
intoxicat simte nevoia să și-l inoculeze direct în vene” 3. Dacă despre Milena, importanta figură a vieții
culturale pragheze există mai multe biografii în circulație, Felice Bauer rămâne, în mare parte, un văl
plin de mister, pe care doar corespondența lui Kafka încearcă să-l ridice.
Este cert că pentru Kafka scrisul rămâne principalul mod de expresie, comunicare, și în consecință , de
trăire. El este conștient de incapacitatea sa pentru comunicarea orală, handicap ce provine, după propriile-
i cuvinte dintr-un soi de gândire aparte, pe care o remarcă și la unii din autorii săi preferați, Dostoievski.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Max Brod ar fi urmat dorința lui Kafka de a-i distruge manuscrisele?
Cu dispariția a două dintre cele mai importante scrieri ale sale, romanele Castelul și Procesul, influența
lui Kafka nu ar fi fost, fără îndoială, atât de puternică pentru proza modernă și în general pentru filosofia
absurdului și toate derivatele ei, atât de cultivate de existențialiști. Nu vreau să spun că opera sa ar fi fost
una de plan secund, dar interesul acordat Coloniei penitenciare, Metamorfozei și altor povestiri nu ar fi
putut egala faima dobîndită cu cele două romane, de referință pentru viziunea asupra condiției umane la
mijlocul secolului al XX-lea. Universul kafkian, cu nota lui specifică de presiune psihologică, vină
necunoscută, acuzații absurde, birocrație monstruoasă, claustrare, coșmar, a impus o reconsiderare nu
numai a unor teme consacrate, a sondării psihologiei abisale și a problemei libertății, ci și la nivelul
scriiturii. În miezul cotidianului celui mai banal se află absurdul existențial, în înlănțuirea logică, firească,
a vieții apare inexplicabilul, care naște monstruosul.
Albert Camus observa că „la Kafka cele două lumi sunt cea a vieţii cotidiene, pe de o parte, şi cea a
neliniştii supranaturale, pe de altă parte. Se pare că asistăm aici la o nesfârșită exploatare a cuvintelor lui

3
Iulian Băicuș, op. Cit, p.11.

7
Nietzsche: «Marile probleme se întâlnesc în stradă». Există în condiţia umană – e un loc comun al tuturor
literaturilor – o absurditate fundamentală şi în acelaşi timp o implacabilă măreţie. Amândouă coincid,
cum e şi firesc. Amândouă sunt întruchipate, să o mai spunem o dată, în divorţul ridicol care desparte
necumpătatele noastre elanuri sufleteşti de bucuriile pieritoare ale trupului. Absurdul stă în faptul că
sufletul acestui trup îl depăşeşte atât de nemărginit. Cel ce vrea să reprezinte această absurditate va trebui
să-i dea viaţă printr-un joc de contraste paralele. Astfel, Kafka exprimă tragedia prin cotidian şi absurdul
prin logică.”

Capitolul II:
Universul lui Kafka

Reprezentant remarcabil al prozei moderne, Franz Kafka a exercitat o influență covârșitoare asupra
literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce pot genera multiple interpretări, operele
sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică
expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar
temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, conflictul dintre parinte si copil,
complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe.
Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela
Metamorfoza sau povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară și
Marele zid chinezesc. Concepția de viață a lui Franz Kafka, dominată de angst, de sentimentul înstrăinării
și de spasmele nevrotice ale conștiinței, este una specifică modernismului. Expresia literară pe care
scriitorul a dat-o acestor trăiri, deși asociată adesea unor mișcări ca expresionismul și suprarealismul,
rămâne una emblematică și complet originală. Proza kafkiană se desfășoară într-o atmosferă halucinantă,
grotescă, impregnată de anxietate, în care personajele principale devin victime ale unui monstruos aparat
birocratic (Procesul, America, Colonia penitenciară), nu reușesc să descifreze sensul propriei existențe
civice (Castelul, Marele zid chinezesc, Un medic de țară, În fața legii) sau asistă neputincioase la
dezintegrarea relațiilor interumane (Metamorfoza, Verdictul). Impresia de coșmar și tensiune dramatică
este sugerată de invazia absurdului în lumea logicului, abundența fantasticului, a paradoxurilor și a
răsturnărilor de situație, precum și de perspectiva naratorului impersonal unită indisolubil de cea a
eroului-victimă. Forma predilectă este parabola, o poveste în spatele căreia autorul ascunde niște
adevăruri ce trebuie decodificate. Kafka folosește frecvent ironia și satira pentru a înfiera idealurile
mărunte ale unei societăți burgheze care nu își conștientizează propria absurditate. Sentimentul creat
cititorului este unul tragicomic, iar mesajul, încifrat și inaccesibil, poate general multiple interpretări.

8
Ipostaze ale omului kafkian
Dificultatea interpretării universului fictional al lui Kafka provine, inclusive, din evantaiul
contradictoriu al ipostazelor omului kafkian, concretizateprin proiecții ale ratatului, învinsului ,
inadaptabilului, ultralucidului, revoltatului. Omul ca nimnicie, omul-gânganie, omul-vierme constituie
alte ipostaze ,care vin să completeze această galerie bizară, avându-și sorgintea în multdiscutata
relațietată-fiu, care a potențat numeroase complexe.
Destinul omului kafkian se consumă în labirintul predestinării, unde individual nu i se oferă o altă șansă,
decât să se conformeze absurdului. Subordonată unui scenario existential illogic, ființa umană trăiește,
inevitabil, starea de vină. Calvarul prin care trece protagonsitul din Procesul este motivate, chiar în
deschiderea romanului, prin superficialitatea cu care concepe viața și prin indiferența cu care abordează
răul :„ Cine îndrăznise să-l atace în propria locuință? Fusese totdeauna înclinay să privească lucrurile
foarte uțuratic, să nu creadă în rău decât dacă se lovea de el și să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor
chiar când era amenințat din toate părțile.” Joseph K. este acuzat pentru însăți lipsa de sens a vieții pe care
o duce, fiind culpabil, pentru că nu găsește calea de salvare, deși este convins că o cale trebuie să existe.
Întreprinde diverse tentative de a se agăța de soluțiile banale, pe care viața I le ofereă. Se prinde de
iluzoria fericire măruntă de a avansa într-o slujbă a cărei sens îi rămâne strain. Se închide în dosarele
între care își pierde viața, fără a mai comunica în mod real cu lumea. Joseph K. este un biet târăr
înconjurat de dosare și este însuși obiectul unui dosar care conține toate probele necesare unui process de
existență și de conșstiință 2. Idealul său este acela de a găsi o dovadă pentru care ar fi meritat să trăiască
Odată cu el reapare adevăratul mister tragic, pe fondul căruia se naște sentimentul vinei în raport cu o
lege nedescoperită încă. Joseph K, moare în căutarea vinei sale , a responsabilității ce trebuie asumată în
vederea refacerii echilibrului pierdut și a idealului fără de care viața nu poate avea sens.”4
Eroul kafkian este ”un ales dintre milioanele de nealeși;unul ajuns la perceperea tragică a propriei
ignoranțe și la necesitatea de a-și însuți o culpabilitate rezonabilă. O responsabilitate corespunzătoare ei
pentru refacerea armoniei , un ideal și un sens al vieții legat de împlinirea acestui ideal. Unele opinii
critice evocă și idea că prozatorul include în literatură , cu statut de inovație, conceptual de anti-erou.
Elocvente, în acest sens , sunt constatările lui Radu Enescu , în care este remarcat meritul lui Kafka de a fi
anticipat fenomenul, care, în arta europeană s-a conturat abia în epoca postbelică:„ În această privință,
prozatorul german figurează drept cap de serie în scrisul occidental, descoperind anti-eroul înaintea atâtor
formule magige prevăzute cu prefix antagomic negative și care au făcut carieră după cea de-a doua
conflagrație mondială : anti-teatrul, anti-roman, etc.” 126,.
Construit pe alegorie, cu un dens fond sugestiv, romanul Procesul e o meditație cutremurătoare asupra
ființei umane, strivită de mecanismele unei existențe absurd, dar și condamnată , printr-o decizie
supremă, la un eșec inerent. Joseph K, își manifestă voința în confruntarea cu această lume( semnificativ
e că, în final, el însuși îi ghidează pe cei doi călăi pe ultimul său drum și nu invers), dar este strivit de
stupiditatea ei. Fire lucidă, interogativă, își consumă destinul într-un spațiu deformat de irrational,
supravegheat cu vigilență de o supra-voință indivizibilă. Relevant e că personajul nu a aflat, până în
ultima clipă a vieții „ unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată”, detalii –cheie în descifrarea
conceptului existențialist al romanului.

4
Ileana Mălăncioiu, [Link],. p.80-82.

9
 Joseph K. este vinovatul care îșoi caută o vină într-un gest sublim „ Măreția eroului kafkian, la fel ca
măreția lui Iona, stă în cele din urmă în aceea că se simte nenorocit dintr-un motiv care nu îl privește
numai pe el, dar pe care restul oamenilor nu își fac încă probleme. [Link] toți protagoniștii
kafkieni sfârșesc tragic, devorați de forte inexorabile, fie că sunt vinovați sau rămân inocenți. Joseph K. e
înjunghiat, inginerul hotarnic K, se stinge epuizat, Georg Bendemann se înneacă. Gregor Samsa moare de
disperare, însuși sadicul ofițer judiciar din Colonia penitenciară este victim propriei sale onvenții
abdominale, medical de țară rătăcește la infinit prin nămeți fără a mai găsi vre-odată drumul spre casă. În
realitate, proza lui Kafka conține proiecția unei singure tipologii umane, a unui singur personaj, inert,
lipsit de voință, dar revoltat în raport cu autoritățile de orice gen, refuzând însă condruntarea deschisă cu
ele. „ Cu siguranță, constată Georges Bataille, a nu lupta ca să-l distrugi ca pe un adversary crud este
lucrul cel mai dur, asta înseamnă să I te oferi morții. Ca să suporți fără să te trădezi , trebuie să duci o
luptă fără reticențe, austere și angosată: asta este singura șansă de a menține puritatea delirantă, niciodată
legată de intenția logică mereu într=o situație instabilă în agrenajele acțiunii, puritatea care îi
împotmolește pe toți eroii lui Kafka în mlaștina unei vinovății crescânde.
Există oare ceva mai pueril sau mai incongruent , în mod tăcut , decât K, în Castelul și Joseph K, în
Procesul ? Criticul francez îi concepe pe acețti doi protagonițti ca pe un „dublu personaj”, „ agresiv cu
șiretenii , agresiv fără calcul, fără motiv, un capriciu aberrant, o încăpățânare în orb îl duc la pierire”. 5
Într-adevăr, ambele personaje denotă un comportament libertin (se dedau , fără a tine seama de
împrejurări, la fapte ieșite din comun, își exprimă dezacordul cu superiorii, se revoltă), însă nu se opun
instanțelor, autoritariste și feroce, nici un dram de rezistență, programându-și, astfel , propriul eșec.
Deși, în timpul primului interogatoriu, Joseph K. se comportă violent, rostește chiar și un rechzitoriu
la adresa justiției, el concepe deja aceste anchete ca pe ceva inevitabil și inerent ritmului său vital, căci ,
în săptămâna care urmează” asteapă zi de zi nouă convocare; nu-și poate închipui că renunțarea la
interogatorii îi fusese socotită ca definitivă și, cum nu primi nimic până ssâmbătă seara, presupuse că ar
fi convocat în mod tacit pentru duminică la aceeași oră și în același loc.”6

Stil și Teme
Conform lui Dieter Hasselblatt ,proza lui Kafka este « inițiofugă, nu finală » în sensul că, aflându-se
într-o perpetuă fugă de situația inițială, nu își propune să se încheie cu o concluzie.

Într-adevăr, multe din operele kafkiene au rămas fără final sau sunt neterminate. La 16 octombrie 1921,
Kafka își deplânge lipsa de angajament literar și conștientizează cu durere « suferința că trebuie mereu să
începi, că ți-ai pierdut iluziile că ceva anume ar fi mai mult decât un început, sau măcar un început ».
Incipitul kafkian poartă de multe ori centrul de greutate al întregii opere.
În Metamorfoza și Procesul încă din prima frază cititorul este confruntat, fără formalitățile unei
expozițiuni, cu șocantul conflict central. In medias res începe și Colonia penitenciară, introducând
mașinăria-suprapersonaj prin cuvintele de o emoție cu greu stăvilită ale Ofițerului, « Este un aparat
deosebit ». La fel și Vizuina: « Am construit vizuina și pare să fie o izbândă. »Unii critici au observat că,

5
Georges Bataliile, Literatura și răul, traducere, introducere și note de Vasile Zincenco, București, Editura Univers, p.128-
129.
6
Cf. Emrich, Wilhem, Franz Kafka, , Frankfurt am Main, 1960.

10
într-un anumit sens, personajele lui Kafka mor încă de la începutul operei, deoarece, așa cum formulează
Maurice Blanchot, Kafka însuși « se simte deja mort, acest lucru îi este un dat, așa cum exilul îi este un
dat ». Restul capitolelor sunt așadar variațiuni ale temei inițiale sau simple adnotări la aceasta. Din
momentul declanșării subiectul operei evoluează continuu.

Temele

Multe opere kafkiene se află tematic sub triada lege-vinovăție-pedeapsă. Legea, imperativă, dar
incognoscibilă, arbitrară și absurdă (ca în Procesul și Castelul) este forma predilectă prin care mitologia
obsedantă a tatălui se manifestă în imaginarul lui Franz Kafka. Vinovăția personajelor nu este mereu
evidentă, ci fie se „subînțelege” (Procesul, Metamorfoza), fie este indusă printr-un proces de
culpabilizare (Verdictul). Pedeapsa este mereu exagerată și inevitabilă. O subtemă ce derivă de aici este
relația complicată dintre tată și fiu. Kafka voia să includă trei lucrări antume care tratează această
problemă (Fochistul, Metamorfoza și Verdictul) într-un volum intitulat Fiii (Die Söhne), pentru că «
între ele există o legătură vizibilă, dar și una secretă ». Metamorfoza și
Verdictul, cel puțin, se apropie prin vehemența cu care tații își cer înapoi statutul de capi ai familiei,
neadmițând să fie înlocuiți în acest rol de către fii. În centrul conflictelor dintre generații stau așadar
echilibrele de putere, transferurile de autoritate. O altă temă importantă este alienarea, manifestată prin
izolarea fizică și emoțională (Metamorfoza) sau îndepărtarea omului de propriul temei (Castelul, Marele
zid chinezesc). În Un artist al foamei, Kafka se întreabă care este condiția artistului într-o societate
modernă și dacă mai poate exista artă fără public. Vizuina are în prim-plan teroarea perpetuă, paranoia,
angoasa, iar Vânătorul Gracchus prezintă, ca și Castelul, o existență futilă. O temă aproape
omniprezentă este birocrația, care însumează multe din problemele înșirate mai sus: alienare, futilitate,
teroare, autoritate, culpabilizare și lege arbitrară.

Capitolul 3

Literatură și drept: „PROCESUL”

Procesul, un roman despre sancțiune, autoritate, lege si individualitate, își plasează lectorii într-un
terifiant și halucinant univers al absurdului. Misterul gotic plutește nestingherit deasupra romanului,
creând o indelibilă senzație de haos și neliniște, și o crescândă repulsie față de o realitate inumană.
Marcat de un profund dezgust față de tot ce încerca tatăl său să-l determine să facă, Franz Kafka nu a
dorit să accepte preluarea afacerii acestuia, un negustor și un fabricant de succes. Viitorul romancier a
ales calea studiilor juridice. Cariera sa nu a fost, însă, pe măsura studiilor, ocupând locuri modeste de
funcționar în diferite instituții și societăți de asigurare, astfel, având posibilitatea de a studia din interior
aparatul birocratic inuman, exemplificat cu succes în romanul Procesul.
Subiectul romanului gravitează în jurul straniei și halucinantei istorii trăită de Joseph K., procurist la o
mare bancă. Într-o dimineață, K. se trezește cu doi necunoscuți, care declară că el este arestat, fără a
explica cauza acuzației. De fapt, inspectorii știu la fel de puțin ca K. Foarte curios este modul în care are
loc arestarea: Joseph este liber și poate să-și continuie nestingherit modul cotidian de viață. Astfel, nu
faptul acuzației nedrepte are importanță, ci starea individului prigonit de administrație sau chiar

11
principalul vinovat, care își ascunde ilegalitățile sub masca legilor. Josef K., protagonistul, se află la
deplina maturitate psihică în momentul în care se regăseşte în faţa unui proces. Seninătatea cu care
acceptă situaţia critică în care se află e iraţională. Adoptă o atitudine sfidătoare în faţa unei justiţii care
nu este palpabilă, care îl determină pe el, inculpatul, să fie neajutorat în faţa unor acuzaţii pe care nu le
cunoaşte. Caracterul lui mândru şi arogant nu îi permite să fie docil în faţa justiţiei. Greşeşte atunci când
încearcă să o păcălească, să se considere superior ei, ceea ce într-un final îi aduce moartea. K. rămâne
singur pe parcursul firului epic, din propria dorinţă de a se descurca cu complicaţiile pe care le
întâmpină. 7Apar numeroase semne (întâlnirea cu unchiul său, avocatul Huld, domnişoara Leni, aprodul
de la tribunal, preotul închisorii) care încearcă să îl scoată pe protagonist din nepăsarea în care se află şi
să-l determine să înţeleagă gravitatea situaţiei. El se agaţă de mici speranţe, promite să acorde mai multă
importanţă, dar nu este capabil de o asemenea schimbare psihică. Cu timpul, K. incepe sa simta febra
procesului: lipseste des de la serviciu, nu isi mai multumeste clientii, devenind subtil mingea de pasa a
unor persoane care pretind ca il inteleg sau ca ii ofera ajutor, ele fiind de fapt parti integrate ale
sistemului juridic. Timp de un an de zile, viata lui Josef K. se deruleaza intr-un sistem inchis, in care
orice ar face, sfarsitul tragic este previzibil: moartea acestuia prin injunghiere, in ziua cand implineste 31
de ani.
Întregul roman este o distopie tocmai prin faptul că autorul ne prezintă o societate standardizată care
anihilează spiritul de iniţiativă, uniformizează conştiinţele, pretinde supunerea necondiţionată a
cetăţenilor şi dirijează întreaga lor activitate, materială şi spirituală, în funcţie de comandamentele
sistemului. Exercitarea puterii aduce în discuţie aspectul de temniţă pe care îl adoptă nu doar societatea,
ci şi creierul individului. La fel se întâmplă cu Josef care este treptat abosrbit și pierdut în legi și acuzații
precum într-un labirint.

Deși i se păstrează libertatea, mintea sa este într-o închisoare, transformându-se pe loc într-o marionetă
care se mișcă și executa sau acceptă lucrurile așa cum îi sunt date de acea forță superioară din societate,
neștiută de el sau de cititori. Josef K. e un înlănţuit, un prizonier al unei lumi paralele care în roman
tinde să copleşească lumea normală, coerentă, aşa cum credem, cel puţin, că o ştim cu toţii. Pe Josef K.
nu l-am cunoscut niciodată ca un om cu adevărat liber, de la prima pagină a romanului e un acuzat, un
damnat ce poartă povara unei vine pe care nici el şi nici noi nu o vom afla vreodată. Capcana în care
Josef a plonjat, nu e un coşmar sau o farsă, deşi pe alocuri ar putea să pară aşa, reprezintă lupta inutilă cu
incoerenţa şi absuriditatea unei lumi care, ce ironie!, mizează tocmai pe coerenţă şi logică. Întocmai ca
Josef K. de câte ori în viaţa asta nu am fost supuşi arbitrariului unor decizii luate după dispoziţia cuiva,
sau de câte ori a trebuie să plecăm capul umil, asemeni negustorului Block, pentru că ştiam că semeţia şi
îndrăzneala ne-ar putea costa scump şi cei cu putere ne vor strive pe loc.
Lumea în care curajul nu îşi are sens este cea pe care Kafka prin numeroasele simboluri o ironizează.
Aparatul ultra-birocratic în care am ajuns să ne închidem singuri, ne transformă în nişte damnaţi de la
început, nu avem altă sansă de a fi altfel decât vrea lumea să fim. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu josef, în
primele momente se revoltă ideii că este acuzat, căci nu se ştie vinovat de vreo vină, treptat începe să se
acomodeze cu ideea că ceva i se întâmplă, o justiţie îi cere socoteală, ca în cele din urmă ajunge să

7
Ileana Marin, Franz Kafka, 1999, nr.1, p.4

12
accepte că este un acuzat şi încearcă să caute un mijloc de a se salva. Citit ca o parabolă a omului
modern, prizonier al propriilor sale reguli, romanul ironizează absurditatea instituţionalizată prin care ne
prigonim până la urmă doar pe noi înşine, de unde apare și termenul de distopie interioară. Poliția și
justiția sunt prezentate de către ironicul autor sub diferite aspecte. Astfel, trecând peste formalismul
rigid, Kafka creionează o birocrație caricaturală, grotescă, cu birourile tribunalului în podurile caselor,
cu o atmosferă jenantă atât pentru acuzații slabi, mutilați psihologic de procesele îndelungate, cât și
pentru angajații [Link], indiferența inițială a lui K. față de proces se transformă , sub
influența stresantă a societății, într-o obsesie. Totuși, toate eforturile lui Joseph de a influența decizia
judecătorilor sunt sortite eșecului, întregul proces fiind împăienjenit de mister. Această lipsă de logică
culminează, în fine, prin executarea absolut absurdă și terorizantă a lui K.
Analizând acest roman se observă că Franz Kafka era un mare observator al caracterului uman și al
mecanismelor unei societăți degradante, cu un abis tot mai adânc între cetățeni și guvernare. Însăși
biografia autorului îi permite perceperea sensibilă a acestei realități. Născut într-o familie evreiască de
limbă germană din Praga, Kafka a fost mereu reprezentantul minorității opresate de o lume aflată
aproape de apogeul naționalismului european. Ca evreu, Franz Kafka era respins de comunitatea catolică
; ca vorbitor de limba germană, era respins de comunitatea cehă, iar pentru evrei nu era destul de evreu.
Astfel, Kafka a devenit un exponent al izolatului, caracter transmis prin excelență personajului său,
Joseph K. Kafka narează cele mai stranii și terifiante evenimente de parcă ar fi ceva obișnuit.
Personajele acceptă situația, refuzând revolta, cu un calm absolut. Procesul este un minunat roman a
unei lumi care hotărăște fără justificări și alta care se supune fără a înțelege – o lume neînțeleasă.
Substratul romanului ar trebui sa semnalizeze intermitent in conștiința fiecarui cititor pentru a
atenționa cum se consumă “procesul” vieții fiecaruia dintre noi, dominat de legile exterioare și abstracte,
devenind fără să vrem victime ale mecanismului de funcționare al societății. Cu totii vrem a ne afișa
nevinovația, dar cu toții suntem judecați dupa legi pe care nu le cunoaștem. Legea este de fapt un buchet
de judecăți exterioare. Ceea ce sugerează plasarea Justiției în fiecare pod de casa este tocmai aceasta
omniprezență a judecării; există întotdeauna cineva care să ne învinovățească de ceva.

Concluzii:
Când nu scriu sunt pierdut… Port in mine o lume nemaipomenită. Dar cum să mă eliberez și cum s-o
eliberez fără s-o sfâșii și totuși, e de o mie de ori mai bine s-o sfâșii, decât s-o înmormantez în mine.
Pentru asta trăiesc, iar acest lucru este cât se poate de clar.

Prin aceste cuvinte, am dorit încă o dată să remarc aportul și patrimoniul valoros care a rămas în urma
scriitorului. Franz Kafka a fost și va rămâne una dintre cele mai marcante personalități marcante al
secolului XX-lea, îmbinând dreptul, una dintre cele mai vaste și importante ramuri cu litaratura, după
cum menționând anterior, fiind inseparabile una de alta.
Este de admirat faptul că scriitorul a fost absolvent de drept la una dintre cele mai prestigioase
univeristăți, de asemenea prin fabuloasa operă Procesul, ne prezintă imaginea vieţii, aşa cum a perceput-
o el. ,,Legea” reprezintă dreptatea pe care fiecare din noi dorim s-o avem. ,,Judecătoriile” mizerabile
şi judecătorii reprezintă societatea şi ceilalţi oameni, cei ce ne înconjoară zi de zi. De aceea justiţia e

13
peste tot, în fiecare clădire: oriunde ne-am afla, există un ,,judecător” care ne ,,analizează” faptele şi
ne ,,judecă” acţiunile, ne ,,învinovăţeşte” de ceva ce înşişi magistraţii nu ştiu. Cu toate că este trist de
cunoscut faptul că, acesta nu a mai trăit zile în care a putut să fie alături de cititorii săi fideli și să îi mai
motiveze cu experiențele personale trăite. A avut o viață grea și tumultoasă, de asemenea acesta nu a
fost înțeles de cei dragi, dar aceasta l-a motivat să creeze adevărate opere de artă, care sunt sigură, ar fi
apreciate și de tatăl său și de toate persoanele care nu l-au încurajat să continuie a scrie.
Pentru mine autorul încă reprezintă o enigmă, este uimitor faptul că citind operele lui dorești tot mai
mult și mai mult să te aprofundezi în sensul cuvintelor și al creației.

14
Bibliografie:
1. Diana Vrabie, Maria Abramciuc, Kafka sau Alegoria omului modern, Chișinău: CEP USM 2015
2. Cf. Emrich, Wilhem, Franz Kafka, , Frankfurt am Main, 1960.
3. Georges Bataliile, Literatura și răul, traducere, introducere și note de Vasile Zincenco,
București, Editura Univers
4. Romul Munteanu, Introducere în literatura europeană modernă, București, Editura ALLFA, 1996
5. [Link]
[Link]

15