– Ł OGICĂ JURIDICĂ –

SUPORT DE CURS
2021-2022

1
2
Cuprins:

I. Fundamentarea logicii juridice

1. Logike – logos. Cont inutul semantic al logicii
2. Vocat ia logicii
3. Logike-logos – jus dicere.
3.1. I ntelesul logicii juridice
3.2. Evolutia s i definirea logicii juridice

II. Logica obiectului – sistemul logic al dreptului

1. Doctrina pura a dreptului – cauzalitate s i atribuire
2. Exterioritatea dreptului
3. Norma juridica
3.1. Definitie
3.2. Caractere
3.3. Structura normei juridice
3.4. Clasificarea normelor juridice
4. Notiunea logico-juridica de sanct iune
4.1. Conceptul pragmatic de sanctiune
4.2. Teorii ale sanctiunii î n logica
4.3. Teorii de drept ale sanct iunii
5. Dreptul ca sistem de norme
6. Criteriile logice ale sistemului juridic

III. Logica ga ndirii juridice

1. Principiile logice î n ga ndirea juridica
1.1. Principiul identita tii
1.2. Principiul necontradictiei
1.3. Principiul tertului exclus (tertium non datur)
1.4. Principiul rat iunii suficiente
2. Notiunea juridica
2.1. Definitie, structura
2.2. Clasficare
2.3. Raporturile dintre not iunile juridice
2.4. Erori privind not iunile juridice
2.5. Operat ii logice cu notiunile juridice
3. Propozit ia s i judecata
3.1. Not iunea de propozit ie si notiunea de judecata
3.2. Propozit ia juridica s i norma juridica
3.3. Clasificarea propozit iilor s i a judeca t ilor
3.4. Relat ii interpropozit ionale
3.5. Inferent a
3
IV. Logica subiectului
1. Teorii ale limbajului s i limbajul juridic
1.1. Teoria clasica sau tradit ionala
1.2. Teoria structuralista
1.3. Teoria pragmatica
1.4. Limbajul juridic
1.5. Paradoxul juridic
2. Teorii ale adeva rului s i adeva rul juridic
2.1. Teorii ale adeva rului
2.2. Adeva rul juridic
2.3. Demonstrat ia
2.4. Argumentarea
3. Erori de ga ndire

4
I. Fundamentarea logicii juridice

1. Logike – logos. Conținutul semantic al logicii

Cursul se situează pe o anumită ambiguitate germinală a cuvântului logică,

surprinsă doar în măsura în care înțelesul dominant al termenului, cel de disciplină
autonomă cu un anumit obiect de investigare, este, fără a fi înlăturat, inițial suspendat
pentru a face loc polisemiei, ulterior estompat pentru a-i fi redată deplinătatea
semantică survenită pe filieră etimologică. Logike apare ca derivat al grecescului logos,
în această descendență devenind posibilă deschiderea către fragmentările proprii,
interioare, ale semnificației cuvântului. Aflarea lui logike în imediata proximitate a lui
logos și faptul că cel dintâi ajunge să numească în gândirea greacă un tip particular de
reflecție orientat suveran înspre logos în multiplele sale forme fuzionează fluxurile
semantice ale celor două cuvinte, care își irigă reciproc înțelesul, devenind navigabile
simultan prin situarea lor într-o unică albie. Cuplul logike-logos va fi lecturat pornind de
la plasarea lui logos în postura de obiect privilegiat al lui logike, cel din urmă
înregistrând fluctuații interioare în propria semnificație doar ca o consecință a fisurilor
înțelesului lui logos pe care logike doar le receptează. O cheie de lectură a perechii
logike-logos: hartă, cartografiere – relief, geomorfologie, în măsura în care logike e
discursul inteligibil asupra logos-ului, trimițând înspre însuși procesul întocmirii unei
astfel de hărți, iar logos-ul relieful însuși supus cartografierii, cu propriul proces de
devenire.
În greacă, înțelesul curent, amorf al lui logos era cel de rostire, cuvânt, justificare
rațională, rațiune, facultate rațională, proporție, prin derivare logike însemnând ceea ce e
rostit, gând. Împreună cu înțelesul amorf, profilul semantic al logicii, ceea ce logica
înseamnă, constă în întregul relief format de toate sedimentările particulare, adâncirile
sau fisurile survenite în gândire până în prezent sub cupola semnificantă a logos-ului.
Parcurgând acest relief, situându-ne pe un anumit versant sau altul, pe măsură ce
coborâm de la înălțimea înțelesului contemporan dominant al logicii ca știință, ceea ce
pare o simplă fisură se poate adânci într-o falie care separă, interior logicii ca
semnificant, țărmurile diferitelor sensuri ale cuvântului, doar unul dintre acestea fiind
cel de disciplină care își decupează din logos, ca obiect, stabilirea condițiilor
corectitudinii gândirii, a formelor și a legilor generale ale raționării corecte.
Peregrinarea prin relieful semantic al logicii intuiește constant, la orizont, un alt țărm,
cel al logicii juridice, jus-dicere, al rostirii dreptului, ca domeniu particular al logicii în
sensul plenar de logike.

 O fisură inițială în înțelesul lui logos-logike care delimitează un prim țărm semantic
poartă amprenta unui presocratic, Heraclit
 cel care concepe pentru prima dată o doctrină proprie centrată pe logos,
căruia îi atribuie înțelesul de principiu de organizare a întregului univers.
 Logos-ul lumii este o „armonie a tensiunilor opuse, ca la arc și la liră”, după
cum afirmă un aforism heraclitian, aflându-se în legătură cu ideea de
proporție, de armonie rezultată dintr-o tensiune stabilă a contrariilor,
tonos.

5
  „Naturii îi place să se ascundă”, afirmă Heraclit, și prin urmare, nici ea și
nici logos-ul nu pot fi accesibile direct simțurilor. Logos-ul heraclitian ca
principiu ordonator ascuns, inteligibil doar gândirii, intelectului, spiritului,
nous-ului, capătă valențe materiale prin identificarea cu focul cosmic,
omniprezent, aflat sub tutela unei forțe intelectuale care acționează cu un
scop și a cărei cunoaștere cuprinde întrega axă a timpului – trecut, prezent
și viitor. Logos-ul ascuns al lucrurilor devine accesibil prin nous, care poate
fi activat deopotrivă prin simțuri și prin contactul cu logos-ul divin al
universului, contact care se menține și în timpul somnului, chiar dacă într-
o formă atenuată, sub forma respirației, pneuma.
 Concepția heraclitiană asupra lui logos, pneuma și tonos este preluată în gândirea
stoică.
 Întregul cosmos este un corp viu perfect, ale cărui părți sunt imperfecte,
fiindcă nu pot funcționa singure. Ceea ce ține universul împreună este
tonos, o anumită tensiune interioară, creată de pneuma, ce pătrunde
întregul univers susținând totul. La fel cum pneuma pătrunde în corpul
uman formându-i sufletul, făcându-l să fie un întreg viu și organic și făcând
ca fiecare parte a corpului uman să crească într-o strânsă legătură cu
restul corpului, în același mod pneuma pătrunde întregul univers, fiind
identificată cu divinitatea care, în crearea lumii, devine sufletul său.
 Pneuma joacă un rol central, fiind considerat un compus din aer și foc care
intră și în alcătuirea sufletului. Pneuma omenească este înnăscută și
circulă prin întregul corp împreună cu sângele, kardia, în același mod în
care divinitatea este risipită în întregul univers, variind doar în gradele
sale de tensiune, tonos.
 Pentru stoici, explicația universului se fundamentează pe ideea de tonos în
pneuma, toate elementele universului situându-se într-unul din cele patru
niveluri:
i. la nivelul inferior al lucrurilor anorganice se află hexis, o
tensiune slabă care nu face decât să le confere unitate;
ii. la nivelul superior al physis, al plantelor, există o tensiune care
se manifestă prin posibilitatea lor de creștere;
iii. la nivelul următor al zoa, al viețuitoarelor, se află o tensiune
care le permite un comportament reactiv la stimuli cognitivi și
dezirativi;
iv. la ultimul nivel, al logos-ului, se află cea mai puternică și pură
tensiune în pneuma, care constă în posibilitatea de mișcare
autoindusă.
 Preluând de la Heraclit ideea de principiu ordonator și divin al
universului, pentru stoici, logos-ul, ca forță activă și creatoare din
univers, la fel ca la Heraclit de natură materială și asimilată focului,
este totodată identic cu natura, physis, și cu Zeus. Omniprezent în
univers, logos-ul este o unitate, fiind astfel posibilă fundamentarea
teoriei simpatiei universale, sympatheia, a legii naturale și a
imperativului etic al vieții conforme cu natura. Stoicii elaborează și o
distincție între gândire ca logos interior și vorbire ca logos exterior.
 Platon fisurează suplimentar semnificația cuvântului elaborând o serie de opoziții:
pe de o parte, cea dintre mythos și logos, unde logos înseamnă explicație veritabilă,
analitică, opusă celei mitologice; pe de altă parte, opoziția dintre doxa și episteme,

6
unde cea din urmă, cunoașterea, înseamnă opinie adevărată însoțită de justificare,
de logos în sensul de rațiune.
 Cartografierea țărmului platonic al semnificației logosul-ui implică analiza
relației dintre logos, doxa (falsă cunoaștere, opinie comună, simplă
credință naivă despre lumea materială, nefiltrată prin logos, rațiune) și
episteme (cunoaștere adevărată) prin prisma teoriei platonice a formelor.
Totodată, rafinarea opoziției doxa – episteme cu antrenarea în aval a logos-
ului ca element fundamental în obținerea cunoașterii introduce și o
problemă ce va reprezenta o interogație constantă a gândirii occidentale,
cea a adevărului – cu privire la natura realității, în metafizică, cu privire la
ceea ce există, în ontologie, cu privire la cunoaștere, în epistemologie.
 Teoria formelor, ilustrată de Platon și prin alegoria peșterii, vine să
soluționeze o neliniște de sorginte presocratică, Thales fiind cel care,
observând că lumea vizibilă, perceptibilă prin simțuri, și tot ceea ce apare
se află într-o continuă schimbare, a formulat întrebarea privitoare la ce
sunt, în realitate, obiectele acestei lumi, de vreme ce se schimbă
permanent; ce anume rezistă în toate aceste lucruri, în mod fundamental,
fluxului de modificări, ce anume se menține neschimbat, ce durează
nealterat. Platon consideră că obiectul din lumea materială sensibilă, cu
formele sale schimbătoare, nu este ceea ce apare simțurilor, aparența sa,
fenomenul, ci este, în mod real, esențial, forma sa ideală, pe care aparența,
forma din lumea fizică, doar o întruchipează într-un mod particular. Forma
ideală a unui obiect este singulară, iar ceea ce apare în lumea materială, în
toată diversitatea sa, este doar o multiplă variație a formei ideale a
obiectului. Formele ideale precum frumusețea sau dreptatea sunt mai
reale, sau cele cu adevărat reale, față de obiectele, aparențele, fenomenele
din lumea materială care doar le întrupează, reprezintă, imită deficitar pe
cele dintâi. Dacă obiectele din lumea materială, fizică, sunt mărginite,
condiționate, supuse permanent schimbării, distorsionându-și continuu
aparența și erodându-se până la disoluție sub forța timpului, formele lor
ideale sunt cele care rezistă deopotrivă timpului și schimbării, invariabile
și necondiționate. Nu doar rezistă timpului prin contrapunerea formei
ideale celei trecătoare, materiale, a obiectelor din lumea fizică, și nici nu
sunt eterne în sensul că se confundă cu însăși axa temporală, ci sunt
atemporale, adică, situându-se în afara timpului, oferă un temei formal
timpului însuși – începutului, eternului, duratei, sfârșitului. Totodată sunt
aspațiale, în sensul în care, neavând natură fizică, nu se integrează în
coordonate spațiale, cu toate acestea fiind reale în sensul în care nu
aparțin exclusiv intelectului, există în realitate și nu sunt simple proiecții
mentale.
 Pentru Platon, realitatea adevărată este alcătuită doar din formele ideale
ale obiectelor din lumea fizică, ceea ce apare ca reprezentare, ca fenomen,
ca forme materiale particulare, derivate ale celor dintâi, alcătuind o falsă
realitate perceptibilă simțurilor. Cunoașterea doar a acestei false realități
este doxa, opinia comună, o falsă cunoaștere. Lui doxa i se opune episteme,
cunoașterea adevărată, care presupune accederea la adevărata realitate, la
deslușirea formelor ideale ale obiectelor care alcătuiesc lumea fizică și
care constituie totodată și esența lor, ousia, acel ceva fără de care un obiect
nu ar fi ceea ce este.

7
  Semnificația platonică a logos-ului constă tocmai în formularea inteligibilă
a esenței, ousia, unui obiect, depășind doxa și surprinzând forma ideală a
obiectului, în obținerea definiției obiectului în sens aristotelic, ca final al
unui proces de diviziune în genuri și specii. Acest proces numit diairesis
presupune că pentru a ajunge la esență, la definiția unui obiect, gândirea
trebuie să pornească de la general la specific, de la un concept general care
este diviziat în două sau mai multe sub-concepte dintre care unul este
eliminat, procesul reluându-se în privința diviziunii rămase, până când se
obține definiția sau esența.
 Aristotel utilizează termenul de logos în acest sens, de definiție a unui obiect, și în
special în etică, cu sensul de rațiune, raționalitate, dar și cu cel de proporție
matematică sau raport.
 Aristotel este și primul care studiază ceea ce se înțelege astăzi prin logică,
dar utilizând termenul de analitică și fără a fi interesat să denumească
disciplina ca atare: Analitica (Apodictica) este partea pe care o dedică
teoriei raționamentului demonstrativ, preocupat cu formularea de
concluzii din premise adevărate, Dialectica partea pe care o dedică
raționamentului probabil și Eristica cea care se ocupă cu raționamentul
care folosește premise aparent probabile. Denumirea de logică pentru
disciplină a apărut ulterior în școlile logice de după Aristotel, în același
timp fiind folosiți și termenii de canonică la Epicur, dialectică la Zenon,
Cicero (secolul I î.Hr.) și lumea romană contemporană lui utilizând
termenul cu semnificația de astăzi fixată, însă, ulterior, abia de către
comentatorul Alexandru din Aphrodisias (secolul al II-lea A.D.).

Parcurgând sensurile succesive ale lui logike în gândirea greacă, observăm că, în
sens originar, logica presupunea reflecția asupra lui logos, logos-ul însuși ținând de
realitate, de obiectele realității. Tipul de reflecție practicat de presocratici, creditând
realitatea însăși cu logos, făcea ca logica să nu aparțină exclusiv gândirii ca atare în
desfășurarea sa formală, ci să țină deopotrivă de structura sau principiul organizator al
lumii și de gândirea orientată înspre deslușirea unei astfel de structuri. În măsura în care
logos-ul era atribuit originar lumii, logicii îi revenea sarcina de adecvare a gândirii la
ceea ce aparținea realității. Lumea însăși era cea care se dezvăluia în principiul său
propriu și în coerența sa interioară, gândirea logică fiind doar acel tip de gândire care își
propunea și era capabilă să surprindă și să formuleze în limbaj o astfel de dezvăluire.
Odată cu Platon și Aristotel, are loc un transfer al logos-ului de la lumea însăși care se
revela gândirii, la enunțurile despre realitate, antrenând în aval mutația sensului logicii
de la reflecția asupra logos-ului lumii, la regulile de formulare corectă a enunțurilor
despre realitate și a gândirii raționale.
Urmărind aceste țărmuri semantice și declinarea fundamentală a lui logike după
sensurile interioare ale logos-ului, unde cel dintâi termen presupune gândirea orientată
înspre cel din urmă, pare improprie delimitarea topografică a unui domeniu al logicii
înțeleasă ca o reflecție de acest fel. Ca reflecție, logica are vocație la întreg, la tot ceea ce
înseamnă logos-ul în toate formele sale, gândire, rațiune, raționament, limbaj. Însă
termenilor de domeniu și câmp, eminamente funciari, implicând posibilitatea uzurpării
și luării în stăpânire a ceea ce este propriu altor discipline, le va fi preferat cel benign,
doar cu rezonanță transgresivă, de alee, care permite o parcurgere fără apropriere a
ceea ce se află astăzi risipit în varii domenii de investigare a unor științe particulare:

8
logica formală ca știință a structurii gândirii, filosofia subiectului, a limbajului, și
epistemologia ca filosofie a cunoașterii și a adevărului.

2. Vocația logicii

Sistematizând istoria logicii formale, Anton Dumitriu surprinde următoarele

concepții asupra logicii:

 În tradiția aristotelică, logica este un instrument al științei, un organon, fără a fi ea

însăși o știință, ci o condiție necesară pentru orice formă a gândirii, în formularea
lui Aristotel, o gândire ce se gândește singură
 În tradiția stoică, logica este o teorie a cunoașterii și a raționamentului
propozițional
 În tradiția logicii de la Port-Royal, logica este modus scientiarum, scientia
rationalis
 Pentru Descartes, logica este arta de a conduce bine intelectul în căturarea
adevărului
 Pentru modernitatea lui Bacon, Newton, Whewell, Reid, John Stuart Mill,
Lacheilier, Lalande, Cl. Bernard, logica este o metodologie a științelor
 Pentru Kant, logica este o teorie a cunoașterii
 Pentru Hegel, logica este dialectica idealistă
 În școala psihologismului logic a lui Hobbes, Locke, Berkeley, Hume, Reid,
Steward, Hamilton, John-Stuart Mill, Spencer, Bain, Condillac, logica ține de
psihologia gândirii
 În tradiția pragmatistă (William James, Pierce, Royce, Dewey, Schiller) logica are
valoare prin utilitatea ei
 În tradiția antiintelectualismului francez (Bergson, Lachelier, Boutrox), logica are
un caracter exclusiv practic
 În tradiția neokantiană (Dilthey, Sigwart, Lotze, Windelband, Goblot, Lalande),
logica este știință normativă, știință a valorilor sau tehnică
 În tradiția fenomenologică (Husserl, Bolzano) logica este temeiul absolut al
cunoașterii
 În tradiția școlii logicii naturale (Piaget, Blanche, Botezatu), logica este studiul
operațiilor naturale ale gândirii.

Logica, înțeleasă ca acea parte a filosofiei care analizează logos-ul ca gândire,

cuvânt, rațiune, raționament, proiectează un câmp de investigare în concurență cu ceea
ce studiază astăzi logica formală, filosofia limbajului și epistemologia. Într-o formulare
sintetică, gândirea presupune: un subiect care gândește ceva, într-un anumit fel, despre un
obiect,

 subiectul fiind cel care gândește,

 obiectul fiind cel despre care se gândește,
 felul în care se gândește reprezentând forma gândirii,
 „ceva”ul gândit fiind conținutul gândirii.

9
 În această schemă, gândirea poate fi analizată: fie prin raportare la subiect, ca
integrată, interioară acestuia, caz în care ne aflăm în spațiul filosofiei subiectului, cu
aplicarea particulară a psihologiei, fie prin raportare la obiect, independent de cel care
gândește, caz în care ne aflăm în spațiul epistemologiei.
Forma gândirii, felul în care se desfășoară gândirea în sine, detașată deopotrivă
de subiectul care gândește și de obiectul gândirii, ne situează în planul logicii formale.
Conținutul gândirii, ceea ce se gândește, „ceva”-ul gândit aduce în prim-plan
filosofia limbajului, care infiltrează toate câmpurile gândirii, întrucât gândirea însăși și
tot ceea ce se gândește are loc în și prin limbaj, prin mijloace lingvistice. Problema
adevărului, antrenată constant prin raportare la subiectul, obiectul, forma și conținutul
gândirii, indică înspre conjuncțiiile succesive dintre logica formală, filosofia limbajului,
filosofia subiectului și epistemologie.

1) Logica formală își delimitează domeniul ca fiind gândirea în desfășurarea sa ideală,

autonomă, fără intervenții externe, distingându-se, astfel, de psihologie care urmărește
tot studiul gândirii, însă doar al celei integrate în subiectul care gândește.

 Dacă psihologia analizează gândirea ca proces, punând în relație procesele de

gândire cu celelalte procese psihice, logica studiază gândirea ca operație,
urmărind strict desfășurarea gândirii în mecanismele sale interne, detașată de
subiect.
 Dacă psihologia este structurată de opoziția normal/patologic, fiind interesată și
de distorsiunile gândirii în stări anormale, logica formală este structurată de
opoziția valid (corect) / nevalid (incorect), analizând exclusiv forma gândirii a
cărei validitate o verifică pur formal.

Opoziția dintre forma gândirii și conținutul gândirii articulează distincția dintre

logica formală, cea care ia în stăpânire forma, structura gândirii, și filosofia limbajului,
care vizează conținutul gândirii, de pe această ultimă treaptă acroșând și epistemologia
cu problema cunoașterii și a adevărului.

2) Logica formală este interesată de gândire ca fiind o serie de operații logice efectuate cu
forme logice, unde formele logice constau în noțiuni, termeni sau concepte și propoziții
logice alcătuite din acestea, iar operațiile logice constau în reunirea mai multor propoziții
logice în inferențe sau raționamente.
Faptul că propozițiile logice și inferențele sunt exprimate prin propoziții verbale
și fraze, acestea fiind alcătuite din cuvinte, exprimă corespondența dintre logica formală
și limbaj, trimițând, astfel, către filosofia limbajului, în special către semiotică, cea care
își propune o teorie generală a semnelor. Însă, dacă propoziția verbală, fiind alcătuită
din cuvinte, ține de limbaj, propoziția logică este independentă de limbajul în care este
formulată, exprimând înțelesul propoziției verbale; astfel este posibilă exprimarea prin
propoziții verbale diferite a unei aceeași propoziții logice, caz în care toate au un același
înțeles.
Din perspectivă semiotică, propoziția logică exprimată în limbaj prin propoziții
verbale apare ca un sistem de semne, limbajul însuși fiind un astfel de sistem de semne,
și care se pretează unei analize tripartite:

 a sintaxei, a relațiilor dintre semne ca sistem formal,

 a semanticii, a diferitelor interpretări pe care un sistem de semne este susceptibil
să le primească

10
  a pragmaticii, a utilizării sistemului de semne.

Semiotica relevă gândirea ca fiind pe deplin structurată de semne și operând doar

cu acestea, prin urmare,

 la nivel sintactic, o propoziție presupune o relație între noțiuni sau între

propoziții, interesând relația abstractă dintre semne;
 la nivel semantic, propoziția semnifică și este susceptibilă de a avea o anumită
valoare de adevăr, interesând relația dintre semne și realitate;
 la nivel pragmatic, exprimă atitudinea subiectului față de propoziție.

 În cadrul semioticii, logica formală se ocupă doar cu analiza propoziției

independent de pragmatică, atitudinea subiectului fiind subsumată filosofiei
subiectului, psihologiei sau sociologiei.
 Logica formală selectează doar acele propoziții susceptibile de valoare de adevăr,
în sensul în care corespondența lor cu realitatea este susceptibilă de verificare, și
care, referindu-se la stări de lucruri din realitate, pot fi asertate, în sensul în care
subiectul care le enunță le poate afirma ori nega, spre deosebire de ceea ce ar
aparține unui câmp al normativului, precum comenzi, reguli, dorințe, întrebări
care pot fi formulate, exprimate, exteriorizate în orice fel, dar nu pot fi asertate.
Asertarea însăși, afirmarea sau negarea propoziției ca atitudine a subiectului ce
intră în analiza pragmatică a semioticii, excede câmpului logicii formale.
 Totodată semiotica este interesată de totalitatea propozițiilor formulate de
subiect, imperative, interogative, optative, exclamative, inclusiv enunțiative,
logica formală limitându-se doar la cele enunțiative.

3) Dacă ceea ce se gândește se exprimă prin enunțuri într-un anumit limbaj ca sistem de
semne, reflecția privind natura semnelor, a înseși cuvintelor, care sunt doar un caz
particular de semne, corespondența lor cu realitatea, procesul de semnificare a
semnelor, aduce filosofia limbajului în conjucție atât cu logica formală în dimensiunea
semiotică a analizei sintaxei, cât și cu epistemologia, în dimensiunea semiotică a analizei
semanticii, cu preocuparea privind cunoașterea și adevărul.

 Analiza gândirii din perspectiva logicii formale, detașată deopotrivă de subiectul

care gândește și de obiectul gândirii, asigurând o gândire validă, corectă, apare ca
o tehnică a conservării adevărului în text ca succesiune de enunțuri, în sensul în
care, dacă se pornește de la adevăr, printr-o gândire corectă se transmite
adevărul din verigă în verigă de la o propoziție la alta, ajungându-se tot la adevăr.
Ca tehnică de conservare a adevărului, pornind de la cunoștințe adevărate,
fundamentale, obținute nemijlocit, sunt obținute cunoștințe adevărate derivate
prin propoziții valide, corecte. Logica formală asigură o propagare nealterată a
adevărului printr-o gândire validă, corectă, fundamentând în acest fel
cunoașterea teoretică și fiind integrată domeniului epistemologiei.
 Din perspectiva epistemologiei, însă, validitatea gândirii verificată de logica
formală este doar una din condițiile cunoașterii și adevărului: logica intervine
abia într-un pas secund, pasul prim constând în presupunerea că acele cunoștințe
de la care se derivă alte cunoștințe printr-o gândire corectă sunt, de la bun
început, adevărate. Ceea ce se presupune riscant este că, în acel moment prim,
există sau se poate stabili corespondența dintre propoziție, enunț, și starea de
lucruri din realitate la care face referire enunțul, această corespondență stabilită

11
 sau prezumată fiind însuși adevărul pe care propozițiile ulterioare din alcătuirea
gândirii doar îl propagă, în măsura în care logica formală le stabilește validitatea.
Filosofia limbajului intră din nou în joc în acest punct, având în vedere că, dacă
pentru logica formală o propoziție este însăși relația abstractă fie între noțiuni, fie
între alte propoziții, în planul limbii apare ca enunț, ca relație fie între cuvinte, fie
între propoziții, deopotrivă noțiunile propoziției logicii formale și cuvintele limbii
fiind semne. Cele trei culoare ale semioticii plasează problema adevărului fie la
nivel sintactic, înțelegând prin adevăr însăși coerența propozițiilor, fie la nivel
semantic, adevărul constând în stabilirea corespondenței dintre semn și realitate,
fie al pragmaticii, cu plasarea adevărului la nivelul atitudinii subiectului.

3. Logike-logos-jus dicere.

3.1. Înţelesul logicii juridice

Dacă logike apare ca derivat al lui logos, preluând de la acesta din urmă profilul
semantic și denumind tipul particular de reflecție orientat înspre logos, ori de câte ori cel
dintâi va fi invocat în puterea lui de semnificare, chiar dacă scriptic logos nu va fi
prezent, întregul său câmp semantic va fi evocat. Formula semnificantă logică juridică,
transpunând reunirea lui logike cu jus dicere, are ca semnificat triada logike-logos-jus
dicere, termenul sublimat scriptural, logos, cel nevralgic, fiind și cel care conferă aura
semnificației autentice cuplului logike-jus dicere. Ceea ce intrigă în această ocultare a
termenului median al triadei și ceea ce trimite către semnificația logicii juridice este
ambivalența procesului prin care logos este ascuns prin transformarea triadei în cuplu:
fie este absorbit în logike, fie abandonat lui jus dicere.
Stabilirea înțelesului logicii juridice, al lui logike-jus dicere, presupune reabilitarea
triadei, aducerea la suprafață a ceea ce este înlăturat scriptic prin parcurgerea celor
două procese disjunctive de ascundere, prin analiza celor două cupluri care aglutinează
logos-ul: logike-logos și logos-jus dicere. Dacă ocultarea logos-ului are loc prin două
procese disjunctive, fie absorbirea în logike, fie abandonarea către jus dicere, refacerea
triadei logike-logos-jus dicere prin reluarea celor două procese disjunctive revelează
semnificația logicii juridice ca fiind cele două cupluri în conjuncție.
Pe de o parte, dacă logos este analizat ca verigă a cuplului logike-logos, unde cel
din urmă, ca obiect privilegiat al reflecției presupus de cel dintâi, este absorbit de acesta,
logica dobândește sensul său deplin, aflându-se în conexiune și preluând integral
fluctuaţiile logos-ului, având vocație la întregul profil semantic al acestuia și justificând
traversarea mai multor câmpuri epistemice pe care logos-ul astăzi le implică. Înțelesul
logicii juridice apare atunci în confluența albiei semantice a cuplului logike-logos cu cea a
lui jus dicere, unde primul termen semnifică tipul particular de reflecție orientat înspre
logos, absorbindu-l pe acesta din urmă, cu o nuanță adusă de cel de-al doilea termen
care, printr-o calificare suplimentară, reglează unghiul reflexiv presupus de cel dintâi –
ne situăm pe țărmul interior al logos-ului, al rostirii, gândirii, rațiunii, însă toate acestea
ale juridicului, ale dreptului, cu toate declinările prin raportare la subiectul, obiectul,
forma și conținutul unei astfel de gândiri; logică juridică în sensul de reflecție filtrată
prin logos asupra juridicului, reflecție asupra logosului din ceea ce este juridic, a tot ceea
ce este logos în juridic. Țărmul lui jus dicere fiind interior logos-ului, logike ca gândire a

12
logos-ului deplin, chiar cu o calificare adiacentă prin jus dicere, își menține vocația
întregului descris astăzi de domeniile logicii formale, filosofiei subiectului și a limbajului
și epistemologiei.
Pe de altă parte, dacă logos este analizat în cuplul jus dicere-logos, unde cel din
urmă este abandonat celui dintâi, înțelesul logicii este drenat de semnificația dată de
conexiunea privilegiată a lui logike cu logos-ul deplin, dobândind austeritatea înțelesului
particular al logicii ca logică formală, care își decupează un țărm anume al logos-ului prin
asimilarea acestuia fără rest cu gândirea în sine în mecanica sa abstractă. Logica juridică,
de unde ar putea însemna reflecția a ceea ce este logos în jus dicere, este redusă, printr-
un gest similar, la reflecția asupra lui jus dicere în structura sa formală. Dacă logica ar
însemna, prin cuplarea la logos, impulsul reflexiv care subîntinde astăzi domeniile nu
doar al logicii formale, pierde vocația la întreg prin decuplarea de logos – dacă logica
formală analizează gândirea în structura sa, în desfășurarea sa internă detașată și de
subiectul și de obiectul gândirii, logica juridică fie își va decupa simetric un câmp de
investigare a juridicului în determinările sale interne, abstracte, subsumate perspectivei
pozitiviste asupra dreptului, fie se va rezuma la aplicațiile logicii formale în domeniul
juridic. Această ultimă reducție, prin care jus dicere este un simplu domeniu de aplicare
al logicii, ar justifica, la limită, o logică specifică oricărui câmp al cunoașterii numai
pentru că regulile gândirii valide sunt utilizate și își dovedesc utilitatea în toate acele
câmpuri.
Fără a înlătura importanța logicii formale în câmpul juridicului, înțelesul logicii
juridice este relevat prin plasarea logos-ului ca verigă lipsă a triadei logike-logos-jus
dicere, și prin lectura cumulativă a cuplurilor logike-logos și logos-jus dicere. Astfel,
vocația la întreg a logicii juridice este menținută prin cuplul logike-logos, iar logica
formală prin cuplul logos-jus dicere, cea din urmă fiind doar parte a întregului, alături de
ceea ce ține de filosofia subiectului și limbajului și epistemologie. Întreaga problematică
a vocației logicii, care permite un iter peste toate aceste domenii fără a le lua în
stăpânire, se transpune, în conjuncție, în planul lui jus dicere: analiza sintaxei, a formei,
deopotrivă a structurii gândirii, presupusă de logica formală, în conjuncție cu analiza
dreptului ca structură formală; dar și recuperarea retragerii logicii în sintaxă din câmpul
semnificației odată cu gândirea clasică greacă, implicând analiza manierei în care
dreptul corespunde cu anumite reprezentări (morale, axiologice) ale realității, analiza
conținutului gândirii în conjuncție cu analiza conținutului juridic, cu antrenarea
problemei cunoașterii și a adevărului presupuse de epistemologie, în conjuncție cu
problema cunoașterii juridice și a adevărului juridic.
Toate aceste direcții de investigare presupuse de logica juridică sunt reținute de
semnificația curentă a termenului de logică:

1. știință a demonstrației inițiată de Aristotel, cu rolul de a stabili condițiile

corectitudinii gândirii, sens care vizează gândirea sub aspectul logicii formale
2. coerență internă, organizare, structură a formelor și a tipurilor de existență, sens
care vizează realitatea și obiectele din realitate, ele însele având o logică internă
3. fel de a gândi, înțelegere, care vizează subiectul, cu logica sa proprie

Logica juridică presupune, astfel:

1. în plan sintactic – logica formală și logica dreptului

2. în plan semantic – semnificația dreptului, maniera în care dreptul corespunde
realității sau unor reprezentări culturale, morale, axiologice
3. în plan pragmatic – maniera în care subiecții interacționează cu dreptul

13
3.2. Evoluția și definirea logicii juridice

Tradiția logicii juridice începe din dreptul roman, odată cu formalizările operate
de jurisprudentes. Este foarte probabil ca marii juriști romani precum Ulpian,
îmbrățișând sistemul stoic și logica stoică, să fi elaborat anumite principii juridice și
elemente de raționament juridic sub această influență. Cu toate acestea, istoria concretă
a genezei logicii juridice în Antichitatea greco-romană așteaptă încă să fie elaborată în
articulațiile ultime. În Premodernitatea medievală, în teoria și practica juridică erau
utilizați termenii latini de logica juridica, dialectica juridica, dialectica juris sau dialectica
legalis, unde termenii dialectica și logica desemnează unul și același lucru. Dacă în
perioada medievală logica și dreptul păreau, măcar nominal, să aibă un destin comun,
relativ devreme au început să apară controverse privind regimul special al logicii
juridice. Immanuel Kant, de exemplu, în explicația deducției transcendentale se referă la
sensul medieval al lui deductio care constă în maniera de justificare a pretențiilor
părților în cadrul unui proces, în fața instanței, prin care una dintre părți trebuie să facă
două lucruri:

(1) să prezinte o bază factuală pentru pretențiile sale, de exemplu, că a

împrumutat o sumă de bani
(2) să invoce o normă juridică prin care se statuează că este obligatorie
restituirea sumei de bani

Primul pas este de ordin factual, probatoriu, constă în ancorele din realitate și
răspunde la questio facti, iar al doilea pas este de ordin juridic și răspunde la questio
juris, adică la maniera în care dreptul contribuie la justificarea pretenției. În gândirea
kantiană, cei doi pași au iluminat decisiv problema deducției transcendentale, care
consta în explicarea că ceva este posibil prin apel la fapte și rațiune. Cu toate acestea,
Kant nu face referire la termenul latin de deductio ceea ce sugerează că deja exista ceva
specific juridic în logica juridică, distinct de logica generală pe care preferă să o utilizeze.
O astfel de distincție s-a sedimentat ulterior prin desprinderea jurisprudenței și a
doctrinei juridice de filozofie, ceea ce a contribuit suplimentar la autonomizarea logicii
juridice de logica generală. Această stare s-a accentuat prin desemnarea de profesori de
filozofie a dreptului în facultățile de drept europene de-a lungul secolului al XVII-lea
(Thomasius, Pufendorf, etc) și s-a permanentizat în secolul al XIX-lea prin apariția și
dezvoltarea pozitivismului juridic și a metodei juridice formale (formaldogmatische
Methode). Aceste două perspective au fundamentat ideea că elaborarea, analiza și
aplicarea dreptului necesită metode specifice care nu sunt reductibile la logica formală
aplicabilă în alte domenii epistemice, și care justifică, prin urmare, o logică, metodologie
și filosofie proprii. Spre exemplu, instrumentele logicii formale nu sunt suficiente pentru
o reconstrucție corectă a ceea ce este caracteristic argumentării juridice, precum
argumentum a majori ad minus, argumentum a minori ad majus, argumentum per a
contrario, argumentum a fortiori, argumentum a simile, analogia legis, analogia juris, etc
sau pentru o sumă de prezumții (de exemplu, prezumția de bună-credință a posesorului-
pârât în acțiunea în revendicare, sau prezumția elementului animus odată ce a fost
probat elementul corpus al posesiei). Ideea care autonomizase logica juridică nu era
aceea că logica formală contrazice logica juridică, ci că prima trebuie suplimentată de
anumite modalități de raționare specifice dreptului.
Deși e de înțeles de ce gândirea juridică a secolului al XIX-lea, în special cea
pozitivistă, își dorea să se elibereze de speculațiile filozofice intenționând să creeze un

14
sistem științific al dreptului pozitiv, s-a omis faptul că eliberarea de filozofia speculativă
nu înseamnă și eliberarea de orice filozofie. În special, dacă analizăm gândirea juridică
analitică, întâlnim aceleași controverse metodologice, de exemplu, cele privind domeniul
de aplicare al metodelor logice, ca și în cazul filozofiei analitice în general. Prin urmare,
atunci când vorbim de logică juridică trebuie să ținem cont de cel puțin două elemente
esențiale: în primul rând, de relația logicii juridice cu logica formală și, în al doilea rând,
de specificitatea logicii juridice. Pe lângă aceste două puncte esențiale, este și un al
treilea element esențial care se situează deasupra primelor două și care ține de
serioasele controverse privind rolul logicii, formale sau juridice, în drept. Asupra acestui
punct există două perspective diametral opuse:

(1) pe de o parte, școala pozitivismului juridic în general, care conține diverse

curente printre care doctrina pură a dreptului a lui Kelsen este cel mai formal
sistem, și care presupune că dreptul și gândirea juridică pot fi formalizate
integral și se reduc la o tehnică abstractă
(2) pe de altă parte, școala sociologiei juridice în general, care conține diverse
curente precum realismul sociologic sau școala cercetării libere în drept, care
insistă pe faptul că, de vreme ce dreptul trebuie să se plieze cât mai bine pe
realitatea vie, socială, argumentele juridice nu pot fi integral formalizate, ci
trebuie să rămână flexibile

În ceea ce privește raportul dintre logica formală și logica juridică, se poate

argumenta deopotrivă că:

(1) există o singură logică și că ea conține atât elemente formale cât și elemente
informale, și din acest punct de vedere, logica juridică mobilizează într-o manieră
particulară ceea ce este deja formal și informal în logică
(2) există logică formală și logică juridică, iar cele două nu se contrazic, ci logica
formală completează ceea ce este informal în logica juridică

Dacă filosofia a renunțat la pretențiile de universalitate, logica, în schimb, își

menține acest statut. Odată cu Leibniz, logica apare ca logica magna sau caracteristica
universalis, ca proiecte și scheme generale care conferă cadrul metodologic și lingvistic
pentru întreaga cunoaștere, pentru știință în special. Diviziunea generală, tripartită a
logicii este cea pe care în secțiunea anterioară am arătat că o vom utiliza: semiotică
(teoria limbajului), logică formală și metodologia științei și din acest punct de vedere,
toate sensurile logicii se aplică și dreptului

- dialectica – logica noțiunilor juridice

- analitica – deducția aplicată în domeniul juridic
- organon – teoria generală a inferenței juridice
- canonică – epistemologie juridică
- medicina mentis – cum ar trebui juriștii să rezolve probleme
Dintr-o perspectivă contemporană, logica formală se află în centrul tuturor astfel
de domenii juridice, fiind preocupată cu studiul inferențelor deductive, corecte sau
demonstrative, și le investighează în relație cu forma gândirii și nu cu conținutul. Cu
toate acestea, în drept este clar că sunt utilizate și alte mijloace în afara inferenței
deductive pentru a se deriva concluzii, precum inducția, analogia, statistica,
persuadarea, retorica, etc. Toate aceste moduri, spre deosebire de inferența deductivă,
sunt moduri failibile, care ridică în mod stringent problema corectitudinii lor și a
contextului în care sunt adevărate.

15
 Ca definiții ale logicii juridice, doctrina în materie a mobilizat o varietate de
formule pe care le sistematizează Gh. Mateuț: Gheorghe Enescu vorbește de o logică
judiciară în cadrul logicilor normative, iar Petre Botezatu menționează o teorie a
argumentării care nu poate ignora ajutorul psihologiei, retoricii și afinitatea sa cu dreptul
și morala aceste puncte de plecare conturând două perspective opuse:
(1) George Kalinowski definește logica juridică drept studiul gândirii juridice
discursive în toată întinderea acesteia, adică în toate operațiile ei intelectuale pe
care le efectuează în elaborarea, interpretarea și aplicarea dreptului. În această
perspectivă, raționamentul în general este orientat de trei categorii de principii:
a. Logice (ale certitudinii și validității)
b. Paralogice (topice sau retorice)
c. Extralogice (morale, religioase, juridice, politice etc.)
(2) Dacă pentru George Kalinowski logica formală este integral exclusă, logica
juridică ținân exclusiv de informal, Charles Perelman susține contrariul, că logica
în drept este logică formală și nu logică juridică. În cadrul unui proces se dezbate
probabilitatea aplicării concrete a normelor juridice în raport cu situațiile de
facto și de jure în care se află diferiți agenți ai acțiunilor. Dezbaterile angajează
participanții la proces, însă aceștia nu se angajează în elaborarea de inferențe, ci
într-un proces de întrebare-răspuns, fiecare răspuns constitutind un argument
pro sau contra unei teze. Scopul argumentului fiind acela de a convinge
judecătorul să adere la teza susținustă sau să respingă teza adversă, formalul și
informalul nu sunt separate de subiectul care gândește.

În perspectiva lui Gheorghe Mihai, logica juridică este o teorie a argumentării

când studiem gândirea subiectului, este logică materială când studiem realitatea juridică
în care se află subiectul, este semantică dacă studiem limbajul la nivelul obiectului din care
putem extrage o definiție succintă a logicii juridice ca teorie a argumentării prin limbajul
juridic al subiectului angajat în acțiune pentru a obține o modificare a realității juridice.
Gheorghiță Mateuț definește logica juridică drept știința logicității care studiază
regulile specifice gândirii juridice corecte, care guvernează procesul edictării, respectării,
interpretării și aplicării normelor de drept.
Odată cu formalizarea matematică a logicii, aceasta s-a detașat de misiunea sa
istorică de a produce fundamentele pentru o teorie generală a argumentării și raționării,
fractură care se reflectă și în raport cu dreptul. Până în prezent, pe de o parte logica
juridică se caracterizează prin faptul că este adecvată contextual, orientată înspre
subiect, realizabilă în concret, non-deductivă, extrem de nuanțată, pe când logica
formală este simbolică, abstractă, deductivă, independentă de context, independentă de
subiect, explicită și matematizată.
Două caractere fundamentale diferențiază logica juridică de logica formală:

(1) Se vorbește în drept despre un principiu al tăcerii (epistemology of tacitness),

pornind de la maxima omnio definitio in jure civile periculosa est, în sensul în
care, de cele mai multe ori în drept, articularea exactă a unui concept riscă să îl
distorsioneze sau să îi reducă din flexibilitate, deși există și excepții. Doctrina
semnalează că dreptul presupune, de regulă, concepte care nu sunt și nici nu ar
trebui să fie foarte clar definite, pentru a nu le transforma în concepte rigide. În
logică, în schimb, regula este că explicitarea și precizia sunt esențiale.
(2) O altă diferență constă în faptul că în drept se operează cu o epistemologie
failibilistă care presupune că în procesul obținerii cunoașterii eroarea este
inevitabilă, pe când în logică se vorbește despre certitudine. În drept se

16
 consideră că având în vedere natura umană și circumstanțele, eroarea este
inevitabilă, dar atunci când se produce poate fi recunoscută ca atare și ulterior
poate fi supusă îndreptării. Însă chiar și în această situație, însăși procedura de
îndreptare a erorii poate fi supusă erorii. Chiar dacă o astfel de cunoaștere este
obținută prin proceduri imperfecte, pentru ființele omenești cunoașterea este un
obiectiv care poate fi atins. În logica formală, în schimb, se operează cu o
epistemologie infailibilistă care presupune că în procesul obținerii cunoașterii
trebuie să se apeleze la proceduri care să elimine, nu să minimizeze posibilitatea
erorii.

II. Logica obiectului – sistemul logic al

dreptului

1. Doctrina pură a dreptului – cauzalitate și atribuire

Doctrina pură a dreptului elaborată de Hans Kelsen vizează dreptul pozitiv în

general și nu o ordine de drept sau un sistem de drept anume, național sau internațional.
Kelsen își propune să obțină o cunoaștere axată pe drept și să elimine din această
cunoaștere tot ceea ce nu aparține exclusiv de domeniul dreptului. În elaborarea
doctrinei pure a dreptului, criticând imixtiunea istoriei, psihologiei, sociologiei, eticii și
teoriei politice și eliminând toate elementele străine dreptului, Kelsen reușește să
izoleze mecanica abastractă juridică, însăși sintaxa dreptului.
Pornind de la întrebarea dacă dreptul este un fenomen natural sau social, Kelsen
observă că ubi societas ibi jus, în măsura în care dreptul există și este generat în mod
natural în cadrul societăților. Menținând această perspectivă, dreptul pare să aibă o
existență naturală, ca produs al societăților care, la rândul lor, există în mod natural.
Însă, deși faptele concrete ale subiecților avute în vedere de drept au loc într-o realitate
determinată spațio-temporal, acestea nu au în mod natural o semnificație juridică, ci o
dobândesc ulterior, prin medierea dreptului. De exemplu – faptul din realitate că un om
îmbrăcat într-o robă adresează anumite cuvinte de la un podium unui alt om, faptul că doi
oameni fac un schimb de scrisori cu privire la un lucru, faptul că un om ia un lucru de la
cineva și îi dă în schimb o sumă de bani, toate acestea, din punct de vedere juridic,
semnifică faptul că s-a dat o hotărâre judecătorească și s-au încheiat două contracte.
Dreptul imprimă faptelor din realitate o anumită semnificație juridică obiectivă,
din exterior, și nu faptele însele au în mod natural germenii juridicității. Subiecții înșiși
care interacționează în realitate pot avea în vedere o semnificație proprie, subiectivă, a
acțiunilor sau inacțiunilor lor, care poate coincide sau nu cu semnificația juridică,
obiectivă, imprimată din exterior. De exemplu – dacă o persoană înstrăinează un bun
imobil pretinzând că este proprietarul bunului, dobânditorul, neștiind că cel care
înstrăinează nu este proprietar, deși are reprezentarea subiectivă și intenția de a deveni
proprietar, în drept, transferul dreptului de proprietate nu are loc întrucât actul translativ
de proprietate este nul.

17
 Prin urmare, deși toate aceste fapte au loc în realitate, nu faptul că ele există în
mod concret este cel care le conferă relevanță juridică, ci existența unei norme juridice
prin prisma căreia faptul din realitate capătă o semnificație juridică – nu faptul în sine, în
desfășurarea lui concretă, de a lua un bun și a da în schimb o sumă de bani, transformă
înlănțuirea faptică în contract, ci existența unei norme juridice prin prisma căreia relația
care are loc în realitate se transformă într-un raport juridic. Această semnificație juridică
survenită secundar, peste sensul inițial atribuit de subiecții înșiși, este obiectivă,
independentă de reprezentarea subiectivă, în sensul în care este irelevant dacă subiecții
de drept intenționează sau nu ca faptele, acțiunile sau inacțiunile lor să aibă sau nu un
anumit sens juridic, care se suprapune sau nu peste semnificația juridică imprimată de
norma juridică.
Dacă natura presupune o stare a lucrurilor guvernată de principiul cauzalității
(cauză-efect), cunoașterea naturii implică propoziții de tipul dacă x atunci y. De exemplu,
dacă un obiect inert este aruncat, atunci ajunge la sol. Deși normele juridice presupun și
ele o formulare asemănătoare, dacă cineva fură, va fi pedepsit, nu se poate vorbi de
cauzalitate în sensul în care invariabil comportamentul uman vizat de normă declașează
efectele prevăzute de normă. De exemplu, art. 30 alin. (1) din Constituție prevede că
Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor
de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare în public, sunt inviolabile. Dar, din faptul că pot fi identificate cazuri din
realitate în care libertatea de exprimare este încălcată, reiese că o normă juridică nu
presupune cauzalitatea în aceeași manieră în care legea gravitației o presupune –
invariabil, ori de câte ori X atunci Y. Prin urmare, Kelsen opune principiului cauzalității,
care guvernează ordinea naturală, principiul atribuirii, care guvernează ordinea
normativă a comportamentului uman. Deși atât în propozițiile despre natură, cât și în
propozițiile despre normele juridice se afirmă că dacă x atunci y, înțelesul este cu totul
diferit – în primul caz este vorba despre cauzalitate, în sensul în care dacă x atunci este y,
iar în cel de-al doilea caz este vorba despre atribuire, în sensul în care dacă x atunci
trebuie să fie y, chiar dacă în realitate y nu este. Distincția dintre cele două principii este
determinată de caracterul volitiv al normei juridice – legătura dintre x și y stabilită
printr-o norma juridică ce poate fi descrisă prin propoziția juridică dacă x atunci y
exprimă o conexiune voită de suveran, de o putere politică învestită cu autoritatea de a
emite norme juridice, pe când legătura din propoziția dacă x atunci y referitor la natură
exprimă o conexiune independentă de voința umană sau a suveranului în cazul
particular al normei juridice.
Izolând logic maniera distinctă de funcționare, semnificația și aplicarea
principiului atribuirii normative de principiul cauzalității naturale, Kelsen oferă o
explicație a cristalizării celor două principii în planul evoluției culturale. În anumite
culturi, fenomenele naturale nu erau explicate inițial prin intermediul principiului
cauzalității. În orice cultură există o reprezentare comună, obiectivă, a ceea ce este bun
sau rău, corect sau incorect, iar indivizii își pot regla comportamentul reciproc după
astfel de norme, având conștiința că există consecințe în cazul încălcării lor. Astfel de
norme sunt, de regulă, de sorginte cutumiară, chiar dacă originea atribuită cultural este
divină. Cele mai vechi astfel de norme, considerate în antropologia culturală ca marcante
pentru momentul trecerii de la natură la cultură, sunt cele care limitează instictul sexual
și agresiunea – interzicerea incestului și a uciderii – iar cele mai vechi sancțiuni
organizate la nivelul grupului sunt excluderea din grup și vindicta, răzbunarea.
Regula care subîntinde dimensiunea normativă, dar și întreaga funcționare
socială a acestor culturi este cea a reciprocității, care vizează deopotrivă răsplata,

18
reprezentarea a ceva bun, și pedeapsa, reprezentarea a ceva rău. Regula reciprocității
poate fi formulată în felul următor: dacă te porți corect atunci vei fi răsplătit. dacă te porți
incorect atunci vei fi pedepsit. Regula reciprocității nu presupune o conexiune cauzală a
elementelor, între conduită și consecință nefiind o legătură de tip cauză – efect, ci o
conexiune bazată pe atribuire. Dar aplicarea regulii reciprocității nu este restrânsă în
aceste culturi doar la sfera normativă aplicabilă relațiilor sociale, inter-individuale, ci
constituie însuși modul de explicare a întregii naturi, a oricărui fenomen natural și a
ansamblului relațiilor sociale. Dacă un fenomen natural este resimțit ca fiind negativ,
este înțeles prin prisma regulii reciprocității ca pedeapsă pentru încălcarea unei norme
și, invers, dacă un fenomen este resimțit ca pozitiv, capătă semnificația unei recompense
pentru un comportament corect. De exemplu – o recoltă compromisă, o înfrângere în
război, o vânătoare eșuată, boala, moartea sunt atribuite unui comportament contrar
normei, ca pedeapsă, iar recolta bună, victoria în război, vânătoarea reușită, sănătatea și
longevitatea sunt atribuite unui comportament conform normei, ca recompensă.
În aceste culturi, în explicarea fenomenelor nu este utilizat principiul cauzalității,
obiectiv, independent de voința observatorului, ci principiul atribuirii – nu cauza unui
fenomen este cea căutată sau oferită ca explicație, ci responsabilul care distribuie
recompense și pedepse. Principiul atribuirii care guvernează deopotrivă sfera socială și
cea naturală este articulat pe o anumită concepție metafizică – cea în care nu doar omul
are suflet, ci și obiectele din realitate, acestea interacționând cu oamenii într-un mod
similar cu felul în care oamenii înșiși interacționează între ei, după regula reciprocității.
Astfel de culturi sunt cele animiste, așa-zis „primitive”, în care întreaga realitate este
însuflețită și unde, în spatele fiecărui fenomen, obiect sau eveniment din realitate, stau
spirite sau divinitatea. Dar astfel de explicații articulate pe principiul atribuirii oferite în
culturile animiste, „primitive”, nu diferă de explicațiile tradiționale, mitologice sau
religioase, din culturile contemporane – de exemplu, un fenomen negativ devine
„nenorocire” și este interpretat nu ca efect, ci ca pedeapsă pentru încălcarea unei norme
nescrise; tot astfel, nu poate exista hazard, aleatoriu, arbitrar, fiindcă în spatele oricărui
fenomen se află divinitatea, deci în toate fenomenele trebuie deslușită intenționalitatea
divină prin care să se reconstruiască, pornind de la constatarea fenomenului negativ și
înțelegerea lui ca pedeapsă, întreaga schemă normativă – normă, comportament contrar
normei, pedeapsă. În perspectiva animistă asupra lumii, existentă deopotrivă în culturile
„primitive” și în cele contemporane, dar într-o pondere redusă, nu există vid de
semnificație, toate fenomenele au un sens care trebuie descoperit, fiindcă întreaga
natură și societatea sunt guvernate de forțe divine care imprimă semnificație, distribuie
pedepse și recompense oamenilor și lucrurilor deopotrivă. O astfel de interpretare nu
operează nicio distincție între societate și natură, întrucât natura este interpretată prin
prisma principiului atribuirii, după aceeași schemă normativă ca și societatea. În
interpretarea normativă corelativă principiului atribuirii și regulii reciprocității, natura,
în sensul curent, nu există, întrucât ceea ce se înțelege astăzi prin natură în culturile
europene contemporane este un produs al gândirii științifice organizate după principiul
cauzalității, care explică fenomenele realității prin relații de tip cauză-efect.
Prin urmare, pe o axă a timpului, principiul cauzalității apare ulterior principiului
atribuirii din care derivă. În gândirea europeană, un moment originar de cristalizare a
principiului cauzalității din cel al atribuirii poate fi identificat în gândirea presocratică.
Termenul grecesc pentru cauză, aition, aitia, înainte ca Aristotel să îi confere sensul pe
care îl are astăzi, însemna inițial responsabil, vinovat – cauza era responsabilă, vinovată
de efect, iar efectul era atribuit cauzei în același fel în care pedeapsa sau recompensa
erau atribuite comportamentului uman. Această perspectivă personalistă, normativă

19
asupra naturii poate fi ilustrată printr-un fragment din Heraclit – „Dacă Soarele nu-și
urmează calea prestabilită, Eriniile, slujitoarele dreptății, îl vor pune la punct”. Pentru
Heraclit, legea naturii este normativă, nu cauzală – Soarele nu se abate de la calea
prestabilită, fiindcă altfel intervine o sancțiune, o pedeapsă pentru comportamentul
contrar normei.
Trecerea de la principiul atribuirii la cel al cauzalității are loc odată cu diluarea
antropomorfizării realității și a relațiilor dintre obiectele din realitate – pe măsură ce
relațiile dintre elementele realității nu mai sunt înțelese după modelul interacțiunilor
dintre oameni, ci independente de o voință, omenească sau divină, care să le determine
prin norme o anumită conduită, se coagulează principiul cauzalității. Deși principiul
atribuirii a suferit o diminuare semnificativă în explicarea lumii, chiar și în expresia
modernă predominantă la începutul secolului XX, potrivit căreia cauzalitatea reprezintă
o relație absolut necesară între cauză și efect, se află un reziduu al principiului atriburii:
necesitatea cauză-efect este întemeiată, garantată, permisă de voința unei divinități,
autorități transcendente, plasate dincolo de sfera experienței umane, care realizează
legătura dintre cauză și efect. Separarea completă a principiului atriburii de cel al
cauzalității a condus la înlocuirea necesității întemeiate pe transcendența divină cu
probabilitatea empirică, iar păstrarea necesității legăturii cauză-efect a presupus
deplasarea întemeierii acestei necesități de la voința absolută divină, la nivelul minții
umane, ca trăsătură a intelectului însuși care este configurat, structurat în acest fel. Dacă
probabilitatea înlocuiește cauzalitatea în prima variantă, această transformare are loc în
planul realității, pe când în cea de-a doua, cauzalitatea este retrasă din realitate și
plasată, alături de timp și spațiu, la nivelul minții umane, care proiectează aceste cadre
în perceperea realității, fără a putea spune dacă realitatea însăși conține timpul, spațiul
și cauzalitatea.
Operând o separare clară între natură și societate, prima fiind organizată după
principiul cauzalității, iar cea de-a doua după cel al atribuirii, dreptul apare în doctrina
pură a dreptului elaborată de Kelsen ca aparținând sferei normative, alături de etică,
morală, religie. Însă ceea ce interesează din perspectiva lui Kelsen este dreptul ca drept
pozitiv, ca sistem de norme juridice în vigoare, valabile, într-o anumită societate și într-
un anumit moment. Știința juridică, prin urmare, are ca obiect cunoașterea și descrierea
acestor norme juridice, precum și a relațiilor constituite de către normele juridice între
realitățile pe care acestea le determină, sub cupola principiului atribuirii, spre deosebire
de științele care își propun cunoașterea cauzală a fenomenelor.

2. Exterioritatea dreptului

Dreptul ca entitate formală și sintaxa care îl subîntinde nu se relevă niciodată ca

atare subiectului, ca un întreg articulat după criterii proprii, cu mecanismele
infinitezimale de auto-reglare din alcătuirea sistemului logic al dreptului. Contactul
nemediat cu dreptul pornește nu de la întreg, ci de la parte, inevitabil de la o situație
concretă și de la o formulă prin care dreptul ca întreg ni se adresează printr-una dintre
părțile sale, într-o anumită ipostază particulară. Ipostaza primă în care intuim întregul
prin parte este cea în care, în calitate de subiecți, ne expunem sau suntem expuși unui
text învestit cu putere și interpelați, atunci când intrăm în contact cu norma juridică –
un contact discutabil și ca frecvență și ca impact asupra subiectului și conștiinței
individuale. Viața în economia ei intimă are loc eminamente într-un spațiu al non-
dreptului, fiindcă nu ne locuim lumea în mod fundamental juridic, iar juridicul nu poate
20
descrie un mod de locuire, și aceasta fără a intra în contradicție cu ubi societas ibi jus, cu
necesitatea existenței dreptului. Fără a contrazice nici homo juridicus, dimensiunea
juridică a umanului, a faptului că numai omul, ca ființă socială, poate fi și ființă juridică,
în sensul în care numai subiectul poate fi constituit ca subiect de drept, ca titular de
drepturi și obligații atribuite de norme juridice. Cu toate acestea, resimțim involuntar
asimilarea pripită a subiectului cu subiectul de drept, reducerea umanului la juridic, și, la
limită, a vieții la regularitățile ei exterioare, sociale, supuse normării, ca pe o operație
nefirească. Surprinderea, contrarietatea sau indignarea cu care resimțim aceste
aglutinări nu sunt altceva decât mărci afective nedisimulate ale vitalității. Am fi martori
la o implozie a umanului dacă, la sfârșitul vieții, unica noastră calificare, marca noastră
singulară asupra posterității ar fi cea a legalității, să constatăm, consternați, să se
constate, cu stupoare, că tot ceea ce se poate spune despre noi e că am trăit o viață
legală. Într-atât de lipsită de valoare este legalitatea pentru tot ce este profund uman,
încât conformitatea vieții unuia sau altuia cu dreptul trebuie smulsă din sfera juridicului
pentru a fi salvată, și privită prin prisme conexe dreptului ca să devină meritorie într-o
oarecare măsură. Nu valorizată ca atare, ci doar prin raportare la câmpuri normative
care încă mai păstrează un nimb ce impune venerație precum religiosul, moralul,
obiceiul sau cutuma, sfere care încă implică subiecții în calitatea lor umană și nu în
calitatea lor de subiecți de drept într-un raport de putere: un om cu frică de Dumnezeu,
un om bun, un om care trăiește în rânduială. Sigur că, de cele mai multe ori, trăind în
felul acesta, trăiește și în acord cu dreptul, dar conformarea la drept în sine, izolată de
orice alte difuziuni normative, păstrează ceva străin vieții, prin redundanță sau
servilism, ceva ce respingem spontan ca fiind lipsit de conținut. Într-atât de străin,
secundar și extern, încât legalitatea recunoscută și aclamată de ceilalți ca trăsătură
definitorie a noastră să devină o insultă, fără ca, în sine, o viață trăită fără încălcarea legii
să fie ceva demn de dispreț, din contră, ceva ce nu am recunoaște ca fiind mai prejos de o
valoare; fiindcă dacă respectăm valorile și dreptul protejează acele valori, respectarea
dreptului nu poate fi altceva decât o valoare.
Ce valoare pune în joc, însă, nu dreptul ca protector al valorilor, ci respectarea
dreptului, și ce anume ar înseamna viața legală? Să presupunem că:

1. un subiect este înconjurat de o bandă de hoți, care îl amenință pe cel dintâi cu

o sancțiune în cazul în care nu are o anumită conduită, printr-un ordin după
formula dacă x atunci y.
2. există și o normă juridică adresată subiectului, identică în conținut și în
formulare cu ordinul adresat de banda de hoți, dacă x atunci y.
3. în ambele cazuri, subiectul are o semnificație proprie a ce înseamnă x, în
sensul în care, subiectiv, nu valorizează x.

Utilizând cuplul cauzalitate/atribuire, putem opera o distincție între ceea ce este

și ceea ce trebuie – banda de hoți amenință cu o sancțiune care va fi, care va avea loc în
realitate, pe când norma juridică afirmă nu că sancțiunea va fi sau nu în realitate, ci că
trebuie să fie. Același lucru se poate spune și din perspectiva conduitei subiectului –
dacă se conformeză sau nu ordinului dat de banda de hoți nu înseamnă, ca în cazul în
care se conformează normei juridice, că și trebuie să o facă. Dar din perspectiva
subiectului, pentru care, din formula dacă x atunci y, x nu valorează nimic subiectiv, atât
ordinul bandei de hoți, cât și prescrierea prevăzută de norma juridică îi sunt exterioare
și implică din partea lui o aceeași atitudine – conformare, obediență. Contează mai puțin
că, în cazul bandei de hoți, ordinul nu are caracter normativ și că, obiectiv, nu trebuie să
se conformeze, chiar dacă în realitate o face și chiar dacă asta este doar intenția,
21
subiectivă, a bandei de hoți, la fel cum este irelevant și că numai norma juridică are un
caracter normativ obiectiv, iar subiectul trebuie să se conformeze, indiferent dacă în
realitate o face sau nu, fiindcă subiectiv nu îi conferă valoare. În ambele cazuri,
conformarea subiectului la x, deși nu înseamnă nimic pentru el, are loc împotriva
valorizării subiective, fiindcă subiectul menține din formula dacă x atunci y numai
reprezentarea traducerii lui y, a sancțiunii, în realitate, de care este condiționat din
exterior. Subiectiv, îi este irelevant că, în cazul bandei de hoți, sancțiunea care va fi în
realitate nu trebuie în mod obiectiv să fie, precum în cazul normei juridice. Subiectul, în
ambele cazuri, se conformează prin raportare la eficacitatea formulei dacă x atunci y,
prin raportare la traducerea ei în planul realității, tocmai împotriva valorii atribuite
subiectiv lui x. Și atunci conformarea, obediența pot fi valorizate ca atare doar atunci
când oricare ar fi x, indiferent de y și indiferent de traducerea lui y în realitate, subiectul
însuși îl valorizează pe x. Cu alte cuvinte, când sunt propriul legiuitor, propriul stăpân.
Prin urmare valorizăm, apreciem ca fiind uman, nu conformarea la drept în sine și nu
obediența invariabilă față de norma juridică, ci conformarea numai în măsura în care x
corespunde valorii atribuite de subiect. Ori ceea ce legalitatea presupune, sau o viață
legală implică, este tocmai supunerea invariabilă la drept: norma juridică are deja un
caracter valoric obiectiv, i-a atribuit deja lui x o valoare, norma juridică trebuie, în mod
obiectiv, respectată, indiferent de planul subiectiv, indiferent dacă în realitate nu este
respectată fiindcă nu îi este atribuită vreo valoare de către subiect. Legalitatea valorizată
ca stare de conformare la drept acoperă și toate acele ipoteze în care subiectul se
conformează exclusiv din teama traducerii lui y – legalitatea ca valoare implică, în
subsidiar, lipsa valorizării subiective a lui x și valorizarea exclusivă a fricii.
Din acest motiv, admitem ca măgulitoare atributele de om drept, corect, bun, dar
le disociem spontan de sfera juridicului și le conexăm involuntar unor alte sfere etice.
Fiindcă simțim că nu ne locuim juridic lumea și ne confruntăm cu dreptul mai curând
excepțional, în ipostaze liminale în care descoperim că suntem, că întotdeauna am fost,
deja, interogați, avuți în vedere, chiar și în propriul interes, infans conceptus pro nato
habetur quotiens de commodis eius agitur, de spațiul normativității juridice. Descoperim
în momentele de ruptură în care suntem în fața dreptului că, în suprapunerile fără rest
dintre pulsațiile vieții cotidiene și dreptul care prescrie o conduită sau alta, întotdeauna
am fost deja constituiți ca subiecți de drept și că, mai mult sau mai puțin conștient,
locuirea lumii noastre este „legală”, în limitele legii. Dar această calificare pe care o
putem da conduitelor noastre în urma contactului cu dreptul, chiar și retroactiv, nu
iluminează niciun ungher interior și, în mod fundamental, nu ne aparține. Dreptul ne
rămâne exterior, o nebuloasă căreia îi recunoaștem misiunea de a proteja valorile lumii
pe care o locuim și difuziunile normative continue dinspre religios, moral, etic. Dreptul
ni se aplică, în calitate de subiecți de drept, și ni se aplică și atunci când, voluntar sau nu,
îl aplicăm noi înșine. Adecvarea noastră la drept, prin instrumentalizarea lui în diverse
raporturi sociale, prin internalizare sau chiar atunci când regăsim în drept anumite
constante sau credințe personale, nu face decât să descrie un proces în care dreptul
rămâne totuși extern și interacționează cu noi ca subiecți doar în dimensiunea noastră
de subiecți de drept. Faptul că dreptul, mai ales sub figura judecătorului, pretinde să
reconstruiască însăși locuirea subiectului, să țină cont cât mai fidel de subiect în calitatea
lui umană, nu este decât un proces secundar, parcurs în vederea unui salt cât mai reușit
de la drept la dreptate, și rămâne un proces secundar chiar și atunci când subiectul
însuși, angrenat într-o procedură judiciară, participă cu fervoare la o astfel de
reconstrucție.

22
 Însă această plasare a dreptului într-un câmp exterior vieții, umanului,
subiectului, ca reacție spontană sau asumată rațional, este însăși șansa sau condiția
necesară ca normativul juridic să nu asfixieze, din prea multă grijă, vanitate sau ambele,
lumea vieții. Luarea în grijă a unor valori sociale din câmpuri care vizează în mod
nemediat umanul, cel religios, moral sau cutumiar, cu consecința imediată a faptului că
dreptul se raportează indirect, mediat la acele valori, ca recipient, decantor sau
protector, plasează dreptul într-o poziție secundară față de câmpurile normative care
încă se bucură de o aură aparte și pe care le ia în grijă. De asemenea, maniera în care
dreptul se adresează din exterior subiectului în calitate de subiect de drept, faptul că îl
pune în discuție ca întreg, însă doar ca tehnică de individualizare după ce îl constituie ca
subiect de drept și destinatar al unei norme juridice, este o breșă de vitalitate pentru
subiectul uman. Dreptul rămâne extern acolo unde nu se caută normarea, guvernarea,
algoritmizarea sau luarea în stăpânire sub un pretext sau altul a tot ce este interior
subiectului, a însuși umanului, și această exterioritate a dreptului este ceea ce, intuitiv,
prețuim. Din acest motiv nu poate spune nimic dimensiunea legală a vieții. Cu cât
prețuim mai mult distanța juridicului față de subiect, cu atât percepem ca nefirească
marca juridicului asupra subiectului; cu cât dreptul este mai extern, cu atât preluarea
externului ca marcă a ceea ce ar trebui să fie propriu, interior, câștigă în stridență, prin
artificial și vacuitate. De exemplu, nu ne raportăm la părinți ca la ascendenți în sensul
legii civile, nu interpretăm faptul că suntem crescuți și ocrotiți de părinți în termenii
executării unei obligații legale de întreținere până la vârsta majoratului, copiii nu ni-i
înțelegem în calitatea lor juridică de succesori legali sau testamentari, nu ne căsătorim
având în vedere procedura partajului etc., deși registrul legal subîntinde toate aceste
relații sociale, cărora nu li se poate deforma semnificația proprie, ci doar imprima, din
exterior, o semnificație juridică. De aici și rezerva în fața tentației de a naturaliza
persoana fizică în opoziție cu persoana juridică, aceasta din urmă fiind apreciată în
doctrina juridică tradițională ca artificială, un construct juridic lipsit de reflexele
organice ale persoanei fizice care s-ar plia pe profilul real al subiectului. Înțelesul inițial
al termenului de persona este cel de mască, iar această imagine este ilustrativă pentru
gradul de natural al celor două construcții juridice – prin simplul fapt că dreptul izolează
socialul într-o serie de unități, atribuind fiecărui subiect individual, concret, figura
persoanei fizice, existând, prin urmare, o corespondență în realitate dintre subiect și
persoana fizică, o paritate între mască și personaj, nu face persoana fizică mai reală sau
mai naturală decât persoana juridică. Ambele sunt ficțiuni și în egală măsură artificiale,
fiind determinate din exterior de un complex de norme juridice prin care unui anumit
decupaj din realitate, subiect sau grup de subiecți, îi sunt atribuie drepturi și obligații.
Formal, cu cât distanța dintre subiect și subiectul de drept scade, cu atât
interiorul, subiectivitatea, singularitatea sunt sacrificate. La limită, subiectul de drept
este inuman. Immanuel Kant formulează o foarte suplă definiție a dreptului, analizând
distincția dintre negarea unui predicat și afirmarea unui predicat negativ. Deși par
similare, la capătul celor două procese nu întâlnim același rezultat: a nega un predicat, a
spune că cineva nu este om, înseamnă a-l exclude din sfera umanului, și a-l plasa în sfera
animalelor, păsărilor, lucrurilor, etc. A afirma un predicat negativ, în schimb, a spune că
cineva este inuman, nu presupune excluderea subiectului din sfera umanului, din contră;
înseamnă a afirma, înăutrul umanității subiectului, un supliment, un surplus, care, fără a
trece de limita predicatului negativ, excede totuși umanul. Tocmai acest exces pe care
inumanitatea îl implică, dar care rămâne inerent umanității, este ceea ce dreptul vizează,
proiectând din exterior în interiorul subiectului profilul subiectului de drept căruia i se
adresează.

23
3. Norma juridică

De regulă, experimentăm dreptul prin părțile lui, prin normele juridice, și doar
atunci intuim dreptul ca întreg, în momente de breșă, de cezură între suprapunerile
dintre conduita noastră și cea prevăzută de drept. În sintaxa dreptului, norma juridică
reprezintă unitatea structurală a sistemului juridic, formând nodurile matriciale care
susțin întreaga arhitectură formală a dreptului.

3.1. Definiție

 Norma juridică este o regulă de conduită obligatorie, generală și impersonală,

instituită de Suveran și a cărei respectare este asigurată de acesta. Prin raportare
la ceea ce privește sintaxa dreptului, prin Suveran desemnăm puterea legitimă
într-un anumit teritoriu, indiferent de entitatea particulară care o reprezintă într-
un anumit context.

3.2. Caractere

Norma juridică are un caracter violabil, prescriptiv, valoric, volitiv, extern,

general și impersonal, tipic, obligatoriu și injonctiv.

1. Caracterul prescriptiv face ca norma juridică să fie o normă, adică să aparțină

câmpului normativității sociale, alături de normele etice și morale, stabilind
ceea ce trebuie să fie și nu ceea ce este. Norma juridică impune subiectului de
drept o anumită conduită, o acțiune sau inacțiune, și nu descrie stări de
lucruri din realite. Caracterul prescriptiv al normei juridice este ceea ce face
ca dreptul în general să fie incompatibil cu criteriile logicii aristotelice și cu
cuplurile corect/incorect, adevărat/fals. Caracterul prescriptiv al normei
juridice pune problema opoziției dintre cauzalitate și atribuire, dintre legea
naturală și cea juridică.
2. Caracterul violabil presupune că norma juridică nu implică o determinare
necesară, invariabilă a subiectului. Caracterul violabil al normei juridice
derivă din caracterul prescriptiv, din faptul că o normă juridică se referă la ce
trebuie să fie și nu la ceea ce este. Prin urmare, fără a-i fi juridic recunoscută
expres, ca atare, o astfel de libertate subiectului de drept, natura normei
juridice înseși conferă această posibilite subiectului de a adopta o sumă de
conduite în raport cu norma juridică: de conformare, atunci când o respectă,
sau din contră, de respingere, atunci când o ignoră sau o încalcă. Caracterul
violabil al normei juridice face posibilă investigarea pragmaticii dreptului și a
gândirii juridice din perspectiva subiectului, care, contravenind prin conduită
logicii obiective juridice și supus sancțiunii, devine inteligibil prin raportare la
logica proprie. Totodată, având în vedere că orice normă juridică implică
prescrierea unei anumite conduite subiectului sub o anumită sancțiune,
încălcarea normei poate fi tradusă, pragmatic, într-o tranzacție în planul
sancțiunii – în măsura în care subiectul își asumă sancțiunea, este liber să o
ignore sau să o încalce, ipostază subiectivă în care sancțiunea normei juridice

24
 apare ca un preț în schimbul actualizării libertății potențiale derivate din
caracterul prescriptiv al normei juridice. Ineficiența sancțiunii normei juridice
din perspectiva subiectului dizolvă însăși ceea ce distinge norma juridică de
alte norme sociale – morale, cutumiare, religioase – care nu implică sancțiuni
de ordin coercitiv, etatic.
3. Caracterul valoric denotă faptul că, impunând o anumită conduită, norma
juridică exclude o sumă de alte conduite posibile, iar această selecție este
orientată înspre un anumit scop care corespunde unei anumite valori sociale.
Caracterul valoric stabilește legătura dintre suveran și polis, în măsura în care
valoarea înspre care este orientată norma juridică nu emană de la suveranul
însuși, ci de la subiecții de drept în numele cărora acționează. Caracterul
valoric este și cel care permite relativizarea culturală a dreptului, în sensul în
care, în diferite culturi sau chiar în aceeași cultură dar în momente distincte în
istorie, fie valorile însele se modifică, fie pentru protejarea unei valori identice
sunt formulate norme juridice diferite.
4. Caracterul volitiv se referă la faptul că norma juridică este expresia voinței
suveranului.
5. Caracterul extern se referă la faptul că norma juridică vizează exclusiv planul
social, numai interacțiunea dintre subiecții de drept, și nu raportul subiectului
cu sine însuși, precum etica sau morala, sau raportul subiectului cu
divinitatea, precum religiosul.
6. Caracterul general și impersonal se referă la faptul că norma juridică operează
serial deopotrivă în privința contextelor și a subiecților, aplicându-se unui
număr nedeterminat de cazuri și persoane. În primul rând, nu are în vedere
un context anume, ci vizează orice situație care se încadrează în contextul
determinat abstract de norma juridică, pe baza tuturor elementelor comune
ale tuturor situațiilor dintr-o anumită categorie. În al doilea rând,
aplicabilitatea normei juridice nu are în vedere un subiect în calitatea sa
individuală, ci numai categoria din care subiectul face parte. Atunci când are
loc o individualizare în cadrul normei juridice, ea presupune întotdeauna nu
selectarea subiectului, ci a subiectului de drept într-o determinare socială –
statut social, funcție.
7. Caracterul tipic se referă la determinarea necesară și suficientă a situației
avute în vedere de norma juridică, situație căreia i se pot subsuma cazuri
concrete nedefenite. Atunci când situația tipică suportă calificări sau
particularizări suplimentare, dar care nu se abat radical de la situația tipică,
acestea pot îmbrăca forma unor circumstanțe agravante sau atenuante.
8. Caracterul obligatoriu al normei juridice, distinct de caracterul său violabil,
derivă din faptul că respectarea normei juridice poate fi obținută prin
constrângerea suverană. În doctrina pură a dreptului elaborată de H. Kelsen,
obligativitatea presupune valabilitatea normei juridice, în sensul în care
valabilitatea fiecărei norme juridice poate fi derivată dintr-o normă
superioară, la rândul său valabilă, întregul sistem de drept întemeindu-se pe
norma juridică supremă, constituție, a cărei valabilitate, însă, nu poate decât fi
presupusă și acceptată axiomatic. Obligativitatea normei juridice nu este
alterată de forma în care are loc enunțarea ei, imperativă, supletivă sau de
recomandare, precum nu este afectată de conținutul ei, interdicție, obligație
sau permisiune. Constrângerea la care se poate face apel pentru a se asigura
caracterul obligatoriu al normei este cea care traduce prescriptivul în

25
 descriptiv, sancțiunea prevăzută în normă ca ceea ce trebuie să urmeze unei
anumite conduite, în ceea ce este, adică în aplicarea sancțiunii în realitate.
9. Caracterul injonctiv al normelor juridice presupune că acestea, ca emanații ale
suveranului și având caracter obligatoriu, se aplică imediat, din momentul
intrării în vigoare, continuu și necondiționat.

3.3. Structura normei juridice

Structural, norma juridică poate fi privită pe două planuri: unul intern, al

structurii logico-juridice, și unul extern, al structurii tehnico-juridice.

1) Structura logico-juridică a normei este cea care îi conferă coerență în raport cu

caracterele sale și presupune trei elemente structurale: ipoteza, dispoziția și
sancțiunea. Pentru a avea consecințe în realitate, pentru a avea semnificație și a
traduce ceea ce trebuie să fie în sfera lui ceea ce este, o normă juridică trebuie să
prevadă condițiile sau împrejurările în care se aplică, subiecții de drept la care se
referă, conduita pe care o prescrie subiecților de drept și consecința nerespectării de
către aceștia a conduitei prevăzute. Norma juridică este enunțată, de regulă, în
această formulă tripartită: în situația în care + trebuie + altfel.
 Ipoteza normei juridice stabilește sfera circumstanțelor sau condițiilor în care se
aplică regula și cui anume
 Dispoziția normei juridice cuprinde conduita impusă subiecților de drept
 Sancțiunea normei juridice implică sfera consecințelor atrase de nerespectarea
dispoziției.
Ipoteza:
În funcție de gradul de precizie a formulării, ipoteza poate fi:
 strict determinată, caz în care sunt stabilite cu exactitate circumstanțele aplicării
normei juridice
 relativ determinată, atunci când natura condițiilor face imposibilă stabilirea lor
cu exactitate.
 simplă, atunci când selectează un singur context de aplicare
 complexă, când vizează o sumă de condiții în care toate sau fiecare separat
stabilesc sfera aplicării normei juridice.

Dispoziția:
 este elementul normei juridice care conține conduita impusă subiecților de drept,
drepturile și obligațiile prescrise acestora. Conduita poate consta fie într-o
acțiune, fie într-o inacțiune și poate fi impusă, interzisă sau lăsată la aprecierea
subiecților de drept.

În funcție de gradul de precizie a formulării, dispoziția poate fi

 strict determinată, caz în care conduita este stabilită cu exactitate

 relativ determinată, când sunt prevăzute fie variante de conduită, caz în care
subiecților de drept le revine posibilitatea optării pentru una dintre ele, fie doar
limite ale conduitei, caz în care subiecții de drept pot adopta orice conduită în
cadrul limitelor descrise în dispoziție.

Sancțiunea:

26
  este elementul normei juridice în care este indicată consecința nerespectării
normei juridice. Suveranul este cel care traduce în realitate consecința indicată în
sancțiunea normei juridice. Sancțiunile pot fi clasificate fie după ramura de drept
din care aparține norma juridică, fie după scop, în acest din urmă caz fiind vorba
de
◦ sancțiuni expiatorii, care vizează dimensiunea punitivă și de constrângere,
◦ sancțiuni de anulare a actelor ilicite
◦ sancțiuni reparatorii.

2) Structura tehnico-legislativă a normei are în vedere nu elementele abstracte

intrinseci care o alcătuiesc și care îi conferă semnificație, ci forma în care norma
juridică este exprimată, instrumentum în care sunt cuprinse. Astfel, normele juridice
sunt întotdeauna incluse într-un act normativ: lege, ordonanță, regulament, statut.
Actul normativ, de asemenea, este structurat în capitole, secțiuni, articole, paragrafe,
alineate. Atât articolul, cât și norma juridică reprezintă unități structurale
fundamentale, însă în dimensiuni diferite: articolul în privința actului normativ,
norma juridică în planul normativității juridice, al sistemului juridic. Între cele două
nu există o corespondență necesară strictă, în sensul în care, deși, de regulă, un
articol conține o normă juridică, exprimarea unei norme juridice poate cuprinde o
sumă de articole, care pot aparține aceluiași act normativ sau nu.

3.4. Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice presupune gruparea acestora după mai multe

criterii: după obiect, mod de redactare, gradul de generalitate și sfera de aplicare, forță
juridică și caracterul conduitei.

1. După obiectul reglementat, se au în vedere relațiile sociale vizate de norma

juridică, caz în care normele se grupează după ramuri de drept și instituții
juridice.
2. După modul de redactare, normele pot fi complete, caz în care conțin toate
elmenetele necesare, sau incomplete, caz în care, pentru completare, se face
trimitere la o altă normă.
3. După gradul de generalitate și sfera de aplicare normele juridice sunt generale,
speciale și de excepție. Normele juridice generale au sfera de aplicare cea mai
extinsă, prin reglementarea totalității raporturilor sociale dintr-o ramură de
drept, suma acestor norme generale alcătuind dreptul comun într-o anumită
materie. Normele juridice speciale au o sferă de aplicare redusă la anumite relații
sociale sau instituții. Normele juridice de excepție sunt cele care se abat de la
normele generale printr-o reglementare distinctă față de cea prevăzută în dreptul
comun.
4. După forța juridică, normele juridice se clasifică preluând ierarhia actului
normativ în care sunt conținute: norme constituționale, norme legale, norme din
decrete, hotărâri ale guvernului etc.
5. După caracterul conduitei prescrise, normele juridice sunt onerative, prohibitive
și permisive. Normele juridice onerative impun obligația de a săvârși o acțiune,
iar cele prohibitive interzic săvârșirea unei acțiuni, cele două categorii de norme
intrând în categoria normelor imperative sau categorice. Normele juridice

27
 permisive intră în categoria normelor dispozitive și sunt cele care instituie
pentru subiectul de drept posibilitatea optării pentru o anumită conduită.
Normele juridice permisive, la rândul lor, sunt fie supletive, caz în care norma
juridică prevede conduita subiectului de drept în situația în care acesta nu și-a
manifestat opțiunea în sensul urmării unei anumite conduite aflate la latitudinea
sa, fie de împuternicire sau de competență, caz în care norma juridică instituie
drepturi, obligații sau competențe subiectului de drept.

4. Noțiunea logico-juridică de sancțiune

4.1. Conceptul pragmatic de sancțiune

Ota Weinberger dedică un studiu analizei conceptului de sancțiune și rolului

acesteia în logica normelor și în teoria dreptului, pornind de la constatarea faptului că
deși diferența dintre limbajul prescriptiv și cel descriptiv reprezintă un loc comun în
prezent atât al semioticii, cât și al logicii, rămâne, însă, ambiguu, dacă modul de
diferențiere semantic și cel pragmatic face necesară și o anumită diferențiere în
propoziție pentru domeniul prescriptiv, al normelor.
În opinia dominantă, prin gândire logică se înțelege cunoștințele care operează cu
imagini ale gândirii în sens obiectiv, nu psihologic, respectiv, transformarea enunțurilor
verbale, exprimate prin gândire, numai în scopul cunoștințelor. Dar în prezent gândirea
logică apare ca un mecanism ce conține diferite imagini ale gândirii de natură
epistemologică și semantică, dar și cognitive și non-cognitive, în special normative și
structuri științitifice și teleologice ale gândirii. Această viziune corespunde caracterului
ființei umane de a fi o ființă practică, ființă care recunoaște și gestionează, care stabilește
scopuri și evaluaează. Prin urmare:

1. Imaginea gândirii la care se referă acțiunea este inclusă în câmpul de observare

alături de cel pur cognitiv
2. Operarea logică epistemologico-semantică presupune diferențe
3. Teoria gândirii logice face legătura dintre cunoștințe și imagini ale gândirii de
natură practică (norme, valori, scopuri) și analizează rolul enunțurilor cognitive
și practice în structurile raționale ale deciziei.

Deși deosebirea semantic-epistemologică între categoriile de enunțuri,

diferențele dintre propozițiile limbajului prescriptiv și a celui descriptiv este
recunoscută, Ota Weinberger constată că această concepție încă nu a pătruns în miezul
logicii, ceea ce ar presupune o analiză mixtă a structurii conceptului și cea a enunțului,
care să conțină elemente prescriptive și descriptive. Prin urmare, avansează o sumă de
deziderate de ordin analitic:

1. izolarea clară a elementelor diferite din punct de vedere semantic (propoziții,

părți de propoziție, concepte sau atribute ale unui concept)
2. analiza filosofică, de teorie a structurii, și cea metodologică, cu rolul de a
descoperi aceste deosebiri cu caracter semantic

28
 Din această perspectivă, conceptul de sancțiune conține deopotrivă elemente
descriptive și elemente normative, prin urmare, se impune analiza atât a sancțiunii în
logica normelor cât și în teoria juridică. Din această analiză va reieși că teoriile cu privire
la sancțiune din logica normelor au un cu totul alt înțeles decât cel din teoria juridică.
Cuvântul sancțiune are sensul curent de consecință negativă, sau urmare
normativă a nerespectării unei obligații. Pe lângă acest sens dominant, Kelsen, de
exemplu, dezvoltă un alt concept care, pe lângă urmarea normativă, poate presupune și
o recompensă. Considerațiile cu privire la sancțiune au ca premisă contextul pragmatic
în care apar și operează normele, având două funcții:

1. în primul rând, sancțiunea are funcția pragmatică de ghidare și reglementare a

conduitei subiectului
2. în al doilea rând, sancțiunea are funcția unui sistem de măsurare a valorilor
stabilite în cadrul sistemului de norme

Dintr-o perspectivă pragmatică, sancțiunea apare ca unul dintre răspunsurile la

întrebarea „de ce respectăm norme?” – fie ele ale eticii personale (norme autonome) sau
sisteme de norme sociale (uzanțe, stat de drept, norme religioase, drepturile omului etc).
Pe de o parte, se consideră că numai reacția societății cu privire la îndeplinirea sau
neîndeplinirea conduitei prevăzute de norme (vinovăția, recompensa, pedeapsa)
reprezintă motivarea ultimă cu privire la norme. Pe de altă parte, pe lângă aceste
motivări, unii autori consideră că există altele cu o forță superioară care ne
condiționează conduita, motivări care țin de imitație, obișnuință, necesitate și dorința
comună de a coopera, mai motivante decât sancțiunea, de multe ori aceste norme fiind
mai eficiente chiar fiind lipsite de sancțiune.
Se pot deosebi două tipuri fundamentale de reacții ale societății la respectarea
sau nerespectarea normelor:

1. respectarea urmărilor drepturilor sau privării de drepturi în mod organizat,

conform definiției stabilite în prealabil prin norme
2. respectarea urmărilor drepturilor sau privării de drepturi care nu sunt prevăzute
sau stabilite în mod formal.

Se încearcă definirea sancțiunii ca ceva neplăcut, o măsură luată împotriva unui

subiect, care este pentru acesta neplăcută, nedorită, iar subiectul, în intenția de a evita
această măsură, este motivat să evite comportamentul care duce la aplicarea măsurii
respective. Aceasta este o cale care nu duce la o definire adecvată a conceptului: a fi ceva
dorit sau nedorit reprezintă o descriere relativă la valorile subiectului, ceea ce depinde
de situația în care se află subiectul respectiv. De exemplu, fenomenul persoanelor fără
adăpost, care în perioada iernii comit infracțiuni pentru a intra în detenție. Ceea ce se
consideră a fi nedorit își poate schimba caracterul și, prin urmare, nu se poate stabili clar
că ceva este sau nu o sancțiune dacă ne limităm doar la faptul că este ceva dorit sau
nedorit, cu alte cuvinte, sancțiunea nu poate fi caracterizată numai prin acest criteriu. Cu
siguranță, nu este nici cazul ca ceva să reprezinte o sancțiune pentru subiect doar dacă
este o acțiune sau o măsură nedorită. De exemplu, obligația de a plăti impozite este o
măsură nedorită pentru majoritatea contribuabililor, însă nu reprezintă o pedeapsă
pentru munca lor sau pentru acțiunile întreprinse pentru a obține venituri.
Nu se poate defini conceptul de sancțiune prin simpla observare a descrierii
stărilor de fapt. Conceptul de sancțiune este un caz specific de combinație semantică,

29
acest concept conținând deopotrivă componente normative și descriptive. Componenta
normativă a sancțiunii presupune următoarele:

1. sancțiunea se referă la un sistem de norme – o aceeași consecință raportată la un

sistem de norme poate apărea drept sancțiune, iar la un alt sistem de norme
poate apărea pur descriptiv, fără calitate normativă
2. ceva poate reprezenta o sancțiune numai atunci când este condiționată de
nerespectarea unei norme, dacă este o consecință a neconformității
3. sancțiunea este o consecință ce se impune condiționată de încălcarea unei
obligații, caz în care este reglementată de norma unui sistem. Dacă este o stare de
fapt, reprezintă realizarea îndatoririi respective

Elementele descriptive care aparțin conceptului de sancțiune sunt următoarele:

1. datele cu privire la persoana împotriva căreia se îndreaptă sancțiunea, eventual

cu privire la persoana sau organul care hotărăște și execută sancțiunea
2. descrierea conținutului măsurii de sancționare

Formalizat, se poate defini sancțiune în felul următor:

S reprezintă o sancțiune împotriva unei persoane P1, dacă nu a fost respectată obligația
V prin persoana P2, conform normei O și atunci, dacă S reprezintă o măsură care se va
aplica în conformitate cu norma O împotriva persoanei P1, dacă P2 nu a respectat norma
O „Trebuie să se aplice non-V”. (P1 și P2 sunt de cele mai multe ori una și aceeași
persoană și cu precizarea suplimentară că noțiunea de sancțiune trebuie înțeleasă cel
puțin referitor la normă și la încălcarea normei sau nerespectarea obligației).

4.2. Teorii ale sancțiunii în logică

Teoriile sancțiunii în logica normelor sunt teorii de reducere, în sensul în care își
propun importarea logicii enunțurilor prescriptive, normative, în limbajul descriptiv,
prin transformarea enunțurilor normative în anumite enunțuri din limbajul descriptiv,
iar acestea să realizeze traduceri ale operațiunilor deductive după regulile logicii
limbajului descriptiv, fără o logică specifică normelor.
Părintele teoriei sancțiunii în propoziția normativă este considerat Herbert
Gaylord Bohnert care a dezvoltat în 1945 o doctrină proprie pornind de la natura
neexprimată a imperativelor formulată de Jorgensen.
În teoria limbajului se analizează comportamentul determinând semnificația
expresiilor lingvistice prin comportamentul vorbitorului, corelat cu folosirea acestora.
Bohnert analizează funcția de motivare a enunțurilor și descoperă că acestea, ca și
imperativele, pot avea efect de motivare, fapt ce ar pune în discuție distincția dintre
prescriptiv și normativ, având în vedere că organismele vii sunt motivate în ultimă
instanță prin situații, iar situațiile sunt descrise prin enunțuri afirmative. În această teorie,
domeniul normativ redat prin propoziții imperative acționează, din perspectiva rolului
motivant asupra comportamentului, la fel ca și domeniul enunțurilor afirmative. Prin
urmare, Bohnert translatează imperativul în propoziții enunțiative de motivare și
efectuează deducția conform logicii normelor cu ajutorul acestor enunțuri indicative
înlocuitoare:

30
O situație M motivează comportamentul B al lui X, numai dacă X crede M și dacă X poate
deriva din M cu ajutorul altor propoziții pe care le crede personal, S v B(x) dar nu P singur,
unde S reprezintă o situație viitoare cu caracter direct neplăcut, unde:

1. expresia P v B(x) este disjuncția de motivare

2. M este motivatorul
3. B este reacția adecvată
4. S este sancțiunea
De exemplu, disjuncția Ori fugi ori te arzi reprezintă consecința de motivare
decisivă pentru Casa e în flăcări. Disjuncția de motivare este adevărată sau falsă. Este
motivantă însă, numai atunci când pedeapsa (decesul prin arderea în flăcări) se poate
evita.
Motivatorul poate apărea ca simplă afirmare a situației dacă reacția
corespunzătoare este evidentă. Spre exemplu, dacă înainte de intersecție un pasager
spune Este roșu. De obicei, însă, reacția adecvată este indicată. Sancțiunea – prin care se
înțelege urmarea evitabilă în situația unui comportament neadecvat – nu este, de obicei
indicată, deoarece indicarea comportamentului adecvat, de regulă, lasă să se înțeleagă ce
s-ar întâmpla în cazul comportamentului contrar. După același principiu, Bohnert
explică originea imperativelor în formă prescurtată utilizate în situații de urgență, de
exemplu, atunci când spunem Arde! în loc de A izbucnit un incendiu. Interpretarea lui
Bohnert a acestor cazuri constă în considerarea imperativului ca o elipsă, lipsind
întreaga parte de propoziție cu privire la sancțiune, cea referitoare la disjuncția de
motivare. Chiar și în cazul unor astfel de imperative eliptice subzistă legătura de adevăr
a acestei disjuncții, ceea ce constituie caracterul lor logic.
Pentru Bohnert, propozițiile imperative și logica lor ar trebui înțelese pe baza
izomorfismului funcțiilor. De exemplu, disjuncția motivațională căreia îi corespunde
Mergi la culcare! apare ca Dacă nu voi merge la culcare, tatăl meu, probabil, mă va pedepsi
și este în aceeași relație logică precum disjuncția.
Teoria lui Bohnert a fost criticată de Alan Ross Anderson care avansează o
noțiune diferită de sancțiune. Din perspectiva teoriei acestuia, sancțiunea nu este
pedepsirea nedorită ca la Bohnert, ci este o faptă incorectă, o stare de fapt
necorespunzătoare, pedeapsă, discreditare, marcă pentru rău. Esențial pentru noțiunea
aceasta de sancțiune este că nu se raportează la caracterul dorit sau nedorit de către
subiect, prin urmare este nepsihologică și nu conține nicio descriere. Discreditarea, ca și
constantă a sancțiunii, nu este exprimată de către Anderson printr-o stare de fapt
negativă, ci reprezintă un însemn care caracterizează, în forma implicației sancțiunii, o
stare de fapt ca și condiție a dicreditării – nu în funcție de discreditare se caracterizează
ceva ce trebuie făcut, ci sistemul normativ este cel care atribuie că ceva trebuie sau nu
făcut, sistem în care se specifică faptul că negarea sa sau lucrul în sine condiționează
discreditarea.
În formalismul lui Anderson, după cum apreciază Ota Weinberger, S trebuie să fie
un enunț pur descriptiv, fără caracter de valoare, definit printr-o descriere simplă a
lucrurilor. În acest caz, traducerea normativului în enunțiativ ar presupune doar
traduceri ale propozițiilor normative neplauzibile. Discreditarea este prezentată ca
sancțiune și este eliminabilă, întrucât nu poate motiva.
Op – se dispune ca p, va fi definit prin non p(S)
Fp – este interzis să p, va fi definit prin p(S)
Pp – este permis să p, va fi definit prin este posibil p și non S

31
4.3. Teorii de drept ale sancțiunii

Teoriile sancțiunii în doctrina juridică nu au scopul de a reduce propozițiile

normative la propoziții ale limbajului descriptiv în maniera în care logica și-a propus să
formalizeze acest domeniu. Prin teoriile de drept ale sancțiunii se urmărește în principal
nu formalizarea, ci diferențierea conceptuală a dreptului ca sistem de norme de alte
sisteme sociale de norme. Cel puțin din perspectiva pozitivismului juridic, noțiunea de
sancțiune în drept are rolul de a marca diferența structurală dintre norma și obligația
juridică drept normă și obligație sui generis față de alte norme și obligații întâlnite în
diverse câmpuri normative.
Kelsen constată că o ordine normativă care reglează comportamentul uman în
măsura în care în acest comportament se află în relație cu alți oameni este o ordine
socială, morala și dreptul fiind astfel de ordini sociale, pe când logica are ca obiect o
ordine normativă fără caracter social. Dintr-un punct de vedere pisho-social, funcția
fiecărei ordini sociale este de a provoca un anumit comportament celor care se supun
respectivei ordini, să îi determine să omită anumite acțiuni dăunătoare sau să acționeze
într-un anumit fel.
Kelsen identifică 3 tipuri ideale de ordini sociale după cum acestea impun sau
interzic acțiuni umane:

1. Ordinea socială poate impune un anumit comportament fără a lega o anumită

consecință de nerespectarea comportamentului respectiv.
2. Ordinea socială poate impune un anumit comportament, legând de adoptarea
comportamentului o anumită recompensă, beneficiu sau avantaj sau de
nerespectarea comportamentului un anumit dezavantaj, ceea ce ilustrează
principiul răsplății
3. Ordinea socială poate impune un anumit comportament, legând de
nerespectarea comportamentului o anumită pedeapsă sau dezavantaj.

Ordinea de drept ține mai curând de al treilea tip ideal, impunând un anumit
comportament tocmai prin faptul că leagă de contrariul acestui comportament un
dezavantaj, o pedeapsă. În măsura în care contrariul comportamentului prevăzut de
norma juridică reprezintă condiția pentru sancțiune, se pote considera că acel
comportament este impus. Prin urmare, acel comportament care condiționează
sancțiunea este interzis, iar contrariul său este obligatoriu. Obligativitatea sancțiunii
include interdicția comportamentului, interdicție ce reprezintă condiția specifică pentru
sancțiunea respectivă, iar impunerea include interdicția contrariului acestui
comportament. Sensurile noțiunilor de obligativitate și interdicție sunt acestea: ele nu se
referă la obligativitatea comportamentului efectiv sau a contrariului său, subiecții fiind
liberi să adopte orice comportament, ci la obligativitatea urmărilor acestui
comportament, adică la sancțiune. Comportamentul impus nu este un comportament
obligatoriu, ci obligatorie este sancțiunea. Obligativitatea unui comportament înseamnă
că opusul acestui comportament este condiția obligativității sancțiunii. Îndeplinirea
sancțiunii este obligatorie, este conținutul unei obligații legale dacă omiterea ei se
constituie în condiția unei sancțiuni.
Dintr-o perspectivă psiho-socială, constată Kelsen, recompensa și pedeapsa sunt
ordonate pentru a face din dorința de recompensă și teama de pedeapsă motivul
comportamentului uman dorit. În drept, în măsura în care răul funcționează ca
pedeapsă, el este folosit ca sancțiune împotriva celui care nu are comportamentul dorit

32
și, în caz de opoziție, se recurge la măsuri de forță fizică, sancțiunea juridică având un
caracter coercitiv.
În opoziție cu ordinea care prevede sancțiuni se află cea care pretinde un anumit
comportament fără a lega de el o recompensă sau de contrariul lui o pedeapsă. O astfel
de ordine socială în care principiul plății și răsplății nu este aplicat este o ordine morală
și se distinge de ordinea de drept prin absența sancțiunii. Este ceea ce Iisus face prin
Predica de pe munte unde respinge Lex Talionis a Vechiului Testament: „Ați auzit că s-a
zis: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Eu însă vă spun vouă să nu stați împotriva
celui rău” (în sensul de a nu răsplăti răul cu rău). „Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe
aproapele tău” (adică pe cel care te iubește) „și să urăști pe vrăjmașul tău” (adică pe cel
care te urăște). „Iar eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri” (adică nu răsplătiți răul cu
rău, faceți bine celor care vă fac rău). „Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc” (adică dacă
răsplătiți doar binele cu bine) „ce răsplată puteți avea? Au nu fac vameșii același lucru?”.
Aici este vorba despre răsplata cerească. Chiar și în această ordine morală, principiul
răsplății nu este complet eliminat, ci doar translatat din lumea aceasta în lumea de apoi.
Prin urmare, în acest caz se poate vorbi de o ordine religioasă care statutează sancțiuni
transcendente.
Kelsen analizează posibilitatea unei ordini sociale, a unei ordini morale, lipsite
integral de sancțiune. O astfel de ordine morală, dacă pretinde un comportament,
pretinde simultan ca acel comportament să fie aprobat de ceilalți membri ai grupului, în
timp ce contrariul acelui comportament să fie dezaprobat. Oricine respinge
comportamentul pretins sau aprobă contrariul acestuia se comportă imoral și trebuie el
însuși dezaprobat de ceilalți membri ai grupului. Aprobarea și dezaprobarea pot fi
recodificate ca recompensă și pedeapsă și, pot fi, prin urmare, înțelese ca sancțiuni, care
se pot dovedi mai eficiente decât sancțiunile coercitive juridice întrucât apelează la
structura umană fundamentală de apartenență la grup, cu rădăcini în instinctul de
autoconservare. Concluzia analizei ipotezei avansate de Kelsen este că nici o ordine
socială nu există fără sancțiuni, diferența constând exclusiv în natura sancțiunilor, care
pot avea fie un caracter transcendent, fie un caracter imanent social.
Sancțiunile transcendente sunt cele care se întemeiază pe credința într-o entitate
supraoemenească. Kelsen apreciază că o astfel de credință este specifică societăților
„primitive” în care fenomenele naturale cu consecințe directe asupra intereselor
imediate ale oamenilor sunt interpretate după principiul recompensei: fenomenele
favorabile sunt înțelese drept recompense pentru resepctarea ordinii sociale, iar cele
nefavorabile drept pedepse pentru nerespectarea acesteia. În astfel de societăți, naturii
îi este atribuit un caracter de ordine socială normativă care statuează sancțiuni. Acest
reflex a rămas și în contemporaneitate, ori de câte ori o persoană este lovită de o
nenoricire, automat se întreabă dacă a făcut ceva să merite respectiva pedeapsă, sau
invers, reflexul de a considera norocul ca o recompensă pentru îndeplinirea
conștiincioasă a poruncilor divine. Kelsen constată că spre deosebire de religiile
„pritimitve” guvernate de spiritele morților, religiile mai evoluate diferă doar în măsura
în care adaugă la sancțiunile aplicabile în viața de aici și pe cele care vor fi aplicabile în
viața de apoi, nu de către sufletele morților, ci de către Dumnezeu. În acest caz,
sancțiunile sunt transcendente nu doar în sensul că au originea într-o instanță
supraomenească, ci și că aplicabilitatea lor vizează extra-socialul, urmând a produce
efecte într-o sferă transcendentă.
Sancțiunile imanente sociale sunt cele care sunt aplicate în cadrul societății de
către membri ai societății. Astfel de sancțiuni pot varia – de la simpla aprobare sau
dezaprobare, până la acte specifice desfășurate de subiecți desemnați potrivit unei

33
proceduri coordonate de ordinea socială respectivă, caz în care putem vorbi de sancțiuni
organizate social. Cea mai veche sancțiune de acest tip este vindicta sau răzbunarea
privată. Deoarece suflectele morților au putere în cadrul propriului grup, uciderea unui
membru al grupului comisă de membrul unui alt grup poate fi răzbunată doar de o
acțiune a rudelor victimei, iar sancțiunea neîndeplinirii răzbunării se află la rândul ei
sub răzbunarea sufletului celui ucis. Această sancțiune avea la orgine un caracter
intergrupal care capătă un caracter social atunci când cuprinde mai multe grupuri
bazate pe înrudirea de sânge, depășind comunitatea familială.
Kelsen urmează o sociologie evoluționistă a religiilor afirmând că evoluția
religioasă este marcată de trei momente: centralizarea instanței supraomenești,
creșterea puterii acesteia și creșterea distanței dintre ea și om. Primul moment este
determinat de trecerea de la politeism la monoteism prin concentrarea numeroasele
suflete ale morților într-o sumă de zei care, printr-o concentrare ulterioară, rămâne o
singură zeitate, atotputernică, plasată în lumea de dincolo. Această evoluție rămâne
supusă principiului răsplății, la credința în lumea de aici adăugându-se credința într-o
lume de apoi divizată după pedeapsă pentru cei răi și recompensă pentru cei buni.
Sancțiunea în societățile contemporane vizează doar comportamentul uman, în
societățile „primtive” fiind supuse sancțiunilor și animalele, plantele sau obiectele
neînsuflețite. Această perspectivă opera în societățile animiste, în care nu doar oamenii,
ci și întreaga natură și ceea ce cuprinde ea, animale, obiecte inerte, sunt însuflețite,
neexistând o diferență esențială între om și toate acestea. De exemplu, în Biblile este
menționat pasajul următor: „Dacă un bou va împunge un om sau o femeie și va muri,
boul să fie ucis cu pietre și carnea lui să nu se mănânce, iar stăpânul boului să rămână
pedepsit. Iar dacă boul era nărăvaș de mai înainte și i s-a adus la cunoștință stăpânului și
el nu l-a păzit, și boul a ucis bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre, dar și stăpânul
lui să fie dat morții.” De asemenea, la Atena exista un tribunal special prin care erau
acționate în judecată o piatră sau o suliță sau orice alt obiect cu care fusese ucis un om,
probabil neintenționat, după cum reiese din Demostene, Discrus împotriva lui
Aristocrate, Platon, Legile și Aristotel Constituția atenieilor. Astfel de sancțiuni au
continuat și în premodernitatea medievală, când era posibil să faci plângere împotriva
unui animal care a provocat moartea unui om sau împotriva lăcustelor care au provat
distrugerea unei recolte, caz în care, animalul acuzat era condamnat formal și executat,
întocmai ca un om acuzat de aceleași fapte. Faptul că în societățile contemporane
sancțiunile vizează exclusiv comportamentul uman nu și pe cel al animalelor, plantelor
sau obiectelor nu înseamnă că acel comportament sancționat este orientat exclusiv față
de oameni. Comportamentele sancționate de drept pot fi orientate și față de animale,
plante și obiecte, însă prin astfel de sancțiuni nu este reglat comportamentul acestora, ci
cel al oamenilor. Această perspectivă ridică în prezent mari semne de întrebare cu
privire la dezbaterile juridice privind drepturile animalelor sau a roboților și a
inteligenței artificiale în general.

5. Dreptul ca sistem de norme

Dacă faptele din realitate nu au, în mod natural, relevanță juridică, ci doar prin
prisma unei norme juridice care atribuie semnificație juridică respectivelor fapte, același
lucru este valabil și în cazul normelor juridice, în ceea ce privește procesul lor de creare
și de înlănțuire. Întregul sistem de drept ca piramidă a normelor juridice poate fi
reconstruit abstract ținând cont de faptul că numai o normă juridică poate conferi
34
semnificație juridică comportamentelor, fenomenelor, relațiilor din realitate, inclusiv
procesului de creare a oricărei norme juridice.
Se impune analiza a ceea ce face ca o normă juridică să fie valabilă, adică
obligatorie, subiectul de drept căruia norma i se adresează trebuind să se comporte în
maniera prescrisă. Prin separarea principiului cauzalității de principiul atribuirii, Kelsen
arată că valabilitatea unei norme juridice care prevede un anumit comportament
subiectului de drept nu poate fi derivată din constatarea unui fapt existent din realitate,
întrucât ceea ce trebuie nu poate fi derivat din ceea ce este, precum și invers, din ceva ce
trebuie nu derivă și că ceva este. Dacă valabilitatea normei nu poate fi derivată din
realitate, atunci Kelsen analizează posibilitatea ca valabilitatea să fie dedusă din faptul
că emană de la o anumită autoritate, având în vedere următoarea ipoteză: valabilitatea
celor zece porunci, faptul că ele sunt obligatorii, subiecții cărora li se adresează trebuind
să se comporte în maniera prescrisă, derivă din faptul că au fost date de Dumnezeu pe
muntele Sinai. Tentația de a adera la adevărul acestei afirmații derivă din simplul fapt că
Dumnezeu a emis cele zece porunci, afirmație care pare să difuzeze nemijlocit caracterul
normativ de la autoritatea divină la poruncă. Cu toate acestea, Kelsen constată că nu
autoritatea lui Dumnezeu este cea care conferă caracterul de normă sau valabilitatea
celor zece porunci și nici simplul fapt al emiterii lor, ci o altă normă, superioară, care
spune că trebuie să ne supunem poruncilor lui Dumnezeu.
Raționamentul elaborat de Kelsen poate fi formulat în felul următor:
Premisa majoră (normă superioară): Trebuie să ne supunem poruncilor lui
Dumnezeu.
Premisă minoră (fapt din realitate): Dumnezeu a emis cele zece porunci.
Concluzia (normă inferioară): Trebuie să ne supunem celor zece porunci.
În acest raționament, Kelsen observă că premisa majoră constituie motivul de
valabilitate a concluziei, în sensul în care norma superioară este cea care conferă
concluziei caracterul unei norme, premisa minoră reprezentând condiția sine qua non a
concluziei. Intuiția lui Kelsen în acest punct probează un scepticism contraintuitiv –
simplul fapt că cineva poruncește ceva nu este un motiv în sine pentru a considera
porunca valabilă, ca prescriind un comportament obligatoriu celui căruia i se adresează,
întrucât autoritatea pretinsă trebuie să fie la rândul ei întemeiată pe o normă care
conferă celui care emite porunca o astfel de competență de a emite norme.
Mutatis mutandis, valabilitatea unei norme juridice nu poate fi derivată nici din
realitate, potrivit distincției dintre cauzalitate și atribuire, și nici din autoritatea proprie
a celui care emite norma juridică, ci nu poate fi dată decât de o altă normă juridică.
O normă juridică este creată atunci când faptelor concrete din realitate le este
atribuită de către o altă normă juridică semnificația juridică de creare a unei norme
juridice. Prin urmare, o anumită înlănțuire de fapte din realitate poate crea sau modifica
sistemul de drept dacă acea succesiune faptică are loc în conformitate cu o altă normă
juridică superioară care permite crearea unei norme juridice prin respectiva succesiune
faptică – de exemplu, o normă juridică permite ca în parlamentul unui stat, prin votare,
să fie adoptată o nouă normă juridică. La rândul său, norma juridică superioară care
permite crearea unei alte norme juridice este valabilă din punct de vedere juridic dacă și
numai dacă a fost creată în conformitate cu o altă normă juridică superioară care i-a
permis adoptarea. De exemplu – Parlamentul României este organul reprezentativ
suprem și unica autoritate legiuitoare, iar această putere de a adopta norme juridice îi
este conferită parlamentului printr-o normă juridică, prin Constituție. Prin urmare,
fiecare normă juridică a sistemului de drept, în măsura în care se întemeiază succesiv pe

35
o normă superioară, se întemeiază în ultimă instanță pe Constituție, ca normă juridică
ultimă.
Ajungând în acest punct, apare întrebarea cu privire la ce anume transformă
Constituția însăși într-o normă juridică, având în vedere că nu există o normă juridică
superioară pe care să se întemeieze. Într-o manieră circulară, art. 1 alin. (5) din
Constituție precizează că În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie, Constituția însăși fiind cea care prevede caracterul suprem al
Constituției. Dar o normă juridică dobândește caracterul de normă juridică prin apelul la
o altă normă juridică, superioară, care îi conferă valabilitatea și respectiva semnificație
juridică, și nu prin simplul fapt al auto-proclamării, nu prin simplul fapt că, în art. 1 alin.
(5), Constituția se prevede pe sine ca normă juridică supremă. De altfel, pot fi găsite
exemple din realitate în care subiecți de drept redactează acte în care se poate proclama
orice, inclusiv faptul că respectivul act este o nouă, unică, supremă Constituție, a
României sau a oricărui stat sau chiar a lumii, fără ca prin asta să și capete semnificația
juridică a unei norme juridice, și cu atât mai puțin a unei norme juridice supreme. Ajuns
la Constituție, ca normă finală, sistemul de drept ca piramidă normativă juridică este
încheiat, întrucât nu există nicio normă juridică superioară care să confere Constituției
statutul de normă juridică. În acest punct, Kelsen argumentează că este necesar ca
această normă ultimă să fie presupusă din două motive: tocmai fiindcă nu există o
autoritate superioară a cărei competență să se bazeze pe o altă normă și fiindcă
înlănțuirea normelor nu poate merge la nesfârșit ca atunci când se caută cauza unui
efect. Norma ultimă a cărei existență este presupusă și care întemeiază Constituția ca
normă juridică supremă se numește normă de bază (Grundnorm). O ordine de drept, un
sistem juridic va fi format din toate normele juridice a căror valabilitate poate fi
derivată, în ultimă instanță, din aceeași normă de bază.
Elucidarea procesului de derivare a tuturor normelor juridice din norma de bază
presupune o analiză a naturii acestei norme de bază și verificarea posibilității ca întregul
sistem normativ juridic să poată fi subsumat sub aspectul conținutului unei norme de
bază cu un conținut de maximă generalitate. Un astfel de sistem normativ presupune că
normele inferioare sunt valabile deoarece, din perspectiva conținutului lor, au un
caracter special și pot fi derivate logic din conținutul unei alte norme cu caracter
general, toate decurgând, sub aspectul conținutului, dintr-o normă de bază statică
generală. Un exemplu de ordine normativă statică este etica stoică, ce are ca normă de
bază viața în acord cu natura. Această normă cu un conținut de maximă generalitate
presupune că viața unui subiect trebuie trăită în acord cu natura și din conținutul acestei
norme pot fi derivate logic o sumă de norme etice particulare privind raporturile dintre
subiect cu sine însuși și cu ceilalți – să nu îi faci rău aproapelui, să nu îl ucizi, să îl ajuți
când se află în nevoie etc. Dar viața în acord cu natura poate fi normă de bază în sistemul
etic stoic doar dacă sunt acceptate ca o evidente nu numai o anumită perspectivă asupra
naturii, ca întreg armonios, dar și că există o normă superioară care spune că trebuie ca
viața subiecților să fie în acord cu natura. Astfel de sisteme de norme acceptă ca evident
că din ceea ce este – natura înțeleasă ca întreg armonios – derivă nemijlocit ceea ce
trebuie să fie, ignorând că ceea ce trebuie să fie este întotdeauna o atribuire, un act
volitiv, și nu un act de cunoaștere rațională a unei cauzalități. Chiar dacă un întreg sistem
etic poate fi dedus dintr-o normă de bază statică, din general derivând specialul sub
aspectul conținutului, este presupusă întotdeauna o altă normă superioară cu caracter
dinamic, care spune că trebuie să ne supunem normei de bază statice din care derivă
toate celelalte sub aspectul conținutului.

36
 Procesul de derivare a normelor juridice, însă, nu poate fi redus la o simplă
operație de deducție de la general la special, dintr-o normă juridică de maximă
generalitate sub aspectul conținutului derivând norme juridice inferioare particulare,
chiar dacă o astfel de operațiune are loc și în cadrul sistemului de drept, în măsura în
care există o normă juridică ce permite producerea altor norme juridice prin această
operație. Procesul de derivare a normelor juridice pare să fie ilustrat mai bine printr-un
paralelism nu cu etica stoică, statică, ci cu cea creștină.
Un tată îi spune fiului că trebuie să meargă la școală. La întrebarea copilului de ce
ar trebui să meargă la școală, răspunsul poate consta în faptul că tatăl a emis norma, iar
copilul trebuie să se supună. La întrebarea copilului de ce ar trebui să se supună
normelor tatălui, se poate răspunde că Dumnezeu a stabilit că orice copil trebuie să se
supună părinților și toată lumea trebuie să i se supună lui Dumnezeu. Faptul că toată
lumea trebuie să se supună normelor lui Dumnezeu este norma de bază, iar valabilitatea
ei trebuie presupusă. În acest sistem normativ creștin, însă, valabilitatea normei
inferioare, cea emisă de tată, care îi spune copilului să meargă la școală, nu poate fi
derivată din conținutul normei de bază, care constă în faptul că toată lumea trebuie să i
se supună lui Dumnezeu, deși o astfel de deducție logică era posibilă într-un sistem
normativ stoic. Norma de bază creștină îl împuternicește pe Dumnezeu să emită norme,
care la rândul său îl împuternicește pe tată să emită norme asupra fiului. Dar și norma
de bază creștină care presupune că trebuie să ne supunem lui Dumnezeu, și cea stoică a
vieții care trebuie trăită în acord cu natura presupun existența unei norme de bază a
cărei valabilitate nu poate fi decât asumată ca o necesitate transcendental-logică,
indispensabilă fundamentării sistemului normativ.
Prin urmare, norma de bază reală nu poate fi statică, ci numai dinamică, este
presupusă în orice sistem normativ, și nu poate avea un conținut. Această normă de bază
nu face decât să instituie o stare de fapt care produce norme, conferă unei entități
competența de a emite norme sau o normă care precizează cum trebuie produse
normele subsecvente. Chiar dacă anumite norme juridice sunt derivate în conținut din
alte norme juridice generale, chiar dacă este cazul unui întreg sistem normativ construit
printr-o deducție logică sub aspectul conținutului, motivul de valabilitate al întregului
sistem este independent de conținut, și normele nu își dobândesc valabilitatea în primul
rând prin raportare la conținut, ci doar dacă au fost produse în modul stabilit de norma
de bază, care poate să prevadă ca mod de producere a normelor inclusiv deducția unei
norme particulare dintr-una generală sub aspectul conținutului.
Se pot desprinde următoarele concluzii aplicabile dreptului ca sistem de norme
juridice:

1. Dreptul ca sistem de norme se întemeiază întotdeauna pe o normă de bază cu un

caracter dinamic.
2. Norma de bază este o premisă transcendental-logică a cărei valabilitate este
indispensabilă stabilirii valabilității oricăror normelor juridice dintr-un sistem de
drept.
3. O normă juridică nu este valabilă fiindcă are un anumit conținut, ci fiindcă a fost
produsă în felul stabilit de norma de bază.
4. Orice conținut poate deveni normă juridică și nu există conduită a subiectului care
să fie exclusă de la posibilitatea de a face conținutul unei norme juridice.

37
6. Criteriile logice ale sistemului juridic

Dacă norma juridică este unitatea structurală a sistemului juridic, nodurile

matriciale care susțin întreaga arhitectură formală a dreptului, ea este totodată și partea
aleatorie din dreptul ca întreg cu care subiectul de drept intră nemijlocit în contact. Prin
urmare, acest proces de interacțiune aleatorie cu părțile este cel care trebuie să releve
întregul, printr-o dublă ipostază: cea în care dreptul interpelează subiectul de drept și,
invers, cea în care subiectul de drept se adresează dreptului. Întregul, entitatea formală
și sintaxa ei, poate fi reconstruit progresiv, pe măsura identificării criteriilor, a regulilor
de compunere a fiecărui plan, inteligibil, într-un prim moment, doar bidimensional, ca
serie aletorie de norme juridice.
Din maniera în care dreptul ca întreg prin părțile sale i se adresează subiectului
de drept, din expunerea aleatorie la o serie de norme juridice se poate degaja un prim
criteriu logic de articulare a întregului sistem juridic. Multitudinea de norme juridice
aparent confuză, experimentată nemediat, ca atare, de subiectul de drept interpelat de
norma juridică, se organizează după un criteriu al coerenței. Acest criteriu presupune că
normele juridice sunt compatibile între ele, în sensul în care subiectului de drept nu i se
pretinde, nu îi este prescrisă o conduită contradictorie, generată de norme juridice cu
forță egală, cu ipoteze identice, dar care prevăd dispoziții contradictorii. De exemplu, în
același timp și în aceeași ipoteză, o anumită conduită nu poate fi permisă și interzisă de
două sau mai multe norme juridice în vigoare cu forță egală. Eventualele conflicte de
acest gen se rezolvă prin recursul la ierarhia normelor, fie, în cazul în care normele au
forță egală, prin particularizarea ipotezelor, astfel încât să reiasă un raport de la general
la special sau de la regulă la excepție.
În măsura în care subiectul de drept este cel care, printr-o serie de interacțiuni
punctuale aleatorii, interpelează dreptul ca întreg, reiese un nou criteriu logic al
sistemului juridic, cel al completitudinii. Având în vedere că ipostaza din care reiese
acest criteriu nu este cea în care dreptul se adresează subiectului de drept, ci cea în care
subiectul de drept se adresează dreptului, completitudinea presupune că dreptul ca
întreg poate tranșa orice problemă juridică, având posibilitatea de a stabili cu exactitate
consecințele juridice ale oricărui fapt cu care este interpelat de către subiectul de drept.
Criteriul logic al completitudinii sistemului de drept exclude formal posibilitatea lacunei
în drept, care este denumirea pe care o capătă în doctrina juridică ipoteza absenței unei
norme juridice. Prin urmare, înțelegerea absenței normei juridice ca lacună în drept
trimite către o rezolvare juridică, rațională dar non-logică, a unei imposibilități logice,
întrucât ori de câte ori subiectul de drept își pune problema stabilirii consecințelor
juridice ale unui fapt, absența unei norme juridice care să vizeze însuși faptul invocat nu
implică existența unei lacune, ci, dacă tot ceea ce nu este interzis printr-o normă juridică
este permis, pe cale de interpretare logică, indică subiectului de drept permisiunea.
În desfășurarea raționamentului care exclude logic posibilitatea lacunei în drept
trebuie clarificat ce anume se înțelege juridic prin lacună în drept și care sunt ipotezele
practice care generează astfel de lacune.
Doctrina juridică tradițională consideră că ori de câte ori nu există o normă
juridică generală care să se refere la un caz concret suntem în prezența unei lacune în
drept. Ipoteza care generează constatarea lacunei în drept este următoarea: dacă
înțelegem hotărârea dată de instanță ca o aplicare a normei juridice la un caz concret, a
generalului la particular, unde norma juridică are formula dacă x atunci y, iar instanței îi
revine sarcina să consacre prin hotărâre faptul că în cazul concret există x și atunci y,

38
instanța invocă imposibilitatea de a soluționa acest silogism juridic întrucât lipsește
premisa necesară dată de existența normei juridice. Însă ceea ce pare a fi o lacună în
drept derivă dintr-o evaluare non-logică a absenței normei juridice – deși o normă
juridică nu există, instanța apreciează că o astfel de normă ar trebui să existe, din
considerente subiective, ceea ce nu exclude și o evaluare opusă, ca o instanță să
aprecieze subiectiv într-o situație similară că o astfel de normă nu ar trebui să existe.
Dar, în aceeași măsură și din aceleași considerente, și o normă juridică existentă poate fi
considerată subiectiv că nu ar trebui să existe, caz în care am ajunge tot la invocarea
unei lacune în drept. Ceea ce se evaluează subiectiv de către instanță nu este existența
sau inexistența normei juridice, ci faptul că o normă juridică, indiferent dacă există sau
nu, trebuie sau nu să existe. Din punct de vedere logic, însă, nu se poate vorbi de lacună
în drept nici atunci când există o normă juridică apreciată ca fiind inaplicabilă din
considerente subiective și nici atunci când nu există o normă juridică aplicabilă cazului
concret.
Rezolvarea juridică a problemei absenței normei juridice se face prin trecerea de
la nu există X la trebuia să existe X – ignorând caracterul logic al completitudinii
sistemului de drept, se constată imposibilitatea aplicării dreptului în absența normei
juridice prin existența lacunei în drept și ceea ce se apreciază că trebuie să existe se
completează prin recurgerea la sursele sau izvoarele de drept.
Legii scrise, în cadrul oricărui sistem de drept al familiei continental-europene, îi
este recunoscut principiul plenitudinii de drept, având o aplicabilitate generală și de
primă referință, spre deosebire de celelalte izvoare formale ale dreptului civil. Deși în
Codul civil român din 1865 nu erau precizate izvoarele dreptului civil, Codul civil în
vigoare face referire în art. 1 alin. (1) la categoria celor formale, din care fac parte legea,
uzanțele și principiile generale ale dreptului. În art. 1 Cod civil se precizează că:
„(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora,
dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea
dispoziții, principiile generale ale dreptului.
(3) În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care
legea trimite în mod expres la acestea.
(4) Numai uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri sunt recunoscute
ca izvoare de drept.
(5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenței și a conținutului uzanțelor.
Uzanțele publicate în culegeri elaborate de către entitățile sau organismele autorizate în
domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.
(6) În sensul prezentului cod, prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile
profesionale.”
Potrivit art. 1 alin. (2) Cod civil, ierarhia izvoarelor juridice este următoarea:

1. legea
2. dacă 1. nu există, se aplică dispoziții legale privind situații asemănătoare
3. dacă 2. nu există, se aplică uzanțe
4. dacă 3. nu există, se aplică principiile generale ale dreptului
Prin urmare, atât dreptul civil român, cât și dreptul privat al tuturor sistemelor
de drept din familia continental-europeană conferă calitate de izvor formal al dreptului
civil și uzanței (însă numai celei secundum legem, la care însăși legea civilă face trimitere,
și praeter legem, cu rolul de a suplini lacunele legii scrise, uzanța contra legem fiind
interzisă), și principiilor generale ale dreptului. Dispoziții asemănătoare celor din art. 1
Cod civil român prin care se recurge la o ierarhie a izvoarelor de drept în ipoteza lacunei
în drept se regăsesc și în alte sisteme de drept europene, însă în toate aceste dispoziții
39
legale ipoteza de la care se pornește este o ficțiune prin care absența unei norme juridice
este considerată în mod fals o imposibilitate logică a aplicării dreptului. Raționamentul
logic, în opoziție cu raționamentul juridic, indică faptul că, dacă nu există o normă
juridică aplicabilă faptului invocat de subiectul de drept, nu dreptul însuși este
inaplicabil, din contră, însuși dreptul aplicabil obligă instanța într-o astfel de situație să
respingă acțiunea formulată de reclamant.
Reunind cele două criterii, al coerenței și al completitudinii, la un nivel pur
sintactic, dreptul apare ca o entitate formală, abstractă, golită de orice conținut concret,
cu o geometrie ale cărei planuri sunt de nedeslușit printr-un contact singular al
subiectului de drept cu o parte aleatorie din întregul dreptului. Coerența și
completitudinea sistemului juridic, revelate prin interpelări reciproce aleatorii dinspre
subiectul de drept înspre drept și, invers, dinspre drept înspre subiectul de drept, pot fi
înglobate într-o proprietate fundamentală a sistemului juridic: omogenitatea.
Omogenitatea dreptului presupune simultan coerența și completitudinea și vizează
deopotrivă dimensiunea statică a dreptului, a totalității normelor juridice în vigoare, și
dimensiunea dinamică a dreptului, a încorporării de noi norme juridice.

III. Logica gandirii juridice

1. Principiile logice în gândirea juridică

Principiile logice sunt legi de maximă generalitate care guvernează gândirea în

general, independent de ceea ce se gândește. Ele aparțin exclusiv sintaxei, structurii
gândirii și a limbajului, constituind cele mai generale cadre de stabilire a validității
operaţiilor logice. Diverse câmpuri epistemice sunt guvernate de principii particulare, a
căror valabilitate, însă, vizează doar domeniul respectiv, dar legile logice, fiind de
maximă generalitate, se aplică oricărui act de gândire. Dacă principiile logice sunt legile
gândirii, iar gândirea este utilizată în orice câmp epistemic, știința însăși, dreptul și
gândirea juridică, trebuie să respecte principiile logice. După cum observa L.
Wittgenstein, principiile logice, având forma unor tautologii, nu comunică nimic, nu
exprimă stări de fapt, ci doar cele mai generale raporturi ale lucrurilor.
Gândirea este guvernată de patru principii logice: principiul identităţii, principiul
noncontradicţiei, principiul terţului exclus şi principiul raţiunii suficiente. Primele trei
principii au fost formulate de Aristotel, iar al patrulea de Leibniz. Fiecare principiu
vizează cele trei niveluri: cel sintactic sau logic, referitor la structura și forma gândirii,
cel semantic sau epistemologic, referitor la conţinutul noţiunilor, propozițiilor sau
judecăţilor și nivelul pragmatic sau ontologic, referitor la ceea ce există în realitate.
Cadrul sintactic de aplicare a celor patru principii este determinat de cele două
coordonate fundamentale: „în acelaşi timp” şi „sub acelaşi raport”.

1.1. Principiul identității

Principiul identității presupune că, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice
formă logică (noţiune, propoziţie logică, inferență) în cadrul unui act de gândire și orice
obiect gândit sunt identice cu ele însele – A este A.

40
 Aristotel este cel care a caracterizat identitatea astfel: „Cuvântul Acelaşi, Identic se
întrebuinţează mai întâi în sens accidental… Pe lângă Acelaşi, Identicul în sens
accidental, mai e Identicul în sine, care se întrebuinţează în atâtea sensuri câte are şi
Unul în sine. Căci Identicul în sine se zice despre lucrurile a căror materie e una, fie ca
specie, fie ca număr, cât şi despre aceea a căror substanţă este una. De aici reiese
limpede că identitatea este un fel de unitate, o unitate de existență a unei pluralități
sau aceea care rezultă din considerarea mai multor lucruri ca unul, ca atunci când
spunem că un lucru este identic cu sine, caz în care același lucru e socotit ca două
lucruri... Căci accidentele unui lucru trebuie să fie accidentele celuilalt”.
 La rândul său, Leibniz formulează principiul identității astfel: „Fiecare lucru este ceea
ce este. Și în atâtea exemple câte vreți, A este A, B este B. Voi fi ceea ce voi fi. Am scris
ceea ce am scris. Și nimic în versuri ca și în proză este nimic sau puțin lucru.
Dreptunghiul echilateral, această figură este un dreptunghi... Non-A este non-A... Dacă
A este non-B, urmează că A este non-B”.

La nivel sintactic, principiul identității este valabil pentru toate formele logice:
noțiuni, propoziții/judecăți și raționamente, și presupune că orice noțiune, concept sau
termen este identic cu sine, păstrând același înțeles și aceeași semnificație, orice
propoziție sau judecată este echivalentă cu sine, păstrând aceeași valoare logică, și orice
raționament este identic cu sine, păstrând aceeași structură și conducând la aceeași
concluzie. Referindu-se la principiul identității în dimensiunea sintactică, Aristotel
considera că o gândire validă operează numai cu noțiuni exacte și strict determinate: “e
peste putinţă să gândeşti dacă nu te gândeşti la un anumit lucru. Pentru ca aceasta să fie
posibil, trebuie ca fiecărui lucru anumit să i se dea un nume anumit. Să rămână deci
stabilit… cuvântul trebuie să aibă un sens, şi anume un sens determinat”. Dacă gândirea
operează cu noțiuni care sunt formulate în limbaj prin cuvinte, noțiunile și cuvintele
corespund diferitelor obiecte concrete sau ideale care alcătuiesc realitatea. Respectarea
principiului identității presupune că în cadrul aceluiași discurs rațional, noțiunile și
cuvintele își păstrează înțelesul, își conservă semnificația, adică reprezintă același
obiect. De aici rezultă că ori de câte ori obiectul suferă modificări esențiale, trebuie
modificată noțiunea, în sensul adecvării acesteia la obiect.
La nivel semantic, principiul identității se raportează la problema adevărului și a
falsității propozițiilor sau judecăților, în sensul în care, dacă o propoziție este adevărată,
dacă există corespondență între ceea ce se enunță și realitate, atunci ea este adevărată,
corespunde realității.
La nivel pragmatic sau ontologic, cel al obiectelor existente în realitate care
posedă proprietăți, principiul identității presupune că orice obiect este identic cu sine și
dacă posedă o proprietate, atunci posedă acea proprietate. Ceea ce presupune nu doar că
pe tot parcursul enunțării nu este schimbat obiectul din realitate despre care se enunță,
ci că obiectul însuși este același pe tot parcursul discursului. La limită, identitatea pură
este restrânsă la truisme sau tautologii, în sensul în care, acceptând ideea de
permanentă schimbare a realității și a obiectelor care o compun, definirea unui concept
este imposibilă întrucât nu este branșată la fluxul permanent de modificări ale
obiectului, ignoră transformările din realitate. Consecința este res de re non predicatur:
tot ceea ce se poate spune întemeiat, justificat, despre ceva din realitate este o simplă
tautologie și nec plus ultra. Însă, în plan pragmatic și ontologic, afirmarea identității,
afirmarea că A este A, nu exprimă nici proprietăți, nici raporturi de incluziune sau
apartenență, nici apartenența la ceea ce există, nici operația de identificare, ci enunță
persistența esenței dincolo de contingență, incidental, accidental, presupune o selecție și

41
o fixare: A este A, nu în sensul în care există A, ci în sensul în care A a rămas, este în
continuare A și nu altceva.
Principiul identității impune concomitent trei exigențe în ceea ce privește
gândirea, indiferent de forma discursivă pe care o îmbracă:
1. În primul rând, pe tot parcursul discursului, obiectul gândirii, acel ceva despre
care se gândește, trebuie să rămână acelaşi.
2. În al doilea rând, pe tot parcursul discursului, noțiunile utilizate trebuie să se
refere la același obiect din realitate, adică să aibă același înțeles.
3. În al treilea rând, pe tot parcursul discursului, propoziţiile utilizate trebuie
menținute cu aceeaşi valoare de adevăr.
Gândirea care se conformează acestor exigențe inerente principiului identității
este univocă, în sensul în care prin claritate şi precizie înlătură posibilitatea unor erori
logice numite sofisme de limbaj, generate de ambiguitatea discursului care se pretează la
interpretări viciate. Astfel de sofisme de limbaj sunt echivocaţia, amfibolia și accentul.
Echivocaţia este o eroare provocată de omonimie, adică de folosirea unui semn
(cuvânt) cu sensuri diferite sau cu înțelesuri diferite. Semantic, cu excepția limbajelor
formale construite tocmai în vederea asigurării univocității, în limbaj, corespondența
dintre semn (cuvânt) și obiectul din realitate (noțiune) este multivocă, un semn (cuvânt)
indicând mai multe obiecte (noțiuni), caz în care este vorba despre polisemie și
omonimie sau invers, aceluiași obiect (sau aceleiași noțiuni) corespunzându-i mai multe
semne (cuvinte), caz în care este vorba de sinonimie. În cazul omonimiei, dacă sensurile
sunt total diferite, riscurile echivocației sunt reduse, fără a fi înlăturate complet. În cazul
polisemiei, însă, atunci când semnul (cuvântul) are sensuri diferite, dar înrudite, riscul
încălcării principiului identității este sporit, utilizarea aceluiași semn (cuvânt) cu un alt
înțeles fiind mult mai facilă prin înrudirea sensurilor, care constituie, însă, noțiuni
diferite. Sinonimia, în schimb, permite utilizarea mai multor semne pentru aceeași
noțiune, fără riscul echivocației.
Amfibolia este o eroare ce apare în cazul în care un discurs este ambiguu din
cauza nerespectării regulilor sintactice de formulare a enunțurilor.
Accentul este o eroare de ambiguitate generată de o accentuare sau o intonare a
unui cuvânt într-o propoziţie.
Împotriva acestor sofisme de limbaj se impune verificarea înțelesului cuvintelor,
ceea ce se poate realiza numai prin intermediul definiției.

1.2. Principiul necontradicției

 Platon este primul care formulează principiul necontradicției în Euthydemos, însă

Aristotel îi conferă statutul de principiu necesar în Metafizica: „...este peste putință ca
unuia și aceluași subiect să i se potrivească și totodată să nu i se potrivească sub același
raport unul și același predicat... Acest principiu este cel mai sigur dintre toate, căci el
surprinde în sine caracteristicile arătate mai sus. Într-adevăr, este peste putință ca un
om să-și poată închipui că unul și același lucru este și totodată nu este”.
 De asemenea, Leibniz afirmă că „o propoziție este adevărată sau falsă”, ceea ce
prusupune că „o propoziție nu poate să fie adevărată și falsă în același timp”, însuși
principiul necontradicției, și „nu se poate ca o propoziție să nu fie nici adevărată nici
falsă”, ceea ce reprezintă principiul terțului exclus.

La nivel pragmatic, ontologic, este imposibil ca un obiect din realitate să posede și

să nu posede aceeași proprietate, în același timp și sub același raport.

42
 La nivel semantic, două propoziţii contradictorii, propoziția și negația ei, nu pot fi
adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
Principiul a fost demonstrat de Aristotel prin procedeul reducerii la absurd –
pornind de la ideea că principiul necontradicției nu este valabil, reies o sumă de
consecințe:
În primul rând, dacă este posibil ca un obiect din realitate să posede și să nu
posede o proprietate în același timp și sub același raport, obiectele nu ar avea
proprietăți esențiale, ci numai accidentale, întrucât numai accidentalul poate să fie sau
să nu fie. Unele proprietăți sunt esențiale, în sensul în care nu pot lipsi pentru ca un
obiect să fie ceea ce este. Proprietățile accidentale pot exista, dar pot să și lipsească. Dacă
admitem că orice proprietate poate să fie și să nu fie în același timp, atunci toate
proprietățile sunt accidentale, esențialul însuși confundându-se cu ceea ce este
contingent. În al doilea rând, dacă A este non-A, atunci este și non-B, deci este și B, ceea
ce atacă însuși principiul identității. În al treilea rând, adevărul ar fi falsul, fiindcă orice
propoziție poate fi în același timp și sub același raport, falsă. Având în vedere aceste
consecințe absurde, se infirmă ipoteza nevalabilității principiului necontradicției.
Gândirea care respectă principiul necontradicției este o gândire lipsită de
contradicții, consistentă, coerentă. Anumite inferențe, cele imediate sau cele disjunctive,
derivă din acest principiu: dacă este adevărat că A este B, atunci este fals că A nu este B.
De multe ori este mai facilă demonstrarea propoziției contrare pentru proba falsității
unei propoziții. Cu toate acestea, există anumite contradicții care pot fi demonstrate și
care constituie paradoxuri sau antinomii, în sensul în care din adevărul propoziției
decurge falsitatea sa și invers, din falsitatea propoziției derivă adevărul ei. Spre exemplu,
paradoxul mincinosului care pretinde că minte.

1.3. Principiul terțului exclus (tertium non datur)

 Aristotel este cel care formulează principiul terțului exclus, netratându-l, însă, ca pe
un principiu: „Dar nu e cu putință nici ca să existe un termen mijlociu între cele două
membre extreme ale unei contradicții, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie
afirmat sau negat fiecare predicat”. „Principiul că un predicat trebuie să fie ori afirmat,
ori negat despre un subiect este cerut de demonstrația care utilizează reducerea la
imposibil”; „...orice afirmație și orice negație este sau adevărată sau falsă”.
 Leibniz este cel care a formulat cu claritate principiul terțului exclus, prin raportare
la principiul necontradicției și operând o strictă distincție între cele două: „Principiul
necontradicţiei este, în general, o propoziţie este sau adevărată sau falsă, ceea ce
conţine două enunţuri adevărate: unul, că adevărul şi falsul nu sunt compatibile în
aceeaşi propoziţie, sau că o propoziţie nu ar putea să fie adevărată şi falsă în acelaşi
timp; celălalt, că opusul sau negaţia adevărului şi falsului nu sunt compatibile, sau că
nu există mijlociu între adevărat şi fals, sau că nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici
adevărată, nici falsă”.

Principiul necontradicției prevede că două propoziții contradictorii nu pot fi

ambele adevărate, lăsând, însă, posibilitatea ca ambele să fie false. Principiul terțului
exclus tranșează această ultimă posibilitate, afirmând că două propoziții contradictorii
nu pot fi ambele false în același timp și sub același raport. Dacă principiul
necontradicției afirmă o imposibilitate, aceea că nu se poate să fie și A și non-A, de unde
rezultă că dacă una este adevărată, atunci cealaltă este falsă, principiul terțului exclus

43
afirmă o necesitate, trebuie să fie ori A ori non-A, de unde rezultă că, dacă una este falsă,
cealaltă este adevărată.
La nivel pragmatic, ontologic, principiul terțului exclus presupune că un obiect
trebuie să posede sau să nu posede o anumită proprietate; la nivel semantic, presupune
că este necesar ca o propoziție să fie sau să nu fie adevărată.

1.4. Principiul rațiunii suficiente

 Principiul rațiunii suficiente a fost formulat de Leibniz: „Există de asemenea două

feluri de adevăruri, cele de raționament și cele de fapt. Adevărurile de raționament
sunt necesare și opusul lor e imposibil, iar cele de fapt sunt contingente și opusul lor
este posibil. Când un adevăr este necesar, îi putem găsi temeiul prin analiză,
rezolvându-l în idei și adevăruri mai simple, până ajungem la cele primtive”.
„Raționamentele noastre sunt întemeiate pe două mari principii: principiul
contradicției, în virtutea căruia socotim fals tot ce cuprinde în sine o contradicție, și
adevărat, ceea ce este opus falsului, adică în contradicție cu acesta; și principiul
rațiunii suficiente, în virtutea căruia considerăm că nici un fapt nu poate fi adevărat
sau real, nici o propoziție veridică, fără să existe un temei, o rațiune suficientă pentru
care lucrurile sunt așa și nu altfel, deși temeiurile acestea, de cele mai multe ori, nu ne
pot fi cunoscute”. Leibniz observă că problema adevărurilor de rațiune este
guvernată de principiul necontradicției, pe când problema adevărurilor de fapt este
stabilită de principiul rațiunii suficiente, surprinzând distincția dintre corectitudinea
gândirii și întemeierea ei. Principiul raţiunii suficiente permite întemeierea,
fundamentarea raţionamentelor, fără a stabili şi corectitudinea lor formală, care este
asigurată de aplicarea principiilor identităţii, necontradicţiei şi terţului exclus. Un
raţionament poate fi corect din punct de vedere formal, dar neîntemeiat de către
premisele sale. Prin întemeierea adevărului premiselor se poate asigura validitatea
raționamentului, fiindcă, pornind de la premise adevărate, printr-un raţionamentul
valid din punct de vedere formal, adevărul premiselor va fi conservat și transmis
concluziei, care în mod cert va fi adevărată.

Principiul rațiunii suficiente mai poartă denumirea de principiul condiționării și

presupune că relația de condiționare dintre obiectele din realitate, respectiv dintre
propozițiile care exprimă cunoștințe despre aceste obiecte din realitate, are loc între
condiție și condiționat sau consecință, între ceea ce condiționează, constituind temeiul,
și ceea ce este condiționat sau întemeiat de condiția respectivă. Condiționarea
presupune că prezența sau absența condiției determină prezența sau absența
condiționatului. Prin urmare, la nivel semantic, presupune că orice adevăr este
condiționat de alte adevăruri pe care se și întemeiază. La nivel pragmatic, ontologic,
condiționarea ilustrează principiul determinismului, care presupune că orice obiect din
realitate are un temei în virtutea căruia există așa și nu altfel, și implică faptul că orice
proprietate este condiționată de alte proprietăți pe care se și întemeiază. La nivel
sintactic, principiul rațiunii suficiente presupune că validitatea propoziției condiționante
determină valoarea de adevăr a propoziției condiționate. Operația logică prin care se
realizează întemeierea se numește inferență, demonstrațiile fiind alcătuite din sume de
inferențe.
Relația de condiționare poate fi de mai multe feluri. Condiționarea cauzală se
exprimă de regulă prin „dacă p atunci q”. Condiția necesară, sine qua non, este cea în
absența căreia consecința nu apare, dar pe care nu o poate întemeia, și este exprimată de

44
regulă prin expresia „dacă nu...”. Condiția suficientă este cea care produce consecința,
dar nu singură, și este exprimată de regulă prin expresia „dacă...”. Condiția necesară și
suficientă se exprimă prin „dacă și numai dacă” și singură declanșează consecința.
Principiul rațiunii suficiente impune ca acceptarea sau respingerea unei
propoziții să se facă doar pe baza unui temei care să justifice acceptarea sau respingerea
ei. Încălcarea principiului rațiunii suficiente presupune două atitudini ale subiectului
angajat în gândire: fie acceptarea adevărului unor idei nedemonstrate, ceea ce
presupune angajarea gândirii într-un parcurs dogmatic, religios, mistic sau iraţional, fie
respingerea adevărului a ceea ce este demonstrat, ceea ce implică un tip particular de
reflecție, scepticism sau agnosticism. De la condiția ca acceptarea sau respingerea unei
propoziții să se facă doar pe baza unui temei care să justifice acceptarea sau respingerea
există unele excepții – anumite temeiuri sunt acceptate ca fiind adevărate fără ca o
demonstrare să fie necesară sau chiar posibilă. Astfel de temeiuri de la care se poate
porni în gândire sunt propoziții al căror adevăr este dincolo de orice dubiu și care
reprezintă anumite tipuri de judecăți-argumente, precum axiomele, legile, regulile sau
definițiile.
Axiomele sunt propoziţii care exprimă un adevăr fundamental, evident, admis
fără demonstraţie, de pildă, „întregul este mai mare decât o parte a lui”; „două mărimi
egale cu a treia sunt egale între ele”; „ceea ce este caracteristic pentru toată clasa de
obiecte este caracteristic şi pentru fiecare element”.
Legile sunt judecăţi care reflectă legăturile, relaţiile esenţiale, necesare, generale,
stabile dintre obiectele şi fenomenele naturii, societăţii, gândirii, de pildă, legea
contrapoziţiei în logica enunţurilor.
Regulile sunt judecăţi care exprimă norme, exigenţe ş.a. după care se desfăşoară
anumite acţiuni, proceduri, procese raţionale, de pildă, regulile termenilor şi premiselor
în silogismul categoric, regulile distribuirii termenilor (subiectului şi predicatului) în
propoziţiile categorice.

2. Noțiunea juridică

2.1. Definiție, structură

Realitatea ca atare este alcătuită din obiecte particulare, adică din toate acele
entități despre care se poate raţiona sau vorbi cu sens. Noțiunea este intrinsec legată de
cunoaștere, de epistemologie, în sensul în care gândirea logică se raportează la realitate
și la obiectele particulare ce alcătuiesc realitatea, prin intermediul noțiunii.
Gândirea formală, ca proces abstract, presupune variabile logice și constante
logice.

 Variabilele logice nu presupun un obiect particular, ci oricare dintre obiectele

particulare ale unei clase, ale unei mulțimi, reprezentând fie noțiuni, fie propoziții.
 Constantele logice reprezintă relațiile dintre variabile, sau operațiile formale în care
sunt antrenate. Având în vedere că propozițiile sunt formate din noțiuni și că relațiile
la rândul lor reprezintă noțiuni, noțiunea reprezintă elementul structural
fundamental al oricărui act de gândire.

45
 Geneza unei noțiuni pornește de la empiric, de la expunerea subiectului care
gândește la obiectul particular al gândirii, ipoteză care generează o sumă de senzații,
percepții și reprezentări asupra obiectului, variabile și individualizate. Noțiunea se
formează printr-o sinteză a cunoștințelor referitoare la un obiect particular din realitate,
concret sau imaginar. Aceasta presupune în primul rând o selecție și o abstractizare din
multitudinea de senzații, percepții și reprezentări individualizate generate empiric de
experimentarea mai multor obiecte particulare, a ceea ce este unic și constant.
Posibilitatea de a desprinde ceea ce este unic și constant dintr-un obiect
particular reprezintă problema filosofică ridicată de Thales și căreia Platon i-a oferit un
răspuns prin teoria formelor. Poziția platonică a constituit în istoria gândirii europene
baza nominalismului, care consideră că semnul, numele, cuvântul este cel care
desemnează direct obiectul ca fiind același, noțiunea nefiind altceva decât cuvântul
însuși. Neexistând în mod independent de subiect, realitatea este alcătuită doar din
entități particulare care sunt denumite cu același semn, nume, cuvânt, concept, noțiune
pe baza unor grade de similitudine. Dacă acceptăm că obiectele există independent de
subiect, obiectele însele din realitate au o sumă de proprietăți, atunci noțiunea
corespunde acelor proprietăți ale obiectelor particulare care rămân constante dincolo
de senzațiile, percepțiile, reprezentările variabile individualizate ale subiectului, dincolo
de multitudinea aparențelor schimbătoare. Noțiunea, atunci, surprinde proprietățile
invariabile ale obiectelor particulare, eliminând proprietățile variabile și reținându-le
doar pe acelea stabile, numai pe cele care fac ca un obiect să fie ceea ce este. Prin
urmare, dacă noțiunea reține numai acele proprietăți necesare, ea exprimă esența
obiectului.
Noțiunile nu sunt imuabile sau fixe, ci au un caracter istoric, reflectând
transformările de conținut ale obiectelor. Esențialul este ceea ce rămâne invariabil în
timp și spațiu dintr-o multitudine de obiecte individuale, iar tot ceea ce variază, apare și
dispare, există și nu există, nu reprezintă decât proprietăți contingente, neesențiale,
superficiale. Prin reținerea esenței obiectului, a tot ceea ce este invariabil din toate
obiectele particulare, noțiunea are un caracter general, conținând toate proprietățile
comune și exprimând însăși clasa sau mulțimea alcătuită din obiectele particulare ce au
acele proprietăți, ca un întreg, ca o unitate.
Noțiunea ca exprimare a unei clase sau mulțimi de obiecte particulare ca unitate
presupune o colecție cu obiecte ce pot fi diferențiate între ele. Prin urmare,
determinarea noțiunii presupune determinarea mulțimii, care se poate face fie extensiv,
fie intensiv. Prin determinarea extensivă sunt indicate toate obiectele particulare
conținute în mulțime. Prin determinarea intensivă este indicată o proprietate a mulțimii.
Principiul abstracțiunii presupune că orice proprietate determină o mulțime, prin urmare,
dacă un obiect are o anumită proprietate, atunci el aparține unei mulțimi care este
determinată de proprietatea respectivă.
Orice noțiune este dependentă de exprimarea sa într-o formă verbală, lingvistică.
Obiectul din realitate, concret sau imaginar, este reprezentat în limbaj printr-o formă
verbală, iar în gândire prin noțiune. Fiecare noțiune are un înțeles fără de care nu poate
exista. De regulă, cuvântul are ca înțeles o anumită noțiune și invers, noțiunea este
înțelesul cuvântului. Însă înțelesul noțiunii, fiind asociat de forma lingvistică în care se
exprimă noțiunea, poate fi dat fie de un cuvânt singular, fie de un grup de cuvinte
(cuvinte determinate prin atribute, sintagme, propoziții determinative asociate unui
nume, fraze determinative asociate unui nume). Faptul că înțelesul unei noțiuni se poate
stabili uneori numai prin asocierea acesteia cu un grup de cuvinte probează că noțiunile
sunt mai numeroase decât cuvintele singulare și că nu există în limbă cuvinte singulare

46
adecvate pentru orice noțiune. Totodată, același cuvânt poate reprezenta mai multe
noțiuni, ceea ce pune problema polisemiei și omonimiei, iar aceeași noțiune poate fi
exprimată prin cuvinte diferite, dar sinonime. Reglarea înțelesului cuvintelor se
realizează prin context: cu cât contextul conține mai multe elemente, cu atât sensul
cuvântului este mai precis și invers, cu cât contextul este mai sărac, cu atât rămân
deschise mai multe căi de interpretare. Fiecare cuvânt are un sens și prin urmare
desemnează o noțiune.

Omonimie:

47
Sinonimie:

Din analiza structurii noțiunii reiese că aceasta nu poate fi redusă la cuvântul care
o exprimă. Structura noțiunii rezultă din geneza ei, din faptul că exprimă mulțimea de
obiecte individuale și totodată mulțimea proprietăților comune, esențiale, ale acestor
obiecte. Dimensiunea noțiunii care se referă la obiectele individuale conținute în
mulțime se numește sferă (extensiune), iar dimensiunea care se referă la proprietățile
comune obiectelor din mulțimea respectivă se numește conținut (intensiune). Prin
urmare, enunțul „toți A sunt B” poate fi interpretat fie în sensul în care toți A sunt incluși
în sfera lui B, fie în sensul în care toți A posedă atributul B. La fel cum noțiunea are sferă,
în care sunt incluse obiectele realității, și conținut, în care sunt incluse proprietățile
esențiale ale obiectelor, cuvintele au semnificație și sens, semnificația fiind
corespunzătoare sferei, iar sensul corespunzând conținutului.
În ceea ce privește raportul dintre noțiuni, dacă o noțiune include o altă noțiune
în sfera ei, aceasta din urmă o include pe prima în conținutul său – dacă genul include
specia în sferă, specia include genul în conținut. Ceea ce conduce la formularea legii
variației inverse a sferei și conținutului: între noțiunile aflate într-un raport de ordonare
(supraordonare sau subordonare), gen-specie, cu cât crește sfera, cu atât scade conținutul,
și invers, cu cât sfera scade, cu atât conținutul crește. În mod firesc, sfera genului este mai
mare decât sfera speciei, întrucât obiectele din realitate aparținând speciei sunt incluse
în mulțimea genului. Specia presupune însă proprietăți suplimentare față de
proprietățile genului, de aceea conținutul speciei, fiind mai detaliat, este mai mare decât
conținutul genului. Prin urmare, dacă noțiunile se află într-un raport gen-specie, ordinii
crescânde a sferei îi corespunde ordinea descrescândă a conținutului și invers.
Noțiunea reprezintă o formă a gândirii abstracte, care nu există ca atare în
realitate și care exprimă esența obiectelor sau mulțimea obiectelor cu o anumită
proprietate ca o unitate.

2.2. Clasificare

Noțiunile se clasifică în mai multe feluri, după sferă și după conținut.

 După sferă, noţiunile pot fi cognitive sau pragmatice, vide sau nevide, individuale
sau generale, informale sau formale.

48
 1. cognitive sau pragmatice;
Sunt cognitive noţiunile a căror sferă (extensiune) există în mod obiectiv. Sunt
pragmatice noţiunile a căror sferă (extensiune) este determinată convențional.
Majoritatea noțiunilor juridice sunt noțiuni pragmatice, întrucât extensiunea lor este
determinată convențional.

2. vide sau nevide;

Este vidă noţiunea a cărei sferă (extensiune) nu conţine nici un element (obiect)
în realitate, adică nu are semnificaţie reală; în caz contrar, noţiunea este nevidă.
Noțiunile vide, la rândul lor, se împart în:
- noțiuni logic-vide, alcătuite din elemente contradictorii și, prin urmare, este
imposibil să le corespundă un obiect în realitate, de exemplu – dreptul de posesie
ca stare de fapt (de vreme ce posesia este o stare de fapt și presupune însăși
absența existenței unui drept real, dreptul la posesie ca stare de fapt reprezintă o
contradicție)
- noțiuni factual-vide, lipsite de semnificaţie reală doar prin raportare la
experiența dintr-un anumit moment, de exemplu – dreptul de emfiteoză,
recunoscut în dreptul roman ca drept real principal, nu mai este consacrat în
dreptul privat continental contemporan

3. individuale sau generale;

Noţiunea individuală sau singulară este cea care se referă la un obiect individual
sau la o singularitate din realitate, de regulă exprimată verbal prin nume proprii sau
prin formule descriptive. În acest caz, mulțimea sferei are un singur element (obiect).
Noțiunea generală presupune că în sfera ei intră cel puţin două elemente (obiecte).
Noțiunile cu cel mai mare grad de generalitate sunt categorii logice, precum categoriile
ontologiei (formă, conținut, spațiu, timp) sau cele dintr-un domeniu al cunoașterii care
sunt categoriile domeniului respectiv.

4. informale sau formale

Noțiunea informală este cea utilizată independent de sistematizarea logică, care
nu are o definiție precisă, proprietățile nu sunt întotdeauna în concordanță cu definiția și
între proprietăți există adesea contradicții. Prin urmare, în ceea ce privește o noțiune
informală, nu se poate stabili întotdeauna dacă un obiect face sau nu parte din sfera
noțiunii. Noțiunea informală ține de utilizarea personală, prin urmare, de regulă, subiecți
diferiți nu posedă aceeași noțiune informală. Cu toate acestea, există un nucleu comun
tuturor acestor noțiuni informale, în măsura în care există un minimum de proprietăți
recunoscute de toți subiecții. Prin urmare, orice noțiune informală va avea o sferă
alcătuită din nucleu, în care obiectele pot fi plasate cu ușurință, și dintr-o margine care
este nederminată și imprecisă.
Noţiunea formală are o sferă precisă, plasarea oricărui obiect mental înăuntrul
sau în afara sferei noțiunii făcându-se cu ușurință. De regulă, noțiunea formală este
rezultatul unei elaborări sistematice și este dezvoltată logic în diverse domenii.

 După conţinut, noțiunile pot fi concrete sau abstracte, relative (corelative) sau
nerelative (absolute), pozitive sau negative.

1. concrete sau abstracte;

Deși orice noțiune, prin natura sa, este o abstracţie, prin însăși geneza lor fiind
rezultatul unui proces de abstractizare, în funcție de gradul de abstractizare, noțiunile

49
sunt concrete sau abstracte. Noțiunile concrete se aplică la obiecte din realitate
existente, la lucruri concrete, perceptibile. Noțiunile abstracte nu pot fi corelate cu ceva
care există ca atare în realitate, și sunt rezultatul înțelegerii proprietăților ca fiind
separate de obiectele din realitate, și considerate în sine ca obiecte. Noțiunile abstracte
sunt cele care reflectă însuşiri, raporturi, relaţii considerate în sine.

2. relative (corelative) sau nerelative (absolute);

Noțiunile relative sau corelative sunt cele definite una relativ la alta.
Noțiunile nerelative sau absolute sunt cele ale căror conţinut au sens de sine
stătător.

3. pozitive sau negative

Noţiunile pozitive sunt cele formate prin definirea cu ajutorul unor proprietăți
date și exprimă prezenţa anumitor proprietăți ale anumitor obiecte. Noţiunile negative
sunt cele formate prin negarea proprietăților noțiunilor pozitive și exprimă absenţa
anumitor proprietăți la anumite obiecte. De regulă se formează de la cele pozitive prin
negaţie, cu ajutorul prefixelor de negaţie: non, ne, i, a ş.a.
Anumite cuvinte, deși au o semnificație negativă, sunt, din punct de vedere logic,
pozitive: fals, surd, bolnav, diform, prost. De asemenea, unele cuvinte, deși au o doar o
formă negativă, exprimă, din punct de vedere logic, noțiuni pozitive: anticorp,
antimaterie, antiparticulă. Unele noțiuni negative formate prin negarea unor noțiuni
pozitive, având și o formă lingvistică negativă, pot avea o semnificaţie pozitivă:
incontestabil (sigur), incoruptibil (cinstit), necondiţionat (absolut). Formal, o noţiune
oarecare pozitivă (A) se transformă (prin negaţie) într-o noţiune negativă (non-A).
Semnificația lui non-A poate fi: absenţa lui A, sau orice obiect în afară de A, sau orice
obiect de acelaşi gen, diferit de A.

2.3. Raporturile dintre noțiunile juridice

 Din punctul de vedere al sferei, noțiunile se pot afla într-un raport de identitate,
încrucișare, ordonare sau excluziune.

1. Noțiunile se află într-un raport de identitate (sunt identice) dacă au aceeași

sferă. Doar atunci când noțiunea este interpretată într-un sens idealizat, absolut,
identitatea de sferă atrage și identitatea de conținut. Dacă prin noțiune se înțelege doar
ceea ce este dat prin definiție, nu este necesar ca identitatea de sferă să atragă și
identitatea de conținut.

2. Noțiunile se află într-un raport de încrucișare (sunt încrucișate) dacă și numai

dacă doar o parte din obiectele lor sunt comune, fiecare noțiune având obiecte în sfera
proprie în afara sferei celeilalte.

3. Noțiunile se află într-un raport de ordonare dacă și numai dacă sfera uneia este
inclusă în sfera alteia, fără ca noțiunile să fie identice. Raportul de ordonare presupune o
sferă supraordonată care include sfera subordonată, noțiunea supraordonată numindu-
se gen, iar cea subordonată, specie. Genul este noţiunea care, sub aspectul sferei, include
integral specia, iar, sub cel al conţinutului, este inclusă total în conţinutul speciei. Specie
este noţiunea care, sub aspectul conţinutului, include integral genul, iar, sub cel al sferei,
se include total în sfera genului. Genul cel mai apropiat de o anumită specie se numeşte

50
gen proxim, iar proprietățile speciei prin care se deosebeşte de gen se numeşte diferenţă
specifică.

4. Noțiunile se află într-un raport de excluziune atunci când sferele lor nu au nici
un obiect comun.

 Din punctul de vedere al conținutului, noțiunile pot fi comparabile sau

necomparabile. Noțiunile necomparabile se referă la domenii diferite ale realului,
domenii între care pot exista doar legături laxe, la nivel categorial sau pur formal,
nu și legături concrete. Sferele noțiunilor necomparabile se exclud prin definiție.
Doar noțiunile comparabile se pot afla într-un raport contradictoriu, contrar,
subcontrar.

1. Noțiunile sunt într-un raport contradictoriu atunci când una se caracterizează

tocmai prin absența proprietăților celeilalte. Între noțiunile contradictorii nu există
mulțimi intermediare și fiecare dintre ele este negația celeilalte. Raportul contradictoriu
este fundamentat pe principiul terțului exclus, prin urmare, noțiunile contradictorii nu
pot fi enunțate nici ca adevărate, nici ca false în același timp despre același subiect.

2. Noțiunile se află într-un raport de contrarietate sau incompatibilitate atunci

când au proprietăți opuse, inverse. Între noțiunile contrare există cel puțin o mulțime
intermediară, prin urmare, noțiunile contrare nu sunt una negația celeilalte. Raportul de
contrarietate este fundamentat pe principiul necontradicției, prin urmare, noțiunile
contrare nu pot fi enunțate ca adevărate în același timp despre același subiect, dar pot fi
enunțate ca false în același timp.
Noțiunile ale căror sfere nu au nici un element comun se află într-un raport de
excluziune, care poate fi de două feluri: de contrarietate și de contradicție. Diferența
dintre contrarietate și contradicție constă în faptul că primul raport este dat de
proprietățile inverse ale noțiunilor, pe când cel de-al doilea raport este dat de
proprietăți opuse ca prezență și absență.

3. Noțiunile se află într-un raport de subcontrarietate atunci când sunt negația

unor noțiuni contrare. Noțiunile subcontrare împart totalitatea elementelor în două
mulțimi și au o submulțime comună. Raportul de subcontrarietate se fundamentează pe
principiul terțului exclus, prin urmare, noțiunile subcontradictorii pot fi afirmate ca
adevărate în același timp despre același subiect, dar nu pot fi enunțate ca false în același
timp.

2.3. Erori privind noțiunile juridice

Erorile privind noțiunile sunt cauzate de o determinare deficitară a sferei și

conținutului unei noțiuni. Motivul pentru care apar erori în construirea raționamentelor
care au ca rezultat o concluzie falsă este faptul că o aceeași expresie lingvistică poate fi
folosită în trei sensuri distincte:
1. suppositio simplex – atunci când expresia lingvistică este utilizată pentru a
indica un obiect concret din realitate;
2. suppositio formalis – atunci când expresia lingvistică este utilizată pentru a
determina însăși mulțimea obiectelor;

51
 3. suppositio materialis – atunci când expresia lingvistică este considerată ca
expresie lingvistică.

2.4. Operații logice cu noțiunile juridice

Operațiile logice sunt utilizate pentru a construi noțiuni noi sau pentru a deriva
noțiuni din alte noțiuni. Operațiile logice cu noțiuni sunt: definiția, generalizarea și
specificarea, diviziunea și clasificarea, analiza și sinteza.

1) Definiția

Definiția este operația logică prin care se indică proprietățile esențiale ale unui
obiect, prin urmare, doar cele caracteristice unei noțiuni și care o disting pe aceasta de
toate celelalte noțiuni.

Structura definiției presupune următoarele elemente:

1. ceea ce se definește, numit definit sau definiendum,
2. partea prin care se definește, numită definitorul sau definiens,
3. relația de definiție dintre definiendum și definiens.

Definirea se poate realiza prin următoarele procedee:

1. prin exemplificare – atunci când se enunță un obiect din sfera definitului;
2. prin enumerare – atunci când sunt identificate toate obiectele cunoscute din
sfera definitului;
3. prin indicare (definiție ostensivă sau demonstrativă) – atunci când, pragmatic,
performativ, se indică obiectul definit;
4. prin sinonimie – atunci când o noțiune este definită prin altă noțiune cu același
înțeles;
5. prin stipulare – atunci când se stabilește semnificația definitului fie într-un
context specific, fie pentru viitor;
6. prin gen proxim și diferență specifică – atunci când, pe baza asemănării
definitului cu alte noțiuni, acesta este inclus într-un gen, urmând a fi identificate
proprietățile diferite ale definitului de celelalte specii. Acest procedeu presupune
stabilirea unor relații de subordonare sau coordonare. Definirea prin acest procedeu
presupune că genul în care este inclus definitul este proxim, imediat supraordonat, iar
diferența definitului de celelalte specii din genul proxim trebuie să fie specifică, proprie.

Definirea corectă presupune respectarea anumitor reguli: regula adecvării, regula

ireflexivității, regula asimetriei, regula clarității și regula formei afirmative.
1. Regula adecvării presupune că, prin definiție, sfera definitului și sfera
definitorului trebuie să coincidă – definitio conveneat omni et soli definito. În caz contrar,
definiția este fie prea largă, fie prea restrânsă.
2. Regula ireflexivității presupune că nimic nu trebuie definit prin sine, idem per
idem. În caz contrar, definiția este tautologică.
3. Regula asimetriei presupune că definitorul nu trebuie să implice definitul. În
caz contrar se creează un cerc vicios – circulus in definiendo.
4. Regula clarității presupune că orice definiție trebuie să utilizeze termeni
univoci. Prin folosirea unor termeni figurați, neclari sau polisemantici definiția nu este
eficientă.

52
 5. Regula formei afirmative presupune că definitorul trebuie să indice ceea ce
definitul este, nu ceea ce nu este.

2) Generalizarea și specificarea

 Specificarea noțiunii este operația logică prin care se construiește specia dintr-un
gen al său. Prin specificare se trece la noțiunea subordonată, cu sfera mai
restrânsă.
 Generalizarea noțiunii este operația logică prin care se construiește genul dintr-o
specie a sa. Prin generalizare se trece la noțiunea supraordonată, cu sfera mai
largă.

Specificarea și generalizarea sunt operații logice inverse una alteia și ambele

presupun o variere cantitativă a sferei noțiunii, care se poate realiza fie acționând
asupra sferei, fie asupra conținutului.
Asupra sferei se poate acționa prin reunirea sau intersecția sferelor.
Generalizarea se realizează când asupra sferei se acționează prin reunirea sferelor
speciilor cu care se aseamănă noțiunea pentru a obține genul. Specificarea se realizează
atunci când sfera noțiunii este împărțită în specii, operația numindu-se intersecție a
sferelor.
Asupra conținutului se poate acționa prin determinare sau abstractizare. Mijlocul
este oferit de legea raportului invers dintre variația sferei și variația conținutului – când
conținutul unei noțiuni crește sau se micșorează, sfera noțiunii se micșorează sau crește.
Dacă la conținutul unui gen se adaugă proprietatea care constituie diferența specifică a
uneia din speciile sale, operația se numește determinare și se obține acea specie. Dacă
din conținutul unei specii se elimină proprietatea care reprezintă diferența specifică,
operația se numește abstractizare, și se obține genul.

3) Diviziunea și clasificarea

Diviziunea noțiunii este operația logică prin care se descompune genul în speciile
sale.
Clasificarea noțiunii este operația logică prin care se alcătuiește genul din speciile
sale.
Diviziunea și clasificarea sunt operații logice inverse care se deosebesc de
specificare și generalizare prin faptul că, în loc de o singură noțiune, fie se pornește de la
mai multe noțiuni, fie se ajunge la mai multe noțiuni.
Diviziunea presupune utilizarea diferenței specifice ca fundament al diviziunii.
Prezența, absența sau variațiile diferenței specifice utilizate drept fundament determină
toate speciile genului. Cele mai sigure diviziuni sunt dihotomiile, care presupun
împărțirea genului în două specii.
Clasificarea presupune utilizarea diferenței specifice drept criteriu al clasificării.
Prin utilizarea criteriului se obține gruparea speciilor în gen.

4) Analiza și sinteza

Dacă diviziunea și clasificarea presupun trecerea de la gen la specie, respectiv de

la specie la gen, analiza și sinteza permit trecerea de la întreg la părțile lui și invers, de la
parte la întreg.

53
  Analiza este operația logică prin care se descompune întregul în părțile lui.
 Sinteza este operația logică prin care se compune întregul din părțile lui.

Analiza și sinteza sunt operații inverse una alteia. Dacă prin diviziune se obțin
specii care au toate proprietățile genului, prin analiză se obțin părți, care nu posedă
toate proprietățile întregului. Rolul sintezei este de a verifica analiza. Analiza și sinteza
sunt operații logice utilizate ori de câte ori se pune problema cercetării structurii interne
a unui obiect.

3. Propoziția și judecata

3.1. Noțiunea de propoziție și noțiunea de judecată

Alături de noțiune, propoziția logică sau judecata reprezintă una dintre formele
logice. Cele două noțiuni, de propoziție și judecată, deși pot fi folosite cu același sens,
presupun obiecte distincte. În gândire, noțiunile nu sunt izolate, ci sunt prinse într-o
rețea de raporturi sub forma unor enunțuri care reprezintă, formal, propoziția logică.
Enunțul, din punct de vedere semantic, se referă la o stare de lucruri din realitate care
poate fi afirmată sau negată. Asertarea propoziției, adică afirmarea sau negarea ei, se
numește judecată. Având în vedere că implică asertarea propoziției logice de către
subiect, judecata se circumscrie mai curând unei dimensiuni pragmatice, în sensul în
care presupune o analiză sub aspect psihologic sau sociologic și nu logic. Dacă judecata
presupune asertarea propoziției logice, aceasta din urmă reprezintă enunțul care poate
fi afirmat sau negat.
Orice propoziție logică se exprimă în limbaj, are o formă lingvistică, aceeași
propoziție logică având proprietatea de a fi exprimată lingvistic în mai multe feluri. În
acest caz, toate enunțurile lingvistice care exprimă propoziția logică au un același înțeles
dat de propoziția logică pe care o exprimă.
Propoziția logică, prin urmare, exprimă relația dintre noțiuni, ca relație. Dacă este
asertată propoziția logică, ea se numește judecată. Forma lingvistică în care poate fi
exprimată propoziția logică se numește enunț. Dacă propoziția logică presupune o
relație între noțiuni, enunțul presupune o relație între cuvinte.
Deopotrivă propoziției logice și enunțului le corespunde o stare de lucruri din
realitate pe care propoziția logică și enunțul o reprezintă. Relația dintre obiectele din
realitate este reprezentată de propoziția logică, iar aceasta din urmă, în măsura în care
corespunde celei dintâi, este bilvalentă, în sensul în care poate fi ori adevărată, ori falsă.
Astfel, judecata presupune afirmarea sau negarea de către un subiect a stărilor de
lucruri din realitate reprezentate de propoziția logică prin enunț.

3.2. Propoziția juridică și norma juridică

Pentru Kelsen, obiectul științei juridice este dreptul alcătuit din norme juridice și
comportamentul uman, însă numai în măsura în care acesta reprezintă conținutul unor
norme juridice – în calitate de condiții sau urmări ale normei de drept. Ceea ce are loc în
realitate, relațiile interumane și comportamentul uman în general, fac obiectul științei

54
juridice doar în măsura în care sunt transformate printr-o normă juridică în raporturi
juridice. Din faptul că știința juridică înțelege comportamentul uman în măsura în care
constituie conținutul unei norme juridice sau este determinat de norme juridice, reiese
faptul că știința juridică reprezintă o interpretare normativă a unor stări de lucruri din
realitate și a relațiilor dintre astfel de stări de lucruri din realitate determinate de norma
juridică. Definițiile prin care în știința juridică sunt descrise aceste relații sunt propoziții
juridice și nu constituie ele însele norme juridice, ci judecăți ipotetice prin care se afirmă
că, dată fiind o normă juridică sau dreptul însuși, în anumite condiții determinate de
către drept, trebuie să apară anumite urmări determinate de către drept.
Normele juridice nu sunt judecăți, în sensul că printr-o normă juridică nu se
afirmă ceva despre un obiect, ci sunt permisiuni, obligații sau interdicții. Orice normă
juridică are o formulare lingvistică, este exprimată prin cuvinte și propoziții care pot lua
forma și a unor enunțuri care aparent se referă la realitate, la ceea ce este, creând
impresia că prin astfel de norme sunt constatate anumite stări de lucruri din realitate.
De exemplu:

 art. 23 Constituția României: Libertatea individuală

(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
 art. 188 Cod Penal: Omorul
(1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
 art. 64 Cod de Procedură Civilă: Procedura de judecată. Căi de atac
(3) Încheierea nu se poate ataca decât odată cu fondul.
 art. 28 Cod Civil: Capacitatea civilă
(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu.
Dacă propoziția juridică despre norma cuprinsă în art. 23 din Constituție reia
conținutul lingvistic al normei, afirmând că norma juridică analizată transformă
libertatea individuală și siguranța persoanei în obiecte inviolabile, această propoziție
juridică este falsă, întrucât starea de lucruri din realitate, ceea ce este, infirmă caracterul
inviolabil al libertății individuale și siguranței persoanei. Pentru a descrie în mod corect
norma juridică, propoziția juridică ar fi trebuit să conțină în formularea sa faptul că
norma cuprinsă în art. 23 din Constituție prevede că libertatea și siguranța persoanei
sunt protejate la nivel constituțional și că se instituie deopotrivă un drept la libertate și
siguranță individuală ca permisiune pentru orice subiect de drept și, corelativ, o
interdicție cu caracter general de a aduce atingere acestor drepturi.
Indiferent de forma lingvistică prin care se exprimă norma juridică, trebuie făcută
distincția dintre norma care presupune întotdeauna permisiuni, obligații sau interdicții
și propozițiile juridice care descriu norma juridică sau dreptul în general. Această
distincție dintre norma juridică și propoziția juridică fundamentează distincția dintre
știința dreptului sau doctrina juridică, care vizează cunoașterea dreptului, și Suveran ca
autoritate juridică ce are rolul de a produce dreptul. Știința dreptului, prin propoziții
juridice nu poate decât să descrie dreptul și nu poate produce ea însăși norme cu
caracter obligatoriu și prescriptiv. Propozițiile juridice implicând descrieri ale normelor
juridice ca obiecte ale realității pot fi, astfel, adevărate sau false și sunt guvernate de
principiile logicii aristotelice, pe când normele juridice însele nu pot fi adevărate sau
false, fiindcă nu presupun descrierea unui obiect din realitate, ci prescripții, caz în care
pot doar exista sau nu, pot fi valabile sau nu. Propozițiile juridice care afirmă ceva
despre normele juridice fiind guvernate de regulile logicii aristotelice, pot regla logic,
55
indirect, normele juridice. De exemplu, două norme juridice se contrazic și, prin urmare,
nu pot fi simultan valabile, dacă propozițiile juridice despre cele două norme juridice se
contrazic. De asemenea, o normă juridică poate fi derivată din altă normă juridică dacă
propozițiile juridice care o descriu pot alcătui o inferență.

3.3. Clasificarea propozițiilor și a judecăților

Cea mai generală clasificare a propozițiilor presupune două categorii – propoziții

simple, în care se stabilesc raporturi dintre noțiuni, subiect logic și predicat logic, și
propoziții compuse, care reprezintă conexiuni între propoziții simple.
În structura propoziției simple intră subiectul logic, predicatul logic și conectorul.
Subiectul logic este noțiunea care reprezintă obiectul din realitate despre care se
afirmă sau se neagă ceva.
Predicatul logic este noțiunea care reprezintă proprietatea subiectului logic, acel
ceva care se afirmă sau se neagă.
Conectorul exprimă faptul că proprietatea aparține sau nu aparține obiectului.
Cel mai uzual sistem de clasificare aparține logicii tradiționale, care vizează nu
propozițiile, ci judecățile. Aristotel este cel care a generat acest sistem de clasificare în
Organon, sistem care a fost definitivat de Immanuel Kant. Judecățile se împart după
calitate, cantitate, relație și modalitate.

1) După calitate, judecățile pot fi afirmative, negative, indefinite

Criteriul calității are în vedere conectorul – dacă exprimă apartenența
proprietății la obiect, atunci judecata este afirmativă, iar dacă exprimă neapartenența
proprietății la obiect, atunci judecata este negativă. Prin urmare, printr-o judecată
afirmativă se arată că obiectul posedă proprietatea, iar printr-o judecată negativă că nu
posedă proprietatea. Pe lângă judecățile afirmative și negative, există judecata indefinită,
numită și infinită sau limitativă, care este o judecată afirmativă cu predicat negativ.

2) După cantitate, judecățile pot fi universale, particulare, singulare

Criteriul cantității are în vedere felul subiectului – dacă subiectul presupune o
mulțime de obiecte din realitate luată în întregime, atunci judecata este universală, dacă
subiectul presupune o parte nedeterminată a unei mulțimi de obiecte din realitate,
atunci judecata este particulară, iar dacă subiectul presupune un obiect individualizat
din realitate, atunci judecata este singulară.
După criteriul combinat al calității și cantității, judecățile pot fi universal-
afirmative, universal-negative, particular-afirmative, particular-negative.
Judecata universal-afirmativă este de forma (A) Toți S sunt P. Judecata universal-
negativă este de forma (E) Nici un S nu este P. Judecata particular-afirmativă este de
forma (I) Unii S sunt P. Judecata particular-negativă este de forma (O) Unii S nu sunt P.
Din punctul de vedere al raportului dintre sfera subiectului și sfera predicatului,
judecățile pot presupune mai multe raporturi între sfere.
Judecata universal-afirmativă presupune fie un raport de identitate între sfera
subiectului și cea a predicatului, fie un raport de ordonare între sfere, sfera subiectului
fiind subordonată sferei predicatului.
Judecata universal-negativă presupune un raport de excluziune între sferele
subiectului și a predicatului.

56
 Judecata particular-afirmativă presupune fie un raport de identitate a sferelor, fie
un raport de ordonare, de subordonare sau supraordonare, fie un raport de încrucișare.
Judecata particular-negativă presupune fie un raport de supraordonare a sferei
subiectului cu cea a predicatului, fie de încrucișare, fie de excluziune a sferei subiectului
și cea a predicatului.

3) După relație, judecățile pot fi categorice, ipotetice, disjunctive

Criteriul relației are în vedere felul în care, într-o judecată sau propoziție, se
exprimă relația dintre subiect și predicat.
Judecata este categorică atunci când predicatul este afirmat fără condiție, sub
forma S este P.
Judecata este ipotetică atunci când când predicatul este afirmat cu condiție, sub
forma dacă A, atunci B.
Judecata este disjunctivă atunci când mai multe predicate sunt afirmate într-o
condiționare reciprocă, sub forma A este B sau C.
Judecata ipotetică este definită în opoziție cu judecata categorică: dacă predicatul
este afirmat fără condiție, atunci judecata este categorică, iar dacă este afirmat sub
condiție, este ipotetică. Judecata ipotetică poate consta fie într-o afirmare sau negare
condiționată a ceva despre ceva, fie în exprimarea unei relații de condiționare dintre
subiect și predicat, care exprimă existența unei legături necesare între subiect și
predicat în sensul în care ultima, consecința, decurge din prima, condiție. Din acest ultim
punct de vedere, relația de condiționare dintre condiție și consecință este supusă
principiului rațiunii suficiente. Ori de câte ori judecata ipotetică exprimă o condiționare
necesară și suficientă, condiția necesară și suficientă este unică, și judecata ipotetică este
exclusivă, iar când exprimă o condiționare doar suficientă, judecata ipotetică este
neexclusivă.
Judecata disjunctivă implică prezența mai multor predicate conexate prin „sau”.
Dintre toate predicatele posibile enunțate, cel puțin sau cel mult unul aparține
subiectului, fără a se cunoaște care dintre ele. Judecata disjunctivă poate avea același
subiect, sub forma A este B sau C, sau subiecte diferite, sub forma A este B sau C este D.
Judecata disjunctivă poate fi exclusiv-disjunctivă sau inclusiv-disjunctivă.
Judecata exclusiv-disjunctivă poate fi de două feluri. Atunci când predicatele se
află într-un raport de contrarietate, adică nu au elemente comune, dar nu epuizează
întreaga sferă a mulțimii din care aparțin, predicatele pot fi afirmate împreună despre
același subiect. Raportul dintre predicate se supune principiului contradicției, caz în care
predicatele nu pot aparține în același timp subiectului, dar toate pot lipsi.
Atunci când predicatele se află într-un raport de contradicție, adică nu au
elemente comune, dar epuizează întreaga sferă a mulțimii din care aparțin, predicatele
nu pot fi nici afirmate, nici negate împreună despre același subiect. Raportul dintre
predicate se supune principiului necontradicției și principiului terțului exclus. Având în
vedere că această propoziție articulează însăși logica diviziunii, judecata se mai numește
și judecată divizivă.
Atunci când între predicate există un raport de subcontrarietate, sferele nu se
exclud, dar epuizează întreaga sferă a mulțimii din care aparțin, predicatele nu pot fi
negate simultan, dar pot fi afirmate simultan. Raportul dintre predicate se supune
principiului terțului exclus, iar judecata se numește inclusiv-disjunctivă.

4) După modalitate, judecățile pot fi apodictice sau de necesitate, problematice

sau de posibiltiate, asertorice sau de realitate

57
 Conectorul indică faptul că proprietatea aparține sau nu obiectului, însă această
apartenență poate fi gradată: în mod necesar, în mod posibil sau în mod simplu.
Judecata este apodictică sau de necesitate dacă exprimă apartenența sau
neapartenența necesară a unei proprietăți.
Judecata este problematică sau de posibilitate dacă exprimă apartenența sau
neapartenența posibilă a unei proprietăți.
Judecata este asertorică sau de realitate dacă exprimă apartenența sau
neapartenența de fapt a unei proprietăți, fără a indica necesitatea sau posibilitatea.

5) Clasificarea modernă a propozițiilor împarte propozițiile după criteriul

gradului de complexitate în simple și compuse.
Propoziția simplă sau atomică este cea care nu conține ca elemente alte
propoziții, precum propoziția complexă, ci doar termeni și relații.
Propozițiile simple pot fi, după felul predicatului, atributive, relaționale sau
existențiale.
Propozițiile atributive sau de inerență sunt cele prin care predicatul atribuie o
proprietate unui obiect individual.
Propozițiile relaționale sau de relație sunt cele în care predicatul exprimă o
relație între mai multe subiecte.
Propozițiile existențiale sunt cele care presupun un cuantificator de existență
(este=există) și care afirmă că o clasă este sau nu vidă. Prin urmare, toate propozițiile
existențiale sunt generale, cele afirmative indicând că există cel puțin un obiect, iar cele
negative că nu există niciun obiect într-o anumită mulțime.
Dacă propozițiile singulare implică relații între obiecte individuale, cele generale
implică relații între mulțimi de obiecte. Dacă propozițiile particulare au semnificație
existențială, afirmând existența unor obiecte, cele universale nu au această semnificație.
Dacă propozițiile particulare au un caracter existențial, cele universale au un caracter
ipotetic, fiind propoziții condiționale. Toți S sunt P devine Dacă ceva este S, atunci este P.
Această interpretare este contraintuitivă, în măsura în care se consideră că toate
propozițiile au un caracter existențial, presupunând existența obiectelor la care se
referă. Însă numai propozițiile particulare și singulare au semnificație existențială
exprimând situații de fapt, și nu pot fi deduse din propozițiile universale, care sunt
propoziții condiționale, ipotetice și exprimă legături necesare.

3.4. Relații interpropoziționale

Aristotel a fost primul care a analizat relațiile de opoziție dintre propoziții,

ulterior Apuleius (125-180), revenindu-i lui Boethius (480-524) sarcina de a elabora
pătratul logic al opoziției propozițiilor, unde sunt reprezentate relațiile logice dintre
propozițiile universal afirmative (A), universal negative (E), particular afirmative (I) si
particular negative (O).

58
 Lectura pătratului lui Boethius relevă următoarele relații interpropoziționale:
contradicția, contrarietatea, subcontrarietatea și subalternarea.
Propozițiile A față de O și E față de I se află într-un raport de contradicție, ceea ce
presupune că nu pot fi simultan adevărate sau false.
Propozițiile A față de I și E față de O se află într-un raport de subalternare, ceea
ce presupune că dacă propoziția universală, A sau E, este adevărată, atunci propoziția
particulară, I sau O, este falsă, și invers, dacă propoziția universală, A sau E, este falsă,
atunci propoziția particulară, I sau O, este adevărată.
Propozițiile A și E se află într-un raport de contrarietate, ceea ce presupune că
nu pot fi simultan adevărate, dar pot fi false simultan.
Propozițiile I și O se află într-un raport de subcontrarietate, ceea ce presupune
că nu pot fi simultan false, dar pot fi adevărate simultan.
Cele patru relații interpropoziționale de opoziție analizate de Boethius sunt
prelucrate în clasificarea contemporană, care descoperă în cadrul relației de
subalternare două relații distincte, cea a implicației și cea a replicației, la care se
adaugă alte două relații interpropoziționale care nu sunt de opoziție, independența și
echivalența.
Independența presupune că valoarea logică a unei propoziții nu influențează
valoarea logică a celeilalte, spre exemplu, in cazul unor enunțuri care aparțin unor
domenii diferite. Propoziția Toți S sunt P și propoziția Toți P sunt S se află într-o relație
de independență, fiindcă, dacă prima propoziție este adevărată, a doua poate fi
adevărată sau falsă.
Echivalența presupune că valoarea de adevăr a unei propoziții este asociată cu
aceeași valoare de adevăr a celeilalte propoziții. Propoziția Unii S sunt P se află într-o
relație de echivalență cu propoziția Unii P sunt S fiindcă adevărul sau falsitatea uneia
implică adevărul sau falsitatea celeilalte.
Implicația se mai numește supraimplicație și presupune că adevărul unei
propoziții este asociat cu adevărul celeilalte, dar falsitatea ei este asociată fie cu
adevărul, fie cu falsitatea (indeterminare). Relației de implicație îi corespunde în
pătratul lui Boethius relația de subalternare. Toți S sunt P implică Unii S sunt P.
Replicația este operația conversă implicației, se mai numește subimplicație sau
supraalternare, și presupune că falsitatea unei propoziții este asociată cu falsitatea
celeilalte, dar adevărul este asociat fie cu adevărul, fie cu falsitatea (indeterminare). Unii
S sunt P se află într-o relație de replicație cu Toți S sunt P. Replicația este guvernată de
principiul condiționării necesare.

59
 Contrarietatea se mai numește incompatibilitate și presupune că adevărul unei
propoziții este asociat cu falsitatea celeilalte, dar falsitatea este asociată fie cu adevărul
fie cu falsitatea (indeterminare). Toți S sunt P și Niciun S nu este P se află într-o relație de
contrarietate. Contrarietatea este supusă principiului necontradicției, în sensul în care
cele două propoziții nu pot fi adevărate simultan, dar pot fi false simultan.
Subcontrarietatea presupune că falsitatea unei propoziții este asociată cu
adevărul celeilalte, dar adevărul este asociat fie cu adevărul, fie cu falsitatea
(indeterminare). Unii S sunt P se află într-o relație de subcontrarietate cu Unii S nu sunt
P. Relația de subcontrarietate este supusă principiului terțului exclus, în sensul în care
cele două propoziții nu pot fi false simultan, dar pot fi adevărate simultan.
Contradicția presupune că valoarea de adevăr a unei propoziții este asociată cu
valoarea de adevăr opusă a celeilalte propoziții. Toți S sunt P și Unii S nu sunt P se află
într-o relație de contradicție. Simultan, propozițiile nu pot fi nici adevărate, nici false,
ceea ce face relația de contradicție să fie supusă deopotrivă principiului necontradicției
și al terțului exclus.

3.5. Inferența

Relațiile interpropoziționale, cu excepția celei de independență, creează

raționamente, noțiune care are în prezent un conținut mai curând psihologic, termenul
logic fiind cel de inferență. Regulile de inferență, urmărind relațiile interpropoziționale,
presupun transformarea enunțurilor independent de conținutul lor semantic, indiferent
de semnificație. Fiind o tehnică de derivare a unei propoziții din alte propoziții, inferența
reprezintă o operație logică.
Ca structură, inferența cuprinde premise, care sunt propozițiile date, din care
derivă concluzia, noua propoziție. O sumă de propoziții este inferență dacă:
1. Există anumite propoziții date, premisele.
2. Din propozițiile date rezultă o propoziție nouă în raport cu primele, concluzia.
3. Premisele reprezintă condiția fie suficientă, fie necesară a concluziei (în sensul în
care nu mai este necesar altceva pentru derivarea concluziei).
4. Concluzia reprezintă consecința fie necesară, fie suficientă a premiselor (în sensul
în care, dacă premisele sunt date, în mod necesar concluzia trebuie să rezulte).
Prin urmare, legătura dintre premise și concluzie se supune principiului rațiunii
suficiente, care fundamentează toate raționamentele. Deși premisele pot fi multiple,
concluzia este unică. O inferență este validă, corectă, dacă premisele implică concluzia.
Prin combinarea celor trei criterii ale inferenței, adevărul premiselor, validitatea
inferenței și conclusivitatea inferenței, rezultă următoarele raporturi:

Adevărul premiselor Validitate Conclusivitate

Adevărat Valid Conclusiv
Adevărat Nevalid Neconclusiv
Fals Valid Neconclusiv
Fals Nevalid Neconclusiv

Pentru a fi adevărată concluzia, inferența trebuie să fie validă și să aibă premise

adevărate. Inferența validă cu premise adevărate se numește conclusivă, singura care
asigură concluzii adevărate, demonstrate. Inferența neconclusivă poate asigura aleatoriu
și concluzii adevărate, dar nedemonstrate.
60
 Logica tradițională clasifică inferențele după o sumă de criterii. După direcția
inferenței de la general la particular inferențele sunt deductive și inductive. După
numărul premiselor, inferențele deductive se clasifică în imediate și mediate. După felul
premiselor, inferențele mediate se clasifică în categorice, ipotetice și disjunctive. După
cantitatea cazurilor examinate, inferențele inductive se clasifică în complete și
incomplete.

3.5.1. Inferențele deductive

Inferențele deductive sunt cele care pornesc de la general la particular și se

împart în două categorii –imediate și mediate.

1) Inferențele deductive imediate:

Inferențele imediate sunt cele care derivă dintr-o singură premisă. După felul
raportului dintre premisă și concluzie, inferențele imediate se împart în educții sau
echivalențe și opoziții.

1)1. Educțiile (echivalențele):

Educțiile sunt acele inferențe deductive imediate prin care concluzia se obține
prin transformarea subiectului și predicatului premisei, fie prin transpunerea unuia în
locul altuia, fie prin negarea lor, fie prin ambele operații. Operațiile prin care se
realizează educțiile sunt obversiunea, conversiunea, contrapoziția și inversiunea.
1. Obversiunea este operația logică prin care din premisă se derivă o concluzie cu
același subiect, dar cu predicat contradictoriu. Premisa se numește obvertendă, iar
concluzia se numește obversă. Prin obversiune, dacă premisa este afirmativă, concluzia
devine negativă și cu predicat negativ, iar dacă permisa este negativă, concluzia devine
afirmativă cu predicat negativ. Obversiunea are la bază legea dublei negații – prin
introducerea a două negații (sau a unui număr par de negații) în premisă, se obține o
propoziție echivalentă. Echivalența este asigurată de faptul că negația conectorului și
negația predicatului sunt echivalente. Prin aplicarea obversiunii rezultă următoarele
echivalențe:

61
 1. toți S sunt P e echivalent cu niciun S nu este nonP
2. niciun S nu este P e echivalent cu toți S sunt nonP
3. unii S sunt P e echivalent cu unii S nu sunt nonP
4. unii S nu sunt P e echivalent cu unii S sunt nonP

2. Conversiunea este operația logică prin care din premisă se derivă concluzia
care are ca subiect predicatul premisei și ca predicat subiectul premisei. Premisa se
numește convertendă, iar concluzia se numește conversă. Această operație logică se
fundamentează pe faptul că punctul de plecare al gândirii este relativ, iar ceea ce a fost
gândit ca predicat într-o propoziție poate deveni subiect al altei propoziții. Prin
aplicarea conversiunii rezultă că universalele afirmative converse una alteia sunt
independente, nu se implică una pe alta (dacă toți S sunt P nu înseamnă că și toți P sunt
S), și reies următoarele echivalențe:

1. particulara afirmativă este echivalentă cu conversa (unii S sunt P e echivalent

cu unii P sunt S și reciproc)
2. universala negativă este echivalentă cu conversa (niciun S nu este P e
echivalent cu niciun P nu este S)
3. universala afirmativă implică conversa particularei afirmative (toți S sunt P
implică unii P sunt S)

Prin aplicarea obversiunii și a conversiunii rezultă următoarele relații:

1. toți S sunt P implică unii P nu sunt nonS

2. niciun S nu este P e echivalent cu toți P sunt nonS
3. unii S sunt P e echivalent cu unii P nu sunt nonS

3. Contrapoziția este operația logică prin care din premisă se derivă o concluzie
care are ca subiect negația predicatului premisei și ca predicat fie subiectul premisei, fie
negația subiectului premisei. În primul caz se realizează o contrapoziție parțială, în cel
de-al doilea, o contrapoziție totală. Prin aplicarea contrapoziției reies următoarele
relații:

1. toți S sunt P e echivalent cu niciun nonP nu este S

2. toți S sunt P e echivalent cu toți nonP sunt nonS
3. niciun S nu este P implică unii nonP sunt S
4. niciun S nu este P implică unii nonP nu sunt nonS
5. unii S nu sunt P e echivalent cu unii nonP sunt S
6. unii S nu sunt P implică unii nonP nu sunt nonS

4. Inversiunea este operația logică prin care din premisă se derivă o concluzie
care are ca subiect negația subiectului premisei și ca predicat, fie predicatul premisei, fie
negația predicatului premisei. În primul caz se numește inversiune parțială, în cel de-al
doilea, inversiune totală sau obvertită. Prin aplicarea inversiunii reies următoarele
relații:

1. toți S sunt P implică unii nonS sunt nonP

2. toți S sunt P implică unii nonS nu sunt P
3. niciun S nu este P implică unii nonS sunt P
62
 4. niciun S nu este P implică unii nonS nu sunt nonP

Educțiile se supun următoarelor reguli:

1. propozițiile universal-negative (E) și particular-afirmative (I) sunt

convertibile, iar propozițiile particular-negative (O) nu se pot converti.
2. propozițiile universal-afirmative (A) și particular-negative (O) sunt
contraponibile, iar propozițiile particular-afirmative (I) nu se pot contrapune.
3. prin contrapoziție, propozițiile afirmative (A) devin universale (E), iar
propozițiile negative (E, O) devin particulare (I).
4. numai propozițiile universale se pot inversa, iar inversele lor sunt particulare

În logica modernă nu se admite inferența de la universal la parcular întrucât,

considerându-se că doar propozițiile particulare au caracter existențial iar cele
universale nu, nu se poate deduce existența dintr-o propoziție care nu o conține.

1)2. Opozițiile

Opoziția este inferența deductivă imediată în care concluzia are același subiect și
predicat cu premisa, dar care se deosebește de aceasta fie prin cantitate, fie prin calitate,
fie prin cantitate și calitate. Opoziția este o operație care se aplică prin lecturarea
pătratului lui Boethius și prin raportarea fiecărui tip de propoziție A, E, I, O la celelalte
trei, reieșind următoarele inferențe:

1. toți S sunt P implică unii S sunt P

2. niciun S nu este P implică unii S nu sunt P
3. falsitatea lui unii S sunt P, implică falsitatea lui toți S sunt P
4. falsitatea lui unii S nu sunt P implică falsitatea lui niciun S nu este P
5. toți S sunt P implică falsitatea lui niciun S nu este P
6. niciun S nu este P implică falsitatea lui toți S sunt P
7. falsitatea lui unii S sunt P implică unii S nu sunt P
8. falsitatea lui unii S nu sunt P implică unii S sunt P
9. toți S sunt P e echivalent cu falsitatea lui unii S nu sunt P
10. niciun S nu este P e echivalent cu falsitatea lui unii S sunt P
11. unii S sunt P e echivalent cu falsitatea lui niciun S nu este P
12. unii S nu sunt P e echivalent cu falsitatea lui toți S sunt P
În logica modernă, considerându-se că numai propozițiile particulare au
semnificație existențială, sunt păstrate numai relațiile 9-12.

2) Inferențele deductive mediate

Inferențele deductive mediate sunt cele în care concluzia se sprijină pe mai multe
premise și pot fi de trei feluri: ipotetice, disjunctive și categorice.

2)1. Inferențele ipotetice:

Inferențele deductive ipotetice sunt cele în a căror alcătuire intră propoziții
ipotetice. După ponderea propozițiilor ipotetice, inferența ipotetică poate fi pură sau
mixtă.

63
 Inferența ipotetică este pură și se mai numește silogism ipotetic atunci când toate
propozițiile sunt ipotetice (dacă p atunci q, dacă q atunci r  dacă p atunci r) exprimând
principiul consecința consecinței este consecința condiției, toate propozițiile fiind
constituite pe relația de condiționare, de implicație.
Inferența ipotetică este mixtă dacă numai prima premisă este ipotetică, premisa a
doua și concluzia fiind propoziții categorice. Inferența ipotetică mixtă poate exprima mai
multe raporturi de condiționare.
Atunci când exprimă un raport de condiționare suficientă:

1. adevărul condiției implică adevărul consecinței

2. falsitatea consecinței implică falsitatea condiției

Atunci când propoziția ipotetică este exclusivă, exprimă un raport de

condiționare suficientă și necesară:

1. adevărul consecinței implică adevărul condiției

2. falsitatea condiției implică falsitatea consecinței.

Atunci când propoziția ipotetică este neexclusivă se obțin paralogisme,

raționamente false.

2)2. Inferențele disjunctive:

Inferențele disjunctive sunt alcătuite din propoziții disjunctive ale căror predicate
sunt opuse, supuse principiului necontradicției și principiului terțului exclus. În
inferențele disjunctive mixte, numai premisa majoră este o propoziție disjunctivă, cea
minoră și concluzia fiind categorice.
Atunci când propozițiile sunt incompatibile, relația este supusă principiului
necontradicției care interzice ca propozițiile să fie adevărate simultan. Disjuncția trebuie
să fie exclusivă, fără a fi și completă. Prin urmare, adevărul unei propoziții implică
falsitatea celeilalte. Atunci când sunt numai două propoziții, chiar dacă nu sunt exclusive
dar disjuncția este completă, relația este supusă principiului terțului exclus. Propozițiile
nu pot fi simultan false, deci falsitatea uneia implică adevărul celeilalte.

2)3. Inferențele categorice:

Inferențele categorice sunt alcătuite din propoziții categorice. Într-un sens larg,
orice inferență mediată, ipotetică, disjunctivă sau categorică, este un silogism. Aristotel
definește silogismul ca fiind „o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul
urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat. Înțeleg prin expresia: din ceea ce a fost dat, ca
de aici rezultă totdeauna o consecință, iar prin această expresie din urmă, că nu mai este
nevoie de nici un alt termen din afară pentru a face consecința necesară”.
Din definiția dată de Aristotel silogismului, reiese că premisele trebuie să
constituie o condiție suficientă pentru obținerea concluziei, iar concluzia trebuie să
reprezinte o consecință necesară a premiselor.
Implicând deopotrivă termenii în dimensiunea intensională și extensională,
principiul care subîntinde silogismul a primit mai multe formulări:

- trei termeni care se includ succesiv unul în sfera celuilalt;

- ceea ce se atribuie tuturor, se atribuie și câtorva și unuia, iar ceea ce nu se
atribuia nici unuia, nu se atribuie nici câtorva, nici unuia (dictum de omni et nullo)

64
 - în formularea lui Leibniz, includentul includentului este includentul inclusului
(includens includentis est includens inclusi)
- sau genul genului este genul speciei sau specia speciei este specia genului.

Structural, silogismul se evidențiază prin următoarele:

1. conține trei termeni, denumiți major, mediu, minor, după mărimea sferei, unde
majorul și minorul se numesc extremi.
2. termenul mediu apare în ambele premise și nu apare în concluzie, având rolul de
a asigura legătura dintre extremi (M)
3. termenii extremi apar separat în câte o premisă și împreună în concluzie.
Termenul major este predicatul concluziei (P), iar termenul minor este subiectul
concluziei (S).
4. silogismul conține trei propoziții: două premise și o concluzie. Premisa care
conține termenul major se numește majoră, iar cea care conține termenul minor
se numește minoră.

Toți M sunt P.
Toți S sunt M.
 Toți S sunt P

Silogismul este guvernat de următoarele legi:

1. silogismul conține trei termeni

2. concluzia nu conține termenul mediu
3. un termen nu poate fi distribuit în concluzie dacă nu a fost distribuit în
premise
4. termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puțin una din premise
5. din două premise afirmative nu poate rezulta o concluzie negativă
6. din două premise negative nu poate deriva o concluzie
7. dacă o premisă este negativă, concluzia este negativă
8. dacă o premisă este particulară, concluzia este particulară
9. din două premise particulare nu se poate deriva o concluzie

3.5.2. Inferențele inductive

Dacă inferența deductivă pornește de la general la particular și presupune că

pornind de la premise adevărate concluzia nu poate fi falsă, în cazul inferenței inductive,
se pornește în sens invers, de la particular la general, și chiar dacă premisele sunt
adevărate, concluzia poate fi falsă. Rezultatul inferenței inductive constă într-o concluzie
probabilă. Inducția presupune întotdeauna generalizarea, iar concluzia inducției
presupune că ceea ce va fi în viitor se va asemăna cu trecutul.
Inferențele inductive pot fi de două feluri: de la particular la particular sau de la
particular la general. În acest din urmă caz, inducția poate fi universală (de la unii la toți)
sau statistică (de la unii la un procent). Inferențele inductive de la particular la particular
se împart în transducții și analogii. Inferențele inductive de la particular la general se
împart în inducții incomplete și complete.

1) Inferențe inductive de la particular la particular

65
1)1. Transducția

John Stuart Mill considera transducția ca fiind baza oricărui raționament.

Diferența transducției față de inducția propriuzisă constă în caracterul particular al
concluziei. Transducția se poate desfășura doar dacă există o idee mediatoare, o
proprietate remarcabilă comună:
S1 este caracterizat prin P1, P2… Pm
P1, P2…Pm caracterizează S1, S2… Sn
S1, S2…Sn sunt caracterizate prin P
 S este caracterizat prin P
Prin urmare transducția reclamă prezența a doi termeni și a unei premise medii:

 Pi, o proprietate, ca termen intensional

 S, o mulțime, ca termen extensional
 Și o premisă medie

De exemplu:
X este parte a unui grup
Y este parte a unui grup
Y este suspect de săvârșirea unei infracțiuni.
 X este suspect de săvârșirea unei infracțiuni.

1)2. Inferența prin analogie

Caracteristic inferenței prin analogie este faptul că transferarea notei de la un

obiect la altul are loc pe baza asemănării obiectelor și nu ca în cazul inferențelor
transitive (silogism) unde nota se transferă pe baza unei relații specific (incluziune a
claselor, integrarea părților, relații temporale, spațiale, etc). Nota care se transferă în
cazul inferenței prin analogie este o asemănare a obiectelor, independent de natura
obiectului.
X posedă a
Y seamănă cu X
 Y posedă a
De exemplu:
Actul juridic este o manifestare de voință.
Faptul juridic licit seamănă cu actul juridic.
 Faptul juridic licit este o manifestare de voință.

Axiomele pe care se întemeiază analogiile sunt următoarele:

1. Obiecte diferite au prorprietăți comune și proprietăți diferite

2. Între diferitele proprietăți ale aceluiași obiect există relații de dependență.
3. Raportul dintre asemănarea obiectelor și apartenența notelor se supune
principiului rațiunii suficiente

Din prima axiomă rezultă că transferul notei de la un obiect la altul prin relația de
asemănare nu este sigură. Mai mult, relația de asemănare nu este întotdeauna tranzitivă,
adică dacă X seamănă cu Y și Y seamănă cu Z, nu rezultă obligatoriu că X seamănă cu Z,
rezultatul variind. Dacă din premise adevărate și printr-o operație logic corectă se obțin

66
și concluzii adevărate și concluzii false, atunci concluzia este o proproziție problematică
și inferența se numește de probabilitate. Prin urmare, raționamentul trebuie completat
în felul următor:
X posedă a
Y seamănă cu X
 Y probabil posedă a
De exemplu:
Dreptul de proprietate implică atributele posesiei, folosinței și dispoziției.
Posesia ca stare de fapt seamănă cu exercitarea dreptului de proprietate.
 Posesia probabil implică atributele posesiei, folosinței și dispoziției.

Însă printr-o inferență prin analogie se poate ajunge și la concluzii certe, atunci
când nota sigur face parte din grupul notelor comune și transmiterea ei nu este
problematică. Dacă nota tranzitivă face parte din chiar mulțimea notelor care constituie
analogia, atunci inferența prin analogie este certă. De exemplu, în cazul modelelor, care
au o structură identică cu obiectul, în sensul în care sunt izomorfe.
De exemplu:
XYZ este triunghi dreptunghic.
ABC seamănă cu XYZ
 ABC este triunghi dreptunghic.
sau
Uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietății.
Ocupațiunea seamănă cu uzucapiunea.
 Ocupațiunea este un mod originar de dobândire a proprietății.

2) Inferențe inductive de la particular la general

Inducția incompletă și reducția

Inferența inductivă presupune trecerea de la particular și singular la general, de

la specie la gen și de la noțiunea individuală la specie.
Donația este contract.
Donația este act cu titlu gratuit
 Unele acte cu titlu gratuit sunt contracte

Legatul nu este contract

Legatul este cu un act cu titlu gratuit.
 Unele acte cu titlu gratuit nu sunt contracte.

Trecerea de la unii la toți ține de raportul de subalternare a propozițiilor: numai

falsitatea particularei oferă o concluzie certă, falsitatea universalei, iar din adevărul
particularei nu rezultă ceva cert cu privire la universală, care poate fi și adevărată și
falsă. Unii S sunt P nu contrazice că Toți S sunt P și nici că Unii S nu sunt P. Așadar, se
poate proceda în sens invers, în a deriva premisa sau una dintre premise, când sunt
două, din concluzie. Astfel de inferențe obținute prin derivarea premisei din concluzie se
numesc reductive. Reducția se opune deducției.
Reducția se întemeiază pe principiul rațiunii suficiente – atunci când concluzia
este suficientă, consecința este necesară. Deci concluzia este necesară, dar nu suficientă
și păstrează acest caracter de condiție necesară dar nu suficientă: este necesar ca Unii S

67
să fie P pentru ca toți S să fie P, dar nu este suficient. Prin urmare, concluzia inferenței
reductive are un caracter probabil.
Inducția incompletă este o inferență reductivă și este necesar ca propoziția din
premisă să fie nehotărâtă: unii S să nu excludă toți S. Propoziția particulară hotărâtă
numai unii S exclude posibilitatea generalizării. Unii S sunt specifii ale unui gen, sau
noțiuni dintr-o specie:
S1, S2, S3, S4, …, posedă n
S1, S2, S3, S4, …, sunt incluse în G

 G posedă probabil n.

Întrucât doar continuate la infinit dau experiența completă, concluzia inducției

este problematică, numindu-se inducție incompletă, amplifiantă sau baconiană, fiind
teoretizată de Francis Bacon.

IV. Logica subiectului

1. Teorii ale limbajului și limbajul juridic

Eugen Coșeriu afirmă în lucrarea Omul și limbajul său că limbajul este o activitate
umană specifică și apare ca vorbire sau discurs. Omul este o ființă vorbitoare sau chiar
singura ființă vorbitoare. Limbajul nu poate fi redus la o simplă activitate subiectivă ci,
ca vorbire, este întotdeauna o vorbire cu altul, esența limbajului exprimându-se în
dialog, în vorbirea unuia cu celălalt, în ceea ce interlocutorii au în comun. Vorbirea se
realizează întotdeauna în acord cu o tehnică determinată și condiționată istoric, adică în
acord cu o limbă. Vorbirea înseamnă întotdeauna a vorbi o limbă, fapt prin care
vorbitorul apare de fiecare dată drept membru al unei comunități determinate istoric.
Limba considerată izolat de vorbirea căreia îi corespunde este un fapt istoric obiectiv, un
obiect istoric materializat.
În raport cu limbajul s-au conturat trei perspective dominante – cea clasică sau
tradițională, cea structuralistă și cea pragmatică.

1.1. Teoria clasică sau tradițională

În ceea ce privește teoria clasică sau tradițională, aceasta pornește de la ideea

unei legături între ceea ce spunem prin limbaj și lumea înconjurătoare, în absența căreia
comunicarea nu ar fi posibilă. În lipsa unei corespondențe între limbaj și realitate, am
asista la un veritabil dialog al surzilor. Această idee de corespondență dintre propozițiile
utilizate în limbaj și fapte din lumea reală originează în filosofia antichității grecești.
Aristotel este cel care a afirmat că toate judecățile sau propozițiile noastre sunt
construite pe modelul subiect-predicat, în calitate de categorii logice, întotdeauna
gândirea operând cu un ceva la care se gândește (subiectul) și ceea ce se gândește
despre acel lucru (predicatul). Aristotel considera că acestei structuri logice a oricărei

68
propoziții sau judecăți formulate în limbaj îi corespunde o structură metafizică a lumii.
Astfel, lumea însăși, realitatea este constituită din obiecte care au diverse proprietăți –
accidentale sau contingente, pe care obiectele din realitate și le puteau pierde în
decursul timpului și proprietăți esențiale, pe care un obiect nu le-ar fi putut pierde fără
să dispară sau să se transforme într-un alt obiect. Dacă identificarea obiectelor din
realitate nu a ridicat dificultăți, nu același lucru se poate spune și despre proprietățile
obiectelor și apartenența lor la realitate. Această problematică a proprietăților
obiectelor a generat în perioada medievală așa-numita ceartă a universaliilor, care s-a
încheiat abia în secolul XIX, odată cu apariția logicii moderne.
Gotlob Frege este cel care a observat că expresiile oricărui limbaj pot fi împărțite
în două categorii: cele care numesc ceva din realitate și cele care se aseamănă unor
funcții din domeniul matematicii. Aceste funcții nu numesc proriu-zis nimic din realitate,
expresia căpătând sens doar atunci când adăugăm un element funcției. De exemplu, până
nu suplinim termenul lipsă, expresia „… este inculpat” nu are un sens în sine și nu îi
corespunde nimic în realitate. Abia după ce este completată expresia devine un nume,
dar nu un nume al unui obiect real, ci un nume al unui obiect abstract. Prin urmare,
expresiile care ocupau locul predicatului în logica aristotelică, potrivit logicii lui Frege
nu numesc nimic din realitate, proprietățile obiectelor nefiind un fel de obiecte ale lumii.
Concepția metafizică pe care era articulată atât viziunea lui Aristotel, cât și a
medievalilor și a modernilor, este cea potrivit căreia obiectele din realitate au
proprietăți esențiale și proprietăți accidentale, grupate în diferite categorii. La începutul
secolului XX, Ludwig Wittgenstein, în lucrarea sa Tractatus logico-philosophicus preia
problematica lansată de Frege și avansează o nouă metafizică – realitatea, de data
aceasta, este alcătuită nu din obiecte și proprietăți, ci din fapte. Pentru Wittgenstein,
despre obiectele din realitate luate separat nu se poate spune nimic, întrucât obiectele
din realitate nu există niciodată separat, ci doar în măsura în care sunt prinse în stări de
lucruri sau fapte care corespund propozițiilor noastre. Deci nu numele obiectelor
folosite separat trebuie să corespundă obiectelor distincte din realitate, ci propozițiile
trebuie să corespundă stărilor de fapte de realitate. În această perspectivă, proprietățile
obiectelor apar ca relații în care intră acestea în cadrul stărilor de fapt. Orice propoziție
ne spune că lucrurile stau într-un anumit fel, ilustrând un fapt, real sau posibil și având
întotdeauna o structură relaționară. Pentru Wittgenstein propozițiile chiar sunt
reprezentări ale faptelor pe care le descriu, iar numele sunt prinse împreună în cadrul
lor la fel cum obiectele sunt prinse împreună în stările de fapt din realitate. Propozițiile
simple sunt prinse împreună prin conectori logici, ilustrând felul în care faptele mai
complexe sunt compuse din fapte simple. Ceea ce reușește Wittgenstein este să ofere o
formulă pentru întregul schelet logic al relației de corespondență dintre limbaj și
realitate.

1.2. Teoria structuralistă

O a doua teorie asupra limbajului este cea structuralistă. Studiul limbajului ca

limbă permite separarea limbajului de condiționările și scopurile actelor de vorbire și
apropierea de ceea ce este universal în limbaj, scopurile ocazionale ale vorbirii devenind
simple posibilități ale limbajului și nu esență a acestuia. În plus, constatarea diversității
limbilor permite o separare ulterioară a limbajului de lucrurile desemnate, de unde
reiese că limbajul nu este o colecție de nume, de termeni, o arhivă sau o nomenclatură
pentru obiectele din realitate, deja date ca atare, că nu se datorează unei experiențe

69
extralingvistice și că nu există o determinare naturală între sunetele limbilor și
conținuturile pe care le poartă, ci acestea sunt arbitrare, condiționate istoric și nu
natural. Prin urmare o limbă este o sumă de posibilități de vorbire, deja realizate istoric
și care rămân încă de realizat. Limbajul este o activitate liberă, iar limba trebuie privită
mai curând ca un sistem deschis, în curs de creare, decât ca un sistem închis.
Funcția principală a limbajului este cea semnificativă. Limbajul nu poate fi redus
la instrumentalitatea sa, ca expresie sau produs al gândirii raționale sau logice. Această
tendință reductivă nu este lipsită de fundament, dar pe lângă raționalitate și logică, orice
altă manifestare a voinței sau afectului pot fi convertite în manifestări ale gândirii și
exprimate lingvistic. Limbajul exprimă în mod propriu doar conceptualul, dar nu doar
cel al gândirii raționale sau logice. După cum remarcă Eugen Coșeriu, „conceptual” nu
înseamnă doar „rațional” sau „logic”, iar reducerea faptului lingvistic sau a celui
conceptual la logos-ul rațional este o simplificare arbitrară a ceea ce se poate spune, a
logosului în totalitatea sa. Aristotel arăta cum limbajul ca atare, logosul semantic, este
anterior limbajului care afirmă sau neagă ceva în legătură cu ceva, logosului
propozițional. În limbajul ca atare, după Aristotel, nu se face încă disticția între existență
și inexistență, nici distincția între adevărat și fals, care apar doar în propoziție sau
judecată, adică în acel logos care convertește relațiile lingvistice în relații obiective,
referitoare la obiectele desemnate.
Limbajul nu poate fi redus nici la funcția sa de instrument al vieții practice, al
manipulării pragmatice dintre persoane și lucruri. Pentru manevrarea practică cu lumea,
conceptualul nu este absolut necesar, o comunicare practică regăsindu-se și în lumea
animală care nu dispune de limbaj propriu-zis.
Funcția semnificativă proprie limbajului este cea care îi conferă acestuia
autonomie, nefiind reductibil la instrumentalitatea sa rațională sau pragmatică. O astfel
de perspectivă asupra limbajului este cea structuralistă, prin care se înțelege cuvântul
sau faptul lingvistic în general ca expresie, semnificant, cu un conținut conceptual,
semnificat, uniunea dintre semnificant și semnificat constituind semnul. Perspectiva
structuralistă asupra limbajului îi este datorată lingvistului elveţian Ferdinand de
Saussure (1857-1913) care a înţeles limba ca un sistem de semne.
Spre deosebire de sensul tradiţional în care prin semn lingvistic se înţelege
legătura dintre un nume şi un lucru din realitate, Saussure a arătat că semnul are un
caracter dual, nu leagă un lucru şi un nume ci o reprezentare şi o ilustrare fonetică. Dacă
gândirea tradiţională înţelege prin semn lingvistic doar sunetul sau exprimarea,
argumentul lui Saussure pentru o ruptură cu această concepţie constă în aceea că putem
numi o expresie atunci când aceasta poartă sau exprimă un concept. Semnul lingvistic
este o unitate compusă din două elemente: Saussure numeşte sunetul semnificant, iar
conceptul semnificat, iar odată cu Hjelmslev semnul este înţeles ca unitate dintre
exprimare şi conţinut. Semnul se caracterizează printr-o contradicţie interioară,
reprezentând o legătură între lucruri care nu sunt înrudite în mod natural, legătura
dintre sunet (exprimare) şi concept (conţinut) fiind arbitrară.
Faptul că relaţia dintre exprimare şi conţinut este arbitrară înseamnă că semnul
însuşi este o mărime integral socială şi istorică, o problemă de convenţie socială. Aceasta
nu trebuie înţeleasă ca o convenţie conştientă sau ca reprezentând o alegere, ci drept o
creaţie sau o alegere inconştientă, colectivă. Arbitrariul semnului înseamnă că nu este
determinat din afară, că nu există nici o relaţie naturală sau prestabilită dintre
exprimare sau conţinut. Semnul este delimitat şi caracterizat în raport cu alte unităţi
dintre exprimare şi conţinut în cadrul limbii, îşi dobândeşte valoarea sa doar prin relaţia
internă din cadrul limbii.

70
 Semnul lingvistic nu este deci o unitate independentă, izolată, care are
semnificaţie în sine, ci se constituie prin ceea ce îl separă de alte semne lingvistice, ia
naştere prin diferenţele de exprimare şi de conţinut în raport cu alte semne lingvistice,
iar valoarea sa rezidă în relaţia sa cu aceste alte semne. Prin urmare pentru Saussure
limba poate fi considerată un sistem de diferenţieri interne, şi prin aceasta, de raporturi
interne de dependenţă. Limbii ca sistem, la langue, Saussure îi opune folosirea factuală a
limbii, la parole, care o presupune pe cea dintâi, aceasta stabilind posibilităţile formale
de exercitare a limbajului.
Ca sistem de reguli pentru utilizarea limbii, sistemul lingvistic este o instituţie
socială, în măsura în care reprezintă un sistem de semne care exprimă ideile colective
ale unei comunităţi lingvistice. Alte forme de asemenea sisteme de semne sunt limba
scrisă, arta, codurile de semnalizare, ritualurile, regulile de convieţuire în societate,
obiceiurile, gesturile etc. Determinantă este existenţa unei contradicţii interne între
partea de expresie şi partea de conţinut în condiţiile în care diferenţierilor din partea de
expresie le corespund diferenţierile în partea de conţinut şi invers. Saussure consideră
lingvistica, studiul sistemului limbii, ca parte a unei ştiinţe generale a sistemului de
semne, a semiologiei. Lingvistica tratează limba ca ,,sistem semiologic’’ care este
înglobată în social. Semiologia este acea ştiinţă care cercetează viaţa semnelor în cadrul
vieţii sociale, însă pentru celelalte sisteme de semne lingvistica are o însemnătate
fundamentală fiindcă toate sistemele de semne pot fi traduse în termenii sistemului
lingvistic.

1.3. Teoria pragmatică

Dacă ambele teorii anterioare considerau limbajul ca un sistem abstract de semne

și de relații formale între acestea, teoria pragmatică se distanțează de această
perspectivă, considerând că înțelegem ce este limbajul dacă ne concentrăm asupra
manierei în care acesta funcționează în viața curentă. Prin urmare, sunt abandonate
metaforele reprezentării și cea a sistemului de semne.
Teoria pragmatică susține că dacă analizăm ce facem atunci când vorbim, vom
observa că rareori ne propunem să reprezentăm realitatea în limbaj, să traducem în
propoziții fapte din lume cu unicul scop de a descrie realitatea înconjurătoare. De fapt,
atunci când vorbim, suntem angrenați într-o multitudine de activități diferite.
Semnificația, sensul cuvintelor nu este dată, deci, de relația de corespondență dintre
structuri lingvistice și realitate, nici de ansamblul diferențelor dintr-un sistem, ci numai
utilizarea poate conferi sens cuvintelor noastre. Pentru pragmatiști, obiectele de orice
fel, fizice, mentale sau abstracte, considerate în sine sau chiar luate în diferite combinații
și stări de fapte, sunt lipsite de sens. Ceea ce le conferă sens este maniera în care oamenii
le întrebuințează în diferite feluri. Dacă în mod obișnuit împărășim opinia lui John Locke
asupra înțelesului, care considera că înțelesurile sunt idei, reprezentări în mintea
noastră și credem că în spatele cuvintelor și propozițiilor noastre stau înțelesurile
acestora, iar pe acestea din urmă ni le închipuim ca pe un fel de cuvinte și propoziții
rostite într-un limbaj al minții, în teoria pragmatică nu este nevoie ca în spatele
cuvintelor și propozițiilor să se mai afle ceva, fiind suficientă cunoașterea manierei de
întrebuințare, cunoașterea felului de integrare în diverse practici prin care
interacționăm unii cu alții și cu lumea înconjurătoare. Într-adevăr, putem stabili unele
legături între nume și propoziții cu realitatea, dar practicile noastre lingvistice sunt mult
mai variate și nu urmărim exclusiv descrierea faptelor sau reprezentarea realității,

71
acestea din urmă neocupând un loc central în utilizarea limbajului. Mai mult, pentru
pragmatiști, celelalte practici lingvistice nici nu sunt reductibile la descrieri. Spre
exemplu, putem vedea legătura dintre numele unei persoane li persoana respectivă
uitându-ne la ceremonia botezului sau la felul în care este folosit un nume în cadrul
acelei ceremonii.
Wittgenstein, după ce își abandonează propria perspectivă din Tractatus logico-
philosophicus, se apropie de o perspectivă pragmatică asupra limbajului, considerând că
legătura cuvintelor cu realitatea transpare din diverse practici omenești care includ
utilizarea cuvintelor, dar și alte gesturi și acțiuni prin care nu se comunică nimic. Astfel
de situații de comunicare sunt numite de cătreWittgenstein „jocuri de limbaj” care
conțin anumite mutări, care ne cer să acționăm asupra lumii înconjurătoare fără să
comunicăm ceva. După cum remarcă Gheorghe Ștefanov, există reguli care pun în
legătură astfel de mutări, care constau în acțiuni fără un rol în comunicare, și mutări care
constau în rostirea unor cuvinte. Prin urmare, pentru un pragmatist, legătura dintre
limbaj și lumea exterioară este asigurată de existența acestor jocuri de limbaj cu regulile
lor.

1.4. Limbajul juridic

Limbajul intervine ca instrument tehnic esențial în funcționarea efectivă a

dreptului pozitiv, dat fiind că acesta, urmărind înainte de toate să transpună anumite
reguli de conduită exterioară în viața practică a oamenilor, trebuie să aibă priză asupra
voințelor, prin intermediul inteligenței, singura capabilă să îndrume mișcările acestora,
sugerând motivele ce le pot determina. Aceste motive se traduc cu necesitate, în opinia
lui François Gény, în concepte, în noțiuni, iar conceptele se comunică în mod normal de
la intelect la intelect cu ajutorul cuvintelor și frazelor care le încorporează și le fac
asimilabile conform cu legile naturale ale limbii. Operând în acest fel transmiterea
injocțiunilor cuprinse în orice normă juridică, vorirea precizează și confirmă ideile ce le
servesc drept armătură logică. Această influență tehnică a limbajului se manifestă în
diversele domenii ale realizării dreptului: legislație, jurisprudență, practică, interpretare
doctrinară.

(1) În primul rând legiuitorul, edictând regula de drept înzestrată cu un caracter

general, va trebui să o încorporeze într-un text, prin care întreaga ei
injoncțiune să se transmită minții celor cărora li se adresează și, totodată, să-i
limiteze cuprinsul în hotarele trasate de voința lui. Din acest motiv, adaptarea
lingvistică rămâne partea capitală a tehnicii propriu-zis legislative.
(2) În al doilea rând judecătorul, fiind obligat să pronunțe dreptul in concreto și să
aplice regula generală la cazuri particulare, nu își poate realiza sarcina decât
formulând hotărârile pe care le ia în cuvinte măsurate pentru a determina
constrângerea necesară și a exclude echivocul sau orice dezbatere ulterioară.
(3) În al treilea rând, relevantă este și traducerea voinței părților de către jurist,
așa cum se manifestă ea în diverse acte: acte juridice, declarații, concluzii,
somații pe care părțile le pot face, într-o formă verbală care să surprindă cât
mai exact prescripțiile sau sancțiunile juridice.
(4) În al patrulea rând, juristul ca interpret va fi cel căruia îi revine sarcina de a
descoperi conținutul substanțial al dreptului în vederea clarificării, caz în care

72
 și acesta este supus unei exigențe de a condensa preceptele într-o formulare
cât mai clară.

În diverse domenii ale dreptului tehnica lingvistică va avea de îndeplinit sarcini

diverse, însă în doctrina juridică, fiind reunite și sintetizate rezultatele tuturor celorlalte
domenii ale dreptului, tehnica lingvistică apare, în opinia lui François Gény, ca tehnică
juridică fundamentală ce oferă cel mai bogat fond comun de terminologie și frazeologie
juridică.

(1) În primul rând, în doctrina juridică, juristul trebuie să aibă în vedere o

anumită carență a limbajului în a transmite nedistorsionat reprezentările
mentale. Limbajul are funcție de mediere în a da naștere în mintea celui care
se adresează a unui gând analog celui format în mintea celui ce transmite
gândul prin limbaj. Considerând limbajul în această funcție instrumentală
imperfectă, pentru François Gény problema se pune doar din perspectiva
utilizării lui într-o manieră cât mai adecvată scopului, și anume, acela de a
transpune anumite injoncțiuni în viața practică a subiecților.
(2) În al doilea rând, limbajul juridic nu poate ridica pretenția de a fi în întregime
creat și tehnicizat. Sursa principală de alimentare a limbajului juridic este
limbajul curent, care asigură liantul circulației ideilor în viața socială. Juristul
preia din acest fond comun expresiile și construcțiile necesare pentru a reda
sensul, profund și specific, al preceptelor dreptului. Din limbajul comun își are
sursa limbajul tehnic juridic prin care se urmărește curățarea de impurități a
anumitor noțiuni din limbajul curent, generatoare de confuzii și obscuritate.
(3) În al treilea rând, având în vedere legătura genetică dintre limbajul tehnic
juridic și limbajul comun, cel dintâi se consolidează doar prin uzul din viața
juridică. Din acest motiv, constată François Gény, etimologiile joacă un rol
secundar, fiind mai importantă utilizarea sincronică a noțiunilor decât
dezvoltarea diacronică, istorică.

Având în vedere aceste puncte, François Gény consideră că opera juristului,

elaborând regulile de drept în scopul de a le comunica și răspândi, poate să apară ca o
operă literară sui generis având drept obiectiv, net specificat, să realizeze trecerea
anumitor precepte de conduită exterioară în moravurile oamenilor, pe care sunt menite
să le îndrume, dezvăluindu-le rațiunii lor spre a le supune acțiunii lor. Prin urmare,
calitățile acestei opere identificate de François Gény sunt cele proprii oricărei opere
literare ce vizează în principal inteligența și voința și doar în secundar imaginația și
sentimentul: unitate, ordine, precizie, claritate.
În consonață cu perspectiva lui François Gény o metodă de epuizare a sensurilor
regulii juridice a fost elaborată de către profesorul Valerius M. Ciucă prin metoda
hermeneutică a Școlii dreptului organic. Această metodă presupune parcurgerea
succesivă a șapte pași:

(I) PRIMUM DIVIDAM – În primul rând, se va analiza textul juridic prin lectura,
prezentarea integrală a textului și summa, rezumatul lui.
(II) SECUNDUM PONAM CASUM – În al doilea rând, se va începe hermeneutica
propriu-zisă prin relatarea unor situații punctuale, care doresc a lega
abstracția textului de realitatea conflictuală juridică.
(III) TERTIUM HISTORIA REGULAE EXPLORABO – În al treilea rând, se va cerceta
prima axă a investigației comparatiste, cea verticală, pe scara istorică a

73
 devenirii regulii de drept pentru a observa eventuale e(in)voluții ale acesteia.
Studiul va fi realizat în mod cronologic în vederea unei abordări treptate și
edificatoare.
(IV) QUARTUM COMPARABO – În al patrulea rând, se va urmări axa orizontală a
operei de comparare, cuprinzând în cadrul analizei prospectiv-exploratorii
referințe la texte similare sau cu același obiect din alte coduri civile
(V) QUINTUM COLLIGAM – În al cincilea rând, se va face o posibilă exegeză a
textului prin:
a) Littera (analiza gramaticală):
b) Sententia (contextualizarea)
(VI) SEXTUM OOPONAM ET QUAESTIO – În al șaselea rând, se vor cerceta
posibilele obiecțiuni la raționamentul implicat de text și se va încerca
lămurirea contradicțiile după metoda dialectică ce este consacrată de triada:
a) teză – pro auctoritas;
b) antiteză – contra auctoritas;
c) sinteză – dicta sive concordia discordantium sive conjunctio opositarum.
(VII) SEPTIMUM QUERAM, BROCARDUM ET DE LEGE FERENDA – În al șaptelea
rând, se vor cerceta justificările instituției analizate prin expunerea
argumentelor și a excepțiilor, cu observarea finală a principiilor generale, a
brocardurilor, și cu eventual propunere de lege ferenda, în cadrul analizei
incursive-receptive, ceea ce implică raportarea textului la politica legislativă
actuală.

1.5. Paradoxul juridic

Dacă orice mare operă literară europeană iluminează sfera juridică, marcând
inervațiile pe care dreptul, fiind chemat să le gestioneze, trebuie, în prealabil, să le
înțeleagă în elementul lor friabil, despre Don Quijote de la Mancha a lui Miguel de
Cervantes se poate afirma că are un efect soteriologic asupra domeniului juridic. Nu
numai în singularitatea condeiului, cât în articulațiile logice, aș spune la un subnivel
sintactic, Cervantes surprinde în opera sa misiunea solomonică a judecătorului pus în
fața legii și a logicii implacabile care deschid câmpul morții ca posibilă soluție,
incongruente cu viața printr-un uimitor paradox. Sub diferite formulări, nume și primind
o sumă de rezolvări încă din perioada Antichității, trecând prin cea medievală și până la
logicienii taumaturgi ai modernității, acestui paradox Cervantes îi conferă nota
salvatoare superioară celei logice, sinteza profundă din sfera dreptului, a legii și a
echității, adică a logicii juridice, centrate pe viață.
„Precum nu se poate face stil fără a cunoaște mai întâi alfabetul, gramatica etc., tot
ast-fel nu se poate face scrimă, în înalta accepțiune a acestui cuvânt, fără a cunoaște
alfabetul, gramatica, etc. ale scrimei”.
Și totuși, descoperim prin Cervantes și prin multiplele voci auctoriale ale
romanului său că lipsa stilului nu a oprit pe nimeni nici de la una, nici de la cealaltă, fie și
în condițiile stăpânirii desăvârșite a „alfabetului, gramaticii, etc.”. Peste patru secole de
critică literară pe marginea lui Don Quijote de la Mancha, al cărui prim volum apare în
1600, obligă la un ricoșeu în interpretare, la o abordare piezișă, chiar și în cazul unei
teme mai puțin frecventate precum paradoxul, paradoxalul din romanul său. De unde,
poate, și aparentul inedit al citatului din Codul Duelului în care vorbește despre stil un

74
spadasin, Rosetti, în loc de Blaga sau Buffon, chiar dacă spada, duelul, cavalerismul sunt
în proximitatea tematică a romanului. Ne putem, de altfel, și imagina citatul ca fiind una
dintre povețele date de Don Quijote, pompos și prețios, credinciosului său scutier, frust
și rustic, Sancho Panza.
Ceea ce surprinde Cervantes poate ține exclusiv de estetic: faptul că între
comedie și dramă, vulgar și cult, colocvial și formal, tranșant și echivoc, elegiac și jovial,
deriziune și tragic, idealism și pragmatism sunt numai diferențe de stil. Sunt diferențe
insesizabile între un hohot de râs și unul de plâns, între lacrimi de fericire sau de
tristețe. Același lucru, atât cât ni se dă și cât ne poate pătrunde, îl absorbim exclusiv în
registrul estetic. Departe de a fi o carență sau o neputință, e ceea ce ne deschide simultan
în uman și în propriu – în gesturile ultime, când nu ne mai pot ajunge taumaturgii lumii,
ne deosebim finalmente doar în planul estetic: fie o volută retorică, o fandare sfidătoare,
o piruetă străvezie sau chiar harul în vituperare, în lipsa căruia Midas, ușor alfabetizat și
lapidar în gramatică, era o sursă inepuizabilă de prost gust. Când tot ce atingi transformi
în aur, aurul se transformă inevitabil în tinichea. Suntem tentați să punem pecetea
falsului pe tot ce e făcut de dragul formei, de dragul aparenței; în cel mai bun caz, dacă
nu e compromis, e un produs secundar, derivat, în așteptarea esențialului. Tot ce e
„pentru poză” e suspect. Dar ultima fotografie care ți s-a făcut ține, fatalmente, de
postură, iar postura de nimic altceva decât de estetic – nu de cunoaștere, nu de morală,
ci de stil, în care, dacă ai știut cum, le-ai putut înrădăcina pe celelalte două și lumea
întreagă. Lumea întreagă înrădăcinată în stil, în diferențe de stil, în alfabete și gramatici
multiple, urmând metaforele lui Rosetti și, totodată, intenția lui Cervantes.
Un prim exemplu:
Doi se plimbă noaptea, iarnă, frig. La un moment dat, unuia îi cad cheile. Imediat
se apleacă să le caute pe întuneric. Celălalt se îndepărtează înspre cel mai apropiat
felinar și începe și el să le caute. „De ce le cauți acolo dacă au căzut aici?”. „Păi sub felinar
e mai multă lumină”.
Un alt exemplu:
Pe jumătate înghețați, într-o beznă deplină, doi încuiați își târâie picioarele
amorțite înspre ceea ce pare a fi, în depărtare, un felinar. Niciun sunet, doar zăpada
scârțâind sub pași și răsuflarea sacadată. Vântul îi spulberă și îi face să-și strângă brațele
pe lângă corp. Își mai ridică din când în când privirea înspre felinarul din depărtare pe
care doar îl văd, dar nu îi și luminează cât să le agațe o umbră. Liniște surdă și un
zăngănit strident de chei. Oroare!… Cutremurați, în întuneric, nu se vede nimic. Amândoi
știau că odată căzute sunt pierdute, atunci și acolo, în bezna în care nu-ți puteai desluși
nici propriile degete. Unul dintre ei se apleacă disperat să le caute, în întunecimea oarbă,
prin zăpada fără sfârșit. „N-ai să le găsești niciodată în întunericul ăsta”, șoptește celălalt,
zdruncinat, pornind agale înspre felinar. „N-ai să le găsești niciodată în lumină”, îi
răspunde cel rămas în urmă.
Aceleași ingrediente în cele două exemple, doar diferențe de stil, alfabete,
alfabetizare și gramatici. Primul exemplu e un banc, râsul e o reacție firească. Pe cel de-al
doilea exemplu, în schimb, se poate construi o religie. Ceea ce reușește Cervantes, însă,
este să construiască simultan pe cele două maluri estetice, dând naștere primului roman
modern european: sub romanul de divertisment se deschide abisal perspectiva
tragediei. În primul exemplu vedem luciditatea trivială a lui Sancho Panza, în cel de-al
doilea delirul idealizant al lui Don Quijote – deși sunt prinși în aceeași poveste, sunt
fatalmente separați – idealismul unuia nu întâlnește pragmatismul celuilalt, rămân în
chiasm, doar prin contagiune apare o formă de pragmatism a idealistului și un idealism
al pragmaticului.

75
 Între glumă și religios, între trivial și ideal, între luciditate și delir, confluența
amețitoare dintre cele două structuri umane este suturată prin firul paradoxalului.
Întregul montaj cervantin e articulat pe paradox – printr-un imens joc de speculații și
devieri, prin mecanisme de derutare, strategii de trenare și de deturnare a fluxului
narativ, autorul își folosește opera ca pe un paravan de auto-ocultare în fața abordărilor
unilaterale și a entuziasmului schematizant sau reducționist. Paradoxul se lasă dezvăluit
prin simplul fapt că textul se conține pe sine cu toate potențialitățile interpretative, nu
doar implicit, fapt valabil în cazul oricărei lucrări literare, ci și explicit, construindu-se și
reconstruindu-se în timpul lecturii sale. Metalectura oferită de Cervantes, însuși
echivocul auctorial ne plasează în plin paradox, vorbind de oportunitatea traducerilor
oricăror opere, pe cale de consecință a înseși operei sale: preotul declară că dacă îl va
găsi printre celelalte cărți „pe altă limbă decât a lui, nu-i voi arăta nici un pic de respect,
dar dacă va vorbi pe limba lui, mi-l voi pune la creștet” . Însă romanul însuși este, în
mare parte, după cum se precizează încă din Prolog, o traducere din arabă în castiliană,
după ce autorul și-ar fi achiziționat manuscrisul dintr-un talcioc toledan, și se dorește o
cronică, o istorie adevărată după declarațiile naratorului, atestabilă documentar. Așadar,
paradoxal, Cervantes ne îndeamnă să nu-i frecventăm lucrarea, fiind o traducere, un text
ce suferă o carență în autenticitate.
Același mesaj paradoxal transpare și din lectura lapidară și interpretarea comună
care ni-l înfățișează pe Alonso Quijano, viitorul ingenios hidalg Don Quijote de la
Mancha, pierzându-și mințile la cei cincizeci de ani ai săi, în biblioteca pe care avea să o
părăsească pentru totdeauna, devenind Biblioteca zidită, după lectura romanelor
cavalerești. Lectura în sine a lucrării sale, alături de autenticitatea discutabilă declarată,
lectura oricărei opere, prin urmare, smintește, aprinde idealuri sub formă de delir
sistematizat, întrucât Alonso Quijano devine un cititor neavizat care alunecă pe panta
patologicului în asumarea posturii de cavaler rătăcitor, Cavaler al Tristei Figuri și al
Leilor, condiție care îl propulsează într-un lung șir de aventuri, încheiate cu înțelepțirea
protagonistului în ultimele zile de viață.
Don Quijote nu-și parcurge drumul singur, ci întovărășit de scutierul Sancho
Panza, tehnică a „cuplului dioscuric” cu efecte polifonice, ceea ce constituie argumentul
principal al considerării operei cervantine drept primul roman modern. Personajele sunt
diametral opuse – Don Quijote pedant, prețios, într-un stil paradoxal arhaico-neologic,
Sancho Panza filistin și de o simplitate dezarmantă. Însă niciunul nu evoluează liniar –
atunci când circumstanțele o cer, ambii recurg la formulele stilistice ale celuilalt. Foarte
puține sunt pasajele în care cei doi evoluează separat, Cervantes operând un hiatus în
corul pe două voci ce subîntinde diegeza romanului doar atunci când sunt experiențe
inițiatice individuale: unul dintre acestea este cel în care Sancho este trimis să
fieguvernator al insulei Barataria.
De altfel, lungul șir de aventuri al cuplului este dublat de așteptarea că vor fi
acoperiți de daruri din partea celor mai mari după ce vor fi învins atât de mulți ticăloși,
că drept răsplată cineva îi va lăsa lui Don Quijote ca moștenire un regat sau un imperiu,
acesta promițând la rândul său să transfere o parte din domeniul astfel primit către
Sancho. Sancho are așteptări mai curând modeste, speră doar să primească o insulă.
Amuzați de această așteptare, un duce și o ducesă îi dau în stăpânire, ca farsă, o insuliță,
pe care Sancho trebuie să o guverneze după propria-i înțelepciune. În postura de
guvernator, pe lângă o sumă de indicații hilare legate de etichetă la care trebuie să se
conformeze, de la partea culinară cu regimuri stricte până la vestimentație, lui Sancho îi
revin și atribuții judiciare. În acest punct narativ, Cervantes introduce un paradox cu
relevanță juridică, ce fusese formulat strict logic în antichitate, a parcurs

76
premodernitatea medievală ca insolubilia, primind soluții parțiale, și și-a găsit soluția
logică abia prin matematicienii secolului trecut. Ineditul lui Cervantes e că reușește să
transvazeze paradoxul logic într-unul juridic și să confere o soluție juridică prin
depășirea sferei strict logice indiscernabile pentru duce și ducesă. Plasarea lui Sancho în
fața paradoxului ca farsă pusă la cale de către duce și ducesă, ca simboluri ale „minților
luminate” ale epocii, indică starea cunoașterii în privința dezlegării paradoxului, de
unde, prin substracție, putem obține ineditul soluției oferite de Cervantes prin vocea lui
Sancho Panza.
Ingredientele scenei paradoxului, regăsit în Volumul II, Capitolul 51, sunt acestea:
un râu, un pod, o spânzurătoare și o lege. „Un râu bogat în ape despărțea două districte
ale aceleiași seniorii (…) peste râul acela era un pod și la capătul acestuia o
spânzurătoare și un fel de tribunal, unde se găseau de obicei patru judecători care
aplicau legea dată de stăpânul râului, al podului și al senioriei care spunea așa: Dacă
cineva trece podul acesta dintr-o parte într-alta, trebuie să spună mai întâi sub jurământ
unde se duce și de ce; și dacă va jura drept, să fie lăsat a trece, iar dacă va jura strâmb, să
moară din acest motiv spânzurat de spânzurătoarea ce se vede acolo, fără nicio putință de
iertare. Știute fiind și legea și prevederea ei plină de asprime, treceau mulți și, de îndată
ce jurau, se vedea că spuneau adevărul și judecătorii îi lăsau să treacă fără opreliște. S-a
întâmplat însă că, supus fiind jurământului, un om a jurat și a spus că, potrivit
jurământului pe care îl făcea, se ducea să moară în spânzurătoarea ce se înălța acolo, și
nu din altă pricină. Judecătorii întoarseră pe toate fețele jurământul și spuseră: Dacă-l
vom lăsa pe omul acesta să treacă liber, a mințit în jurământul lui și, potrivit legii, trebuie
să moară; și dacă-l vom spânzura, a jurat că se ducea ca să moară în spânzurătoarea
aceea și, pentru că a jurat adevărat, în virtutea aceleiași legi, va trebui pus în libertate”.
Sancho Panza era întrebat ce ar trebui să decidă judecătorii în această situație.
Dacă anecdota circula în epoca cervantină sub diverse forme – în Aulus Gellus,
Nopțile atice (XVIII, 2), Pero Mexia, Silva de varia leccion, Sevillia, 1540 (I, 17) și în Luis
Barahona de Soto, Primera parte de la Angelica, Granada, 1586, cântul 1 –, originea
istorioarei este, în schimb, antică, Epimenide din Knossos și filosoful grec Eubulide
formulând fără intenție următoarea problemă logică: atunci când spun „eu acum mint”,
mint sau nu? Dacă înlocuim „mint” cu „spun falsul”, plonjăm în plin paradox:
presupunând că spun adevărul, rezultă că spun falsul, căci „e adevărat că spun falsul”
înseamnă că „spun falsul” și, invers, presupunând că spun falsul rezultă că spun
adevărul, căci „e fals că spun falsul” înseamnă că „spun adevărul”. În varianta lui
Epimenide, filosof și profet al secolului al VI-lea î.Hr., a apărut în poemul Cretica, de unde
și denumirea de „paradoxul cretanului”, deși poemul nu avea în vedere ramificațiile
logice, ci răspundea tendinței cretane de a pune în discuție imortalitatea lui Zeus:
„Au zămislit un mormânt pentru tine, cel sfânt din înalturi,
Cretanii, întotdeauna mincinoși, brute rele, pântece leneșe!
Dar tu nu ești mort: tu trăiești și rămâi de-a pururi
Căci noi în tine trăim și mișcăm și ne avem ființa.”
Minciuna Cretanilor era afirmația că Zeus e muritor, iar paradoxul consta în
faptul că Epimenide însuși, fiind cretan, afirmă că toți cretanii sunt mincinoși.
Callimachus, în Imn către Zeus, și cu aceeași intenție de a afirma imortalitatea zeului,
preia expresia că toți cretanii sunt mincinoși. Cei doi au folosit formula fără a fi
conștienți de fondul paradoxului, după cum apare și în Epistola către Titus 1:12 a
Apostolului Pavel și la Clement din Alexandria în secolul al II-lea A.D. Abia Sfântul
Augustin preia expresia ca paradox, dar fără a-l menționa pe Epimenide.

77
 Una din cele mai simple formulări medievale se regăsește la Buridan, care ne
invită să redactăm pe o foaie de hârtie următoarea propoziție: Propositio scripta in illo
folio est falsa (Propoziția scrisă pe această foaie este falsă).
Albert Saxonul culege o sumă de alte variante:

 „Nu spun altceva decât eu spun falsul”

 „Si homo est animal, aliqua conditionalis est falsa” et sit nulla alias conditionalis
(Dacă omul este animal, atunci o propoziție condițională este falsă. Nu există altă
propoziție condițională decât aceasta)
 „Propoziția exprimată de mine este asemănătoare proproziției exprimate de
Platon.” Platon exprimă o singură propoziție care este falsă („Omul este măgar”),
pe care o notăm cu B. Eu exprim o singură propoziție: „Nici o altă propoziție nu
este asemănătoare cu propoziția exprimată de Platon”. Notăm cu A această
propoziție. Cum este A?
 Socrate spune „Platon spune falsul”; Platon spune „Cicero spune falsul”; Cicero
spune „Socrate spune falsul”. Ce a spus Socrate, adevărul sau falsul?
 Un om altul decât Socrate spune „2x3=6” și Socrate spune „Orice om diferit de
mine spune adevărul”. Ce a spus Socrate?
 Socrate se preface a fi sofist, considerând că a te preface înseamnă a arăta așa
cum nu ești
 Se poate ca Socrate să știe că el comite o eroare, considerând că a comite o eroare
înseamnă a afirma sau a nega ceva într-un mod fals sau a crede că falsul este
adevăr
 Se presupune că în mintea lui Socrate sunt două propoziții: „Socrate se înșeală” și
„Această propoziție este adevărată”. Se înșeală Socrate?
 Socrate nu dorește să îl atace pe Platon dacă Platon nu îl atacă pe Socrate, și, dacă
Socrate nu vrea să îl atace pe Platon, acesta nu vrea să îl atace pe Socrate. Îl atacă
sau nu Socrate pe Platon?

În perioada medievală, paradoxul a primit rezolvări parțiale sau a fost abandonat

cu totul, ca o curiozitate a minții care se întoarce împotriva ei însăși, constituind
insolubilia și circulând sub formă de istorioare sau anecdote. În perioada contemporană,
în 1902, Bertrand Russel reia paradoxul într-o altă formulare, și, în aceeași perioadă,
matematicianul Ernst Zermelo a formulat paradoxul independent de Russel, de unde și
denumirea prezentă a paradoxului, Russel-Zermelo:
Să presupunem că într-un orășel un bărbier îi bărbierește pe toți bărbații care nu
se bărbieresc singuri. Cine îl bărbierește pe bărbier? Dacă bărbierul nu se bărbierește
singur, ar trebui să o facă, fiindcă el îi bărbierește pe toți cei care nu se se bărbieresc
singuri. Dacă se bărbierește singur, nu ar trebui să o facă, fiindcă îi bărbierește pe toți cei
care nu se bărbieresc singuri. Prin urmare, suntem într-un impas pe care doar
matematica secolului al XX-lea a reușit să îl rezolve, odată cu dezvoltarea teoriei
mulțimilor. O mulțime este o colecție de elemente care, la rândul lor, pot fi mulțimi.
Exemple de mulțimi în matematică abundă – mulțimea numerelor naturale, întregi,
raționale, reale, complexe. Reformularea matematică a paradoxului prin prisma teoriei
mulțimilor presupune mulțimea tuturor mulțimilor care nu sunt elemente ale lor,
mulțime care pare să fie un element al său dacă și numai dacă nu este un element al său.
O rezolvare simplă, corespunzătoare celor date de medievali, e că o astfel de mulțime nu
există.

78
 Întorcându-ne la Sancho Panza și la paradoxul său, inițial, el decretează într-un
spirit ultrapozitivist aplicarea ad literam a legii:
„(…) partea din omul acela care a jurat adevărat să fie lăsată să treacă, iar cea care
a mințit să fie spânzurată, iar în felul acesta se va îndeplini țifră cu țifră condiția trecerii”.
Hotărârea lui Sancho amintește de judecata lui Solomon: două femei îi aduc un copil
Regelui Solomon, fiecare femeie revendicând copilul ca fiind al ei. Regele hotărăște
tăierea copilului în două, fiecare femeie urmând să primească jumătate. O femeie este de
acord, celălaltă îl sfidează pe judecător și cere ca pruncul să-i fie lăsat celeilalte femei în
loc să fie ucis. Atunci Solomon decide să îi dea acesteia din urmă pruncul, întrucât o
mamă ar prefera să-și vadă copilul în casa altcuiva decât să-l vadă ucis. Sancho, ca și
Solomon, stabilește ca cineva să fie împărțit în două, dar, lipsit de înțelepciunea lui
Solomon, aplică în mod greșit tactica acestuia. I se atrage atenția că separarea părții
mincinoase de cea adevărată va conduce la moartea persoanei și că nu se va îndeplini
niciuna din condițiile legii, ori legea trebuie aplicată întocmai.
Sancho își reconsideră poziția: „(…) trecătorul acesta de care vorbești ori sunt eu,
un năvleg, ori are el același drept și să moară, și să trăiască, și să treacă puntea,
deoarece, dacă adevărul îl salvează, minciuna îl condamnă deopotrivă; și așa stând
lucrurile (…) sunt de părere (…) că, de vreme ce motivele de osândire sau de iertare a lui
cântăresc deopotrivă, să-l lase să treacă liber, deoarece totdeauna e mai lăudată facerea
de bine decât cea de rău”. Sancho continuă, spunând că „Și sentința asta aș da-o semnată
cu numele meu, dacă aș ști să iscălesc, dar în cazul acesta eu n-am vorbit după capul
meu, ci mi-am amintit de un precept, printre multe altele pe care mi le-a dat stăpânul
meu (…) ca să fiu guvernatorul acestui Insule, și anume că atunci când justiția se află în
cumpănă, să înclin să recurg la milostenie”.
Prin urmare, legea locului nu guverna toate trecerile peste pod, iar ceea ce face
Sancho în calitate de judecător, din punct de vedere logic, este să rezolve cazurile de
excepție, cazul marginal, completând legea cu decizia sa. Regula pe care o aplică este
binecunoscuta in dubio pro reo atunci când legea sau clauzele sunt îndoielnice. Chiar și
numai prin acest detaliu, lui Cervantes, căruia i se atribuie anticiparea dezvoltării
romanului modern, i se poate atribui și dezvoltarea matematicii din secolul al XX-lea,
care rezolvă astfel de paradoxuri prin indicarea explicită a rezolvării cazurilor care nu se
încadrează într-o anumită formulă. Interesant, în plus, este că ajunge la principiul in
dubio pro reo după ce modifică premisa legii, care ar fi impus moartea potrivit primei
sale decizii, la fel de matematică, poate chiar mai matematică, dacă suportă grad de
comparație măcar în stil, decât soluția paradoxului Russel-Zermelo: premisa legii,
premisa oricărei legi, nu poate fi decât viața. În plus, face referire la înțelepciunea lui
Don Quijote, deloc întâmplător într-o hermeneutică juridică ce inversează rolurile –
stăpân/supus, creditor/debitor.
De ce nu semnează cu numele său, la fel cum putem crede că ar fi făcut cu prima
decizie, și face trimitere la preceptele primite de la Don Quijote? Ce preț poate avea
înțelepciunea unui idealist delirant, care proiectează constant o lume populată de figuri
imaginare, pentru care realitatea așa cum este nu e decât un suport material amorf? Cum
poate fi Don Quijote, cavalerul rătăcit și rătăcitor, sursă de înțelepciune, prin derapajele
sale iremediabile înspre ireal? Prin opera cervantină, „donquijotismul” a intrat în
vocabularul european, regăsindu-se ca semn al unei atitudini sau purtări caracteristice
omului lipsit de simțul realității, care urmărește scopuri fantastice și irealizabile,
manifestând eroism în lupta cu obstacole imaginare. Stăpânul din roman este, într-o
hermeneutică juridică, simbolul omului care are un vis și e dispus să riște tot pentru
visul său, un debitor care își construiește lumea din mers, pe care inițial o populează

79
singur cu proiecțiile sale. Paradoxal din nou, Sancho, cel necioplit și necultivat, este în
postura creditorului pragmatic, ancorat în real, cu rădăcini în infrastructura lumii
concrete, sceptic inițial, intrigat de fantasmele stăpânului său, dar care, în aceeași
hermeneutică juridică, este cel în fața căruia Don Quijote cere în mod constant credit
pentru lumea sa imaginară, cerându-i să-l însoțească în aventurile sale. O scenă similară,
dar cu un deznodământ diferit, este cea din „Mistrețul cu colți de argint” a lui Ștefan
Augustin Doinaș. Aici, prințul din Levant apare într-o postură similară de debitor care
solicită constant credit, solicită substanță pentru realitatea sa, invocându-și permanent
visul, mistrețul cu colți de argint, și descrie modalitățile de împlinire, „săgeata de lemn,
fier, foc”, dar sfârșește răpus urmărindu-și singur propriul ideal, abandonat în propria
lume, proiecția sa fiind necrezută, necreditată, infirmată succesiv de către „servitorii cu
goarne”, potențialii creditori – „e apa jucând prin copaci”, „iarba foșnind sub copaci” sau
„luna lucind prin copaci”. Rolurile se inversează, așadar, în hermeneutica juridică –
pretinsul cavaler Don Quijote și prințul din Levant sunt realii debitori, realii creditori
fiind pretinsul supus, Sancho, și servitorii. – În romanul lui Cervantes personajele ajung
să vadă aceeași realitate, Sancho vede realitatea lui Don Quijote, își modifică decizia, pe
când, în „Mistrețul cu colți de argint”, cele două realități nu se întrepătrund.
Întorcându-ne la Cervantes, creditul lui Sancho este cel care conferă substanța
realității fantasmelor lui Don Quijote – acestuia Sancho îi răspunde afirmativ, acceptând,
însă, treptat, că realitatea este așa cum pretindea stăpânul său a fi. Cervantes, prin
trimiterea pe care Sancho Panza o face la preceptele primite de la Don Quijote, leagă in
dubio pro reo de bona fides. Cazul rezolvat de Sancho prin in dubio pro reo este o
excepție, și, ca excepție, nu poate fi niciodată dedusă din regulă; e necesar un salt, o
decizie nefundamentată pe propriul sol, cu alte cuvinte este necesar un credit, întrucât
se întemeiază, ca și regula, pe realitate, dar pe un alt fragment al realității, realitate pe
care o întruchipează Don Quijote, simbolul bunei-credințe. Întregul eșafodaj
argumentantiv, firul juridico-logic de la Don Quijote la Sancho Panza și înapoi este
acesta: dacă accept că realitatea este așa cum pretinzi tu a fi, prezum bona fides; accept,
în consecință, și că ești creator al lumii pe care nu o vei popula singur, că ești sursă de
înțelepciune dinspre acea lume și că sfatul tău e demn de urmat; iar sfatul tău mă
ghidează înspre viață prin in dubio pro reo, dincolo de o aplicare strict logică a legii.

2. Teorii ale adevărului și adevărul juridic

2.1. Teorii ale adevărului

Teoriile privind adevărul urmează, în linii mari, teoriile privind limbajul, existând
o teorie a corespondenței, o teorie a coerenței și o teorie pragmatică.
Teoria adevărului-corespondență este teoria pe care o îmbrățișăm spontan,
intuitiv, și presupune că între limbaj și realitate există o relație de corespondență.
Această viziune se regăsește la Aristotel potrivit căruia lumea este alcătuită din obiecte
cu anumite proprietăți, esențiale și accidentale, iar toate propozițiile noastre în gândire
au forma subiect-predicat. A supune un neadevăr, prin urmare, pentru Aristotel,
însemna să unești în gândire un anumit subiect cu un anumit predicat, deși obiectul din
realitate căruia îi corespunde subiectul propoziției nu are proprietatea care îi
corespunde predicatului, de exemplu, „Dreptul civil este drept public”. La fel, pentru
Aristotel, spunem neadevărul și atunci când despărțim în gândire ceea ce este unit în
realitate, ca atunci când am spune că „Dreptul civil nu este drept privat”. În virtutea
80
corespondenței dintre limbaj și realitate putem înțelege propoziția și apoi o putem
compara cu realitatea, pentru a vedea dacă este adevărată sau nu. Așadar, teoria
adevărului-corespondență presupune o dualitate între cunoaștere și realitate.
Frege, care rezolvă disputa medievală a universaliilor care încerca să stabilească
statutul proprietăților, are o aceeași concepție asupra adevărului, întemeiată pe aceeași
dualitate și relație de corespondență dintre realitate și limbaj. Deși expresiile oricări
limbi pot fi împărțite în cele care numesc ceva din realitate și cele care au rolul unor
funcții matematice, acestea din urmă reprezentând proprietățile presupuse de predicat,
ele nu au în sine nici un sens până nu li se dă o anumită valoare. Din propoziția „Dreptul
civil este drept public”, „…este drept public” nu numește nimic până nu este atașată unui
obiect real, și abia atunci devine și expresia-funcție nume pentru un obiect real, nu din
realitate, ci abstract – adevărul sau falsul. „Dreptul civil este drept public” devine astfel
un nume pentru fals.
Inclusiv concepția lui Wittgenstein din Tractatus Logico-Philosophicus are în
vedere o teorie a adevărului corespondență. Potrivit acestei lucrări, însușirile obiectelor
din realitate determină înlănțuirile posibile dintre acestea, iar acestea pot fi redate logic
prin propoziții simple care formează propoziții complexe și care corespund, astfel,
structurii logice a realității. Pentru Wittgenstein, universul logicii este universul
posibilităților, al cadrelor necesare pentru descrierea realității, a tuturor stărilor de fapt
în care sunt prinse obiecte.
Teoria adevărului-coerență pornește de la premisa că nu putem stabili o stare de
corespondență între limbaj și realitate. Atât perspectiva structuralistă/ post-
structuralistă asupra limbajului, cât și cea neopragmatică asupra limbajului
îmbrățișează această teorie.
Din perspectivă structuralistă, existența semnului ca uniune dintre semnificant și
semnificat nu este probă a unui obiect care există efectiv în realitate. Unicornul și calul
sunt semnificate lingvistic în aceeași măsură, iar limbajul nu distinge între obiecte ale
lumii externe și obiecte mentale. Mai mult, limbajul nu depinde deloc de existența
lucrurilor, fiind anterior înseși distincției dintre existență/inexistență, ci invers, este o
condiție necesară pentru confirmarea existenței/inexistenței obiectelor din realitate.
Structuralismul arată cum existența obiectelor din realitate se poate proba doar plecând
de la limbaj, întrebându-ne într-un pas secund dacă anumite entități date deja în limbaj
se găsesc sau nu și în realitatea concretă. Astfel, putem spune că este adevărat că în
realitate există „arbori”, „râuri”, „infractori”, dar că acestea sunt cunoscute și delimitate
întâi în limbaj, iar delimitarea ar putea fi și alta, complet diferită, după cum reiese din
compararea unor limbi diferite. Obiectele însele din realitate nu impun criterii obiective
pentru delimitările lingvistice, ci invers, delimitările lingvistice se impun lumii
experienței. Prin urmare, după cum remarcă Eugen Coșeriu, desemnarea este o
posibilitate a limbajului, însă una care se întemeiază pe limbajul ca semnificație.
Desemnarea este cea care conduce lumea obiectuală care poate fi percepută doar prin
intermediul limbajului, limbajul fiind cel care face posibil accesul la extralingvistic, la
obiectele însele. Limbajul face lucrurile accesibile investigației obiective, fapt care poate
fi considerat principiu al științei, aceasta din urmă fiind imposibilă în afara limbajului.
Orice știință împinge, însă, limitele limbajului, pe de o parte, îndreptându-se înspre
realitatea obiectelor și înspre obiectele care nu sunt date în limbaj, pe de altă parte,
operând o determinare specială a limbajului ca limbaj tehnic, atât pentru ceea ce este dat
deja în limbaj, cât și pentru ceea ce descoperă sau delimitează ea însăși. Însă fiecare
limbă decupează distinct realitatea printr-o rețea de clasificări date deja în limbă și care
nu sunt independente de limbaj. Fiecare limbă are clasificări autonome existente pentru

81
sine, clase de obiecte ale realității deja delimitate și deși realitatea și obiectele realității
există independent de limbaj, ele semnifică, sunt înțelese ca fiind acestea și nu altele
tocmai datorită limbajului. Prin urmare, se poate spune că într-o anumită limbă se poate
verifica adevărul prin verificarea corespondenței semnului cu realitatea, dar realitatea
însăși este cea structurată de limba respectivă. Prin urmare, prin raportarea la alte limbi,
o limbă particulară presupune o realitate particulară, o anumită descriere a realității
care deși intern răspunde unui criteriu al corespondenței, extern poate fi privită ca
răspunzând exclusiv unui criteriu al coerenței.
Pentru Jacques Derrida, deconstrucţia semnului este unul din mijloacele prin care
edificiul conceptual al metafizicii tradiţionale dat de dualismul limbaj/realitate:
semnificantul, partea care în viziunea lui de Saussure ţinea de expresie, nu este niciodată
pur sensibil, ci se caracterizează printr-o anumită idealitate absolut necesară pentru a
identifica un semn ca fiind acelaşi în ciuda multiplelor sale variaţii şi ocurenţe. Dacă
pentru de Saussure semnul este o entitate psihică cu două feţe conţinând un semnificant
şi un semnificat, pentru Derrida diferenţa dintre semnificat şi semnificant este nulă,
astfel încât un semnificat nu este decât un semnificant pus într-o anumită poziţie de
către alţi semnificanţi. Menţinerea distincţiei dintre semnicant şi semnificat în
structuralism lasă deschisă posibilitatea gândirii unui concept semnificat în el însuşi,
independent de limbaj, sarcină pe care şi-a asumat-o metafizica din toate timpurile. Prin
urmare, în viziunea post-structuralistă, a întreba ce anume semnifică un semn nu face
decât să ne trimită la o sumă de diferențe, adică la alte semne, care la rândul lor se
definesc prin alte semne, momentul verificării corespondenței semnului cu realitatea
fiind permanent amânat.
Willard Van Orman Quine demonstrează inexistenţa dualismului dintre
cunoaştere (limbaj) şi realitate (date din experienţă) precum şi dintre judecăţi analitice
şi judecăţi sintetice, dualism preluat în filosofie odată cu Locke, Hume şi Kant.
Locke considera că semnificaţia tuturor judecăţilor trebuie determinată în raport
cu baza lor empirică, şi că verificarea adevărului tuturor expresiilor se face prin recurs la
experienţă. Prin urmare pentru Locke trebuie făcută o distincţie între, pe de o parte,
elementele constitutive ale cunoaşterii – idei, (concepte, termeni conceptuali) – şi
expresii (propoziţii, enunţuri), şi pe de altă parte întemeierea adevărului expresiilor.
Filosofi foarte diferiţi precum Leibniz, Hume sau Kant ajung la distincţii asemănătoare
cu Locke. Kant împarte judecăţile în analitice sau explicative, care sunt adevărate pe
baza semnificaţiilor şi independent de fapte, şi sintetice sau extensive, care sunt
adevărate atunci când pot fi reduse la date observabile din experienţă. Quine arată că nu
putem separa percepţia asupra realităţii de limbajul în care interpretăm realitatea şi că
datele observabile din experienţă sunt înţelese numai prin limbaj; atunci când percepem
date din experienţă, percepţia însăşi este organizată de sistemul lingvistic pe care îl
utilizăm şi nu putem ieşi în afara limbajului pentru a verifica dacă limbajul corespunde
realităţii. Pe de altă parte, adevărul unei expresii (propoziţii) depinde atât de constituţia
unei limbi, de semnificaţii, cât şi de stările de fapt preponderent extralingvistice, orice
enunţ având o componentă lingvistică şi una factuală, inclusiv judecăţile analitice ale lui
Kant care nu sunt decât expresii cu o slabă componentă factuală, dar care necesită o
clarificare extralingvistică.
Ne naștem cu limbaj, toate mijloacele noastre de cunoaștere au loc în și prin
limbaj, prin urmare, înlăturând dualismul dintre realitate și limbaj, potrivit teoriei lui
Quine, nu putem ieși din limbaj să verificăm modalitatea în care limbajul nostru
corespunde realității, înlăturându-se, astfel, teoria adevărului-corespondență. Criteriul
pentru stabilirea adevărului nu va mai fi, prin urmare, verificare corespondenței dintre

82
propoziții și stări de fapt din lume, întrucât stările de fapt din realitate sunt ele însele
constituite și percepute prin limbaj. Putem spune că o înlănțuire de enunțuri, un discurs
asupra realității este adevărat în măsura în care respectă un criteriu intern al coerenței –
în măsura în care, din punct de vedere logic, propozițiile nu se contrazic între ele. Cu alte
cuvinte, pornind de la premisa că limbajul are această facultate de a reprezenta
realitatea, orice discurs privind realitatea, având loc în și prin limbaj, are această
proprietate. Nu putem verifica ce discurs anume corespunde realității, dar putem urmări
coerența internă a discursului. Așadar, mai multe discursuri asupra lumii pot fi
adevărate, chiar dacă se contrazic, în măsura în care respectă un criteriu al coerenței
logice interne.
Teoria pragmatică a adevărului, în forma radicală, propune abandonarea in
integrum a noțiunii de adevăr, ca fiind atașată unei perspective dualiste limbaj/realitate.
Pentru pragmatiști, adevărat este ceea ce funcționează

2.2. Adevărul juridic

Se spune că primii logicieni au fost juriștii greci, și cu certitudine existau logicieni,

după cum am văzut, și înainte de formalizarea operată de Aristotel (384-322 î.Hr.).
Aristotel a teoretizat silogismul ca parte teoretică fundamentală a argumentației. Din
punctul acesta de vedere, argumentarea, demonstrația juridică are un miez logic, și
tocmai preocuparea aceasta asupra argumentației l-a determinat pe Aristotel să lege
silogismul sau inferența de drept. Ceea ce a condus la o fuziune extrem de productivă
deopotrivă în logică și în drept, în jurul unor noțiuni precum evidență, probabilitate,
relevanță, rezonabilitate, precedent, plauzabilitate, explicație, dovadă. De altfel, în
decursul istoriei, logicienii au fost de cele mai multe ori juriști – Leibniz (1646-1716),
Lukasiewicz (1878-1956), John-Stuart Mill (1807-1873).
După cum indică doctrina, fundamentarea adevărului reprezintă operația logică
prin care se indică temeiul aserțiunilor, unde temeiul reprezintă o judecată sau un șir de
judecăți din care se poate deriva o aserțiune pe baza unui procedeu logic valid.
Aserțiunile sunt prezentate în limbaj sub formă de enunțuri, iar adevărul enunțurilor
este ceeea ce conferă caracter întemeiat sau fundamentat.
Având în vedere că în domeniul dreptului nu este aplicabilă exclusiv logica
formală cu metoda deductivă, ci și retorica, prin metode non-deductive, fundamentarea
adevărului juridic poate avea loc prin următoarele două forme: demonstrația și
argumentarea. Această diferențiere provine de la Aristotel care constată că
raționamentele îmbracă fie forma demonstrativă, caracterizată prin premise certe
acceptate prin forța evidenței intuitive, fie forma dialectică, ce se caracterizează prin
premise probabile, dar acceptate de subiecți, sub forma opiniilor.
Orice propoziție, fie adevărată sau falsă, trebuie în prealabil demonstrată ca
atare, cu excepția axiomelor care constituie o sumă de enunțuri acceptate fără
demonstrație. S-au propus mai multe metode de demonstrație – gânditorii raționaliști
au propus deducția matematică, iar cei empiriști inducția incompletă sau amplifiantă. În
realitate, după cum remarcă Petre Botezatu, nu există două strategii diferite, una pentru
științele deductive și alta pentru cele inductive. Deosebirea a câștigat în forță odată cu
timpul, dar păstrând în prezent aerul unei prejudecăți, doar fiindcă în disciplinele
deductive prevalează metoda de expunere a rezultatelor, pe când în cele inductive
dominantă este metoda de descoperire a ideilor. Din acest motiv, logica deductivă e o
teorie a demonstrației fără inventivitate, iar logica inductivă o teorie a euristicii, fără

83
ierarhizarea cunoștințelor. În prezent, se vorbește despre o strategie de demonstrare
unitară, diversă în funcție de obiectele și temele de interes, după caz.

2.3. Demonstrația

2.3.1. Definiția demonstrației:

Demonstrația este o înlănțuire de inferențe care, întemeindu-se pe anumite

propoziții date, stabilește adevărul sau falsitatea altei propoziții. Într-o demonstrație
sunt implicate propoziții (axiome, definiții, teoreme, etc.) și inferențe (silogisme,
inferențe de relație, etc).

2.3.2. Structura demonstrației:

Structura demonstrației are la bază modelul lui Euclid prezentat în Elementele.

Ceea ce au realizat modernii a fost o perfecționare a metodei euclidiene. Blaise Pascal
(1623-1662) a formulat dezideratul demonstrației deductive – toate noțiunile să fie
definite și toate judecățile să fie demonstrate, deziderat ce nu poate fi realizat în
întregime, întrucât rămâne întotdeauna un grup de noțiuni nedefinite și de propoziții
nedemonstrate.Prin urmare, structura demonstrației constă în:
1. teza demonstrației (demonstrandum) – propoziția care constituie scopul
demonstrației
2. fundamentul demonstrației (principia demonstrandi) – propozițiile și noțiunile
pe care se sprijină demonstrația (definiții, axiome, teoreme)
3. procedeul demonstrației (demonstratio)– demonstrația propriu-zisă,
inferențele care derivă teza din fundament (silogisme, inferențe de relație, etc.).
Dacă se aplică modelul lui Euclid, în care fiecare teoremă este demonstrată cu
ajutorul altor enunțuri date anterior, utilizăm metoda deductivă de demonstrație.
Disciplina tratată deductiv se numește axiomatizată, fiindcă este construită pe
fundamentul axiomelor. Deducția este formalizată dacă, în locul inferențelor, folosește
calculul logic avansat de logica matematică.

2.3.3. Felurile demonstrației:

O demonstrație este directă atunci când se stabilește adevărul tezei prin

deducerea ei din fundament. De exemplu: Hotărârire civile produc efecte inter-partes. X și
Y sunt hotărâri civile  X și Y produc efecte inter-partes.
O demonstrație este indirectă sau apagogică atunci când se stabilește falsitatea
contradictoriei tezei folosind principiul tertium non datur prin care se derivă adevărul
tezei. Demonstrația indirectă se poate realiza în două moduri:

- Modus tollendo-ponens: se formulează cu ajutorul unei judecăți disjunctive toate

alternativele posibile pentru un caz dat și se procedează la eliminarea pe rând a
fiecăreia până se ajunge la aternativa la care face referință teza. Toate celelalte
alternative dovedindu-se false, rezultă că teza este adevărată. Acest mod necesită
o disjuncție completă fără a fi exclusivă. De exemplu: Donația este ori act juridic

84
 unilateral ori act juridic bilateral. Donația nu este act juridic unilateral  Donația
este act juridic bilateral.
- Modus tollens: constă în demonstrația de tip reductio ad absurdum prin care se
stabilește adevărul tezei ilustrând absurditatea și falsitatea contradictoriei. De
exemplu: În timp ce conducea, X s-a răsturnat cu mașina într-o curbă în condiții
normale de trafic. X susține că a condus cu viteza legală de 50 km/h. Presupunând
că te poți răsturna cu mașina conducând cu viteza legală, orice mașină s-ar
răsturna în acea curbă. Deci X nu a condus cu viteza legală.

2.3.4. Regulile demonstrației:

1) Demonstrandum sau teza să fie o propoziție clară și precis determinată.
2) Demonstrandum să respecte principiul identității pe tot parcursul
demonstrației
3) Principia demonstrandi sau fundamentul să conțină propoziții adevărate. Dacă
aceste propoziții sunt false și teza va fi falsă.
4) Principia demonstrandi trebuie să respecte tertium non datur față de
demonstrandum – fundamentul să fie rațiune suficientă pentru teză
5) Demonstrandum trebuie să rezulte cu necesitate din principia demonstrandi.

2.4. Argumentarea

2.4.1. Problematica demonstrațiilor deductive în logică și în drept

Demonstrațiile deductive se diferențiază de cele din celelalte științe prin faptul că

în derularea lor nu intervin direct date din experiență. Matematicianul nu se sprijină în
demonstrații pe fapte (ca fizicianul, biologul, juristul) ci numai pe axiome, teoreme și
definiții. În celelalte științe (fizică, biologie, istorie, drept) demonstrația se sprijină direct
pe fapte, ceea ce constă și în deosebirea principală dintre demonstrațiile deductive și
cele inductive. Chiar și în demonstrațiile matematice se menține o legătură cu faptele,
dar această legătură nu este directă, ci legătura cu realitatea este foarte îndepărtată,
axiomele și definițiile fiind abstrase din experiență. Prin urmare, direct sau indirect,
orice demonstrație se fundamentează pe experiență, dar fiindcă nu se sprijină direct pe
experiență, demonstrația deductivă are un alt curs decât demonstrația inductivă.
Această remarcă este valabilă în cadrul teoriei clasice sau tradiționale a
limbajului, unde corespondența limbajului cu realitatea nu este problematică, ci doar
calificată ca fiind distantă sau apropiată. Dacă luăm în considerare, însă, teoria
structuralistă asupra limbajului, oricât de intim pare acesta a corespunde cu realitatea,
nu putem verifica niciodată în ce măsură el corespunde propriu-zis realității. Cât timp
semnificația cuvântului, a semnului, se obține nu prin relația cu obiectul desemnat din
realitate, referentul, ci prin relația sincronică pe care o are cu celelalte cuvinte ca semne
în sistemul limbii, un semn pur și simplu se definește prin relația cu alte semne iar
realitatea nu intră în nici un moment în joc: un semn trimite la un alt semn întotdeuna,
într-un proces nelimitat de semioză, în care nu alungem niciodată la realitate. Dacă prin
limbaj au loc descrieri ale realității, atunci mai multe descrieri sunt posibile simultan,
chiar dacă se contrazic. Prin urmare, nu ne rămâne decât să îi convingem pe alții că

85
descrierea realității cu care operăm este cea valabilă, punct în care ajungem prin
semiotică în domeniul retoricii.
Ține de domeniul evidenței că în drept se derivă concluzii și prin alte moduri
decât cele deductive, moduri care pun problema corectitudinii lor și care țin de
domeniul retoricii, semioticii sau epistemologiei. Care este, atunci, relația dintre logica
formală și retorică? Ambele țin de logică într-un sens general, deși se operează cu
noțiuni diferite de validitate, logica strico-sensu fiind atașată de metodele deductive, de
domeniul retoricii ținând celelalte metode non-deductive. Un exemplu de raționament
deductiv ca metodă a logicii formale în domeniul juridic este acesta:

(a) Oricine comite o infracțiune trebuie sancționat.

(b) O persoană P comite o infracțiune.
(c) P trebuie sancționat.

Exemplul constituie așa-numitul silogism juridic, unde:

(a) este norma generală

(b) este o propoziție singulară care enunță ceea ce a făcut P
(c) este o normă singulară

Ceea ce înseamnă că silogismul juridic presupune derivarea unei norme

singulare, de aplicare a normei generale, folosind ca premise norma generală și un enunț
descriptiv. În această formă reprezintă un caz al deducției de la general la particular,
dictum de omni.
Problema silogismului juridic în logică a fost semnalată de Jorgensen care a
constatat următoarele:

1. în logică numai enunțurile descriptive pot fi adevărate sau false și pot

constitui premise sau concluzii ale inferențelor logice valide
2. normele nu sunt propoziții într-un sens logic
3. normele nu pot fi premise sau concluzii în inferențe logice
4. există forme de inferențe intuitive valide, precum silogismul juridic, în care
premisele și concluziile constau în norme

Enunțurile de la 1 la 4 constituie dilema lui Jorgensen, întrucât propozițiile 1, 2 și

3 contrazic propoziția 4 și pentru rezolvarea acestei contradicții au fost avansate mai
multe soluții:
1. O soluție la dilema lui Jorgensen este oferită de Jorgensen însuși, care a afirmat
că propozițiile imperative precum normele juridice sau normele în general nu au
semnificație sau valoare cognitivă și nefiind adevărate sau false nu pot funcționa în
cadrul unor relații logice precum propozițiile descriptive. Normele, precum judecățile de
valoare, reprezintă acte de voință și funcționează precum exclamațiile, în principal
pentru a influența comportamentul uman, dar nu au conținut descriptiv. Norma prin
care se prevede că furtul se pedepsește nu poate fi nici adevărată nici falsă. Prin urmare,
din această perspectivă, silogismul juridic nu ține de logica formală, ci de domeniul
retoricii, în măsura în care poate convinge judecătorul sau publicul de valabilitatea
concluziei. Din punct de vedere filosofic, argumentul lui Jorgensen se sprijină pe
ghilotina lui Hume, care presupune că din ceva ce este nu poate rezulta ceva ce trebuie să
fie, argument dezvoltat ulteorior de Kant și neokantienti care au izolat două regiuni
distincte ale ființei – cel factual și cel deontic – dar preluat și de Kelsen care și-a
construit doctrina pură a dreptului pe această distincție.

86
 2. O altă soluție la dilema lui Jorgensen presupune demonstrarea că normele sunt
o altă specie a propozițiilor descriptive, că pot avea valoare de adevăr și prin urmare se
pot preta la operații logice. Din această perspectivă trebuie să recurgem la semiotică și
să analizăm ce se realizează atunci când se enunță o normă juridică.
O primă perspectivă descriptivă poate fi aceea prin care considerăm că printr-o
normă juridică se realizează binele, caz în care realizăm eroarea logică naturalistă,
analizată de G. E. Moore – presupunerea că dacă putem atribui în mod necesar atributele
bun sau plăcut unui obiect, atunci obiectul însuși poate fi descris în mod necesar prin
cele două atribute. În mod similar, eroarea constă în faptul că dacă o normă poate fi
descrisă ca fiind X, atunci norma însăși este X.
O a doua perspectivă poate fi aceea în care acceptăm o formă de platonism în care
normele se referă la o realitate ideală, perspectivă pe care Moore a denumit-o eroare
supra-naturalistă.
O a treia perspectivă avansată de Moore este cea în care abordăm enunțurile
normative ca referindu-se la atributele de permisibilitate și obligativitate, ceea ce ridică
problema statutului ontic al acestor atribute.
3. O a treia soluție la dilema lui Jorgensen presupune elaborarea unei logici
specifice a normelor, distinctă de logica formală clasică sau aristotelică, aflată încă în
stadiul dezvoltării.

2.4.2. Între dialectică și retorică

Aristotel este cel care a observat că nu toate fundamentările îmbracă forma

demonstrației deductive, remarcând că sunt domenii unde nu avem certitudini
indiscurabile, ci doar opinii ca puncte de plecare. Pentru astfel de situații, nu se recurge
la demonstrație, ci la argumentare. Pentru Aristotel, argumentarea se realizează prin
dialectică și retorică în cadrul dialogului dintre întrebător și respondent, unde prin
dialectică înțelegea o metodă de întemeiere care constă în opunerea de opinii și
susținerea lor prin silogisme, plecând de la presupunerea că discuția este mijlocul prin
care se ajunge la adevăr, iar prin retorică înțelegea o metodă înrudită cu dialectica, în
care sunt incluse atât elemente de logică formală cât și elemente extra-logice, de factură
lingvistică, psihologică, etc.
Argumentarea, prin urmare, este un proces prin care se urmărește obținerea
adeziunii auditoriului (interlocutor, subiectul însuși, partea adversă, judecătorul,
umanitatea) la teza unui vorbitor. Scopul argumentării este persuadarea, convingerea
privind o teză care constă într-o propoziție probabilă. Pentru Aristotel sunt probabile
premisele care sunt acceptate de toți sau de majoritate sau de cei mai de seamă. De
exemplu, X, procuror, este convins că inculpatul este vinovat. Aderența judecătorului la
opinia lui X se obține prin argumentarea poziției acestuia prin indicarea temeiurilor, a
motivelor pentru care X și-a format această convingere.
Structura demonstrației și cea a argumentării se aseamănă:

1) teza de argumentat sau concluzia (inculpatul trebuie pedepsit)

2) mijlocul de întemeiere sau datele (inculpatul a săvârșit o infracțiune)
3) judecăți generale care permit legătura dintre concluzie și date sau reguli de
inferență (oricine a săvârșit o infracțiune trebuie pedepsit)
4) justificarea acestor judecăți (conform legii penale)
5) operatorul modal (este de presupus)

87
 6) condițiile de exceptare legate de operatorul modal (dacă nu există vreo cauză
de impunitate a inculpatului)

Având în vedere dilema lui Jorgensen privind silogismul juridic, rareori, în drept,
apelăm la procedeul demonstrației deductive al logicii formale, de cele mai multe ori
operăm cu procedee argumentative.

1) Demonstraţia ţine de logica formală fiind alcătuită de regulă din succesiuni de

silogisme pe când argumetarea recurge la logica informală şi la retorică.
2) Demonstraţia poate fi corectă sau incorectă, pe când argumentele pot fi doar
convingătoare sau mai puţin convingătoare, puternice sau slabe.
3) De regulă, demonstraţia este folosită atunci când textul legii în care se încadrează
faptele este cunoscut, caz în care ne confruntăm cu dilema lui Jorgensen, iar
argumentarea în cazul lacunei sau obscurităţii legii. Din această cauză, de cele
mai multe ori, în argumentare punctul de plecare trebuie să fie admis de
auditoriul pe care vrem să-l convingem. De cele mai multe ori, însă, însuși punctul
de plecare este supus dezbaterii, motiv pentru care, în drept se operează cu
argumentarea
4) Spre deosebire de demonstrație unde se vorbește despre completitudine și
rigurozitate, în argumentare relevantă este concludența. O argumentare este
concludentă atunci când pe baza mijloacelor de fundamentare și a regulilor de
inferență, adevărul sau justețea tezei argumentate sunt plauzibile.

2.4.3. Argumentele juridice

În logica juridică sunt utilizate două tipuri de argumente: cele probatorii și cele
legale. Argumentele probatorii presupun extragerea de informații din mijloacele de
probă admise de lege.
După informațiile conținute în mijloacele de probă, acestea pot fi:
1) Complete și univoce (indicutabile)
2) Incomplete și neechivoce (completabile)
3) Incomplete și echivoce (discutabile)

În cursul argumentării se stabilește caracterul informațiilor conținute de probe

prin operațiuni logice, dar și prin metode specifice, de exemplu concordanța și diferența
informațiilor. Argumentele probatorii se supun unui principiu al relativității, având in
vedere că relevanța lor este condiționată de o sumă de factori precum natura probelor
pe care se sprijină, numărul acestora și locul lor în lămurirea unei situații de fapt.
Argumentele legale sunt mijloacele prin care se caută, se apreciază și se
selectează normele juridice corespunzătoare rezolvării cauzei, care în argumentare sunt
corelate cu argumentele probatorii. Gheorghiță Mateuț sistematizează 11 astfel de
argumente:

1) Argumentum a contrario – aplicarea principiului non-contradicției

2) Argumenum a fortiori ratione – extinderea aplicării normei întrucât motivele
avute de legiuitor când a elaborat norma se regăsesc în cazul cercetat
3) Argumentum ad personam – valoarea obiectului se extinde asupra valorii
opiniei, iar valoarea opiniei depinde de judecata de valoare asupra opinatului

88
 4) Argumentum ad autoritatem – citarea unei autorități în materie pentru a
întemeia valoarea de adevăr a unui argument
5) Argumentum a simili ad simile – analogia legis sau analogia juris
6) Argumentum ad absurdo sensu – pornind de la teza contrară presupusă ca
adevărată se desprind concluzii false, rezultând adevărul tezei
7) Argumentum a majori ad minus – cine poate mai mult poate și mai puțin
8) Argumentum ad generali sensu – se referă la generalitatea legii
9) Argumentum pro subjecta materiae – se sprijină pe limitarea termenilor legii
10)Argumentum ab inutilitate legis – legea trebuie să se aplice astfel încât să nu
prejudicieze persoanele pe care vrea să le protejeze
11)Argumentum ab rubrica – încadrarea în clasa rămasă incompletă

2.4.4. Reguli și erori în argumentare

1) Reguli referitoare la teză

1. Teza trebuie să fie clar și precis formulată

 să nu conțină termeni ambigui, polisemantici

 teză vagă sau ambiguă, fără un înțeles univoc, nu poate fi demonstrată,
deoarece nu se știe cu claritate ce anume este de demonstrat
 erori: imprecizia tezei – teza este formulată imprecis din cauza folosirii
greștie a termenilor: amfibolia, echivocația, accentul, diviziunea,
compoziția

2. Teza trebuie să fie cel puțin probabilă

 nu se demonstrează propoziții false

 nu se demonstrează propoziții deja infirmate
 se demonstrează prin apelul la argumente sau fapte care confirmă teza, nu
care o infirmă
 erori: ceea ce se susține este fals sau probabil fals – o demonstrație
corectă în care teza este falsă este un nonsens: dacă premisele sunt
adevărate, dar teza falsă, demonstrația este nevalidă, întrucât adevărul
implică numai adevărul; o teză falsă poate fi obținută din orice fel de
premise – falsul este implicat de orice

3. Teza trebuie să fie identică pe parcursul întregii demonstrații

 nu trebuie să fie înlocuită, modificată sau substituită pe parcurs

 substituirea tezei pe parcursul demonstraței conduce la demonstrarea
unei alte teze
 erori: substituirea tezei sau ignorarea tezei (ignoratio elenchi) – se
folosesc argumente care de fapt ignoră teza de demonstrat și sunt
irelevante pentru ea: argumentul relativ la persoană, argumentul relativ la
popor, argumentul relativ la milă, argumentul relativ la ignoranță,
argumentul bastonului

2) Reguli referitoare la fundament

1. Premisele demonstrației trebuie să fie adevărate

89
  fundamentul trebuie să conțină doar propoziții adevărate
 dacă fundamentul argumentării conține fie și o singură propoziție falsă,
înseamnă că ansamblul premiselor nu constituie un temei rațional pentru
susținerea tezei

2. Suma premiselor trebuie să fie necontradictorie

 dacă două premise ar fi contradictorii, una dintre ele este sigur falsă
 dacă argumentul este fals, teza poate fi adevărată sau falsă: falsul implică
orice, astfel încât teza nu este nici demonstrată, nici infirmată
 erori: premise false, premise nedemonstrate, premise neclare,
interpretabile, inconsistente, supoziții neîntemeiate

3. Adevărul premiselor trebuie să fie independent de adevărul tezei

 pentru a evita eroarea cercului vicios

 erori: cercul vicios – adevărul tezei se bazează pe adevărul premisorul, dar
și adevărul premiselor se bazează pe adevărul tezei

3) Reguli referitoare la procedeul argumentativ

1. Argumentarea trebuie să fie corectă/validă

 raționamentele utilizate trebuie să respecte legile logice

2. Teza trebuie să rezulte cu necesitate din fundamentul argumentării

 dacă admitem fundamentul argumentării, respectiv adevărul premiselor,

teza trebuie să derive cu necesitate, să nu poată fi respinsă

3. Fundamentul trebuie să reprezinte un temei suficient pentru teza argumentării

 erori specifice diferitelor tipuri de raționamente – eroarea majorului ilicit,

încălcarea legii distribuirii termenilor, generalizarea pripită
 dovezi insuficiente – premise adevărate, relevante, dar insuficiente pentru
a susțien concluzia
 din cauza acestor erori, concluzia nu decurge din premise, adevărul
acestora nu este un temei suficient pentru adevărul concluziei.

3. Erori de gândire

3.1. Categorii de erori: sofisme și paralogisme

Încălcarea legilor sau regulilor logice conduce la o eroare formală. Dacă eroarea
are loc în conținutul concret al propozițiilor, se numesc erori materiale.
Dacă eroarea are loc în mod intenționat se produce un sofism.

- nu este o eroare logică

90
 - este o construcție argumentativă în care apare în mod intenționat o eroare,
formală sau materială
- cel care utilizează un sofism este interesat să își convingă interlocutorul nu
neapărat prin mijloace raționale.

Dacă eroarea formală sau materială are loc neintenționat, atunci se produce nu
un sofism, ci un paralogism.

3.2. Erori formale

3.2.1. Erori în operațiile logice cu noțiuni

1. Definții în care se încalcă regula adecvării:

- definiție prea largă:
De exemplu: posesie = orice act de stăpânire asupra unui bun; act juridic = orice
manifestare de voință
- definiție prea îngustă:
De exemplu: posesie = exercitarea stăpânirii ca atribut al dreptului de
proprietate; act juridic = orice manifestare de voință cu scopul de a da naștere unui
raport juridic

2. definiții circulare:
De exemplu: posesie = exercitarea stăpânirii de către posesor

3. definiții negative, care nu indică trăsături esențiale, ci arată ce nu este definitul

De exemplu: detentorul precar nu este nici posesor, nici titular al unui drept real

4. definiții vagi:
De exemplu: drepturile reale = jura in re aliena

5. clasificări incomplete, care lasă elemente neincluse într-o clasă

6. clasificări prin încrucișare, în care cel puțin două dintre clasele obținute se află în
raport de încrucișare; cel puțin un element este inclus simultan în două clase diferite

7. saltul în clasificare, în care pe aceeași treapte se regăsesc clase de niveluri diferite; cel
puțin o clasă este subordonată alteia, în care e inclusă

8. criteriul clasificării este imprecis

9. criteriul clasificării nu este unic

10. elementele din aceeași clasă nu sunt omogene, în sensul în care asemănările sunt mai
puțin relevante decât deosebirile

3.2.2. Erori în inferențe ipotetice

91
1. afirmarea consecventului
Dacă se încheie valabil un act juridic, atunci se produc efecte juridice.
Se produc efecte juridice
 S-a încheiat un act juridic.

2. negarea antecedentului
Dacă oamenii sunt loiali, atunci încheie acte juridice valabile.
Oamenii nu sunt loiali.
 Oamenii nu încheie acte juridice valabile.

Dacă o persoană face parte din Parlament, înseamnă că este cetățean român.
Prim-ministrul nu este membru al Parlamentului.
 Prim-ministrul nu este cetățean român.

Dacă X produce efecte juridice, atunci X este un act juridic.

X nu produce efecte juridice.
 X nu este un act juridic.

3.2.3. Erori în inferențe disjunctive

Confuzia dintre o disjuncție simplă și o disjuncție exclusivă

X a săvârșit infracțiunea de furt sau omor.
X a săvârșit infracțiunea de furt.
 X nu a săvârșit infracțiunea de omor.

3.2.4. Erori în pătratul logic

1. trecerea de la falsitatea universalei la falsitatea contrarei sale: dacă ceva este fals
despre toți, atunci este fals că niciunul (universală falsă  contrară nedeterminată)
Este fals că toate actele juridice sunt valabile.
Este fals că nici un act juridic nu este valabil.

2. trecerea de la falsitatea universalei la adevărul contrarei sale: dacă ceva este fals
despre toți, atunci este adevărat că niciunul (universală falsă  contrară
nedeterminastă)
Este fals că toate actele juridice sunt valabile.
Nici un act juridic nu este valabil.

3. trecerea de la falsitatea universalei la falsitatea subalternei (universală falsă 

subalternă nedeterminată)
Dacă este fals că toate actele juridice sunt valabile, atunci este fals și că unele acte
juridice sunt valabile

4. trecerea de la adevărul particularei la adevărul universalei (generalizare pripită,

particulară adevărată  supraalternă nedeterminată)

92
 Dacă majoritatea manifestărilor de voință sunt acte juridice, atunci toate
manifestările de voință sunt acte juridice.

3.2.5. Erori în inferențe imediate cu propoziții categorice

1. conversiunea simplă a unei propoziții universale afirmative (conversiunea are loc

corect în mod accidental)
Întrucât toate actele juridice se încheie prin acordul de voință al părților, toți cei
care își exprimă voința încheie acte juridice.
Logicienii sunt oameni care se exprimă coerent, prin urmare oricine se exprimă
coerent este logic.

2. conversiunea unei propoziții particulare negative

Unii logicieni nu sunt juriști, deci unii juriști nu sunt logicieni.
Unele manifestări de voință nu sunt acte juridice, deci unele acte juridice nu sunt
manifestări de voință.
3.2.6. Erori în inferența categorică (silogismul categoric)

1. eroarea termenului mediu nedistribuit

Toți delfinii înoată.
Unii oameni înoată.
 unii oameni sunt delfini.

Toți infractorii au tatuaje.

X are tatuaj.
 X este infractor.

2. eroarea majorului ilicit (P este distribuit în concluzie, deși nu a fost distribuit în

premise)
Toți oamenii sunt animale rationale.
Pisicile nu sunt oameni.
 pisicile nu sunt animale rationale

3. eroarea minorului ilicit (S este distribuit în concluzie, deși nu a fost distribuit în

premisă)
Cei care nu știu drept ar trebui să consulte juriști.
Pisicile nu știu drept.
Pisicile ar trebui să consulte juriști.

4. deducerea unei concluzii din premise negative

Niciun act juridic nu este fapt juridic.
Niciun fapt juridic nu este manifestare de voință.
Nicio manifestare de voință nu este act juridic.

5. deducerea unei concluzii afirmative, deși o premisă este negativă

Unele manifestări de voință nu sunt acte juridice.

93
 Angajamentele de onoare sunt manifestări de voință.
 Unele angajamente de onoare sunt acte juridice.

6. deducerea unei concluzii negative, deși ambele premise sunt afirmative

Toți infractorii sunt periculoși.
Unii infractori sunt oameni liberi.
 Unii oameni liberi nu sunt periculoși.

7. Deducerea unei concluzii din două premise particulare

Unele manifestări de voință sunt acte juridice.
Unele acte juridice sunt contracte.
Unele contracte sunt manifestări de voință

8. Deducerea unei concluzii universal, deși o premisă este particulară

Toate actele juridice sunt manifestări de voință.
Unele manifestări de voință sunt angajamente de onoare.
 Toate angajamentele de onoare sunt acte juridice.

3.3. Erori materiale

3.3.1. Sofisme de limbaj

Sofismele de limbaj se mani numesc sofisme de interpretare sau ale ambiguității.

În astfel de sofisme apar noțiuni ambigue susceptibile de multiple interpretări. De
regulă, când apar astfel de erori se încalcă principiul identității, având drept consecință
denaturarea felului în care concluzia decurge din premise.

1. Echivocația
- acestă eroare decurge din polisemia sau omonimia noțiunilor.
Toți piticii au barbă.
Unii arbori sunt pitici.
 Unii arbori au barbă.

Toate persoanele reale au capacitate de folosință.

Unele personaje sunt personae reale.
 Unele personaje au capacitate de folosință.

2. Amfibolia
- această eroare presupune că o expresie sau o propoziție este imprecisă sintactic.
Vindem cărucioare pentru copii cu picioare de lemn.
E timpul să mâncăm copii.

3. Accentul
- această eroare ține de mutarea atenției de pe o parte sau alta a unui enunț,
modificându-i astfel înțelesul

94
 Am auzit numai de bine despre dumneavoastră. (Însemnând fie că am auzit
numai de bine despre interlocutor sau că despre alții am auzit de rău).

4. Compoziția
- prin această eroare are loc o trecere incorectă de la părți la întreg, proprietatea
atribuită diviziv în premisă fiind atribuită colectiv în concluzie
Facultatea de drept este valoroasă fiindcă este formată numai din profesori
valoroși.

5. Diviziunea
- prin această eroare are loc o trecere incorectă de la întreg la părți, proprietatea
atribuită colectiv în premisă fiind atribuită diviziv în concluzie.
Dacă Facultatea de drept este valoroasă, atunci toți cei care fac parte din
Facultatea de drept sunt valoroși.

3.3.2. Sofisme de relevanță

În sofismele de relevanță, chiar dacă premisele sunt adevărate, ele nu reprezintă

un temei pentru concluzie, neexistând o legătură logică între acestea. Argumentele
folosite nu susțin și nici nu contrazic teza, ceea ce este de argumentat sau de demonstrat,
fiind ignorată, de unde și denumirea acestor sofisme drept ignoratio elenchi.

1. argumentum ad hominem sau tu quoque

- teza trebuie acceptată sau respinsă întrucât cel care o susține are sau nu are
anumite calități: este credibil sau nu, moral sau nu, competent sau nu, coerent cu
sine în sensul că face ceea ce susține sau nu, neinteresat sau nu, etc.
- în această categorie intră și argumentele bunei/ proastei companii prin care se
face apel la anturajul unei persoane pentru acceptarea sau respingerea tezei
acesteia

2. argumentum ad ignoratiam
- teza trebuie acceptată în lipsa unor dovezi care să îi probeze falsitatea

3. argumentum ad populum/ ad numerum

- teza trebuie acceptată întrucât este susținută de toată lumea/ majoritatea

4. argumentum ad misericordiam
- teza trebuie acceptată/ respinsă/ atenuată din milă

5. argumentum ad baculum
- teza trebuie acceptată/ respinsă din frică, prin apel la forță

6. argumentul relativ la speranță

- teza trebuie acceptată/ respinsă prin apel la speranță

7. argumentul relativ la încredere/ lipsa de încredere

- teza trebuie acceptată/ respinsă prin apel la proximitate/lipsa proximității

95
8. argumentul relativ la puritate
- teza trebuie acceptată/ respinsă pe temeiul unei pretinse purități

9. argumentul ad verecundiam
- teza trebuie acceptată întrucât este susținută de o autoritate

10. argumentum ex silentio

- teza trebuie acceptată dacă nu este negată în mod explicit

11. argumentul relativ la obiecții

- teza trebuie respinsă ca falsă dacă există multe obiecții

12. argumentum ad consecquentiam

- se mai numește argumentul pantei alunecoase, și presupune că dacă acceptăm
sau respingem teza, vor interveni consecințe nedorite asupra cărora nu vom mai
putea interveni

13. argumentum ad lazarum/ ad crumemam

- teza trebuie acceptată/ respinsă în funcție de starea sau categoria socială a celui
care o susține/ respinge

14. argumentum ad logicam

- teza este falsă întrucât este obținută printr-un argument incorect

15. argumentum ad novitatem/ ad antiquitatem

- teza trebuie susținută/ respinsă întrucât este noutate/ tradiție, iar noul/ vechiul
este mai bun

16. argumentul heringului roșu

- expresia a fost utilizată de William Cobbett în 1805 în povestea unui copil
mincinos. La origine se referea la modul de creare a confuziei în rândul câinilor la
vânătoarea de vulpi, târându-se peste urmele de vulpe un hering uscat și roșu.
- teza este abandonată prin distragerea atenției către un alt subiect

17. sofisme ale implicației materiale

- teza este adevărată fiind implicată de o premisă adevărată, dar irelevantă

18. gândirea deziderativă

- teza este adevărată pe temeiul imaginației sau dorinței, fiindcă ar fi bine să fie
adevărată

19. eroarea lunetistului texan

- la originea denumirii stă situația ipotetică în care un lunetist trage câteva focuri
într-o ușă de lemn și ulterior desenează o țintă, dovedindu-și, astfel, precizia
- teza este adevărată atunci când este reformulat contextul astfel încât să o
susțină

20. eroarea încadrării dezbaterii

96
 - manieră prin care se stabilesc punctele supuse discuției astfel încât tocmai teza
să nu poată fi supusă dezbaterii

21. mutarea sarcinii probei

- regula în logică și drept este că cel care susține ceva (reclamant) trebuie să ofere
probe pentru cele susținute; pornind de la premisa neîntemeiată că ceva este
adevărat până la proba contrariului, în mod eronat se plasează sarcina probei pe
seama celui care contestă teza

22. eroarea omului de paie

- i se atribuie adversarului, printr-o interpretare intenționat eronată, fie o altă
poziție decât cea susținută în realitate, fie o poziție pe care nu o are prin
scoaterea celor afirmate din context, poziție care poate fi atacată mai ușor

3.3.3. Sofisme ale circularității

Sofismele circularității constau în faptul că fundamentul presupune ceea ce

urmează să fie demonstrat, concluzia sprijinindu-se pe ceva nedemonstrat și premisele
însele sprijinindu-se pe concluzie: concluzia este adevărată dacă premisele sunt
adevărate, dar premisele sunt adevărate numai atunci când concluzia este adevărată

1. petitio principii
- se postulează ceea ce este de dovedit

2. întrebarea complexă sau cererea întrebării

- în întrebare se presupune ceva ce nu a fost încă demonstrat și induce un
răspuns prin care s-ar recunoaște adevărul unei alte teze pe care interlocutorul
voia să o probeze de la bun început

3. expresii circulare și afirmarea repetată

- presupun că ceea ce este de demonstrat a fost deja demonstrat
- se încearcă persuadarea de adevărul tezei prin repetarea ei

3.3.4. Sofisme ale supoziției neîntemeiate

În astfel de sofism, fundamentul conține o supoziție falsă, fără de care concluzia

nu poate fi acceptată

1. bifurcația
- se afirmă că există doar două soluții când în realitatea sunt pozibile mai multe

2. falsa dilemă
- asemănătoare bifurcației, se trage o concluzie din restrângerea neîntemeiată a
opțiunilor

3. Dilema califului Omar

- se spune că în fața bibliotecii din Alexandria care reprezenta un reper pentru
cunoașterea Antichității, califul și-ar fi întemeiat decizia de a distruge biblioteca

97
 pe următoarea dilemă, deși decizia era luată dinainte: „Dacă aceste cărți conțin
aceeași învățătură ca și Coranul, atunci ele sunt inutile și trebuie distruse; dacă
ele conțin o învățătură contrară celei din Coran, atunci sunt primejdioase și
trebuie distruse.”1

4. Dilema vieții publice a lui Aristotel

- într-o conversație mamă-fiu, mama îi spune lui Aristotel că dacă intră în politică
și va fi drept, atunci îl vor urî oamenii, iar dacă va fi nedrept, atunci îl vor urî zeii.
Deci orice ar face va fi urît. Aristotel răstoarnă dilema și obține o concluzie la fel
de corectă, susținând că dacă va fi drept, atunci zeii îl vor iubi, iar dacă va fi
nedrept, atunci oamenii îl vor iubi. Deci orice ar face va fi iubit.

5. Inconsistența
- premisele nu pot fi simultan adevărate, concluzia nu este necesar adevărată,
întrucât falsul implică orice

3.3.5. Sofisme ale probelor insuficiente

Acest tip de sofisme presupun că deși premisele sunt relevante în raport cu

concluzia, nu sunt și suficiente sau concluzia nu poate fi derivată din premise sau nu se
poate susține rezonabil nici măcar o concluzie probabilă.

1. generalizarea pripită
- se generalizează cu privire la o clasă de obiecte pe baza unor dovezi insuficiente
sau nerelevante

2. eroarea accidentului
- are loc confuzia dintre proprietățile esențiale și cele accidentale
- presupune o generalizare eronată de la ceea ce este valabil în anumite condiții la
ceea ceea ce este valabil în general

3. particularizarea eronată
- printr-o generalizare negativă întemeiată pe exemple particulare este respinsă o
altă generalizare

4. eșantionul tendențios
- generalizare eronată întemeiată pe un eșantion care îndeplinelte condițiile tezei

5. cauza falsă
- post hoc, ergo propter hoc: A este cauza lui B fiindcă A are loc înaintea lui B
- cum hoc, ergo propter hoc: A este cauza lui B fiindcă A și B apar împreună
- confundarea cauzei cu condiția
- confudnarea cauzei și a efectului

6. eroarea Monte Carlo

1
Gabriel Ștefan Ion, Logică. Ghid de pregătire, p. 113

98
 - în cazul jocurilor de noroc, când întâmplarea câștigătoare conduce la o
generalizare falsă

7. argumentul relativ la probabilitate

- dacă este probabil, atunci este inevitabil

8. falsa analogie sau eroarea Van Gogh

Van Gogh a fost sărac și neînțeles în timpul vieții, dar acum este un mare artist.
Eu sunt sărac și neînțeles.
 Voi fi un mare artist

9. eroarea soluției perfecte

- se respinge o soluție pe motivul că nu este soluția perfectă

10. simplificarea excesivă

- fie se reduce o parte a unei probleme complexe, fie se prezintă doar o parte a ei,
ignorându-se elemente esențiale pentru a se induce ideea unei soluții potrivite

11. confuzia conținutului cu forma

- se respinge un argument pe motivul că nu este prezentat într-o manieră plăcută,
agreabilă etc

99