A TRĂI PENTRU A-ȚI POVESTI VIAȚA.

MĂRTURII ANTICE
Povestitul este o activitate specifică omului, întâlnită
în toate culturile încă din preistorie și păstrată până în prezent.
Fenomenul narativ precedă scrisul și se poate manifesta sub forma
cântecelor, miturilor, legendelor, epopeilor etc. Înainte de
inventarea scrisului, oamenii se foloseau și de picturile rupestre sau
de scoarța scrijelită a copacilor pentru a transmite mai departe
poveștile sau pentru a împrospăta memoria povestitorilor. Rolul
actului narativ era acela de a transmite mai departe cultura și
tradițiile unui grup de oameni, de a educa, de a crea modele, de a
stabili norme sociale, dar și de a distra. Consider că povestirea a
avut o importanță mare pentru culturile antice, acesta fiind modul
principal de conservare a culturii și tradițiilor acestora.
Epopeea lui Ghilgameș este cea mai veche povestire
scrisă care a supraviețuit până în prezent. Aceasta, bazată vag pe
regele sumerian Ghilgameș, are o mare valoare istorică prin faptul
că ne arată felul în care oamenii din Mesopotamia se raportau la
divinitate, moarte și viața de apoi. De asemenea, scrierea tratează
teme și motive care preocupă firea umană și în prezent, fiind
întâlnite și în alte creații de-a lungul timpului (mortalitatea,
nemurirea, cunoașterea, drumul inițiatic, identitatea). Chiar dacă
Ghilgameș eșuează în căutarea nemuririi, el supraviețuiește prin
povestire și devine primul erou de epopee, care îl va influența pe
Homer atunci când acesta îl va construi pe Ulise.
Civilizația greacă antică se dezvoltă pe baza unei
înșiruiri bogate de mituri și legende, transmise din generație în
generație, mai întâi pe cale orală și apoi pe cale scrisă. Despre
importanța povestirii în conservarea culturii grecești și formele pe
care actul narativ le îmbracă, André Bonnard spune că „Toate
popoarele primitive au cîntece și se folosesc de limbajul ritmic
pentru a însoți și ușura unele mișcări ale muncii. Poeții greci
dezvoltă cu o mare fecunditate ritmurile, dintre care cea mai mare
parte vin dintr-un foarte îndepărtat trecut popular. Ei mînuiesc mai
întîi marele vers epic, care le folosește pentru a celebra în cadențe
nobile, dar variate, isprăvile eroilor trecutului. Poeme imense, la
început pe jumătate improvizate, se transmit din generație în
generație. Ele sînt recitate cu un foarte simplu acompaniament de
liră și – prin plăcerea pe care o împărtășesc asistenții – contribuie
la formarea conștiinței colectivităților în însușirile de inițiativă și
de curaj. Aceste poeme flotante se fixează cu timpul ; ele duc la
două opere majore, pe care le citim încă și azi, Iliada și Odysseea,
biblii ale poporului grec”1. Tot André Bonnard menționează și
funcția didactică a povestirii în civilizația grecească antică. „Alți
poeți, legînd mai strîns poezia cu muzica, cu cîntecul și dansul și
inspirîndu-se din viața cotidiană a indivizilor și a cetăților, luînd în
batjocură sau exaltînd, desfătînd sau instruind, inventează lirismul,
uneori satiric, alteori erotic, alteori civic. Alții inventează teatrul,
tragedia și comedia, totodată imitație și creație nouă a vieții. Poeții
dramatici sînt educatorii poporului grec”2. Tragedia greacă
Prometeu încătușat, scrisă de Eschil, ilustrează modul în care
miturile și legendele poporului grec se reflectau în scrierile
acestuia. „Din acest drum lung al poporului grec de la sălbăticie la
civilizație, poetul Eschyl enumeră, în tragedia Prometheu, cîteva
etape. Desigur, el nu știe nici pentru ce, nici cum a avut loc această
ascensiune a străbunilor săi inculți și nenorociți la prima treaptă de
cunoaștere care i-a eliberat. El împărtășește încă multe din
superstițiile lor ; crede în oracole, ca un sălbatic în vrăjitori. Toate
1
BONNARD, André Civilizația greacă, vol I. Traducere, cuvânt înainte și note
de Stoian Iorgu, Editura Științifică, București, 1967, p. 28.

2
BONNARD, André Civilizația greacă, vol I. Traducere, cuvânt înainte și note
de Stoian Iorgu, Editura Științifică, București, 1967, p. 28
investițiile pe care munca omenească le-a smuls naturii el le
atribuie lui Prometheu, zeul pe care îl numește Filantropul”3.
În Odiseea, Homer reușește să introducă elemente
care țin de cultura și tradițiile grecilor antici. Se poate observa
accentul pus pe ospitalitate. Personajele operei tratează străinii
într-un mod foarte primitor, așa cum s-a întâmplat atunci când
Telemah a ajuns la curtea lui Nestor sau când Ulise a ajuns în
regatul feacilor. Primesc mâncare și vin, sunt desfătați cu muzică,
jocuri și povești și la plecare primesc cadouri de la gazdele lor.
Legat de credințele religioase ale poporului grec, acestea se
reflectă prin faptul că zeii sunt un element central al operei.
Aceștia solicită jertfe, sacrificii, sunt atotputernici, dar sunt
capabili să simtă și emoții specifice oamenilor (pot fi atrași de
unele personaje, pot deveni geloși sau răzbunători). Odiseea
reunește personaje din diferite pături ale societății grecești de la
acea vreme (poeți, regi, cerșetori, păstori) și prin scena cu jocurile
olimpice de la curtea feacilor sau prin ospețe reușește să capteze și
momente importante din viața de zi cu zi.
În Odiseea, se poate argumenta de asemenea că o
importanță mare îi este acordată actului narativ. O mare parte din
aventurile protagonistului se petrec în trecut și sunt relatate de
către personajele care stau la masă, beau vin și împărtășesc povești.
Având în vedere importanța pe care am arătat că povestirea o avea
în culturile antice, nu este de mirare că aceasta ar putea fi una
dintre temele centrale ale epopeii. Ulise, în mod intenționat, este
un bun povestitor. La curtea feacilor, acesta vorbește despre
aventurile prin care a trecut în încercarea sa de a ajunge înapoi în
Itaca. Astfel, se conturează portretul personajului, viziunea sa
asupra lumii și înțelegem felul în care trecutul său l-a modelat. La
3
BONNARD, André Civilizația greacă, vol I. Traducere, cuvânt înainte și note
de Stoian Iorgu, Editura Științifică, București, 1967, p. 30.
întoarcerea în Itaca, Ulise folosește o poveste inventată de el
pentru a-și ascunde identitatea, lucru care ne poate duce cu gândul
la oportunitățile creative pe care povestirea le poate avea (Ulise
reușește sa creeze pe loc un personaj cu o poveste a sa).
La fel ca Ghilgameș, Ulise devine un simbol al
culturii antice, iar Odiseea continuă să influențeze mai departe
cultura universală.
În Roma Antică, scriitorul latin Vergilius scrie
Eneida, pornind de la epopeea lui Homer ca sursă de inspirație.
Asemănătoare ca structură și ilustrând teme și motive similare,
Eneida trasează paralele între cultura grecească și ce romană.
Aceasta ni-l prezintă pe Enea, care pleacă din Troia spre Italia.
Eneida pune de asemenea accent pe actul povestirii.
Odiseea are o influență importantă și asupra culturii
contemporane, lucru care demonstrează în continuare forța pe care
povestirea o are în perpetuarea cunoașterii antice. Un exemplu în
acest sens ar putea fi reprezentat de piesa de teatru Odiseu și
Penelopa, publicată în 2006 de Mario Vargas Llosa. Aceasta
prezintă noaptea în care Odiseu se întoarce în Itaca și începe să-i
povestească Penelopei toate aventurile prin care a trecut în cei 20
de ani de absență.
Fie că vorbim de picturi rupestre, hieroglife egiptene,
epopei antice, ziare sau bloguri, povestirea a reprezentat încă de la
începutul umanității și continuă să reprezinte una dintre cele mai
importante metode de conservare și difuzare a culturii, permițându-
ne să accesăm gândirea unor oameni aflați la mii de ani distanță
față de noi.
Bibliografie:
BONNARD, André Civilizația greacă, vol I. Traducere, cuvânt înainte și note
de Stoian Iorgu, Editura Științifică, București, 1967.