Eseu – Perioada pașoptismului (Alexandru Lăpușneanul)

Perioadă a expansiunii creatoare și a marilor interogații asupra sensului devenirii

colective și individuale a omului, romantismul pașoptist echivalează cu o deșteptare a
spiritului autohton în acordurile celui universal, concretizată în mari proiecte sociale, politice
și culturale, ale căror ecouri acoperă sfera literaturii până către sfârșitul secolului al XIX- lea.
Obiectivele pașoptismului românesc depășesc, însă, sfera strictă a culturii și a literaturii,
vizând unirea celor trei provincii românești, independența politică a țării, libertatea națională,
facilitarea accesului la educație și dezvoltarea învățământului, a presei, cât și a teatrului.
Actorii principali ai scenei culturale sunt reprezentanți și a celei politice: Mihail
Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Andrei Mureșanu, Nicolae
Bălcescu.

Mihail Kogălniceanu este personalitatea cu care se identifică în cel mai înalt grad,
spiritul reformator al culturii și literaturii epocii. Acesta are meritul de a înțelege literatura ca
factor cu rol covârșitor în procesul de renaștere și redeșteptare națională.

Marele eveniment publicistic al anului 1840 este apariția, la Iași, a revistei ,,Dacia
literară’’, sub redacția lui Mihail Kogălniceanu, în colaborare cu Costache Negruzzi și Vasile
Alecsandri. Însă, ,,Dacia literară’’ nu este o simplă revistă, ci o amplă mișcare literară,
ideologică și culturală, prin care se dorește realizarea unei unități culturale a românilor
înaintea celei politice.

În articolul ,,Introducție’’ din primul număr al revistei, Mihail Kogălniceanu prezintă

principalele obiective literare: realizarea unei literaturi naționale (a unui ,,repertoriu general
al literaturii românești’’), dezvoltarea spiritului critic (,,vom critica cartea, iar nu persoana’’),
a unei literaturi originale și superioare calitativ, prin folosirea unor izvoare de inspirație cu
specific național (natură, folclor, istorie) și eliminarea traducerilor (,,care omoară în noi duhul
național’’). Articolul lui Kogălniceanu contribuie la impunerea unui caracter naționalist al
pașoptiștilor, reieșind din lupta pentru cultivarea limbii literare. Gramatica și scrierea fonetică
sunt promovate sub aspectul lingvistic, pe când, unificarea limbii literare tuturor provincilor
este impusă sub cel estetic.

Nuvela ,,Alexandru Lăpușneanul’’ scrisă de Costache Negruzzi, ce a apărut în primul

număr al revistei ,,Dacia literară’’, deschide calea către o literatură originală, în spiritul
principiilor romantice enunțate în articolul ,,Introducție’’. Aceasta este recunoscută prin
inspirația din istoria națională și prin personajul impresionant cu caracterul său crud și prin
voința sa, ce a impresionat cu gesturile, replicile sale și cu ajutorul scenelor, culorii locale
pentru a reliefa specificul unei epoci istorice, făcându-și prezența antiteza demonic-angelic.

Tema operei este evocarea artistică unui moment zbuciumat din istoria Moldovei , la
mijlocul secolului al XVI-lea , a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul ( 1564-1569 ) ,
lupta pentru impunerea autorității domnești și consecințele deținerii puterii de un domnitor
crud , tiran. Nuvela are o structură echilibrată , fiind alcatuită din patru capitole asemănătoare
cu cele patru acte ale unei drame , iar primul capitol are un motto cu rol anticipativ. De
asemenea, fiecare capitol corespunde cu un moment al subiectului operei literare.

Capitolul I are motto-ul ,,Dacă voi nu mă vreți , eu vă vreu!”. Incipitul este ,,captatio
benevolentiae’’. Cuprinde expozițiunea (întoarcerea lui Lăpușneanul la tronul Moldovei în
1594 , în fruntea unei armate turcești , întâlnirea cu patru boieri trimiși de Tomșa :Veverița,
Motoc, Spancioc, Stroici ) și intriga (hotărârea domnitorului de a-și relua tronul și dorința de
răzbunare).
 Capitolul al II-lea corespunde ca moment al subiectului desfășurarea acțiunii, cu
motto-ul ,,Ai să dai samă, Doamna!” . Acesta surprinde o serie de evenimente declanșate de
la reluarea tronului : fuga lui Tomșa , în Muntenia , incendierea cetăților , desfășurarea
armatei pământene , confiscarea averilor boierești , uciderea unor boieri , intervenția doamnei
Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile și promisiunea pe care acesta i-o
face.

Capitolul al III-lea are ca motto ,,Capul lui Motoc îl vrem!” și reprezintă punctual
culminant al nuvelei. Este prezentată scena de la mitropolie, ospățul de la palat și uciderea
celor patruzeci și sapte de boieri , omorârea lui Motoc de mulțimea revoltată și ,,leacul de
frică” pentru doamna Ruxanda. Este conturat pentru prima dată personajul colectiv în
literatura română , acesta fiind reprezentat de către săracii satului care apar la fereastra lui
Lăpușneanul pentru a cere capul lui Motoc.

În capitolul al IV-lea este infățișat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire , cu

motto-ul ,,De mă voi scula , pre mulți am să popesc și eu’’. Este reflectată tehnica
rezumativă. După patru ani de la cumplitele evenimente, acesta se retrage la cetatea
Hotinului. Bolnav de friguri, este călugărit după obicei. Ruxanda acceptă sfatul boierilor de a-
-l otrăvi.

Costache Negruzzi este primul scriitor ce valorifică prin creație literară, izvoarele
istorice recuperate din cronicile moldovenești. Cumulul de secvențe preluate de autor din
,,Letopisețul Țării Moldovei’’ al lui Miron Costin și al lui Grigore Ureche este relevat de
raportul realitate-ficțiune, respectând astfel adevărul istoric, imaginea personalității
domnitorului Alexandru Lăpușneanul, cât și unele fapte comise de acesta (uciderea boierilor)
și replicile memorabile (motto-ul capitolului I ,,Dacă voi numă vreți, eu vă vreu’’, respectiv
motto-ul din capitolul IV ,,De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu’’). Potrivit esteticii
ideologice și romantice, modifică realitatea istorică, prin păstrarea figurii lui Motoc, acesta
fiind decapitat în Polonia, unde apucase deja să fugă. O creație originală a autorului este
boierul Stroici ce este reprezentat prin idealurile democratice ale pașoptiștilor ca fiind lipsit
de atestare documentară.

În concluzie, nuvela lui Negruzzi se constituie ca o temelie solidă a artei literare

românești, anticipând marile creații romantice cu deschidere către universalitate.