Baltagul

Romanul Baltagul, publicat in 1930, in perioada afirmarii miscarii moderniste

(1930 este anul in care se publica si romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de
dragoste, intaia noapte de razboi cu intru totul alta formula), este tributar
traditionalismului, printr-o serie de aspecte specifice, de la naratiunea obiectiva,
prezentata de un narator omniscient, pana la descrierea comunitatii ciobanilor
care nu se abat de la modul de viata milenar si care traiesc conform unei structuri
arhaice, pe care o considera cea mai potrivita.

Un Balzac al literaturii romane, Mihail Sadoveanu este creatorul unei opere

monumentale, care numara zeci de volume. Directiile tematice ale operei sale
sunt diverse: iubirea, razboiul, moartea, elogiul societatii patriarhal-arhaice,
descrierea inechitatilor sociale, destinul, mitul, dupa cum diverse sunt si speciile
narative abordate, de la povestire la nuvela, la roman social si istoric. Scriitorul
adera la estetica traditionalista pentru ca marturiseste o viziune conservatoare
asupra lumii, care isi pastreaza traditiile, ca elemente specifice de identitate si de
spiritualitate.

Romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu, apărut în 1930, este un adevărat „poem

al naturii şi al sufletului omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari” (George
Călinescu). Versul moto, „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă şi-un câne”,
argumentează viziunea mioritică a morţii, căreia Sadoveanu îi dă o nouă
interpretare, aceea a existenţei duale ciclice, succesiunea existenţială de la viaţă
la moarte şi din noii la viaţă.

Romanul a fost scris în numai 17 zile şi are ca surse de inspiraţie balade populare
de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti: Salga (setea de
împlinire a actului justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină toate faptele
eroinei), Dolca (ideea profundei legături a omului cu animalul
credincios), Mioriţa (tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepţia
asupra morţii sunt numai câteva dintre cele mai semnificative elemente ale
baladei ce se regăsesc şi în roman).

Baltagul poate fi considerat un roman politist, pentru ca include cateva dintre

elementele acestui gen, de la crima, ancheta, prezenta faptasilor si a complicilor,
a mobilului crimei pana la rezolvarea cazului si la pedepsirea vinovatilor. in
rezolvarea misterului crimei, Vitoria dovedeste talent detectivistic: „in cautarea
barbatului, Vitoria pune spirit de vendetta si aplicatie de detectiv” (G. Calinescu).

Alexandru Paleologu consideră că în roman nu este prezent mitul mioritic, ci

numai tema osiriană, care „l-a preocupat pe Sadoveanu […] în mod stăruitor” şi că
în Baltagul se manifestă cu predilecţie acest mit egiptean. Osiris fusese ucis de
către Seth, care-i aruncase cadavrul în valea Nilului. Sora lui, Isis, pleacă în
căutarea fratelui însoţită de fiul ei, Horus şi de câinele Anubis. Isis îi caută şi-i
aşează osemintele lui Osiris aidoma Vitoriei Lipan, după găsirea rămăşiţelor lui
Nechifor în râpă: „Vitoria singură, suflecându-şi mânecile, a luat cu grijă bucăţile
soţului său şi le-a potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-le cu vin”.

Apartenenta la realism a romanului se observa in precizarea coordonatelor

temporale si spatiale: de toamna pana primavara, cu momente precum Sf. Andrei,
Postul Mare; personajele strabat Magura Tarcaului, Calugareni, Farcasa, Borca,
Cruci, Vatra Dornei, Brosteni, Sabasa, Suha in realizarea unei structuri narative
echilibrate, de 16 capitole.

  Actiunea debutează cu imaginea Vitoriei stând singură pe prispa casei și torcând,

în timp ce gândește la întârzierea nejustificată a soțului ei. Intriga este anterioară,
așa cum reiese din gândurile ei: Nechifor plecase după niște oi, la Dorna, dar era
aproape Sfâtu-Andrei și el încă nu se întorsese. După o perioadă de asceză, în care
Vitoria reflectează, întoarsă către ea însăși, interpretând semnele-îl visează pe
Nechifor cu spatele, trecând spre apus peste o revărsare de ape, și după ce
apelează la toate instanțele lumești și spirituale- preotul, vrăjitoarea Maranda,
prefectura de la Piatra-Neamț, unde depune o plângere, Vitoria pleacă la
începutul primăverii alături de Gheorghiță în căutarea soțului ei
Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului
moldovean ca păstrător al tradiţiilor strămoşeşti şi al specificului naţional, cu un
mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale
vieţii.

Titlul este semnificativ, întrucât în mitologia românească baltagul este arma

magică menită să împlinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. În basmele
populare, baltagul este furat de forţele răului (zmei) şi redobândit de personajul
pozitiv. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit pentru
împlinirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge. Cuvântul „baltag” poate veni
şi de la grecescul „labrys”, care înseamnă secure cu două tăişuri, dar şi labirint. În
roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul şerpuit pe care îl
parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor
sale, evoluând de la nelinişte la bănuială apoi la certitudine, cât şi un labirint
exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese şi Nechifor
Lipan. Acest labirint, cu drumurile sale şerpuite, aminteşte curgerea continuă a
vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă: Vitoria porneşte în căutarea soţului din
interior, din întuneric pentru a putea ajunge în exterior, la lumină.

Incipitul romanului conţine o legendă pe care obişuia să o spună la diverse

petreceri Nechifor Lipan, încare se explică motivul traiului greu al muntenilor, al
vieţii lor aspre şi cu multe privaţiuni. Aceasta este legăturacu balada “Mioriţa”.
Finalul romanului este, asemeni incipitului, o întoarcere spre latura optimistă a
existenţei:fiul care devine capul familiei, ducând pe mai departe tradiţia
strămoşească, şi găsirea liniştii sufleteşti a femeiicare îşi aşează soţul printre cei
drepţi, după tradiţie, conform obiceiurilor străvechi.

Vitoria Lipan este personajul principal al romanului Baltagul si este exponenta

comunitatii rurale de la munte, care se conduce dupa legile patriarhale.
Prenumele protagonistei este un indiciu asupra caracterului ei puternic si anticipa
finalul victorios al intreprinderii ei. Eroina este prezentata la inceputul romanului,
aflata in asteptarea sotului ei, Nechifor Lipan, care intarzie sa apara de la o
tranzactie facuta la Dorna. Stiindu-i drumurile, Vitoria banuieste ca sotului ei i s-a
intamplat ceva rau. Asteptand vesti de la sotul ei, femeia se gandeste la traiul ei
alaturi de Nechifor, stiind ca dragostea pentru el s-a pastrat nealterata pe
parcursul anilor.
Caracterizarea directa a Vitoriei este sumara. Portretul fizic al Vitoriei ii subliniaza
farmecul. In ciuda varstei, ea isi mentine frumusetea: „cu ochii ei caprii, in care
parca se rasfrangea lumina castanie a parului”.

In perspectiva altor personaje, Vitoria este vazuta ca o femeie inca ispititoare

(negustorul David), in timp ce fiul ei, Gheorghita, considera ca mama lui are puteri
de "farmacatoare".

Caracterizarea indirecta este mai generoasa in informatii si datele caracteriale ale

personajului se completeaza din actiunile, gandurile si atitudinile ei. Vitoria este
mandra de statutul social pe care il intruchipeaza, de nevasta de oier de la munte.
In aceasta calitate are o existenta dura, cu putine bucurii si cu multe
responsabilitati, pe care trebuie sa le preia, in absenta sotului, plecat pe
drumurile muntelui. Vitoria este o mama severa, care isi creste copiii in spiritul
ferm al traditiei; are grija gospodariei si preia, in absenta sotului, sarcinile si
ocupatiile barbatului. in organizarea calatoriei pentru a-l gasi pe cel disparut,
femeia actioneaza practic si dovedeste siguranta de sine a celui care a mai trecut
prin incercarile vietii, desi femeia nu a iesit niciodata din satul ei: vinde pieile de
oaie si branza, lasa banii obtinuti la preot, pentru a nu fi pradata peste noapte,
trage cu arma, in intunericul noptii pentru a-i speria pe hoti, face toate pregatirile
necesare drumului. Viata dusa in spiritul traditiilor, prin ceremoniile de botez
(intalnind in calatoria sa un botez, Vitoria daruieste bani copilului si un capat de
zahar" mamei), nunta (fata in fata cu un alai de nunta, Vitoria inchina un pahar de
vin si adreseaza frumoasa urare imparatesei mirese"), inmormantare (dupa
gasirea osemintelor lui Nechifor Lipan, Vitoria isi va ingropa sotul crestineste, in
conformitate cu ritualul traditional: priveghiul, asezarea osemintelor intr-un sicriu
impodobit cu cetina si cu covoare varstate rosu si negru", datina podurilor" -
desfasurarea unor suluri de panza cand alaiul mortuar trece peste un pod,
trecerea gainii negre peste groapa pentru ca defunctul sa nu se transforme in
strigoi, bocitul, pomana de la cimitir, praznicul de pomenire).
Portretul lui Gheorghiță este realizat în mod direct de către autor, la fel ca și al
Vitoriei, scoțând în evidență asemănarea dintre mamă și fiu: Gheorghiță era un
flăcău sprâncenat și avea ochii ei. Nu era prea vorbăreț, dar știa să spuie destul de
bine despre cele ce lăsase și ce văzuse. (…) Întorcea un zâmbet frumos ca de fată
și abia începuse să-i înfiereze mustața.   Însă asemănarea dintre cei doi nu se
rezumă doar la aspectul fizic. Gheorghiță își dă seama de starea interioară a
mamei sale și observă schimbarea ei. Se uită numai cu supărare și i-au crescut
țepi de aricioaică.

Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care are o
dublă valență, Gheorghiță este numele său dar și numele inițial al lui Nechifor, iar
când Vitoria descoperă în prăpastie rămășițele soțului, strigătul ei
sfâșietor  Gheorghiță, păstrează această ambiguitate. Numele prefigurează și el
maturizarea lui Gheorghiță și intrarea acestuia în rândul bărbaților.

In relatia sa cu copiii se dovedeste toleranta cu Gheorghita pe care il vede sfios si

nesigur pentru ca acest flacau mandru si voinic este dragostea ei din tinerete pe
care i-a purtat-o sotului. Ea il apara si il ocroteste de cate ori in ochii lui Lipan erau
nouri de vreme rea iar atunci cand isi da seama ca a ramas singurul ajutor din
gospodarie, face din acesta un barbat curajos si energic.
Cu fata, cu Minodora, este mai aspra, mai neinduratoare pentru ca vrea sa o
educe in spiritul traditiei, pornind de la imbracaminte, comportament, preocupari
si urmarind sa o casatoreaca cu un gospodar cu casa si avere.

Scena descoperirii rămășițelor pământești este impresionantă prin dramatismul

ei, iar Sadoveanu a pregătit-o cu mare arta accentuând notele tragice. Era o zi
frumoasă de primăvară, iar Vitoria, om al muntelui, s-a lăsat furată de mireasma
padurii. Lupu s-a zmucit în lanț, dar ei nu l-au slobozit. Spre apus au mai trecut o
data pe lângă Crucea Talienilor, iar Vitoria, observând câinele, i-a spus lui
Gheorghița sa il lase liber, apoi l-a îndemnat sa coboare în râpă și s-a dus si ea.
Strigătul femeii-”Gheorghiță”- l-a inspaimântat pe baiatul care nu stia numele
adevarat al tatalui si povestea schimbarii ritualice. Lasat de mama sa vegheze
osemintele tatalui, baiatul iși învinge teama si se simte barbat: “Sângele și carnea
lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări.” Totuși,
când se înnoptează, se sperie și urcă la drum fiind mai apoi mustrat de Vitoria ca a
lasat lumânarea. In plan simbolic, acesta este momentul în care el trece la un
nivel superior de conștiință. Acea coborâre pare una în infern, după care flăcăul va
prelua puterile celui dispărut. Acum înțelege de la mama lui ca trebuia sa asculte
si de autoritati si ca nu mai puteau sa ridice singuri trupul.

O alta secventa relativa este cea finala, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”,
reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate
pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate,
arta disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic pentru a
determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza,
analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare
neștiută cu acesta. În punctul culminant, povestește crima și împinge pe
Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor
sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un
personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.

 In final, mama si fiul apar impreuna, el preluând rolul tatalui său, ea adaptăndu-
se la noua situație a familiei. El înțelege că, deși mama i-a fixat noul loc, mai are
multe de învățat, că trebuie săîși assume responsabilități, să își platească
datoriile,să respecte cu sfințenie datinile, să fie gospodar, cinstit,
respectuos.Astfel Gheorghiță a parcurs treptele inițierii, de la copilăria ocrotită de
familie, la deprinderea mestesugului sub îndrumarea tatalui, la drumul sub
Indrumarea mamei.

   Drumul lor strabătând munții, înfruntând situatii periculoase, îndrumati, dupa

credinta Vitoriei, de Sf.Ana, care se pare ca i-a împins înainte până la locul crimei,
dar și de Nechifor-“mortul a vorbit”,cei doi se leaga tot mai mult. Alexandru
Paleologu a comparat drumul lor, inițiatic pentru băiat, cu drumul zeiței Isis, din
mitologia egipteană, în căutarea trupului taiat si risipit al lui Osiris.In capitolul XI
Sadoveanu face o referire la această legenda când spune:”trebuia să afle dacă
Lipan s-a înălțat în soare ori a curs pe o apă”. Osiris reprezintă soarele care apune
si rasare, adică moare si reînvie. Tot ca în mitul egiptean, Vitoria este însoțită de
fiu-acolo Horus- și de câinele devotat-Anubis.
Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un roman traditional care ofera o
imagine ampla si profunda asupra vietii, zugraveste modul de viata a oamenilor
de la munte, unde obiceiurile si traditiile se pastreaza cu sfintenie.