Creatie de maturitate, capodopera a scriitorului, 

romanul “Baltagul” (1930) este definitoriu pentru

univesul epic sadovenian. Fixat prin subiect in lumea pastorilor, romanul preia nucleul epic al baladei
populare “Miorita”, pe care-l dezvolta intr-o naratiune densa, pe tema cautarii si a cunoasterii
adevarului, avand in centrul lui o feme care vrea sa restabileasca echilibrul lumii, tulburat de crima.

“Baltagul” isi plaseaza actiunea la inceputul secolului al XX-lea, dupa 1924, cand s-a produs
schimbarea calendarului, la confluenta dintre lumea patriarhala a satului moldovenesc de munte si
universul orasului invadat de elementele civilizatiei moderne (trenul, telefonul, institutii administrative
etc.)

Vitoria Lipan, personajul principal la romanului, este o figura reprezentativa de erou popular,
deoarece se intruneste calitatile fundamentale ale omului simplu de la tara, in care se inscriu cultul
pentru adevar si dreptate, respectarea legilor stramosesti si a datinilor stravechi, de aceea “ea nu
este o individualitate, ci un exponent al spetei” (George Calinescu).

Portretul fizic sumar reiese din caracterizarea directa, facuta de catre narator la inceputul romanului
si scoate in evidenta latura afectiva a Vitoriei, dar sugereaza si zbuciumul interior: “Ochii ei caprii, in
care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe […] Acei ochi aprigi si inca
tineri cautau zari necunoscute”. Gandindu-se la Nechifor Lipan, care nu se intorsese acasa. Vitoria
este foarte nelinistita si se autoizoleaza de lumea din jur: “in singuratatea ei, femeia cerca sa
patrunda pana la el”, apoi “se desfacuse incet de lucruri si intrase oarecum in sine”. Asadar, ochii, ca
oglinda a sufletului, reflecta zbuciumul interior al eroinei.

Portretul moral al Vitoriei se contureaza treptat din caracterizarea indirecta, din faptele sale, din
gandurile care o framanta, din interactiunea cu celelalte personaje si din reactiile acestora. Oamenii
din sat ii spun simplu “nevasta”, identificand-o prin rolul ei social, iar cei din afara ii spun
“munteanca”, caracterizand-o in raport cu originea sa, cu vestimentatia si cu obiceiurile pe care le
are.

Mama a doi copii, ea este cea care are grija gospodariei in absenta barbatului. Traditia guverneaza
viata acestor tarani de la munte, iar abaterile sunt sanctionate cu asprime. De exemplu, Minodora,
suspectata ca nu i-ar mai placea “catrita si camasa” si ca ar visa la “coc, valt si bluza”, este
apostrofata de Vitoria: “Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am stiut de acestea si-n legea
noastra trebuie sa traiesti si tu”. Conduita morala a acestor oameni este determinata de randuielile
care conserva un timp etern: “toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult”.
Toata actiunea Vitoriei, cautarea tenace a celui disparut, este declansata de simtul dreptatii si al
adevarului: convinsa ca Nechifor a fost ucis, ea crede cu tarie in necesitatea implinirii judecatii dupa
legea nescrisa. Plecarea ei in acel drum al destinului nu e decat o porunca a respectarii datinei;
Vitoria caut un mort pe care il ingroapa pentru ca sufletul lui sa-si gaseasca odihna.

Asteptarea zadarnica a sotului plecat o face pe Vitoria banuitoare. Presimtirile sumbre ii sunt intarite
de vise si “semne”. Stie sa interpreteze semnele vremii: vandtul care suiera printre crengile subtiri
ale mestecenilor, padurea care “dadu si ea zvon”, brazii “mai negri decat de obicei” si mai ales
“nourul negru de deasupra Ceahlaului” prevestesc o nenorocire. Drumurile la preot, la vrajitoare sau
la icoana Sfintei Ana fixeaza, pe de o parte, personajul in lumea traditionala a satului romanesc, ca
spatiu mitic si magic, al credintelor crestine si precrestine, iar pe de alta parte pun in evidenta
framantarea crescanda a femeii: “i-au crescut tepi de aricioaica”, gandeste Gheorghita
(caracterizarea directa de catre alt personaj). Certitudinea – “avea intr-insa stirea mortii lui Lipan si
crancena durere”, noteaza naratorul – o face sa actioneze cu calm si cu o vointa de fier, cu
tenacitate si cu inteligenta.

Pragmatica si ordonata, isi organizeaza gospodaria, trimite jalba catre stapanire, simte nevoia de
purificare sufleteasca si tine post negru douasprezece vineri, pune sa se faca un baltag nou pe care
preotul il sfinteste, o duce pe Minodora la manastire, vinde produse “cu iscusinta de negustor”,
trezind admiratia sincera a negustorului David, face rost de bani si pleaca la drum insotita de
Gheorghita. In calatoria spre Dorna dovedeste spirit de observatie, logica (chestioneaza oamenii cu
abilitate, fara a-si destainui scopul si ascunzandu-si necazul) si talent in a-si gasi ajutoare.

Femeie aspra si energica, Vitoria urmeaza intocmai drumul pe care-l parcursese si barbatul ei, fiind
hotarata sa-l gaseasca si sa afle adevarul: “mai ales daca-i perit, cata sa-l gasesc; caci viu se poate
intoarce si singur”.

Atitudinea generala a Vitoriei arata un om mandru. Stapanirea de sine cedeaza in doua momente:
cand descopera ramasitele sotului ei si la praznicul de dupa inmormantare, dar munteanca isi
infrange repede slabiciunea si implimeste cele de cuviinta.

Scena finala reliefeaza toate aceste trasaturi ale femeii. Priveste cu atentie pe cei din jur, ii
cerceteaza cu vorbe abile (ca toti eroii lui Sadoveanu, Vitoria are darul rostirii) si deodata, incepe sa
povesteasca desfasurarea faptelor intuite cu o siguranta uimitoare chiar si pentru asasin: “Mai ciudat
este ca nici el nu stia bine cum a fost. Abia acum vede ca au fost asa intocmai”. Reactiile lui Calistrat
Bogza sunt tot mai putin controlate. Vitoria mimeaza intai uimirea, pentru ca apoi, sigura de sine, sa
il demaste pe ucigas, cerandu-i fiului ei sa implineasca judecata. Dupa ce se face dreptate, echilibrul
universului este restabilit, iar lucrurile pot urma cursul lor firesc. In ultima fraza a romanului, Vitoria
face planuri de viitor, cu optimism si ironie, spunandu-i lui Gheorghita ca nu o va marita niciodata pe
Minodora cu “feciorul acela nalt si cu nasul mare al descalitei lui Topor”.

In drumul sau lung, Vitoria intalneste o cumetrie, o nunta si face ea insasi praznicul lui Nechifor.
Simbolic, ea traverseaza astfel cele trei momente cruciale ale existentei, pentru ca, de acum inainte
va incepe o noua viata, impacata cu traditiile si cu ritualurile lumii  ei.

Pe langa caracterizarea direct si indirecta, apare si autocaracterizarea. Desi folosit rar, acest mijloc
de caracterizare ajuta si el la individualizarea personajului complex al Vitoriei Lipan. De exemplu,
felul ei de a vorbi devedesti o inteligenta nativa si intuitie: “Eu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu
carte”, ii spune lui Gheorghita, care crede despre ea ca este “farmacatoare” pentru ca poate sa-i
afle, datorita experientei, gandurile nerostite.

O alta modalitate de caracterizare este cea prin numele pe care il poarta personajul principal:
Vitoria-Victoria este un simbol al triumfului asupra tragismului existentei si asupra raului din oameni,
prin iubire.

In concluzie, faptele, gandurile si vorbele Vitoriei Lipan contureaza un personaj complex, prin spiritul
justitiar, prin setea pentru adevar, prin luciditatea, stapanirea de sine, devotamentul si tenacitatea in
implinirea datinilor stravechi, a traditiilor, trasaturi desprinse din caracterizarea indirecta. Dialogul si
relatiile cu alte personaje evidentiaza, de asemenea, o buna cunoastere a sufletului omenesc, o
logica impecabila si o autentica vocatie de detectiv.
Modalitatile de caracterizare sunt cu totul aparte, deoarece Mihail Sadoveanu foloseste, pe langa
caracterizarea directa si indirecta, mijloacele artistice ale introspectiei psihologice – labirintul interior,
memoria afectiva, credintele stramosesti, mentalitatea ancestrala- care determina faptele, vorbele si
atitudinile eroinei, construind un caracter complex prin profunzimea trairilor.

La romanul modern

Citadinizarea

Subiectivitate pentru ca naratiunea se face la peroana 1

Autenticitate

Conditia intelectualului

Stil anitclofil

Roman traditional

Se prezinta imag lumii ruralecu traditii si obiceiuri

Omiscient si omniprezent

Conditia taranului roman

Stil inpersonal