Comentați semnificația miturilor antice originare, adaptate de S.

de Beauvoir
consultând un site sau un dicționar de simboluri / mitologic.

Simone de Beauvoir folosește trei mituri în romanul său: mitul androginului, mitul lui
Pygmalion și mitul lui Narcis.

În Banchetul, Platon prezintă o explicație iubirii și formării acesteia. Aici cititorul află

”mitul androginului”, povestit de un personaj al lui Platon. După această legendă, la început
trăiau pe pământ ființe androgine. Arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: două femei, doi
bărbați sau un bărbat și o femeie. Aceștia dețineau o putere foarte mare, puteau face aproape
tot ce gândeau.

Zeii se tem de puterea aproape infinită a androginilor și, pentru a nu mai reprezenta o
posibilă amenințare, îi despart. Separați însă, părțile nu mai fac nimic. Pe pământ domnește o
letargie completă. Tot mai mulți mor de tristețe și dor.

Zeii, văzând că rămân fără supuși, caută o modalitate de a le da noilor oameni un

motiv pentru a trăi. Astfel este creat Eros, cu scopul de a semăna iubire în lume. În acest fel
oamenii își petreceau viața căutându-și jumătatea. Cei norocoși care se găseau se contopeau
formând ființa de odinioară.

Mitul lui Pygmalion, unul dintre cele mai cunoscute, mai influente şi mai inspiratoare
din antichitatea grecească, a fost preluat în numeroase opere literare si muzicale, picturi şi
sculpturi moderne.Un sculptor talentat din Cipru, Pygmalion a ajuns să fie dezgustat cu timpul
de femeile de moravuri uşoare şi şi-a pierdut cu totul interesul faţă de sexul frumos, evitând să
mai caute compania reprezentantelor acestuia.

Pygmalion vedea femeile drept creaturi imperfecte, pline de năravuri, şi şi-a jurat că
nu o să îşi mai petreacă nici o clipă alături de ele. S-a dedicat muncii sale şi, nu peste mult
timp, a creat-o pe Galateea, o frumoasă statuie din fildeş a unei femei. În mod ironic, deşi
dispreţuia femeile, capodopera vieţii sale a fost statuia uneia din ele! Poate că, în lucrarea sa, a
căutat să corecteze defectele care îl iritau la femeile în carne şi oase...

Oricum, Pygmalion, a muncit îndelung, cuprins de o inspiraţie de zile mari, la statuia

Galateei, astfel încât aceasta a ajuns să fie mai frumoasă decât orice altă femeie care trăise sau
fusese sculptată vreodată!

Narcis. Tânăr nespus de frumos, fiul zeului fluvial Cefisos şi al nimfei Liriope, pe care
râul o sedusese învăluind-o cu apele sale. Deşi era înconjurat de dragostea şi admiraţia celor
care îl întâlneau, Narcis rămânea indiferent la atenţiile şi propunerile amoroase, preferind
vânătoarea, la care era  foarte iscusit. O variantă a mitului spune că tatăl său era Amirintos,
tovarăşul credincios al Artemisei, zeiţa vânătorii.

De frumosul tânăr s-a îndrăgostit nebuneşte nimfa Echo, însă şi ea a fost respinsă şi s-a
stins de durere, văzând că dragostea ei nu era împărtăşită; în cele din urmă, Nemesis a hotărât
să-l pedepsească pe Narcis, făcându-l să-şi vadă chipul în apa unui izvor. Tânărul s-a
îndrăgostit de acea imagine, mistuindu-se de dor, şi s-a transformat în floarea care-i poartă
numele. Trupul său a dispărut, lăsând în loc splendida narcisă.

La această versiune a mitului, care este cea mai cunoscută, se adaugă altele, cu câteva
variante.

În Beoţia Narcis era considerat un tânăr locuitor din Tespiai, iubit fără speranţă de un
alt tânăr pe nume Amenias, foarte insistent. Plictisit de atenţiile admiratorului său, Narcis i-a
trimis în dar o sabie, iar acesta, disperat, s-a sinucis, invocând în acelaşi timp blestemul divin
împotriva celui pe care îl iubea. Zeii i-au îndeplinit dorinţa şi l-au făcut pe Narcis să se
îndrăgostească de el însuşi, văzându-şi chipul oglindit în apă; disperat din cauza iubirii sale ce
nu se putea împlini, Narcis s-a sinucis cu sabia, aşa cum făcuse şi Amenias, iar în locul unde a
curs sângele lui a răsărit floarea care îi poartă numele.

O altă variantă a mitului povesteşte că Narcis a încercat în zadar să-şi atingă propria
imagine, aruncându-se în apa care o reflecta, şi a murit înecat; din trupul său a răsărit mai apoi
narcisa.

O versiune diferită, menţionată de Pausanias, aminteşte că Narcis avea o soră geamănă

pe nume Narcisa, care îl însoţea la vânătoare şi în aventurile vieţii sălbatice din pădure. Narcis
îşi iubea nespus sora, iar cînd aceasta a murit înainte de vreme el a fost copleşit de durere.
Într-o zi, uitându-se în apa unui izvor, şi-a văzut chipul şi l-a confundat cu cel al Narcisei; de
atunci, deşi ştia adevărul, a continuat să se privească în apă, în încercarea disperată de a stabili
o legătură cu sora pierdută.