Augustin Buzura

Refugii
Augustin Buzura a fost prozator și eseist român contemporan, autorul mai multor romane
precum: Absenții (1970), Fețele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopții (1980), Refugii
(1984), Drumul cenușii (1988), Recviem pentru nebuni și bestii (1999), Raport asupra
singurătății (2009).

A renunțat la profesia de medic psihiatru și s-a dedicat literaturii. Metodele psihiatrice de

investigare a conștiinței umane se regăsesc în romanele sale.

Augustin Buzura a debutat în literatură cu volumul de nuvele Capul Bunei Speranțe. A fost

redactor la revista Tribuna din Cluj. Din 1990 a devenit președinte al Fundației Culturale
române, iar între 2003-2004 al Institutului Cultural Român. A fost director al revistei Cultura.

Captivantul roman ” Refugii” al inegalabilului scriitor Augustin Buzura reprezintă urletul

dezarticulat al continuei rătăciri întrec ceva și altceva, crestând noi drumuri peste
povârnișurile cu iz de diletantism răscopt, răbufnind adeseori în bolboroseli vulcanice de clipe
sugrumate și zboruri nenăscute. Este durerea dintre angelic și demoniac, acolo unde eșecul
conjugării presară peste rănile lăuntrice necartografiata muzicalitate a despletirii.

Ireversibilitatea, strigătul dezlănțuirii și spânzurătoarea zilelor smulse de forcepsul iluziei din

ramurile calendarului, face ca lumea dintre propriile ziduri și lumea nemărginirii îmbătător de
amestecul perfid de dialectică și metafizică să fie mereu cuprinsă de viforul ineluctabil al
căutării, o căutare care ajunge să-și caute căutarea într-o lume în care nu există alb și negru, ci
doar gri.

Ioana Olaru, personajul principal din ” Refugii”are câte puțin din Vitoria Lipan, Fefeleaga,
din Ana și Florica lui Rebreanu, dansând hilar între siguranța anodinului și voluptatea
incertitudinii, oarecum extrasă din chenarul societății și totuși prezentă acolo, în stigmatul
zborului și zborul stigmatului , lăsându-se ademenită de pocalul în care nepăsarea și spaima
otrăvește și reînvie dintr-o singură suflare. Toți cei din jurul ei: Iustin, Sabin sau Vlad Cosma
nu reușesc în vreun fel să-i resusciteze felul de a fi. Nici măcar Victoria sau Tatiana, cele două
amice din două epoci diametral opuse ale existenței sale nu reușesc, nici măcar pentru o
fărâmă de clipă. să-i netezească drumurile verbului a fi, personajul principal trăind între ceea
ce a fost și ceea ce va fi într-un bulversant tangaj.

Nicoleta Sălcudeanu: "Nimeni, până la Augustin Buzura, şi nici după el, nu a sondat
atât de adânc şi cu atâta curaj estetic abisurile şi amploarea ravagiilor dedublării şi
ambivalenţei fiinţei într-o lume ea însăşi purtând pecetea unei psihopatii generalizate. Proba
acestui curaj este, în primul rând, construirea întregului roman pe suportul unui personaj atât
de ambiguu cum este Ioana Olaru. Prudent şi subtil, cu acea prudenţă a romancierului
veritabil, pentru care personajele nu sunt marionete mânuite mai mult sau mai puţin abil, ci
hieroglife ale misterelor existenţei, Augustin Buzura nu pune nici un diagnostic. Dar nici nu
elimină semnele şi indiciile care fac din patologia ambiguităţii şi a ambivalenţei autentica
temă a romanului său." Mircea Iorgulescu "Insolitul acestui roman este dat de nivelul
paroxistic la care este împinsă arta prin presiunea nemaiîntâlnită a realului. Astăzi este greu de
închipuit la ce riscuri etice, estetice, dar şi existenţiale se expunea un scriitor ce literaturiza
imediatul ajuns la un nivel inimaginabil de absurd."