Petroi Iuliana Mihaela, CNIM, 10D

Paradoxul absurdului

Privesc în jurul meu și parcă mă pierd într-o lume dominată de măști, un univers al
absurdului în care oamenii au devenit mai preocupați de existența celorlalți decât de cea proprie.
Dar mai suntem oare oameni sau am devenit simple ființe ce încearcă a părea perfecte, în
detrimentul celorlalți? Oricât am încerca să ne ascundem în spatele unor măști, întotdeauna un
element ne va trăda starea. Fie că ne concetrăm privirea pe ochi, buze sau sprâncene, toate
trădează într-un mod aparte războiul din interiorul celui ce stă în fața noastră. Îmi place să cred
că fiecare om este o carte, iar aspectul fizic nu reprezintă doar coperta, ci și primele capitole care
dezvăluie puțin din conținutul capodoperei. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului mi-am găsit
un refugiu atunci când lumea înconjurătoare devine parcă prea monotonă: lectura.

Scriitorul Eugen Ionescu mi-a atras atenția în mod deosebit, prin operele de o moralitate
aparte, în care se dezvoltau aspecte ale societății contemporane. Complexitatea cu care aborda
problemele care îl înconjurau, a dat viata unui univers sugestiv cu idei moralizatoare și ilogice.
Traiul dificil al scriitorului s-a reflectat în scrierile sale, astfel trauma de a-și vedea părinții
divortând și de a rămâne doar cu tatăl i-a marcat existenta. Acesta niciodată nu a pus accentul pe
latura bună a societății, ci, din contra, atenția lui se îndrepta pe aspectele negative, fapt facilitat
de viața grea, în care au existat mai multe episoade triste.

Una dintre preocupările sale majore, cu caracter aproape obsesiv, este cea a sfârșitului
ființei umane și a vieții de după deces, așa că dramaturgul privește moartea ca pe o angoasă
permanentă. Criticii îl considerau o persoană anxioasă, care nu reușea să își depășească
teama: ,,O lume întreaga cunoaște azi anxietatea dramaturgului". Acesta trece în neființă în anul
1994, după o viață tumultuoasă, în care a marcat o noua latură a teatrului absurdului,
remarcându-se prin opere ermetizate, greu de înțeles și de apreciat chiar si de marii critici ai
vremii. Astfel, Eugen Ionescu nu a reușit sa fie pe placul multora, ci avea un public restrâns care
îl aprecia. O figură reprezentativă este Tudor Arghezi, care, entuziasmat, și-a cumpărat bilet în
primul rând la una dintre piesele sale de teatru, dar a plecat după doar cinci minute, nereușind să
aprecieze mesajul ascuns dincolo de costumații. Prin machiajul personajelor, Eugen Ionescu voia
să sublinieze un strigăt de ajutor cu elemente paraverbale, căci, în viziunea sa, cuvintele erau de
prisos.

Scriitorul afirma adesea ,,Toate problemele sunt egal de importante, egal de

neimportante, egal de neadevarate", ceea ce pune în evidenta o neputință a transcenderii, astfel
criticii consideră că Eugen Ionescu se refugia într-un nihilism al indiferenței. Acesta a afirmat
dintotdeauna ca se consideră o persoană fricoasă, neputincioasă, impunându-și singur bariere și
trăind într-o lume conturată de propriile temeri și percepții: ,,Sunt fricos, sunt șovăielnic".

Raportat la conflictul interior al dramaturgului, existenta acestuia pendula între

dezamăgiri, atfel își desconsidera viața, crezând că își irosește timpul: ,,Nu pot rămâne la viața
asta pe care nici nu o trăiesc din plin". Doua stări existențiale determină o ambivalență
emoțională, asemenea unei magnetizări a câmpurilor imaginarului ionescian. În poezia ,,Nu",
Eugen Ionescu conturează analogia dintre Dumnezeu și divaol, remarcându-se încă o data
obsesia sa pentru divinitate. Odată cu aceasta teamă, s-a conturata și dorința de a-și depăși
condiția umană, ajungând să nu mai fie mulțumit de propria persoană. Declinul vieții sale și l-a
marcat în ,,Jurnalul", atunci când și orgolios, dar și nemulțumit, a stârnit un nou conflict interior
între propensiunile elementare ale firii, principiul plăcerii și voința de putere: ,, De ce oare nu
sunt permanent mulțumit, beat de fericirea elementară de a trăi".

Privind în ansamblu, Eugen Ionescu poate fi asemănat cu Caragiale, ambii fiind

maiorescieni, în pofida temperamentului. Scriitorul nu a ezitat să își afirme profunda apreciere
față de I.L Caragiale și Urmuz, atunci când Claude Bonnefoy l-a întrebat despre literatura
română în cadrul unor convorbiri:,,mai sunt și alți scriitori români care au putut să mă marcheze.
Aceștia sunt poeții populari anonimi: poezia populară română este bogată, este mare".

În comparație cu Sartre, Ionescu este mai jansenist în privința infernului. ,,În mine este
infernul. Știu acum ce este infernul", a mărturisit acesta, descoperind demonia în el însuși printr-
o dezordine clișeică.

Precum un actor, ce participa la un joc de rol, dramaturgul poarta diferite măști prin care
subliniază un strigăt de ajutor. Pe acesta, nu conștiința morală îl definește în creații, ci
întruchiparea sinelui în eroul unei farse literare. Așadar, comicul greu de înțeles și aspectele pe
care le satirizează, le contopește și dă viață unui adevărat spectacol scenic prin intermediul căruia
transmite emoții complexe. Emil Cioran îl descrie intr-o scrisoare al cărei destinatar era Mircea
Eliade ca fiind: ,,foarte nefericit, veșnic pândit de crize depresive", creionând în acest mod o
nouă înfățișare a sarcasticului Eugen Ionescu. Dramaturgul contopește dedublarea stărilor
existențiale, opoziția luminilor și tenebrelor, a zborului și împotmolirii, creând o structură
metaforică de sine stătătoare cu o puritate de sensuri, deși, la prima vedere, pare un sistem de
aluzii la o realitate corect istorică-culturală. În creația ,,Ucigașul fără simbre" Ionescu nu
conturează analogia dintre ,,a fi" și,, a nu fi", considerandu-le egale. Așadar, raportându-se la
lumea înconjurătoare, el considera că bunătatea și răutatea există în egală măsură, societatea
căpătând nuanțe vagi de gri.

O parte din universul ionescian zace, tăcută, parcă neexistentă, în interiorul oricărei
persoane. Privind în retrospectivă, superficialitatea și dorința de a atinge perfecțiunea ne domină,
însă, în goana de a ne îndeplini țelurile, nu trebuie sa uităm de cei din jurul nostru. Asemenea lui
Eugen Ionescu, care, prin aspectul deosebit al personajelor sale, reușea să transpună scenic
problemele din societate, omul contemporan își exprimă cele mai profunde sentimente prin
înfățișare. Astfel, dacă știi să interpretezi elementele paraverbale, îți vei da seama de lupta
interioară ce se află în cel ce-ți stă în față.