Personajele în romanul obiectiv și în cel subiectiv:

În ceea ce priveşte creaţia romanelor putem afirma că perioada

interbelică este cea mai fertilă din istoria literaturii române, iar scriitorii
oscilează între căutarea unor formule proprii, inovatoare şi valorificarea
modelelor consacrate în literaturile cu tradiţie.
Romanul interbelic cunoaște două mari categorii: romanul realist-obiectiv,
al cărui reprezentant este Ion al lui Liviu Rebreanu ( 1920 ), și romanul
modern de analiză psihologică precum Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război ( 1930 ) sau Patul lui Proust ( 1933 ), opere
camilpetresciene.
Fără îndoială că dincolo de metamorfozele aduse de modelul epic al noului
roman, la nivelul instanțelor narative sau al problematicii relevante de
conținut, schimbările cu adevărat spectaculoase au loc în ceea ce privește
construcția personajelor.
Romanul obiectiv e marcat adesea de personaje ce se confruntă cu
probleme de natură socială sau economică, fapt ce, în noul roman dispare
ori e prezentat accidental. Personaje reprezentative pentru acest tip de
roman, aparținând perioadei interbelice, precum Ștefan Gheorghidiu sunt
caracterizate de o luciditate pură, ceea ce devine un element intermediar
pozitiv în procesul determinării propriului destin. Aceste personaje sunt
construite prin prisma trăirilor și a experiențelor lor. Personajele obiective,
specifice vechiului roman sunt înlocuite de personaje introvertite, de
indivizi fascinați de lumi interioare cât și de propria lor conștiință.
Construcția acestuia e bazată pe concretul trăirilor interioare, pe latura
psihologică cât și pe cea estetică. Diferențele celor două tipuri de
personaje sunt redate și în alcătuirea portretelor, atât fizice cât și morale.
Portretul romanului de creație, cel obiectiv, e astfel înlocuit de analiza de
stări, de introspecție. Totodată, sociabilitatea personajului din romanul
obiectiv este substituită de tema experienței intime: dragoste, adevăr,
eșecuri, experiențe spirituale.
Deosebirile celor două categorii se pot analiza cu minuțiozitate prin
realizarea unei comparații a două personaje, aparținând romanului
obiectiv, respectiv subiectiv.
Apariția romanului obiectiv Ion a stârnit o varietate de reacții din partea
adepților literaturii. Romanul era considerat o “Impunătoare frescă rurală
a vieţii transilvănene”1 cât și “Cea mai puternică creaţiune obiectivă a
literaturii române”2.

1
Vladimir Streinu, ,,Pagini de critică literară”

2
Eugen Lovinescu, "Istoria literaturii române moderne"
Criticul Eugen Lovinescu consideră că romanul "Ion" este realizat după
"formula marilor construcţii epice", organizat în jurul "unei figuri centrale,
al unui erou frust şi voluntar, al lui Ion" şi ilustrează "viaţa socială a
Ardealului" stratificată, de la "vagabond" până la administraţia ungară şi
alegerile de deputaţi.
Lovinescu compară personajul lui Rebreanu cu ţăranii lui Balzac3 şi Zola4,
spunând despre Ion că este "expresia instinctului de stăpânire a
pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică
strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă".
Comparaţia critică se îndreaptă în continuare către Moliere, criticul român
găsind o asemănare între cei doi scriitori în ceea ce priveşte dominarea
personajelor de o singură mare pasiune: "în sufletul lui Ion există o luptă
între «glasul pământului» şi «glasul iubirii», dar forţele sunt inegale şi nu
domină decât succesiv." O comparaţie critică surprinzătoare este între
eroul lui Stendhal5, Julien Sorel6, şi Ion, în ceea ce priveşte procedeul
folosit pentru atingerea scopului: amândoi se slujesc de femeie "ca de o
treaptă necesară", ea fiind numai "un obiect de schimb în vederea
stăpânirii bunurilor pământeşti". Lovinescu analizează atent şi minuţios
personajul principal, considerând că are un suflet "simplu, frust şi masiv",
că iubeşte pământul "cu ferocitate", ajungând la elogiul că Ion este "poate
mai mare ca natura".
Eugen Lovinescu apreciază în mod deosebit formula ciclică a romanului,
stilul anticalofil -"fără strălucire artistică"- şi prezentarea evenimentelor,
faptelor, construcţia personajelor "după legile obiectivității".

Celelalte personaje ale romanului beneficiază de o analiză precisă,

succintă şi pertinentă, prin observaţia critică a intelectualităţii, a ţăranilor,
precum şi prin prezentarea lumii "de studenţi naţionalişti, de avocaţi,
notari, inspectori şcolari evreo-maghiari, oameni în exemplare felurite ce
3
Honoré de Balzac (n. 20 mai 1799, Tours, Franța – d. 18 august 1850, Paris, Franța) a
fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez. El este considerat unul
dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și
a romanului fantastic.

4
Émile Zola (n. 2 aprilie 1840 – d. 29 septembrie 1902) a fost un romancier francez, cel
mai cunoscut reprezentant al școlii naturaliste și un personaj public cu impact
semnificativ în ceea ce privește procesul de liberalizare politică al Franței.
5
Stendhal, pe numele său adevărat Henri-Marie Beyle (23 ianuarie 1783, Grenoble – 23
martie 1842, Paris), a fost un scriitor francez renumit pentru finețea analizei
sentimentelor personajelor sale și pentru lipsa intenționată de sensibilitate a stilului său.
6
Julien Sorel este personajul principal din romanul Roșu și Negru al scriitorului francez
Stendhal. El oscilează între taina sacerdoțiului și gloria carierei militare și se comportă
dilematic, fără a bănui că - departe de a cuceri lumea - va ajunge pe eșafod. Un roman
despre iubirea ratată și amurgul elanurilor romantice, despre cavalerism și intrigi, despre
conflictul ireductibil dintre datorie și pasiune.
se desprind în indiferenţa obiectivă a scriitorului...". Învăţătorul Herdelea
este "suflet bun dar slab", "se zbate în atâtea nevoi", încât devine
"oportunist din sărăcie"; Titu este "poetul pierde-vară, sentimental şi
entuziast"; preotul Belciug este aprig, pendulând între "iubirea de biserică
şi de neam", dar are şi "atâtea sentimente rele" şi "atâtea pasiuni
lumeşti"; teologul Pintea este pitoresc "în prozaica lui onestitate"; jovialul
avocat Grofşoru este "om de inimă", deşi palavragiu; Vasile Baciu este
aprig, iar fiica lui este doar "biata Ana".
în concluzie, Eugen Lovinescu susţine monumentalitatea romanului "Ion",
accentuează meritele literare ale lui Rebreanu care a adunat în această
operă "materialuri pentru piramide faraonice" şi evidenţiază din nou
importanţa acestei creaţii, considerând-o "o dată în istoria literaturii
contemporane şi ca prima mare creaţie obiectivă".

Pe de altă parte, romanul lui Camil Petrescu condensează elementele

subiectivității într-o operă psihologică, a cărei prim-plan e acaparat de
protagonistul Ștefan Gheorghidiu, ce trăiește experiența războiului,
dublată de cea a dragostei. Romanul lui Camil Petrescu este apreciat de
critica vremii drept o "monografie a îndoielii" (C. Ciopraga), "monografia
unui element psihic, ...gelozia" (G. Calinescu) sau "povestea studentului in
filozofie Ștefan Gheorghidiu, care odată cu războiul trăiește agonia și
moartea iubirii lui" (Tudor Vianu).
Tudor Vianu apreciază "exactitatea aproape științifică în despicarea
complexelor sufletești tipice", faptul că "analiza sa se aplică asupra
marilor pasiuni umane, în care lămurește elementele constructive, în
treptata lor însumare".

Protagonistul e construit prin analiza psihologică. Analiza psihologică este

o metodă de o mare fineţe, nu prea des pusă în practică în literatura
română. Acest roman interbelic sincronizează literatura autohtonă cu cea
europeană. Raportarea la două tipuri de timp (psihologic şi cronologic)
este o altă inovaţie camilpetresciană. Statutul de intelectual al lui Ştefan
Gheorghidiu acordă textului aura de „roman citadin”, pretenţios, elevat,
încărcat de disertaţii scânteietoare pe marginea unor subiecte delicate
cum ar fi filosofia, morala, dilemele existenţiale. Naratorul la persoana I
devine parte din filosofia de creaţie a autorului însuşi, care nu poate fi
onest decât la persoana I, după propriile spuse. Subiectivitatea este
cultivată uneori în dauna autenticităţii.
Ștefan e un individ introvertit, un intelectual veridic ce se confruntă cu un
conflict interior cauzat de discrepanţa dintre imaginea ideală a iubitei şi
realitatea ei imediată, discrepanţa dintre iluziile idealiste şi viaţa
cotidiană. Construcția sa se bazează pe observarea trăirilor și stărilor sale
interioare, pe fascinația acestuia pentru propria conștiință. Conflictele
exterioare sunt legate de căsătoria eşuată şi imposibilitatea de a
comunica eficient cu o lume pervertită de ambiţii materiale. Acesta se
dovedește un inadaptat în lumea în care trăiește, un neînțeles ce își caută
cu ardoare scopul și care a suferit o brutală dezamăgire în dragoste.
Discuția de Ia popotă despre iubire provoacă o reacție violentă a eroului,
care consideră că "cei care se iubesc au dreptul de viață și de moarte unul
asupra celuilalt" și declanșează amintirea propriei povesti de dragoste,
aducând-o in realitate (memorie involuntara): "Eram însurat de doi ani si
jumătate cu o colega de la Universitate si bănuiam ca mă înșală".
Eroul traiește în doua realități temporale, cea a timpului cronologic
(obiectiv), in care povestește întamplările de pe front si una a timpului
psihologic (subiectiv), drama iubirii.

Ștefan Gheorghidiu este o natura reflexivă, care analizează în amănunt,

cu luciditate stările interioare, cu o conștiință unică, însetat de certitudini
si adevăr: "Atenția si luciditatea nu omoară voluptatea reala, ci o sporesc,
așa cum de altfel atenția sporește si durerea de dinți."7
Prima experiență de cunoaștere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii,
e un zbucium permanent in căutarea adevărului. A doua experiență e cea
a războiului8, dură și traumatizantă pentru caracterul sensibil al bărbatului
îndrăgostit.
Nici în plan sentimental, nici în plan social acesta nu găsește un punct de
sprijin durabil si trăiește dureros drama omului singur, inflexibil moral,
neputând să facă nici unul din compromisurile cerute de societatea în care
trăiește. Nae Gheorghidiu, unchiul său, om de afaceri aprig și cinic,
politician perfid și abil și Tănase Lumânăraru, ajuns milionar, deși
analfabet, cu o "abilitate aproape genială ca să înșele pe toată lumea",
constituie o lume în care Stefan Gheorghiu se simte un intrus, deoarece
nimic din aceasta nu se potrivește cu firea lui cinstită, pasionată de idei
înălțătoare, de concepte profund intelectuale.

Eroul trăiește în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absolută,

căutând în permanență certitudini care sa-i confirme profunzimea
sentimentului de iubire si, neputând găsi certitudinea liniștitoare, se simte
obosit si hotărăște să se despartă definitiv de Ela, pe care o privește acum
cu indiferenta "cu care privești un tablou" și căreia îi lasă o bună parte din
7
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - Camil Petrescu, citat
8
Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, s-a înrolat ca proaspăt
sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea
Prahovei, în contextul Primului Război Mondial.
averea la care ea ținea, se pare, în mod deosebit: "i-am scris că-i las
absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri
personale la amintiri. Adică tot trecutul".

Atât intre personalitățile, cât și între viețile celor doi eroi apar asemănări
și deosebiri semnificative. Ion este un țăran ardelean, harnic și chipeș dar
sărac, violent si sfidător. Ștefan Ghiorghidiu este sublocotenent într-un
regiment în infanterie, student la filozofie, înzestrat intelectual, sensibil.
Inițial, ambii protagoniști au o stare materiala modesta, dar acest lucru se
schimbă în urma primirii de avere de la o ruda. (Gheorghidiu primește
moștenire, iar Ion zestre). Cei doi acționează sub acțiunea obsesiei,
paranoici în permanență. Aceștia nu reușesc să își fructifice idealul (Ion
moare, iar Ștefan renunță la iubirea Elei.)

Deși la prima vedere, cei doi nu am nimic in comun, ambele personaje

acționează sub influența obsesiilor lor, lăsându-se conduși de acestea. Ei
sunt orbiți de idealurile lor, fiind dispuși să încalce regulile eticii pentru a
le atinge. Gheorghidiu vrea să dezerteze, Ion se folosește de Ana și
sarcina ei pentru a câștiga pământurile. De asemenea, cele două
personaje sunt urmărite de paranoia. Ion trăiește cu impresia ca Ana
complotează cu tatăl său, Vasile Baciu, pentru a-i nega pământurile care i
se cuvin, în timp ce Gheorghidiu este bântuit de faptul că Ela ar putea să îl
însele. Nici unul din ei nu a reușit să își fructifice idealul. Nici măcar in
finalul romanului, Ștefan Gheorghidiu nu află cu siguranță dacă Ela îl
înșeală sau nu, renunțând la dragostea ei. Deși Ion reușește totuși să
obțină pământurile dorite, nu se poate bucura de ele deoarece rămâne
neîmplinit în plan amoros, neputând fi cu Florica. De asemenea, Ion moare
la scurt timp de la primirea pământului mult dorit, acesta fiind donat in
totalitate bisericii.

Cu toate acestea, cei doi rămân două personaje antitetice, prezentând

câteva diferențe majore. In primul rând, scopurile celor doi se afla într-o
antiteza puternica. Sentimentul care îl domină pe Ion este patima pentru
pământ, fiind dispus să sacrifice orice, inclusiv iubirea, pentru a-și atinge
țelul. El este lacom și egoist. Idealul lui Ion este schimbarea statutul social
prin intermediul averii si al pământului. În contrast, Stefan Gheorghidiu
este o fire pasională, puternic reflexivă. Problemele cotidiene legate de
aspectele sociale sau economice stârnesc un dezinteres profund în
sufletul tulburat al visătorului Ștefan, reprezentativ al noului tip de roman.
El aspiră la dragostea absolută, căutând în permanență certitudini care
să-i confirme sentimentul de iubire. Este dispus să sacrifice orice pentru
iubire. Disprețuind tot ce ține de avere, e dezamăgit de reacția Elei în
raport cu moștenirea primită și de interesul său brusc pentru afaceri.
In al doilea rând, cei doi au modalități diferite de a face față greutăților
care apar pe parcursul acțiunii. Ion își exteriorizează sentimentele, uneori
ajungând la confruntări fizice, agresive. El se sfătuiește cu Titu și cu
Herdelea cu privire la problemele sale, căutând ajutor de la cei în care are
încredere. Gheorghidiu, pe de altă parte, își suprima sentimentele, trăind
un continuu conflict interior. El își autoanalizează stările cu luciditatea
caracteristică, disecând fiecare reacție și fiecare gând pe care îl are. Spre
deosebire de Ion, el este hipersensibil si orgolios, încercând să țină în
taină ce se petrece între el și Ela și să descopere o modalitate de a
rezolva situația pe cont propriu. Singura lui izbucnire în acest sens este în
timpul mesei de la popota, când colegii săi deschid subiectul dragostei.
În ultimul rând, în finalul romanului, Ștefan Gheorghidiu renunță la obsesia
sa intru totul. El renunță atât la ideea de a-i prinde pe cei doi amanți in
flagrant, cât și la dragostea Elei. Ii cedează averea soției, dorind sa
înceapă o viață nouă. Acesta se maturizează, evoluează și alege pentru
sine ceea ce consideră a fi benefic. In contrast, Ion se agata de obsesiile
sale până la sfârșit, acestea murind odată cu el.
Astfel cele două personaje antitetice însumează caracteristicile
categoriilor epice în care se încadrează. Ei surprind o evoluție în
construcția personajelor, o trecere de la cotidianul obișnuit, cu o acțiune
simplă și personaje rotunde la o variantă modernă, actuală de personaj
orientat spre interior, spre propria conștiință, neinteresat de problemele
vieții de zi cu zi, sociale, economice, etc și care evoluează. Personajul
specific subiectivității, Ștefan, e construit prin intermediul analizei
psihologice, prin prisma propriilor trăiri ca un introvertit, antisocial uneori,
preocupat de chestiuni abstracte precum dragostea absolută și însetat
pentru cunoaștere. Acesta trece prin două experiențe diferite, care îi
traumatizează sufletul, dar și inima, însă în final acesta se maturizează, și
ia decizia corectă în legătură cu viitorul său. Destinul lui Ion e însă cu totul
diferit, realizat în manieră realistă, cu câteva nuanțe naturaliste, acest
personaj e condus de obsesii iremediabile care îi conduc caracterul slab,
ușor influențabil. Nevoia absurdă de avere îi dirijează întreaga existență, îl
implică în conflicte cu ceilalți săteni dar și cu propria familie, la care
ajunge să renunțe din cauza acestui viciu. În final, Ion nu reușește să
evolueze, trăirile sale nu au ca rezultat maturizarea lui, și chiar dacă,
pentru scurt timp obține ceea ce își dori - pământul - se bucură de acesta
pentru scurt timp deoarece imaturitatea și impulsivitatea îi aduc moartea.
Violent, manipulator, parvenit, Ion își găsește sfârșitul din cauza dragostei
sale iremediabile pentru Florica.