„ Cezara ” de M.

Eminescu
I. Ieronim este „frate laic” într-o veche mănăstire italiană, unde ocupă „o chilie pe pereţii căreia erau
aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate – ici un sfânt, colo un căţel zvârcolindu-se în iarbă,
colo icoana foarte bine executată a unei rudaşte, flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, în fine, o
carte de schiţe risipită pe perete.”. Din portretul său aflăm că „O frunte naltă şi egal de largă asupra
căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adânciţi în boltele lor şi
deasupra nasului fin, o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunjită, ochii mulţumiţi, cum am zice, de ei
înşişi privesc c-un fel de conştiinţă de sine care-ar putea deveni cutezanţă, expresia lor e un ciudat
amestec de vis şi de raţiune rece.”. găseşte lenevind în chilie ca „un dulău când şi-ntinde toţi muşchii
în soare” prietenul său, bătrânul şi mucalitul călugăr Onufrei, care-l invită în oraş: „ştiu într-un loc
vin bun, ştii colea, phiu! Om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi şi ne-om
uita pe fereşti la duduci! Se-nţelege că fără…”.

II . Capitolul se deschide cu un dialog în cadrul căruia marchizul Castelmare o ameninţă pe contesa

Cezara Bianchi cu o căsătorie forţată, spunând că tatăl fetei îi datora bani şi în schimbul iertării
datoriei putea obţine acordul părintelui. Drept replică, Cezara îi cere să o lase în pace până după
căsătorie („Vă veţi învoi amândoi asupra preţului ca doi oameni de onoare ce sunteţi… dar până nu-ţi
sunt femeie am dreptul de a te ruga să mă scuteşti…”). După plecarea furioasă a marchizului, Cezara
vede pe fereastră un călugăr bătrân, ca „un paiazzo într-o rolă de intrigant”, însoţind pe altul tânăr ce
„pare un demon… frumos, serios, nepăsător” şi îl cheamă imediat la ea pe bătrânul pictor Francesco
spre a i-l recomanda pe al doilea drept model pentru demonul din „Căderea îngerilor”, un tablou
aflat în lucru. Francesco, intuindu-i nevoia de dragoste a fetei, impasul ei, se oferă să o sprijine: „Tu
vrei să iubeşti… toată fibra inimii tale tremură la această vorbă… Vrei dar ca un bărbat pe care nu-l
iubeşti, acel Castelmare, să te ia de soţie…? Ştii că sunt bogat… ştii că te iubesc ca pe fiica mea… ştii
că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti preţul ce-l cere, căci e sărac, desfrânat, jucător… şi că nu-i altă
cale să scapi de nenorocire decât fugind de această casă. Vrei un părinte?… Iată-mă… Vrei o casă? A
mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara? Iată-l.”. În acest timp, Cezara „Privea la Ieronim. Ce
frumos era… Inima tremura-n ea… l-ar fi omorât dacă ar fi fost al ei… Era nebună.”, era răscolită de
dorinţă, de pasiune, de „acea nemărginire de simţiri care se grămădesc nu în amorul însuşi, ci în setea
de amor.”.

III. Ieronim ridică de la poştă o scrisoare trimisă de unchiul său, Euthanasius, un bătrân sihastru, care
îi înfăţişează locul unde trăieşte, o insulă înconjurată de stânci prin care se pătrunde, printr-o peşteră,
pe o gaură mascată de o stâncă mişcătoare, către interiorul insulei, alcătuit dintr-o vale plină de flori
şi albine, udată de patru izvoare ce alcătuiesc un lac în mijlocul căruia se află o altă insulă, având şi ea
o peşteră, înconjurată de o dumbravă de portocali. Pe pereţii ei Euthanasius – îşi informează acesta
nepotul în continuare – sculptase pe „Adam şi Eva… Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa
primitivă… Nici unul din ei nu ştie încă ce e iubirea… ei se iubesc fără s-o ştie… formele sunt virgine
şi necoapte…”, cuplul format din Venus şi Adonis, unde zeiţa greacă „e numai amor”. Aceeaşi
scrisoare cuprinde filosofia bătrânului („Viaţa internă a istoriei e instinctivă; viaţa exterioară, regii,
popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază şi, cum de pe haina de mătasă pusă pe un cadavru nu poţi
cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stăm cu
istoria însăşi.”; toate doctrinele „religioase, filozofice, de drept” nu fac decât să acopere faptul că omul
e dominat de instincte).

IV. Privind ascunsă, din spatele unui paravan, Cezara asistă la şedinţa de pictură al cărei model este
Ieronim. Când îl vede dezbrăcat, „era să răcnească… dar îşi astupă gura c-o mânuţă şi cu alta ochii.
[...] Sânii îi crescuse atât de bătăile inimii încât sărise un bumb de la pieptăraşul cam îngust de catifea
neagră… [...] Apoi ridică un degeţel… cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete… Văzu un
cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură… Acum era să-i
plesnească colanul… ea-l deschise din sponci şi, răsuflând din ce în ce mai liniştit, începu să privească
întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mândria şi nobleţa…”. După şedinţa
de pictură, Cezara se refugie „în buduarul ei, s-aruncă pe pat, ş-ascunse faţa în perini şi boţea tot ce
încăpea în mâini.”, unde o găsi Francesco, care o întreabă dacă îi place Ieronim; drept răspuns, „Ea
şopti ceva neînţeles, cu ochii plini de lacrimi şi dorinţă.”.

V. Cezara îi scrie lui Ieronim arătându-şi supusă dragostea („De ce să mai îmbrac amorul cu vălul
ruşinii… când te iubesc, când aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colţ al casei”);
drept răspuns, Ieronim este sceptic în legătură cu acest sentiment („dacă suspin, dacă doresc… n-aud
eu din toate părţile aceleaşi suspine ordinare, aceleaşi daruri… ordinare, căci care-i scopul lor?
Plăcerea dobitocească, reproducerea în muşinoiul [muşuroiul] pământului de viermi noi cu aceleaşi
dorinţe murdare în piept, pe care le îmbracă cu lumina lunii şi cu strălucirea lacurilor”) şi o refuză
sub pretextul amorului platonic („fii steaua cea din cer – rece şi luminoasă – ş-atunci ochii mei s-or
uita etern la tine!”). Ulterior, când Francesco le face cunoştinţă, Ieronim oferă Cezarei câteva precizări:
„Nu iubesc pe nimeni, dar dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta mea. Simt o adoraţie în mine
care poate ar deveni amor… dacă… ei bine, dacă nu m-ai iubi tu pe mine.”.

VI. Continuă întâlnirile celor doi, cu sentimente ambigue din partea lui Ieronim căruia „îi plăcea să
asculte de ea ca un copil de soră-sa mai mare şi, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de
această putere ce avea asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de fior fără
de înţeles a cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se putea zice că era amor, căci, deşi-i plăcea
prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dânsa. În asemenea
resuveniruri, în care el se juca cu imaginea-i, prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare. Simţea pare
că un ghimpe în inimă când era de faţă, nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţii sale şi
singura fericire a unui caracter mulţumit, fără amor şi fără ură.”. O întâlnire din curtea palatului
Bianchi însă fusese urmărită de către marchizul Castelmare, pe ascuns, iar Cezara, bănuind aceasta, în
urma unui foşnet suspect, îi dă iubitului său sabie. Drept urmare a deconspirării, pe o stradă
lăturalnică va avea loc un duel între rivali, soldat cu rănirea gravă a marchizului, după cum aflăm din
capitolul următor.

VII . Obligat să fugă din oraş datorită faptului că duelurile erau interzise, Ieronim ia barca dată de
Francesco şi ajunge cu ea pe o insulă stâncoasă, în dreptul căreia se găsea, pe continent, o mănăstire
de măicuţe. Pătrunde în interiorul insulei, printr-o intrare ascunsă de o stâncă ce se mişca din loc,
aflată în fundul unei peşteri, şi îşi dă seama că se află pe insula lui Euthanasius. De la bătrânul
sihastru îi rămăsese o scrisoare de adio, în peştera unde acesta locuise, cu descrierea ritualului morţii
sale: „Mă voi aşeza sub cascada unui pârâu; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul
meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele lor… şi-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieţii,
«soarele», viespii să-şi zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă
dizolve şi să mă unească cu întregul naturii, dar să mă ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va
sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme, adormit de sute de ani într-o insulă
fermecată.”.

VIII . „ În ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi,
muri de apoplexie în mijlocul paharelor şi a comesenilor săi.”; profitând de ocazie, fiica amână cu un
an, pentru perioada de doliu, căsătoria şi se retrage la mănăstire. Acolo „În zilele calde ea se dezbrăca
şi, lăsându-şi hainele-n boschete, se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tânăra
delicateţe, dulcea moliciune a copilăriei era întrunită cu frumuseţea nobilă, coaptă, suavă, pronunţată
a femeii.”. Asemenea iubitului său, despre care nu mai ştia nimic, fapt ce o făcea să sufere, ajunge pe
insula lui Euthanasius, în timpul când înota în mare, descoperindu-i cuprinsul secret. Crede la
început, când îşi vede iubitul printre arbori, că este o arătare a visurilor ei, dar apoi, înţelegând că are
în faţă realitatea şi că se află în braţele lui, „toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau
splendide şi doritoare la viaţă.. Ea nu se mai sătura privindu-l… Şi uitase starea în care era.”.

Caracterizarea personajelor :
Cezara

Cezara este personajul principal din nuvela cu acelasi nume scrisa de Mihai Eminescu. Ea face parte
din categoria femeilor care topesc inimi de gheata. Cezara era de o frumusete dumnezeiasca. Cezara e
caracterizata direct de catre autor: “Fata ei era de-o albeata chihlimbarie intunecata numai de-o
viorie umbra, acei ochi de-un albastru intuneric care sclipesc in umbra genele lungi si devin prin
asta mai dulci, mai intunecosi, mai demonici. Parul ei blond pare-o bruma aurita, gura dulce, cu
buza de desupt putin mai plina, parea ca cere sarutari, nasul fin si barbia rotunda si dulce”. Cezara
este caracterizata indirect prin faptele sale: ea isi cerea iertare pentru dragostea ce o purta in suflet.
Pentru a obtine dragostea lui Ieronim, e gata de orice, chiar si sa se umileasca in fata lui: “Iarta dac-o
femeie iti spune ca te iubeste / cind te iubesc, cind as primi sa fiu servitoarea ta, numai sa ma suferi
intr-un colt al casei in care vei locui tu, sa suferi ca sa sarut perina pe care va dormi capul tau”.
Cezara este o tânără frumoasă, fiica marchizului Bianchi, un om „sărac, desfrânat, jucător”, care e
dispus să-şi vândă fiica marchizului bogat Castelmare „dacă i s-ar plăti preţul pe care îl cere”. Prin
trasaturile ei fizice se defineste ca personaj romantic: „Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era!”.
Femeia este imploratoare, patetica, dar si orgolioasa (constienta de frumusetea si tineretea ei, de vraja
ei seducatoare), intuitiva si sentimentala, senzuala dar si sfioasa, supusa si totodata provocatoare, o
alta „Floare albastra". Se observa in opera lui Eminescu, chipul angelic si perfect al femeii. Pe lângă
faptul că era de o frumuseţe dumnezeiască, ea mai era „curioasă şi neastimpărată”. Cezara se
aseamana cu Catalina, personajul poemului “Luceafarul” scris tot de Mihai Eminescu. Ele ambele
erau niste personaje romantice si visatoare. Ele reprezinta chipul ideal al femeii poetului: ochi albastri,
parul blond. Totusi, Cezara intr-un sfirsit s-a regasit cu Ieronim, iar Catalina a ramas cu Catalin, nu cu
Luceafarul la care visa. In opinia mea, femeia cu frumusetea ei a reusit sa topeasca inima de gheata a
celui pe care il iubea. In nuvela sa, Eminescu a caracterizat-o pe Cezara intr-un mod absolut si sublim
pe care nu-l va uita nimeni niciodata. Pot spune cu desavirsire ca Cezara este un personaj tipic
romantic.

Ieronim

Ieronim este personajul principal din nuvela “Cezara” scrisa de Mihai Eminescu, la fel ca si iubita lui,
Cezara. Ieronim era un calugar tinar dintr-o veche mănăstire. Ieronim e caracterizat direct de catre
autor: “O frunte ‘nalta si egal de larga, sta asezata deasupra unor ochi adinciti in boltele lor si
deasupra nasului fin, o gura cu buze subtiri, o barbie rotunjita, ochii multumiti”. El renunta la
calugarie, fiind, ca orice spirit romantic, atras de paradigmele eterne ale lumescului si nu de existenta
ascetica. Ieronim este caracterizat indirect atunci cind ii oferă Cezarei câteva precizări: „Nu iubesc pe
nimeni, dar dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta mea. Simt o adoraţie în mine care poate
ar deveni amor… dacă… ei bine, dacă nu m-ai iubi tu pe mine.”. Deci, Ieronim in aceasta situatie
este egoist si naiv, deoarece nu ii ofera Cezarei un raspuns reciproc. Este un calugar tinar care
leneveste in chilie, joaca carti cu alti fratiori si se uita pe feresti la duduci. Ieronim apartine tipului
uman romantic. El se afla la hotarul dintre real si ireal. Destinul lui se contopeste cu absolutul iubirii,
cu sacrul reprezentat prin insula lui Euthaasius. Ieronim se aseamana cu Dionis, personajul nuvelei
“Sarmanul Dionis” scrisa tot de Mihai Eminescu. Ei ambii erau calugari, dar nu in sensul adevarat al
cuvintului. Ieronim era un calugar fara vocatie, iar Dionis era calugar doar in visul sau. Ambii sunt
niste personaje romantice si visatoare. Erau interesati de carti. Ieronim era preocupat de cartile de cult
bisericesc care ii facilitau manifestarea fanteziei creatoare, iar Dionis era preocupat de carti de
astrologie. In opinia mea, Ieronim nu e o individualitate, ci o estenta, un prototip al perfectiuni
adamice. Calugarul este un "ciudat amestec de vis si ratiune rece". Pot spune cu desavirsire ca
Ieronim este un personaj tipic romantic .