Cezara de Eminescu

Cezara, aparuta in "Curierul de Iasi" (nr.6,11,13,15 si 18 august).

De n-ar fi scrisorile lui Euthanasius si epilogul intalnirii eroilor, Ieronim si Cezara, in cadrul
edenic al insulei, in care traise batranul sihastru, am avea de a face cu o nuvela romantica
obisnuita, cu o intriga romantioasa si pasionala, desfasurata intr-un timp neprecizat, intr-o Italie
insorita, de carte ilustrata Dar, aceste elemente schimba complet datele problemei si Cezara
devine, in final, o nuvela, cu un profund substrat mitic, fantastico-filozofica, cu un sens
parabolic, totodata.

Intriga nuvelei nu este, catusi de putin, complicata Cezara este fiica unui conte, Bianchi, decavat
la jocul de carti, logodnica a marchizului Castelmare, care o vrea de sotie, in schimbul datoriilor
contelui fata de el, prin urmare, victima unui santaj. Cezara se indragosteste de Ieronim, calugar,
cu veleitati de pictor, un tanar de o stranie frumusete, de care o leaga o dragoste fulgeratoare si
patimasa Cezara vede in Ieronim un "frumos demon".

La randul ei, Cezara, blonda cu ochi albastri, dar cu un temperament meridional, reprezinta tipul
femeii demonice, voluntare si agresive, care preia initiativa actului rotic, idealul feminin, din
tinerete, al lui Eminescu. Numele de Cezara este imprumutat de la Albano von Cesara, eroul
romanului Titan, al romanticului german Jean Paul Richter. Comportamentul Cezarei se
aseamana cu cel al titanidei Linda, din acest roman. Ieronim il raneste in duel pe Castelmare si se
refugiaza pe insula lui Euthanasius. Pentru a scapa de casatoria cu Castelmare, Cezara se
calugareste. Din manastirea de pe malul marii, Cezara inoata, in fiecare zi, lasandu-se prada
"amorului ei cu marea". Aceasta este atractia neptunica la Eminescu.

Intr-o zi, Cezara nimereste pe insula lui Euthanasius, unde il reintalneste pe Ieronim. Aceasta
este, pe scurt, intriga nuvelei, care in sine nu ne spune mare lucru.

Eminescu utilizeaza, in aceasta nuvela, cu mult succes, tehnica epistolara in scrisorile adresate
Cezarei, Ieronim nutreste idei schopenhaueriene, imprumutate din Metafizica amorului a marelui
filozof german. in genere, se poate spune ca o parte din gandirea autorului Lumii ca vointa si
reprezentare a trecut, in aceste scrisori.

Lumea este condusa de "vointa oarba de a trai", care se manifesta prin egoism si minciuna Unele
fraze nu sunt decat idei schopenhaueriene, parafrazate: "Mancare si reproducere, reproducere si
mancare!"; "Nu! nu ma voi face comediantul acelui rau care stapaneste lumea"; "Samburele
vietii este egoismul si haina lui, minciuna", etc.
Si mai importanta este corespondenta dintre Ieronim si unchiul sau, Euthanasius.

Intr-una din scrisori, batranul intelept ii descrie insula pe care lecuieste si modul sau de viata
ascetic. Insula apare in descrierea lui Euthanasius - ca o fortareata de stanci, inconjurata de apele
marii. intreaga insula este o vale, situata sub nivelul marii si aparata de stanci, de furia valurilor.
in centrul insulei se afla un lac, alimentat de patru izvoare. in mijlocul lacului, se afla o alta
insula, mai mica. Este vorba, deci, de o insula in insula. Pe langa Insula Mare, exista, asadar, si
Insula Mica Toata Insula Mica este inconjurata de o dumbrava de portocali. In ea se afla prisaca
si pestera, in care locuieste inteleptul sihastru, care studiaza modul de organizare al statului
natural al albinelor. intalnim, aici, ideile fiziocratice ale lui Eminescu. Peretii pesterii sunt
ornamentati cu sculpturi. Un basorelief infatiseaza mitul Adam - Eva Un alt grup statuar
reprezinta mitul Venus - Adonis.
Batranul Euthanasius marturiseste ca ii place "a reprezenta pe femeia agresiva", dar precizeaza
ca nu este vorba de "curtizane", ci de "agresiunea inocentei femeiesti". Din aceleasi ratiuni,
sihastrul incepe sa sculpteze si un alt basorelief, cu mitul Orion - Aurora, in care Aurora il
rapeste pe Orion, de care era indragostita "insasi cruda si vergina Diana". In comentariul acestor
grupuri statuare se afla cheia nuvelei.

In acest "rai pamantesc" isi duce existenta inteleptul anahoret si-l invita pe Ieronim sa-l
stapaneasca dupa moartea sa. Tot aici, batranul sihastru isi da obstescul sfarsit cand presimte ca i-
a sosit ceasul de pe urma se asaza in albia unui rau si expiaza pentr-o moarte lenta si usoara fara
durere, reintegrandu-se, astfel, prin evanescenta in circuitul naturii. Acesta este conceptul de
moarte naturala de "euthanasie" (gr. "eu" - bine; "thanatos" - moarte), de la care vine si numele
batranului sihastru. Acest concept il intalnim si la Schopenhauer.
In acest "rai pamantesc" isi duce existenta inteleptul anahoret si-l invita pe Ieronim sa-l
stapaneasca dupa moartea sa. Tot aici, batranul sihastru isi da obstescul sfarsit cand presimte ca i-
a sosit ceasul de pe urma se asaza in albia unui rau si expiaza pentr-o moarte lenta si usoara fara
durere, reintegrandu-se, astfel, prin evanescenta in circuitul naturii. Acesta este conceptul de
moarte naturala de "euthanasie" (gr. "eu" - bine; "thanatos" - moarte), de la care vine si numele
batranului sihastru. Acest concept il intalnim si la Schopenhauer.

S-au facut analogii, in ceea ce priveste acest cadru edenic, intre nuvela Cezara si romanul
Hesperus, al lui Jean Paul Richter. Ermistul Emanuel, din Hesperus, este un personaj inrudit cu
batranul Euthanasius. Amandoi practica o religie a naturii si isi desfasoara existenta intr-un eden,
la fel de stralucitor, numai ca paradisul de la Maienthal, in care traieste Emanuel, se afla situat in
varful unui munte (ceea ce tine de o mitologie nordica), in timp ce edenul sihastrului eminescian
se afla intr-o insula inconjurata de apele limpezi si inspumate ale marii (ceea ce tine de o
mitologie meridionala). Ambele sunt zugravite, insa cu aceeasi exuberanta si risipa de forme,
linii, sunete, parfumuri si culori, printr-o tehnica amintind de cea a "corespondentelor"
baudelairiene.

In eseul sau: Insula lui Euthanasius, din volumul cu acelasi titlu (1943), Mircea Eliade considera
ca descrierea acestei insule reprezinta "cea mai desavarsita viziune paradiziaca din literatura
romaneasca". Tot Mircea Eliade este acela care a reusit sa decripteze sensurile cele mai adanci
ale nuvelei eminesciene. Dupa parerea marelui nostru mitolog, aceasta insula apartine unei
geografii mitice, nu reale, si este un teritoriu sacru, nu profan, o varianta a edenului biblic. Cele
patru izvoare, ce alimenteaza lacul, din mijlocul insulei, nu sunt decat cele patru rauri ale
Raiului. Insula lui Euthanasius apare, astfel, ca o replica la Gradina Raiului.

inainte de intalnirea lor, pe insula Euthanasius, Ieronim si Cezara ilustreaza mitul Venus-Adonis.
Dupa intalnirea lor, in cadrul edenic al acestei insule, eroii redevin Adam si Eva si se
reintegreaza in arhetip. In finalul nuvelei este vorba, de fapt, de mitul reintegrarii in arhetip, al
cuplului biblic, primordial, de dinaintea pacatului originar. Mitul reintegrarii in arhetip poate fi
corelat cu mitul Androginului, un alt mit care a facut cariera in romantism Adam (in ebraica
"primul om" sau "stramosul omului) a fost conceput, mai intai, ca Androgin Eva ("viata") s-a
desprins din "coasta" lui Adam. Cuvantul "coasta" are, in ebraica si conotatia de "parte". Deci,
mai corect spus ar fi ca Eva s-a desprins dintr-o "parte" a lui Adam.

Mircea Eliade avea perfecta dreptate, cand afirma, in eseul sau Mitul reintegrarii (1942), ca
dragostea absoluta nu este, in ultima instanta decat o "nostalgie a androginismului".
Cezara de Mihai Eminescu - prezentare generala

Opera Cezara ne da impresia ca avem de a face cu o nuvela romantica, cu o

intriga sentimentala obisnuita, ce se desfasoara intr-un cadru meridional, intr-o Italie,
conventionala, evocand un peisaj care se scalda in lumina soarelui, cu ape limpezi si
mari albastre, timpul acestora fiind insa neprecizata. La prima vedere nuvela se pare ca
nu poseda fantasticul, nuvela fiind mai mult bazata pe ilustrarea unui amor
pasional. Astfel nuvela a fost interpretata si, implicit, depreciata.

Lucrurile, insa nu stau chiar asa. Cezara este, in pofida consistentei planului realitatii,
o nuvela fantastica cu valoare filosofica. Caracterul nuvelei este mitica, neavand o
intriga deloc complicata. Cezara este fiica contelui Bianchi, dependent al jocurilor de
carti, logodnica marchizului Castelmare, care o vrea drept sotie, in scimbul datoriilor
contelui fata de el, care s-au adunat din cauza joculi de noroc. Ea astfel a devenit
victima santajului lui Castelmare.

Lucrurile, insa, se complica dupa ce aflam, ca Cezara se-ndragosteste de un calugar,

Ieronim, pe care in zareste intr-o zi din fereastra. Ieronim este un tanar, care poseda o
stranie frumusete demonica, la fel ca si celelalte personaje eminesciene.

In nuvela Cezara este idealul frumusetii feminine, un inger, tipic, blond, pur, avad
insa un temperament pasional. In timp ce Cezara il priveate pe Ieronim ii releva faptul,
ca tanarul ar fi un model perfect al pictorului Francesco pentru tabloul Caderea
ingerilor, vazand in el un frumos demon. Pictorul este de alta parere. El vede mai mult
un Adonis, mai potrivit pentru ilustrarea mitului Venus si Adonis, in care Venus ar putea
fi drept Cezara. Francesco, pictorul, isi da seama, ca de fapt Cezara este indragostita de
Ieronim, acesta fiind principala cauza a perspectivei sale.

Tanarul accepta ivitatia de a-i poza pictorului, avand si el veleitati de pictor, fapt ce
demonstreaza zugraveala cu tot felul de crochituri de pe peretii locuintei lui. Cezara,
desigur, petrece cat mai mult timp posibil in atelierul pictorului, privind-un pe Ieronim
din spatele paravanei, reactiile ei fiind in masura sa-i releve temperamentul
pasional: Cezara era sa racneasca'; Sanii ii crescuse intr-atata de bataile inimei, incat
sarise un bumb de la pieptarasul cam ingust de catifea neagra Cum actiunea nuvelei se
complica si mai mult, urmeaza un sir de scrisori intre Cezara si Ieronim, ceea ce este
drept dovada, ca Eminescu recurcge le technical epistolara.

Aceste scrisori sunt cele mai importante din aceasta nuvela, avand in continutul lor ideile
filosofice principale ale autorului. Cezara ii implora dragostea lui Ieronim, acesta insa il
refuza la inceput fiind in posesia unor idei schopenhaueriene: Mancare si reproducere,
reproducere si mancare!; Nu! Nu ma voi face comediantul acelui rau care
stapaneste lumea;Samburele vietei este egoismul si haina lui, minciuna.

Eminescu s-a inspirit din opera lui Schopenhauer, intitulat Lumea ca vinta si
reprezentare, din capitolul Metafizica amorului, de unde a folosit ideea lui Ieronim despre
dragoste. Dragostea este de fapt manifestarea vointei oarbe de a trai, Ieronim
refuzand mecanisa de speta a amorului, el fiind o persoana de natura hyperioniana, un
posibil Hyperion.

Cea mai importanta scrisoare din nuvela o reprezinta cea pe care batranul
Euthanasius il scrie lui Ieronim. El este de fapt unchiul lui Ieronim, un sihastru, si ideea
principala a scrisorii este descrierea edenica a unei insulei si pe care acesta isi
traieste modul de viata ascetic[1].

Eminescu recurge la motivul insulei in mai multe opere, acesta aparan nu numai in
nuvela Cezara, ci si in Avatariile faraonului Tl, Fat-Frumos din lacrima, Povestea magului
calator in stele, precum si in Memento mori. Mireca Eliade a fost preocupat de motivul
insulei si a felului in care a fost tratata aceasta in creatiile eminesciene, oferind un intreg
volum acesteia in eseul Insula lui Euthanasius. Motivul insulei apartine simbolisticii
Oceanului. In mitologie insula reprezinta centrul in jurul caruia s-a creat lumea[2], dupa
cum ne afirma Eliade. In descrierea batranului Euthanasius, insula apare a o fortareata de
stanci. Aceasta insula are o singura intrare, acesta fiind ascunsa dupa o piatra, ce poate fi
data la o parte. In spatele acestei pietre se afla tunelul, care duce spre interiorul insulei.
Insula este, de fapt, o vale, situata sub nivelul marii aparata de furia valurilor de
fortareata de stanci. In centrul insulei este un lac, format din patru izvoare, ce se varsa in
acest lac. Aceste patru izvoare corespund fluviilor Raiului. In inima lacului este o alta
insula, langa o Insula Mare se afla o Insula Mica, ceea ce duce la concluzia, ca este vorba
despre o insula in insula. Insula Mica este inconjurata de o dumbrava de portocali, unde
sete situata pricasa si pestera, in care locuieste batranul Euthanasius. Peretii pesterii este
ornamentata de sculpturi, un basorelief, care infatiseaza mitul Adam-Eva: Pe un perete e
Adam si Eva Am cercat a prinde in aceste forme inocenta primitiva Nici unul din ei nu stie
inca ce-nseamneaza iubirea ei se iubesc fara sa stie formele sunt virgine si necoapte in
expresia fetei am pus duiosie si nu pasiune, este un idil linistit si candid intre doi oameni
ce n-au constiinta frumusetei, nici a goliciunei lor. Ei umbla-mbratisati, sub umbra unui sir
de arbori, dinaintea lor o turma de miei. Aici si mieii sunt simbolul puritatii si al inocentei.
Un alt grup statuar o reprezinta mitul Venus-Adonis: Cu totul altfel e Venus si
Adonis.Venus e numai amor. Ea-si pleaca capul ei imbatat de pasiune pe umarul acelui
tanar femeieste - frumos, timid si inamorat in sine, si el se uita furis la formele perfecte ale
zeitei ce-1 fericeste, caci i-e rusine sa se uite de-a dreptul. El joaca rolul unei fete naive,
pe care amantul ar fi descoperit-o. Aceasta scrisoare contine si o marturie a batranului,
conform careia acesta este incantat de a reprezenta pe femeia agresiva, dar subliniaza,
ca sub nici o forma nu este vorba de curtizane, ci mai degraba de agresiunea
inocentei femeiesti. Pe acelas sir de idei incepe batranul sa sculpteze un alt basorelief,
pe baza mitului Orion-Aurora, in care Aurora il rapeste pe Orion, de care era indragostita
insasi cruda si vergina Diana.

Cheia intregii nuvele este ascunsa in comentariul acestor grupuri statuare.

Batranul Euthanasius marturiseste ca a invatat organizarea sociala de la albine, statul
carora este construit pe instinct. Acesta i se pare modelul desavarsit de aorganizare,
intrucat natura nu greseste niciodata, fiind o creatie perfecta si mai presus de orice. Abia
aici sunt evidente ideile fiziocratice[3] ale lui Eminescu. In acest rai pamantesc, dupa
cum acesta este numit de batran, este invitat Ieronim pentru a-l stapani, dupa moartea
lui Euthanasius.

Insula lui Euthanasius, prin aspectul ei luxuriant, prin natura ei exploziva,

germinativa, ce are asupra lui o varietate de forme vegetale, minerale si animale, prin
flora si fauna, de dimensiuni suprafiresti, prin corespondentele dintre sunet, culoare si
miresme, ne apare ca o varianta pamanteasca a Edenului, ca un loc miraculos, ca
o varianta a gradinii Raiului.

In eseul Insula lui Euthanasius Mircea Eliade precizeaza, ca in aceasta

nuvela avem de a face cu cea mai desavarsita viziune paradiziaca din literatura
romaneasca[4] si ca insula lui Eutahansius este mai degraba o geografie mitica, nu
reala[5]. Aceasta insula este un teritoriu sacru, nu profan. Dupa cum ne-am obisnuit,
urmand cursul intrigii romantioase, pana la urma si Ieronim se indragosteste de Cezara.
In timp ce Ieronim ii declara dragoste Cezarei in gradina palatului Bianchi, este surprins
de marchizul Castelmare, acesta din urma fiind ranit in duel. Ieronim fiind convins ca
lovitura fata de marchiz a fost fatala, la sfatul Cezarei, se refugiaza pe insula lui
Euthanasius. Fiind pe insula descopera o scrisoare. Dupa ce o citeste deduce , ca unchiul
sau a murit asezandu-se in cascada unui parau, dizolvandu-se si astfel reintegrandu-se
in natura. Acesta este numita moarte naturala, fara suferinta, o reintegrare lenta,
treptata, prin evanescenta, in circuitul naturii. Eminescu a imprumutat de la
Scopenhauer si conceptul de eutahanise, acesta fiind numele batranului eremit, ceea
ce este de fapt toata ideea nuvelei pe langa ideea dragostei pasionale. In ziua in care are
loc nunta, contele Bianchi moare de apoplexie, dupa care Cezara se calugareste.
Manastirea se afla pe malul marii, astfel Cezara innoata in fiecare zi in mare, goala,
lasandu-se prada amorului ei cu marea. Acesta reprezinta, la Eminescu, neputinta
umana fata de soarta.

Intr-o zi, cand Cezara inoata iarasi in mare din intamplare nimereste pe insula lui
Euthanasius, unde il reantalneste pe tanarul Ieronim. Pana in acest moment in nuvela
Cezara si Ieronim au ilustrat mitul Venus-Adonis, acesta insa se schimba, deoarece fiind
impreuna in cadrul pardiziac al insulei lui Euthanasius, acestia devin Adam si Eva,
reanecepandu-si existenta edenicade la capat, reantegrandu-se in arhetip. Despre
aceasta idee a scris Mireca Eliade o intreaga carte, intitulata Mitul intergrarii. Ieronim si
Cezara refac cublul biblic, dinaintea pacatului originar.

Ne-a ramas in manuscris un fragment, in care Eminescu a imaginat un alt final, in

care de fapt renunta la tot (Moartea Cezarei). In acesta povestea este cu totul diferita.
Cezara, din chilia ei, inoata in directia unui foc plutitor si cand il zareste pe Castelmare
se inneaca intr-o luntre. Ieronim il omoara pe Castelmare, spatrungandu-l cu spada si o
duce pe Cezara, moarta, pe insula. Noaptea o viseaza in pielea goala si i se pare, ca
traieste, acesta insa era doar un vis. Ieronim moare si el, si avem in fata noastra o
imagine a doua cadavre imbratisate in mare. Si in aceasta interpretare indragostitii se
reantalnesc, dar in alta forma a vietii, deoarece moarte este considerata de catre
Eminescu un alt fel al existentei.

Astfel, personajul nostru feminin Cezara din nuvela cu acelai nume a lui Eminescu face parte
din categoria femeilor care topesc ninimi de ghea. Ea este personajul prinicpal, la fel ca i iubitul ei,
Ieronim. Cezara ne apare ca o contes frumoas. Prin trsturile ei fizice o putem defini ca personaj
romantic: Dar ce frumoas, ce plin, ce amabil era! Fa ei era de-o albea chihlimbarie intunecat
numai de-o viorie umbr, transpariiunea acelui fin sistem venos ce concentreaz idealele artei in
boltit frunte i-n acei ochi de-un albastru intuneric care sclipesc in umbra genele lungi

Pe lng faptul c era de o frumusee dumnezeiasc, ea mai era curioas i neastimprat. Astfel,
dup ce l-a vzut pe tinrul clugr Ieronim care in viziunea ei pare un demon frumos, serios,
nepstor, s-a dus s cotrobiasc prin odaia pictorului Francesco in sperana c va gsi ceva. Dar, in
scurt timp, Francesco i Ieronim se intorseser in odaie i, ca s nu fie vzut, Cezara se ascunse
dup patul artistului i nu se mica din loc tcea ca petele, iar atunci cind vzuse acel model
frumos, snii ei crescuse intr-atita de btile inimii, inct srise