Lucru individual

la Literatura comparată I

Publius Ovidius Naso, Metamorfozele –

comentarea unui mit

Studentă: Diana Rusu (Jalbă)

Evaluator: Victoria Fonari,
doctor conferențiar
Cuprins:
1. Viața lui Publius Ovidius Naso
2. Opera lui Publius Ovidius Naso
3. Prezentarea generală a lucrării Metamorfoze
4. Reprezentări în pictură ale unor mituri din Metamorfoze
5. Mitul Diana și Acteon
6. Prezența imaginii mitului în artă
7. Prezența imaginii mitului în balet
8. Prezența imaginii mitului în literatură (Scutul Minervei)
9. Diana de Mihai Eminescu
10. Referințe critice cu privire la importanța creației lui Ovidiu
11. Concluzii
12. Bibliografie
Viața lui Publius Ovidius Naso
● Publius Ovidius Naso (20 martie 43 î.Hr., Sulmo, astăzi:
Sulmona – d. 17 d.Hr., Tomis, azi Constanța) a fost un poet
roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Este fiul unui
nobil, care îl onorează cu anumite funcții publice. După un scurt
studiu al retoricei, Ovidiu se dedică totuși carierei artistice.
Operele lui sunt pe placul înaltei societăți.
● În toamna anului 8 d.Hr., în mod neașteptat, Augustus
hotărăște exilarea lui Ovidiu la Tomis. S–a presupus că
Ovidiu ar fi putut fi martorul aventurilor amoroase ale Juliei.
În Tristia, Ovidiu se referă la faptul că „ar fi văzut ceva ce
n–ar fi fost permis să vadă”. Scrierile poetului din exil
conțin informații despre populația getică locală. Într–una
dintre epistole, poetul descrie cimpoiul getic (tibia
utricularis) ca fiind „o bășică din piele de oaie, fără păr, cu
două flaute de lemne...”, nefiind obișnuit cu astfel de
instrumente, sunetul i se părea „oribil”.
● Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la
Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas fără
succes. Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în Publius Ovidius Naso
anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat
Opera lui Publius Ovidius Naso
Poeme mitologice:
 Phaenomena;
 Metamorfoze – „Metamorfozele”;
 Fastele – „Sărbătorile”;
 Tragedia Medeea (s–a pierdut aproape
în întregime).
Lirica din exil:
 Tristia – „Tristele”;
 Epsitulae ex Ponto sau Pontica –
„Scrisori de la Pontus Euxinus
(Marea Neagră)” sau „Ponticele”.

Poeme de iubire:
 Amores – „Iubiri”;
 Heroides sau Epistulae Heroidum – „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine”;
 Ars amandi – „Arta iubirii”;
 Remedia amoris – „Remediile iubirii”;
 De medicamine faciei femineae – „Îngrijirea feței feminine”.
Prezentarea generală a lucrării
Metamorfoze
● Metamorfoze (latină: Metamorphōsēs) este un
poem narativ în hexametri, scris de Publius
Ovidius Naso. Textul este considerat capodopera
poetului roman, prelucrând cronologic 250 de
legende despre transformările cunoscute în lumea
antică (un om sau o zeitate se transformă într-un
animal, într-o plantă sau o constelație, în urma
unor întâmplări deosebite), de la plăsmuirea
Universului, până la apoteoza (divinizarea,
trecerea în rândul zeilor) lui Cezar. A fost publicat
în anul 8 d.Hr..
● Decizia lui Ovidiu de a face din mit subiectul
dominant al Metamorfozelor a fost influențată de
predispoziția poeziei alexandrine. Poemul a fost
mai lung decât orice altă colecție anterioară de
mituri ale metamorfozelor (împărțit în 15 cărți).
Metamorfoze, ediție din 1556
Reprezentări în pictură ale unor
mituri din Metamorfoze

Metamorfoza sculpturii lui Căderea lui Icar de Jacob Apoteoza lui Cezar de Louis
Pygmalion de Jean Raoux, Peter Gowy, cartea VIII, Laguerre, cartea XV, legenda
cartea X, legenda „Pygmalion legenda „Dedal și Icar”. „Iulius Cezar, schimbat în stea”.
și Galateea”.
Mitul Diana și Acteon
● Mitul Diana și Acteon poate fi găsit în Metamorfozele lui
Ovidiu, cartea III, legenda cu același nume. Mitul relatează
soarta nefericită a unui tânăr vânător pe nume Acteon, care era
nepotul lui Cadmus, și întâlnirea sa cu Artemis fecioară,
cunoscută romanilor drept Diana, zeița vânătorii:
„Între atâtea prilejuri de fericire, un nepot ţi-a pricinuit,
Cadmus, prima durere.”
„Era o vale de cetini şi de chiparoşi spinoşi şi deşi, cu
numele de Gargaphia, dragă vânătoarei Diana.”
„În timp ce Titaniana se spăla în apa obişnuită, iată că
nepotul lui Cadmus, care lăsase acum grija vânatului şi
rătăcea la întîmplare prin pădurea necunoscută, ajunge la
peştera sfîntă .Aşa îl purtau destinele!”
● Aceasta este goală și se bucură de o baie într-un izvor
cu ajutorul escortei ei de nimfe, atunci când bărbatul
muritor dă fără să vrea peste ea:
„În dreapta şopoteşte un izvor limpede pe un prund
întins între maluri înverzite. Aci zeiţa pădurilor, Diana și Acteon de Jacob Jordaens
obosită de vânat, obişnuia să-şi răcorească corpul
feciorelnic în cleştarul apei. Ajunsă acolo, dă uneia
dintre nimfele purtătoare de arme şi suliţa, şi tolba, şi
arcul destins. Alta primeşte veşmintele pe care zeiţa şi
le scoate. Două îi scot încălţămintea din picioare.”
 ● Nimfele țipă surprinse și încearcă să o acopere pe Diana, care, într-
un acces de furie, stânjenită, stropește cu apă pe Acteon.
„Îndată ce intră în peştera care picura rouă din cauza izvoarelor,
nimfele, goale cum erau, la vederea bărbatului, îşi izbiră
piepturile umplând toată pădurea de ţipetele lor. Neaşteptate şi,
adunându-se în jurul Dianei, o acoperiră cu corpurile lor.”
„Fiindcă n-avea la îndemână săgeţi cum ar fi vrut, a luat apă şi a
aruncat-o în faţa bărbatului şi, stropindu-i părul cu undele
răzbunătoare, a rostit aceste cuvinte pregătitoare ale unei
nenorociri apropiate: „Poftim acum de povesteşte că m-ai văzut
dezbrăcată, dacă poţi".”
Diana și Acteon de Henryk
Siemiradzki

● El se transformă într-un căprior cu pielea pătată și coarne lungi, este lipsit capacitatea de a vorbi și fuge prompt
de frică. Nu trece mult, însă, până când propriii săi câini îl urmăresc și îl ucid, nereușind să-și recunoască
stăpânul.
„Fără alte cuvinte ameninţătoare, pe capul stropit al tânărului ea puse coarne de cerb sprinten, gâtul i-l
lungi, urechile i le ascuţi, mâinile şi picioarele i le schimbă în lungi picioare de cerb, corpul i-l acoperi cu
piele pătată. Iar în suflet îi sădi frica.”
„Dar când şi-a văzut coarnele în apa în care obişnuia să se răcorească, a vrut să exclame: Vai mie
nenorocitul! Nici un cuvânt însă nu s-a auzit.”
„Acteon fuge prin locurile pe unde mersese adesea în urmărirea fiarelor. Vai, el fuge de propriile sale
ajutoare. Ar fi vrut să strige: „Sunt Acteon, cunoaşteţi-vă stăpânul!" Dar gândurilor le lipsesc cuvintele. ...
cealaltă parte a haitei vine şi-şi înfige colţii în Acteon. Nu mai e niciun loc fără rană. El geme şi cu vocea sa,
care nu mai e de om ca să poată fi recunoscută, ci de cerb, umple munţii din jur de vaiete jalnice.”
Prezența imaginii mitului în artă
● Povestea mitului Diana și Acteon a
devenit foarte populară în Renaștere. Cea
mai obișnuită scenă prezentată a fost Diana și Acteon de
Acteon, care a surprins-o pe Diana, dar Titian; momentul
transformarea și moartea sa au fost, de surprizei
asemenea, prezentate.
● Titian a pictat primele două scene în două
dintre cele mai mari târzii ale sale picturi
pentru Filip al II-lea al Spaniei, în Diana
și Acteon și Moartea lui Acteon. Aceasta
din urmă arată de fapt transformarea încă
în curs; la fel ca multe reprezentări, capul
este prezentat transformat, dar cea mai
mare parte a corpului rămâne umană. Mai
rar, Acteon este complet transformat
atunci când este prins de câinii săi.

Moartea lui Acteon de

Titian
Prezența imaginii mitului în balet
● Astăzi, cel mai faimos pasaj din Le Roi Candaule (un mare balet în patru acte și șase scene,
coregrafie de Marius Petipa, muzică de Cesare Pugni) este așa-numitul Diane et Actéon Pas de
deux, care este interpretat în cea mai mare parte la gale. Baletul includea un pas de trois (în balet,
pas de trois este un termen francez care se referă de obicei la un dans între trei persoane) pentru
dansatorii care o înfățișează pe Diana, zeița romană a lunii, vânătorii și castității; Endymion, un
păstor frumos și un satir.
● În 1886, Petipa a încorporat un nou pas de deux (un duet de dans între doi dansatori), în producția
sa de La Esmeralda de Pugni pentru Baletul Maryinsky, așa cum ajunsese să fie numit Baletul
Imperial Rus. Acest pas de deux se baza pe mitul grecesc al lui Artemis (predecesorul Dianei
romane), în aspectul ei de zeiță fecioară a vânătorii, și pe Acteon, un erou teban, conform
Metamorfozelor lui Ovidiu.
● În 1935, Agrippina Vaganova a pus în scenă o nouă producție de La Esmeralda pentru Baletul
Kirov din Leningrad. Ea a creat un nou pas de deux pentru Diana și Acteon, alăturându-se numele
modestei zeițe romane și a nefericitului vânător grec. A inclus câteva „salturi de cerb”
spectaculoase pentru dansatorul masculin, dar a abandonat în mare măsură binecunoscuta poveste
a morții lui Acteon pentru crearea divertismentului și a făcut în schimb un dans captivant pentru
doi îndrăgostiți, pus pe muzică de Pugni.
 Diana
Acteon

Imagini cu Diana și Acteon în timpul

spectacolului

● Diana este văzută ca frumoasa zeiță a lunii și a vânătorii,

purtând, de obicei, un chiton roșu firav și un mic arc auriu;
Acteon este înfățișat ca un tânăr puternic, chipeș, muritor,
îmbrăcat într-un chiton scurt de pânză. La premieră, Diana a fost
dansată de Galina Ulanova și Actaeon de Vaktang Chabukiani.
Prezența imaginii mitului în
literatură (Scutul Minervei)
XII.
Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară,
L-a prăbuşit Apollo pe-al mărilor podmol.
Şi pe Acteon care-i pândise trupul gol.
Prin câinii lui, Diana l-a osândit să piară.
Chiar Prometeu, când slăvii a smuls un foc în pară.
El ce s-a vrut năpraznic al omenirii sol,
Pe stânci legat de Joe, cu vulturii ocol,
Hrăni flămânde ciocuri din fierea lui amară.
Şi totuşi nu mi-e teamă, în nalta mea trufie,
Comoara ta în versul sonetelor s-o fur,
În suflet când eroii Helladei îmi învie,
De-a pururi în lumină senină urcă zborul,
Pe veci văd ochii minţii tiparele de-azur,
Când focul fără moarte îl ţine răpitorul.
● SCUTUL MINERVEI este un volum de poezii de Ion Pillat.
Apare în 1933 și este rodul unor călătorii întreprinse de către
autor în Grecia, în 1927.
● Compus din optsprezece sonete, Scutul Minervei face parte
din a treia etapă, clasicizantă, mitologizantă a creației
poetului.
● Poetul preia mitul Diana și Acteon în cel de-al XII-lea sonet
din volumul Scutul Minervei. Ion Pillat enumeră un șir de
personaje mitice în cadrul acestui sonet: Icar, Apollo, Acteon,
Diana, Prometeu, Joe, eroii Iliadei. Prin intermediul acestora,
poetul prezintă mai multe legende din Metamorfoze de
Publius Ovidius Naso.
● Imaginea mitului Diana și Acteon este sugerată de versurile:
„Şi pe Acteon care-i pândise trupul gol./ Prin câinii lui,
Diana l-a osândit să piară.” Acestea surprind blestemul
zeiței Diana asupra lui Acteon, care o vede goală: „Fiindcă
n-avea la îndemână săgeţi cum ar fi vrut, a luat apă şi a
aruncat-o în faţa bărbatului...". Ion Pillat prezintă modul
prin care a murit Ateon, ucis de câinii săi: „Vai, el fuge de
propriile sale ajutoare. Ar fi vrut să strige: „Sunt Acteon,
cunoaşteţi-vă stăpânul! ... cealaltă parte a haitei vine şi-şi
înfige colţii în Acteon.”
Diana de Mihai Eminescu
Ce cauţi unde bate luna De ce doreşti singurătate
Pe-un alb izvor tremurător Şi glasul tainic de izvor?
Şi unde păsările-ntruna S-auzi cum codrul frunza-şi bate,
Se-ntrec cu glas ciripitor?. S-adormi pe verdele covor?.

N-auzi cum frunzele-n poiană Iar prin lumina cea rărită,

Şoptesc cu zgomotul de guri Din valuri reci, din umbre moi,
Ce se sărută, se hârjoană S-apar-o zână liniştită
În umbr-adâncă de păduri?. Cu ochii mari, cu umeri goi?.

În cea oglindă mişcătoare Ah! acum crengile le-ndoaie

Vrei să priveşti un straniu joc. Mâinuţe albe de omăt,
O apă vecinic călătoare O faţă dulce şi bălaie,
Sub ochiul tău rămas pe loc?. Un trup înalt şi mlădiet.

S-a desprimăvărat pădurea, Un arc de aur pe-al ei umăr,

E-o nouă viaţă-n orice zvon, Ea trece mândră la vânat
Şi numai tu gândeşti aiurea, Selene (Diana) și Endymion, de Şi peste frunze fără număr
Ca tânărul Endymion. Sebastiano Ricci Abia o urmă a lăsat.
● Poezia este una de interior, care nu se remarcă prin monumentalitate, ci printr-o
cizelare fină a versului. Mihai Eminescu face din ,, Diana”, al cărei nume ei derivă,
posibil, din ,,Diviana" - cea strălucitoare - un personaj: o portretizează, o descrie în
diverse ipostaze. În mod surprinzător, în poezie, faptele ei sunt relatate la persoana
a II-a, în fraze interogative: „Ce cauţi unde bate luna... ?, De ce doreşti
singurătate/ Şi glasul tainic de izvor?”, întrebări adresate personajului, iar
personajul devine astfel misterios, ipotetic, o halucinație mitologică. Adresarea
directă, formele verbale la persoana a doua intensifică ideea de dialog mimat.
● Descrierea în nuanțe delicate a Dianei este din basme: ,,cu ochii mari, cu umeri
goi... față dulce și bălaie... mânuțe albe... trup înalt și mlădiet” - este idealul de
frumusețe feminină, gingașă, pură, nevinovată. Este un portret fizic realizat prin
epitete ce sugerează grație și delicatețe.
● În ultimele patru versuri ale poeziei poetul menționează faptul că zeița Diana, în
trecerea ei prin pădure, abia lasă o urmă în stratul de frunze: „Un arc de aur pe-al
ei umăr,/ Ea trece mândră la vânat/ Și peste frunze fără număr/ Abia o urmă a
lăsat.” Mersul ei ușor ca un vis se pierde în ,,lumina cea rărită”, în neant.

● Mihai Eminescu decide să-l introducă ca prezență masculină în poezie pe

Endymion, un alt personaj din mitologia greacă: „Şi numai tu gândeşti aiurea,/
Ca tânărul Endymion”. În unele povestiri el este un păstor sau vânător al
tribului eolian, în timp ce în altele este un tânăr prinț despre care se spunea că
locuiește în Elis.
● Diana era îndrăgostită nebunește de acest om muritor, atât de mult încât i-a
cerut părintelui zeilor să-i acorde tinerețea veșnică, ca să nu fie forțată
niciodată să înceteze să-l iubească; alții povestesc în schimb că, în timp ce ea l-
a observat cu admirație emoționată în timp ce el dormea ​fără să știe într-o
peșteră din apropierea orașului Milet, Diana l-a rugat pe Zeus să-l țină în acea
stare pentru totdeauna. Endymion s-a scufundat într-un somn care i-a garantat
tinerețea veșnică. Și așa, în fiecare noapte, Diana cobora din cer să-l viziteze. Diana și Endymion de
● Eul liric, urmărind-o, îi compară neputința de a vedea schimbările din jur cu
Jérôme-Martin Langlois
cea a lui Endymion, scufundat în somnul veșnic.
Referințe critice cu privire la
importanța creației lui Ovidiu
● „Metamorfozele lui Ovidiu constituie un document prețios, în care sînt zugrăvite
cu zguduitor realism aspecte variate ale societății antice. Relațiile de clasă ale
societății sclavagiste se reflectă în contrastul dintre bogăția, luxul și moravurile
ușuratice ale clasei exploatatoare, pe de o parte, și viața simplă, sărăcăcioasă, dar
cinstită și frumoasă a oamenilor de jos, pe de altă parte.”
David Popescu, introducere la Metamorfoze, ediția 1959

● „Cu Metamorphoseon libri (Metamorfozele), lung poem în hexametri, Ovidiu pare

a se apropia mai mult de spiritul ideologiei vremii. Sunt prelucrate 250 de legende
(extrase din Homer, Hesiod, Titus Livius, Vergiliu) despre transformările cunoscute
în lume, începând cu creația universului și până la apoteoza lui Caesar”.
Horia C. Matei. Lumea antică. Mic dicționar biografic. Chișinău: Universitas,
1993, p. 184.
●
Concluzii
● Datorită perfecțiunii formale a stilului și fanteziei creatoare, Ovidiu a devenit unul dintre clasicii
literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu. Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepția
Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.
● În primele opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de
dragoste. Sentimentul de dragoste este tratat în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea
efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește tenerorum lusor amorum („cântărețul glumeț al
dragostei ușoare”), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de
propriile sentimente.
● Unele scrieri ale sale, cum ar fi Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în
întregime.
● Scrierile poetului conțin informații prețioase despre populația getică locală din Tomis, azi Constanța.
Despre cimpoiul getic (tibia utricularis): „o bășică din piele de oaie, fără păr, cu două flaute de lemn, din
care acești barbari cântă zi și noapte, împiedicând un om bine crescut să doarmă la orele la care
trebuie”.
● Ovidiu tradus în limba română:
I. Scrisori din exil, trad. Theodor Naum, București, 1957
II. Arta iubirii, trad. Maria Valeria Petrescu, București, 1977
III. Metamorfoze, trad. David Popescu, București, ed. Științifică, 1959
Bibliografie
1. Ovidiu Drimba, Ovidiu, poetul Romei și al Tomisului, București, 1966
2. Nicolae Lascu, Ovidiu, omul și poetul, Cluj, 1971
3. Nicolae Lascu, „Amintirea poetului Ovidiu la Constanța”, Revista Pontica, nr. 2, 2012
https://revistapontica.files.wordpress.com/2012/02/pontica-3-pag-339-358.pdf
4. Ovidiu, Metamorfoze. Prelucrare după Publius Ovidius Naso – Metamorfoze. 2017. Ediție
electronică
https://www.academia.edu/44843659/Ovidiu_Metamorfoze_Prelucrare_dup%C4%83_Publi
us_Ovidius_Naso_Metamorfoze_2017
_
5. Operele complete ale lui Ovidiu în limba latină
http://www.thelatinlibrary.com/ovid.html
6. Metamorfoze, trad. David Popescu, București, ed. Științifică, 1959
https://www.academia.edu/44253243/Ovidiu_Metamorfoze_tr_David_Popescu_1972_