Mitul androginului…Există oare suflete pereche?

De unde vine ideea că fiecare are o jumătate lipsa,care ne completează perfect? Şi

ce îi convinge pe unii că au întâlnit-o deja?
Mitul androginului, al ființei perfecte, complete, precum și ideea de unitate a
contrariilor este probabil la fel de vechi precum omenirea. Unitatea simbolizează o stare
de grație, în timp ce separarea simbolizează căderea.
Androginul nu este bărbat și femeie doar pe plan sexual, el este ființa completă, ce
nu are nevoie de o alta, aflată într-o stare de grație și beatitudine. Omul, ființă decăzută,
este incomplet, suferă de un gol, o lipsă, de aceea caută sensul și împlinirea prin dragoste,
prin găsirea perechii care să îl aducă mai aproape de androginitate.
Inca din antichitate,in cea mai cunoscuta versiune a mitului androginului din
literatura universala, in opera sa “Banchetul”, Platon prezinta ideea fundamentala
a acestui mit. Prin intermediul personajului sau Aristofan, autorul explica modul în care a
aparut iubirea pe pămant.
La început trăiau pe pământ fiinţe androgine, de formă sferică, compuse din doi
bărbaţi, două femei sau o femeie si un bărbat lipiţi spate în spate. Puterea lor era
nemărginită. Zeii, temându-se de această putere, au hotărât să îidespartă. Jumătăţile astsel
separate au început să moară de tristeţe si de dor. Vazând că rămân fără supusi, zeii au
căutat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi.
In acest scop a fost creat Eros, pentru a semăna iubirea în lume. De atunci, cele
două jumătăţi se caută una pe altă toată viaţa, iar dacă se regăsesc, formează fiinţa
perfectă de odinioară.
Honore de Balzac a reusit sa dea o stralucire aparte acestui mit al androginului in
nuvela “Seraphita”.
Intr-un castel situat la marginea unui sat, traia o fiinta stranie, care ascundea un
mare secret. Nu e vorba de un om ros de propriul destin, aflat in conflict cu societatea.
Misterul sau tine de structura propriei sale existente. Personajul o iubeste si este iubit de
Minna, care il vede ca pe un barbat, Seraphitus. El e iubit si de Wilfred, care il vede ca pe
o femeie, Seraphita. Sepaphitus-Seraphita nu poate parasi viata pamanteasca inainte de a
fi cunoscut iubirea. Aceasta e cea mai de pret perfectiune: a iubi cu adevarat si in acelasi
timp doua fiinte de sexe opuse.
 In literatura romana, un text emblematic care abordeaza această temă
este ,,Avatarii faraonului Tlà,, a lui Mihai Eminescu, considerată ca fiind o
“capodoperă fantastică neterminată”(G.Călinescu),ce ilustrează credinţa potrivit căreia
fiinţa este împărţită în două domenii distincte: învelişul perisabil şi sufletul nemuritor.
Definit doar ca “ o clipă suspendată”, omul nu este nici măcar pulbere, ci doar o
formă prin care trece, căci pulberea “există dintotdeauna” ,trecerea timpului determină o
succesiune de schimbări care se sfârşesc o dată cu moartea, însă aceste metamorfoze au
loc doar în ceea ce priveşte realitatea ce se ascunde în spatele acestui arhetip model, iar
singurul care rămâne acelaşi tot timpul vieţii este numele.
Ideea de femeie devine pe parcurs o reflectare a eroului liric pentru că imaginea
androginului se poate realiza doar prin apropierea dintre el și ea. Deși masculinul este
gândit ca eu, acest factor masculin este pasiv. El doar caută o împlinire, pe când
femininul este corporalizat și în continuă mișcare. Aflat în căutarea împlinirii
androginului, îndrăgostitul își găsește strălucirea doar într-un trecut în care entitatea
feminină se apropie de atributele perfecțiunii:
Dorința de apropiere e androginică, însă rezultatul mai totdeauna nu-i corespunde,
căci el asigură atmosfera necesară trecerii spre androgin, dar (din vina ei sau nu) se
rămâne la trecere continua.
Realizarea androginică poate fi doar una demonică, remarcată în cazul cuplului Cezar –
Cezara:
“- A, zise Angelo, apropiindu-se de foc, ce dulce căldură... Cum te cheamă,frumosul meu
demon?;
- Cezar sau Cezara, zise demonul surâzând c-o firească echivocitate.
- O,grațioasa androgină, zise el beat de strălucirea arătărilor, vin de-mi dă o sărutare.“

Liviu Rebreanu, in romanul sau “Adam si Eva” aduce in discutie tema

androginului.
Cartea porneşte de la acceptarea ideii de reîncarnare şi a faptului că sufletul uman
nu-şi poate găsi liniştea decât atunci când îşi întâlneşte perechea, când reîntregesc
împreună cuplul androginic. Desigur, o viaţă pământească nu îi este de ajuns personajului
principal pentru acest lucru, aşa că i se “pun la dispoziţie” şapte: pastor in India,
guvernator in Egipt, scrib in Babilon, cavaler roman in Roma, calugar in Germania
medievala, medic in Franta revolutiei franceze, profesor universitar la Bucuresti in care
se indragosteste de sapte femei diferite.
La sfârşitul ultimei vieţi, sufletul trebuie să-şi fi împlinit povestea de dragoste cu
perechea sa, chiar dacă aceasta a durat o perioadă scurtă de timp, pentru a putea trăi în
pace eternitatea.
 În aproape toate operele lui Mircea Eliade, mitul dragostei eterne și al cuplului
predestinate să se regăsească, formează prezente constante, dar în romanele,,Maitreyi,, și
,,Nunta în cer,, ele constituie însăși substanța lor narativă
Romanul “ Nunta în cer “ este un elocvent exemplu pentru mitul adnroginului.
Revelaţia iubirii cunoscută de cei doi protagonişti (Andrei Mavrodin şi Barbu Hasnaş)
este supremă oricărei experienţe umane
Doi bărbaţi au iubit în diferite perioade aceeaşi femeie; ambele relaţii sunt sortite
eşecului, iar cei doi, ignorând identitatea celuilalt, se vor confesiona pe rând. Fiecare-şi
istoriseşte povestea sa de dragoste fără a bănui că au iubit aceeaşi persoană.
Fiecare din ei este convins că prin Ileana / Lena – femeia ideală, o Psyche terestră,
diferită de celelalte făpturi, au cunoscut absolutul. Confesiunea lui Mavrodin topeşte
subtil, relevând ideea mitului androginului primar: „Dincolo de voluptate, dincolo de rit,
este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia
oară – o altă parte din tine, care „te încheie”, te completează, relevându-ţi altă experienţă
a lumii [...] Ileana se născuse numai şi numai pentru mine”

Un alt exemplu de operă literară în care întâlnim mitul androginului este

poezia ,,Cuplu”de Ana Blandiana care implică tema literaturii din toate timpurile,
iubirea, ce reprezintă sentimental etern uman, sentimentul înălțător care încununează
existența oricărei persoane.
Prin opera ,,Cuplu”, Ana Blandiana îşi mitologizează meditaţia lirică, descriind în
cuvinte de mare expresivitate monologul liric al lui Platon , ceea ce acesta prezenta în
opera ,,Banchetul”
Această poezie dezvoltă motivul dublului, conform căruia cuplurile erau lipite,
formând astfel un întreg, așadar eul liric îi privește pe cei doi îndrăgostiți, ca nefiind niște
jumătăți, deoarece jumătățile sunt dependente una de cealaltă, iar cei doi se contopeau
întru totul.
“Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
……………………………………………………………….
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.”
 Mitul lui Pygmalion si Galatea

Mitul lui Pygmalion şi Galateei, unul dintre cele mai cunoscute, mai
influente din antichitatea grecească, a fost preluat în numeroase opere literare si
muzicale, picturi şi sculpturi moderne.
Un sculptor talentat din Cipru, Pygmalion a ajuns să fie dezgustat cu timpul
de femeile de moravuri uşoare şi şi-a pierdut cu totul interesul faţă de sexul
frumos, evitând să mai caute compania reprezentantelor acestuia.
Pygmalion vedea femeile drept creaturi imperfecte, pline de năravuri, şi şi-a
jurat că nu o să îşi mai petreacă nici o clipă alături de ele. S-a dedicat muncii sale
şi, nu peste mult timp, a creat-o pe Galateea, o frumoasă statuie din fildeş a unei
femei.
În mod ironic, deşi dispreţuia femeile, capodopera vieţii sale a fost statuia
uneia din ele! Poate că, în lucrarea sa, a căutat să corecteze defectele care îl iritau
la femeile în carne şi oase.
Oricum, Pygmalion, a muncit îndelung, cuprins de o inspiraţie de zile mari,
la statuia Galateei, astfel încât aceasta a ajuns să fie mai frumoasă decât orice altă
femeie care trăise sau fusese sculptată vreodată!
O astfel de pasiune nu putea să nu fie remarcată de zeiţa iubirii, Afrodita. Ei
i s-a făcut milă de tânărul înamorat şi, atunci când Pygmalion a venit la templul ei
pentru a-i sacrifica un taur, Afrodita i-a dat un semn!
Treptat, Pygmalion şi-a dat seama că statuia căpătase viaţă ca urmare a rugăciunii
lui către Afrodita
Pygmalion s-a căsătorit cu Galateea şi nu a uitat niciodată să-şi arate recunoştiinţa
faţă de zeiţa dragostei.
Acest mit neobişnuit despre un creator îndrăgostit de creaţia sa, o creaţie ce
a prins viaţă datorită dragostei creatorului, a fascinat omenirea până în zilele
noastre.
Nu întâmplător a inspirat scriitori, pictori, sculptori, etc

Poetul roman Ovidius, în a zecea carte sa “Metamorfozele” spune

povestea unui sculptor cipriot care s-a îndrăgostit de propria operă. Pygmalion, fiul
lui Belus era un sculptor singuratic care a făcut din fildeș sculptura unei femei.
Nu întâmplător i-a inspirat pe Goethe (Pygmalion, eine Romanze), pe
George Bernard Shaw într-o piesă de teatru, şi pe Gaetano Donizetti în opera Il
Pygmalione.
George Bernard Shaw reia mitul și ideea lui de baza într-o piesă de teatru cu
același nume, “Pygmalion”. În piesă, profesorul Henry Higgins, un lingvist snob, pariază
că va transforma o florăreasă simplă, Eliza Doolittle, într-o atracție a lumii mondene
londoneze numai învățând-o să vorbească cu un accent specific înaltei clase. Ca și
Pygmalion, el se îndrăgostește de propria creație, dar aceasta îl respinge, căsătorindu-se
cu un tânar aristocrat. Piesa lui George Bernard Shaw stă la baza filmului musical “My
Fair Lady”.

Poemul ”Apari să dai lumina” a marelui poet Mihai Eminescu atestă,

alături de alte opere ale sale,influenta culturii grecolatine în opera lui Eminescu.
Mitul lui Pygmalion se imbina cu elemente mitice traditionale
Pentru Eminescu, iubita este o zână „cu farmece cereşti”, un „înger”. Situat
într-o „lume de mizerii”, apăsat de urât, deziluzionat, poetul nu îşi găseşte
mângâiere decât în persoana iubitei:
„Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad
Iluzii ca şi frunza pe undele de vad,
Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,
Doar braţele-ţi de marmur în visul meu se-ntind!”
Cu toate acestea, iubita pare nepăsătoare la rugăminţile poetului şi rămâne o
simplă „marmură”. Galateea eminesciană, prin „aspra nepăsare”, prin „noaptea cea
adâncă” din ochii ei, cauzează durere şi lasă impresia că nu poate prinde „viaţă”.
Simbolic, ceea ce ar putea să o însufleţească pe iubită este dragostea
poetului. În final, intensitatea rugii îndrăgostitului metamorfozează „iubita-statuie”
în iubită reală, tot aşa cum şi rugăminţile lui Pygmalion o înduioşaseră pe Venus în
mitul ovidian:
„Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,
Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas…
Visez, ori e aievea? Tu eşti în adevăr?
Tu treci cu mâna albă prin viţele de păr?
Dacă visez, mă ţine în vis, privindu-mi drept…
O, marmură, aibi milă să nu mă mai deştept!”.

Dimensiunea „poetică” a mitului lui Pygmalion a fost reflectată si in opera

lui Nichita Stănescu, în poemul “Către Galateea”.
Poetul reiterează mitul prin identificarea cu creaţia supremă. Creaţia – o
Veneră a poetului – este implorată să dea naştere creatorului. Căci, dacă de talentul
artistului depinde frumuseţea artei, de frumuseţea artei depinde nemurirea
artistului. Creatorul şi creaţia se nasc reciproc şi îşi împrumută unul altuia
eternitatea. Cel care creează o operă îi dă naştere şi, în acelaşi timp, el însuşi
renaşte pentru ca mai apoi, prin nemurirea artei, să capete viaţă eternă.
 Mitul lui Orfeu

Orfeu este personaj al unui mit descris în felurite chipuri de poeţi şi întunecat de
numeroase legende. Totuşi, Orfeu apare pretutindeni ca muzicianul prin excelenţă, care,
cu lira sau ţitera lui, potoleşte stihiile dezălnţuite ale furtunii,farmecă plantele, animalele,
pe oameni şi pe zei. Datorită efectului magic al muzicii, el reuşeşte să obţina de la zeii
Infernului eliberarea soţiei sale, Euridice, omorîtă de un şarpe pe când fugea vrând să
scape de stăruinţele lui Aristeu. I s-a pus însă o condiţie: să n-o privească până nu vor
reveni la lumina zilei.
Cuprins de o îndoială, Orfeu întoarce capul pe la mijlocul drumului şi Euridice
dispare pentru totdeauna. Neconsolat, Orfeu sfârşeşte sfâşiat de femeile din Tracia, cărora
le-a dispreţuit dragostea.
În toate elementele legendei sale, Orfeu se arată a fi un seducător, la toate
nivelurile cosmosului şi psihismului: cer, pământ, ocean, infern; subconştient, conştiinţă
şi supraconştient; el alungă mâniile, înfrânge rezistenţele, farmecă. Dar, până la urmă,
eşuează şi nu-şi aduce iubita din Infern, iar propriile lor rămaşiţe, făcute fărâme, sunt
aruncate in apele fluviului.
Mitul lui Orfeu a inspirat literatura secolului al XX-lea, fiind receptat şi reactualizat odată
cu o multitudine de transpuneri literare moderne şi contemporane.

Eugen Ionesco, un mare dramaturg, a reluat mitul orfic în câteva dintre piesele
sale: “Setea şi foamea”, “Omul cu valizele”, “Călătorie în lumea morţilor”.
Raportând varianta ionesciană a mitului orfic transpus în Setea şi foamea la mitul arhaic,
se pot observa asemănările şi deosebirile acesteia faţă de varianta primară de referinţă.
Jean/Orfeu este un dramaturg, în majoritatea pieselor autorului. Protagonistul este un
scriitor nemulţumit de tot ce a realizat până la acea vârstă, el nu se simte realizat în viaţă,
alături de soţia sa, Marie- Madeleine/Euridice, şi de fiica lor.

In nuvela “La ţiganci” de Mircea Eliade regasim elementele mitului orfic.

Protagonistul operei, Gavrilescu, este omul obişnuit, confruntat cu iminenta
morţii, cu straniul şi neobişnuitul. El intră în labirint, unde contrastele coexistă - viaţă şi
moarte, plăcere şi eşec, real şi ideal. Deşi este marcat de aspiraţia spre absolutul artei, al
muzicii şi are nostalgia iubirii pierdute, Gavrilescu nu intră în sfera tragicului. Nu are nici
forţa necesară, fiind istovit, nici curajul , nici împlinirea erotica sau artistică necesară. El
devine anxios, tinde spre lumea banală, monotonă din care a venit şi refuză să ia act de
tragicul existenţei sau de ritualul misterios al iniţierii.
Mitul orfic se regăseşte şi în opera “În curte la Dionis” ,de Mircea Eliade, în
care cuplul Adrian și Leana îi reprezintă pe Orfeu și Euridice. Euridice este întruchipată
de Leana, o. cântăreaţă prin cârciumile bucureştene din perioada interbelică,
fermecând ,,fiarele” cu cântecul ei. Orfeu este poetul Adrian, omul caruia i se fac semne,
dar care din cauza unui accident , a pierdut firul care leaga planurile existentei, suferind
de amnezie. Cântul Leanei este singura cale de salvare, o salvare prin arta poeziei.
 Eminescu a valorificat mitul lui Orfeu, legendarul cântaret trac, in poezia
“Memento mori”.
Orfeu reprezinta prototipul poetului dintotdeauna, sinteza muzicii cu verbul. Mitul
lui Orfeu a fost valorificat de Eminescu în forma sa cea mai directa si cea mai expresiva
în episodul dedicat Gradinii Antice, în care Eminescu îsi imagineaza gestul deznadajduit
al lui Orfeu de sfarâmare a harfei si de azvârlire a ei în haos, ceea ce ar fi angrenat dupa
sine o enorma perturbatie cosmica si o fantastica migratie de lume:
"De-ar fi aruncat în chaos arfa-i de cântari îmflata,
Toata lumea dupa dânsa, de-al ei sunet atârnata,
Ar fi curs în vai eterne, lin si-ncet ar fi cazut...
Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune
si popoarele de stele, universu-n rugaciune,
În migratie eterna de mult s-ar fi pierdut".
Dar Orfeu în loc să arunce harfa în haos, o aruncă în mare şi omenirea este salvată.
În doctrina orfică numai cântecul, numai muzica susţine lumea.
Mitul orfic mai apare într-o formă mai cifrată în "Luceafarul", atunci când
Demiurgul îi ofera lui Hyperion una dintre ipostazele omului de geniu, aceea de poet.

Regasim interpretari ale mitului lui Orfeu si in textele clasicilor. Ion Creangă, in
povestea “Harap Alb”.
Coborarea lui Harap-Alb in fantana intruchipeaza mitul lui Orfeu, infernul
reprezentând o fântână părăsită. Coborârea este facută, ca şi în mit, din iniţiativa
personajului, dar ieşirea acestuia din fântână depinde în mare măsură de Span, cel ce a
pus capacul fântânii. La fel ca si la Orfeu iesirea personajului din infern depinde de un
om, respectiv Spanul, iar singura soluţie de care dispunea Harap-Alb a fost cea de a i se
supune Spanului. Promisiunea pe care Harap-Alb o face Spânului,aceea de a-l sluji până
la moarte este condiția ieșirii eroului din Infernul în care este captive.
Așadar,de-a lungul timpului,mitul coborârii în Infern a constituit o sursă de
inspirație pentru scriitorii de pretutindeni,în crearea de personaje și în conturarea unor
trasee spirituale pentru aceste personaje.