Mihai Eminescu a fost un poet, prozator si jurnalist roman considerat ca fiind cea mai

cunoscuta si influenta personalitate romana din literatura. A publicat un singur volum de poezii
antum “Poesii” in care au fost adunate poeziile scrise de a lungul vietii in revista “Convorbiri literare”
a societatii Junimea din care Eminescu facea parte. Dintre cele mai notabile opere se numara
“Luceafarul”, “Oda (in metrul antic)” si cele 5 Scrisori ( I, II, III, IV, V). “Luceafarul este una dintre cele
mai cunoscute lucrari ale lui Mihai Eminescu, inceput chiar din 1873 a fost scris de-a lungul a mai
multor ani pana in aprilie 1883 cand a fost publicat in “Almanacul societatii studentesti Romania
Juna” din Viena. Este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului si o reprezentare a dorintei de
depasire a propiei conditii umane.

Poemul se incadreaza in curentul romantic in primul rand prin tematica. Fiind un poem
romantic un principal procedeu folosit este antiteza dintre omul de geniu si omul comun. O prima
antiteza ,care reprezinta si una dintre temele poemului, este conditia geniului in raport cu lumea,
iubirea si cunoasterea. Geniul fiind reprezentat de Luceafar in text, este omul insetat de absolut si
cunoastere, nemarginit si fiind capabil de creatie si sacrificiu, dar fiind singur si nefericit. Acesta este
creat in antiteza cu omul comun, fiind reprezentat in poem de personajul Catalina, fata de care
Luceafarul se indragosteste. Luceafaul fiind nefericit si neimplinit isi doreste o alta soarta, sa fie un
om obisnuit: “O cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarta/ Caci tu esti ivor de vieti,/ Si
dadator de moarte”. De aici putem observa antiteza dintre firea efemera a omului comun si
eternitatea geniului (Dar noi n-avem nici timp,nici loc/ Si nu cunoastem moartea). Luceafarul face
parte din categoria indaptabilor superiori care sunt capabili sa-si sacrifice propria fericire. Catalina
este un om simplu, ghidat de o soarta neschimbatoare si incapabila de mare iubire. De aici putem
observa incompatibilitatea celor doi, fiind doua personaje foarte diferite si care apartin unor lumi
complet distincte.

Pesonajul Luceafarul este in antiteza si cu personajul Catalin din tabloul al doilea. Luceafarul
da dovada de unicitate, o personalitate cultivata si o adancime profunda a sufletului redata prin
comportament si prin modul in care se raporteaza la iubire. In schimb Catalin este un simplu servitor
care lucreaza in palat si foloseste un limbaj colocvial si imatur, se raporteaza la iubire cu o exprimare
erotica si compara iubirea cu un joc ce trebuie invatat.

O a doua trasatura ce incadreaza poemul in curentul romantic este aspiratia catre depasirea
limitelor redata in poem prin dorinta fetei pentru Luceafa, si dorinta lui de a experimenta o diferita
conditie, iubirea este redata ca un ideal si o aspiratie superioara. Fata de imparat da dovada de
unicitate in prima parte a tabloului intai, deoarece aspira catre un idea si incearca sa isi depaseasca
propria conditie umana: “Cobori in jos, luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza/ Coboara-n casa si in
gand,/ Si viata-mi lumineaza!”. Dar isi pierde unicitatea din cauza fricii de necunoscut si incapabilitatii
de a-si depasi limitele si conditie. Luceafarul, in schimb, aspira catre cunoasterea prin iubire si este
capabil sa-si sacrifice nemurirea pentru ideal. Insa intelege, cu ajutorul Demiurgului, ca fiinta umana
este efemera si alege sa ramana singur, unic si nemuritor. Aceasta trasatura poate fi extrasa si din
interpretarea alegorica a lui Mihai Eminescu in care afirma: “daca geniul nici nu moare, si numele lui
scapa de noapte uitarii, aici pe pamant nici e capabil de a fericii pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-
are moarte, dar n-are nici noroc.

Temele principale ale poemului sunt conditia nefericita a geniului construita pe baza viziunii
filozofului Arthur Schopenhauer, care conform caruia geniul este o fiinta superioara care aspira catre
cunoastere, dar nu poate fi fericit si alege sa ramana nemuritor. Geniul este reprezentat in poem de
Luceafar si este construit in antiteza cu personajele Catalin si Catalina. A doua tema este iubirea
imposibila sau neimplinita a doua fiinte care apartin unor lumi complet diferite. Desi e dispus sa
renunte la lumea lui si nemurire pentru a experimenta iubirea, Luceafarul intelege cu ajutorul
Demiurgului ca fiinta umana este nestatornica, limitata si efemera. Totusi in plan terestru iubirea se
implineste prin cuplul Catalin, Catalina intr-un cadru feric sub privirea rece a Luceafarului.

O prima secventa care exprima foarte bine tema conditiei nefericite a geniului este dialogul
Luceafarului cu fata de imparat din tabloul intai: “Cum el din cer o auzi,/ Se stinse cu durere,/ Iar
ceru-ncepe a roti/ In locul unde piere;”. Putem observa cat de trist este Luceafarul fiindca stie ca ii
este imposibil sa fie impreuna cu fata de imparat decat daca isi diminueaza calitatiile pentru a putea
fi cu adevarat inteles. Fetei de imparat ii este imposibil sa se ridice la statului sau asa ca el este nevoit
sa vina pe pamant.

O a doua secventa care portretizeaza tema principala a geniului nefericit este intoarcerea lui
Hyperion din calatorie: “ -Ce-ti pase tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru
stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma sit,/ Nemuritor si rece.” Din aceasta secventa
putem observa ca Luceafarul, acum trateaza conditia umana ca fiind inferioara si simpla, alegand mai
degraba sa ramana nemuritor si singur, fara sa fie miscat de comportamentele umane.

Titlul provine de la cuvantul latinesc “ luciferus”, insemand aducator de lumina si a fost un

nume popular dat planetei Venus, care era recunoscuta ca zeita iubirii, sugerand ca experienta
Luceafarului este cunoasterea prin iubire. Numele lui este inrudit cu cel al lui Lucifer care exprima
dorinta de a depasii propia conditie si limitele cunoasterii, si revolutia fata de divinitate. Titlul de
aducator de lumina sugereaza faptul ca Luceafarul era capabil sa ilumineze mintiile celor din jur
(“Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza”) , asa cum Lucifer a luminat mintiile primilor
oameni.

In poem sunt incluse o multime de motive literare care au fost alese si din izvoarele
“Luceafarului”: mitologia ( include mitul Zburatorului, motive literare din mitologia greaca –
Hyperion, Orfeu, si din mitologia indiana referitoare la creatie, imagini din cartea “Geneza), folclorice
(basmul popular si “Fata din gradina de aur”), filozofice (filozofia lui Kant si lui Arthur Schopenhauer),
biografice (experientele poemului se pot regasi in ipostazele Luceafarului si in experientele fiecarui
personaj). Principalele motive literare sunt elemetele nocturne:umbra, noapte, luna, stele si chiar
insusi Luceafarul si sunt folosite pentru a arata calitate superioara, unicitate sau maretie. Ingerul si
demonul ce sunt in antiteza si exprima ipostazele in care poate vi vazut geniul, fereastra reprezinta
singura metoda de comunicare intre Luceafar si fata de imparat dar si faptul ca ei nu pot decat sa se
uita la lumea celuilalt, nu sa si o experimenteze. Palatul reprezinta spatiul terestru limitat al omului
comun si cosmosul, cu care este in antiteza, exprima infinitul. Metamorfoza arata ce trebuie geniul sa
sufere pentru a putea fi inteles, fortuna babilis ( soarta schimbatoare), phanta rei (totul trece) si
vanitas vanitatum exprima conditia nestatornica a omului, cercul reprezinta viata ciclica a omului
comun. Natura ferica reprezinta fericirea cuplului, apar si florile de tei care sunt motiv eminescian.

In concluzei “Luceafarul” de Mihai Eminescu este o capodopera, nu nuami prin profuzimea

ideulor ci si prin faptul ca poetul a reusit sa transmita mesajul printru-un limbaj simplu asa cum
remarca si George Calinescu care apreciaza “complexitatea simpla”. Un mesa important pe care il
putem sustrage este ca ar trebui constant sa incercam sa ne dapasim limitele