Ion de Liviu Rebreanu

Structura narativă
Instanțe narative / perspectiva narativă
„În Ion am lucrat într-un fel şi până la un punct după modele
vii. Astfel, Ion Pop al Glanetaşului, eroul însuşi, a existat
aievea şi se numea aproape aşa.
Mai mult, el trăieşte şi azi, necăjit şi amărât, copleşit de copii,
vreo şapte.
Cel ce poartă numele eroului meu a rămas un biet ţăran ca vai
de capul lui, pe când cel din roman se ştie câte pozne şi totuşi
ce carieră face înainte de a muri asasinat”.
• Alte nume autentice păstrate în roman sunt cele ale preotului
Ion Belciug, notarului Soessel, care mai târziu l-a vizitat pe
Liviu Rebreanu în Bucureşti pentru a-i mulţumi pentru felul
cum l-a zugrăvit în roman.
 Structura narativă

Romanul are două părți care coincid cu cele două

experiențe existențiale ale eroului: Glasul pământului și
Glasul iubirii.
Creația însumează 13 capitole, care poartă numele
personajelor situate în prim-plan Vasile, George, altele
concentrează esența evenimentelor epice Nunta, Ștreangul
sau reprezintă metafore ale dimensiunii interioare a
personajului Zvârcolirea, Sărutarea.
 Instanțe narative / perspectiva narativă

• naratorul este omniscient, cunoaște dinainte destinul

personajelor, pătrunde în gândurile lor, plasează semne ale
devenirii eroilor săi, comentează pe alocuri faptele, chiar
comunică cu cititorul, dar nu emite judecăți de valoare, nu
moralizează faptele, nu empatizează cu personajele, este o
voce detașată.

• tehnica amânării, odată cu intrarea în sat debutează

ficțiunea: “satul pare mort”
 Tehnici narative

• tehnica PLANURILOR PARALELE: planul țăranului și

intelectualului. Prin tehnica planurilor paralele este prezentată
viața țărănimii și a intelectualității rurale.
Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează
prin alternanță, iar succesiunea secvențelor narative
este redată prin înlănțuire.

• tehnica CONTRAPUNCTULUI: aspecte din planul țărănimii

se regăsesc simetric în planul intelectualului.
Ex. nunta Laurei, a Anei.
 Conflictele

Pricipalul conflict al textului este deschis, social, între Ion

și Vasile Baciu, bogatul tată al Anei în planul țărănimii.
Cauza: Ion, flăcău sărac, dar harnic, are ambiția de a-și
depăși condiția prin căsătoria cu Ana, fata bogată pe care nu o
iubește; Vasile Baciu intuiește faptul că Ion reface traseul său
existențial. Și el s-a căsătorit cu mama Anei fără să o iubească, dar
prin muncă și determinare i-a sporit averea și a respectat-o pe soția
sa.

Bazele conflictului se pun la horă, atitudinea lui Vasile

Baciu este recalcitrantă, îl jignește pe Ion prin invective precum
“sărăntoc”, “fleandură”, “hoț”, pe care i le spune în fața întregii
colectivități.
 În planul intelectualității, printr-o TEHNICĂ A
CONTRAPUNCTULUI este urmărit simetric și conflictul din
planul intelectualului dintre învățătorul Herdelea și preotul
Belciug (conflict secundar), deoarece casa învățătorului se află pe
pământul bisericii.
Desfășurarea conflictului are loc pe tot parcursul
romanului, mai ales prin intervenția lui Belciug în problemele
învățătorului, de pe poziția unui aliat al clasei stăpânitoare, al
autorității maghiare.

Se poate identifica un conflict interior, care

configurează adevărata dramă a personajului Ion, precizat prin
titlul celor două părți: Glasul pământului și Glasul iubirii, cele
două voci care rezonează în sufletul personajului.
 Repere spațio – temporale

O trăsătură a realismului propune veridicitatea cronotopului:

spațiul este bine precizat, iar timpul are rolul de a crea
veridicitate.
 Romanul Ion, scriere cu caracter monografic, cuprinde o
frescă vie a lumii rurale din Transilvania, conform unui calendar, ce
cuprinde: naşterea, moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, relaţiile
de familie, economice, culturale, relaţiile cu autoritatea austro-
ungară.
Ţăranii prezenţi la hora de duminica sunt organizaţi în
grupuri distincte: în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune
Someşana, pe margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit,
cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să
joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele;
printre ei, copiii care aleargă.
Bărbaţii așezați în grupuri distincte: primarul, bogătașii şi
bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion
Butunoiu. Pe margine, “ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu
urechea Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar
sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-
se de bogătaşi.
 Abia după încheierea jocului apar intelectualii satului -
popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura,
cinstind adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă,
Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria
Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie
nemţeşti şi s-a căsătorit cu un învăţător, se simte mult deasupra
norodului, privindu-l “cu o milă cam dispreţuitoare”.
Prietenia lui Titu cu Ion arată că aceste reguli au
justificarea lor nescrisă, el sugerându-i de fapt planul de a sili pe
Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune.
De asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în
scrierea plângerii împotriva judecătorului se întoarce asupra celui
dintâi cu repercursiuni dureroase.
 Povestea familiei învăţătorului Herdelea, în plan
secundar, lupta acestuia cu autorităţile austro-ungare, cu preotul
Belciug, cu provocarea măritişului fetelor sau episoade din
viaţa altor personaje precum Dumitru Moarcăş, Savista oloaga,
George Bulbuc, Florica sau alţii completează imaginea vieţii,
ilustrând desfăşurarea ei multiplă, multidirecţională şi
intercondiţionată.

Mesajul operei are o mare încărcătură de valori etice,

ideea de bază consituind-o dezintegrarea morală a persoanei,
provocată de dorinţa avidă de pământ şi implicit de dorinţa de a
face parte din clasa socială înaltă, a oamenilor înstăriţi.
 Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se
individualizează prin câteva trăsături:

-respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea și

realismul romanului;
-precizia termenilor, acuratețea și concizia exprimării;
-sobrietatea stilului;
-stilul anticalofil, lipsit de imagini artistice, întrucât crezul
prozatorului era că „strălucirile artistice, cel puțin în opere de
creație, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei și al
mișcării de viață (...), e mult mai ușor a scrie frumos, decât a
exprima exact.