Carol I Stuart, regele Angliei

A fost rege al Angliei, Scoției și Irlandei din 27 martie 1625 până la moarte, fiul
regelui Iacob I Stuart, întemeietorul dinastiei Stuart, şi al Anei de Danemarca. La
începutul domniei sale a fost un rege popular, dar treptat a ajuns la o ruptură totală cu
Parlamentul. Ca și tatăl său, Carol I a fost un susținător al dreptului divin al regelui (și în
general, al casei regale).

Popularitatea lui Carol a început să scadă în urma unor erori de guvernare pe

care acesta l-a făcut. Astfel, într-o primă fază în anul 1625 a pornit un război contra
Spaniei pentru a ajuta Provinciile Unite (Olanda de azi) protestante, iar între 1627-1628
a trimis un ajutor militar hughenoţilor francezi, asediaţi de regele Ludovic al XIII-lea în
fortăreată La Rochelle. Aceste expediţii, ambele eşuate, au fost costisitoare au provocat
o gravă criză finaciară.

În anul 1628 Carol I a convocat Parlamentul pentru a vota instituirea unor noi
taxe. Profitând de această ocazie, parlamentarii, nemulţumiţi de politica regelui i-au
înaintat acestuia un document numit Petiţia Dreptului, în care se afirma faptul că
regele nu poate conduce fără Parlament. Fidel concepţiei sale de guvernarea
absolutiste, Carol I a răspuns prin dizolvarea Parlamentului la 10 martie 1629. Regele a
fost spijinit în această politică de consilierul său, contele Strafford şi de arhiepiscopul de
Canterbury, William Laud. Tensiunile din societatea engleză dintre rege şi parlament au
fost amplificate de politica religioasă a arhiepiscopului William Laud, care dorea să
impună anglicanismul. Acest fapt a avut grave consecinţe mai ales în Scoţia, unde
predomina Biserica Presbiteriană. William Laud a încercat să impună aici Cartea de
Rugăciuni anglicană, fapt ce a generat reacţia dură a nobilimii scoţiene. În 1639 armata
scoţiană a învins armata lui Carol I. Având nevoie de fonduri pentru războiul scoţian,
Carol I a convocat din nou Parlamentul în 1640, dar confruntat cu opoziţia celor din
Camera Lorzilor şi a celor din Camera Comunelor, regele a dizolvat Parlamentul după
câteva săptămâni (Parlamentul cel Scurt). La sfârşitul anului 1640, Carol a convocat din
nou Parlamentul, care va funcţiona până în 1653 (Parlamentul cel Lung). Parlamentul
era dominat de mica nobilime, majoritatea de confesiune puritană, cei mai importanţi
reprezentanţi fiind John Pym sau John Hampden şi a reuşit eliminarea contelui Strafford
şi a arhiepiscopului de Canterbury, William Laud, care au fost executaţi. În anul 1642,
pe fondul unei revolte izbucnite în Irlanda, unde catolicii i-au masacrat pe protestanţii
din Ulster, regele a încercat să aresteze o serie de deputaţi acuzaţi de trădare. A fost
momentul, care a declanşat războiul civil englez (1642-1649), între trupele regale şi
cele parlamentare. Carol I a părăsit  Londra şi şi-a stabilit cartierul general la Oxford. În
cadrul acestui război trupele parlamentare conduse de Oliver Cromwell au învins
trupele regale în bătăliile de la Marston-Moor (1644), Naseby (1645) şi Preston (1648).
Carol I a fost capturat şi judecat, iar la 30 ianuarie1649 a fost condamnat la moarte şi
executat prin decapitare. Carol I a fost căsătorit cu Henrieta Maria a Franţei, iar doi
dintre fii săi au devenit ulterior regi, Carol al II-lea şi Iacob al II-lea.