Carol I al Angliei

Carol I al Angliei (engleză Charles I of England)

(n. 19 noiembrie 1600 – d. 30 ianuarie 1649) a fost rege
al Angliei, Scoției și Irlandei din 27 martie 1625 până la
execuția sa din ianuarie 1649.
Carol a fost cel de-al doilea fiu al regelui Iacob al
VI-lea al Scoției. Din anul 1603, când tatăl său a devenit și
rege al Angliei și Irlandei, s-a mutat în Anglia, iar aici și-a
petrecut cea mai mare parte a vieții. Din anul 1612,
urmare a morții premature a fratelui său mai
mare, Henric Frederick, Prinț de Wales, a devenit
moștenitorul tronului Angliei, Irlandei și Scoției. A fost
căsătorit cu Henrietta Maria a Franței din anul 1625, după o tentativă nereușită, din
anul 1623, de a se căsători cu infanta Maria Anna a Spaniei. Negocierile pentru căsătoria
cu infanta Spaniei au culminat cu o vizită de opt luni al curții engleze în Spania, dar
tratativele au eșuat datorită opoziției papei Urban al VIII-lea și datorită refuzului lui Carol
de a se converti la catolicism.
După încoronare, Carol, care a fost adeptul puterii divine și absolute a regalității,
s-a aflat într-o permanentă luptă cu parlamentul care încerca să-i reducă prerogativele
de conducător absolut. În prima fază a domniei sale, a dus o dispută dură pentru putere
împotriva Parlamentului, pe care de altfel l-a și dizolvat la 10 martie 1629. Văzând
tendințele sale absolutiste, mai ales în modul de a impune taxe fără aprobare,
Parlamentul s-a opus regelui Carol I al Angliei. O altă cauză de conflict cu societatea
engleză a fost și politica sa religioasă: ostil atât fundamentalismului cât și tendințelor
reformatoare, și adoptând calea de mijloc, regele Carol I al Angliei a fost acuzat de
supușii săi că ar fi filo-catolic, favorizează catolicismul și se opune reformei Bisericii
Anglicane.Tensiunile politice și religioase cumulate în decursul anilor, au explodat în
războiul civil englez: împotriva lui s-au ridicat forțele Parlamentului, care se opunea
tentativelor sale de centralizare a puterii în sens absolut. Alături de Parlament s-au aliat
Puritanii, ostili politicii sale religioase. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea regelui Carol
I al Angliei, care a fost prins, judecat sub acuzația de trădare, condamnat la moarte și
executat la 30 ianuarie 1649. Monarhia a fost abolită și în locul ei a fost instituită
o republică. Aceasta însă, după moartea liderului ei principal (capul revoluției, care l-a
detronat pe Carol), Oliver Cromwell, a intrat în criză, consimțind ca regele Carol al II-lea,
fiul lui Carol I, să restaureze monarhia. Carol I al Angliei este sanctificat de Biserica
Anglicană, care-l amintește pe 30 ianuarie.
Oliver Cromwell
Oliver Cromwell (n. 25 aprilie/5 mai 1599,[2]
[3]
 Huntingdon, Regatul Angliei – d. 3/13
septembrie 1658, Westminster, Commonwealthul Angliei) a fost un
lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la
transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și
pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei.
Armata sa, a Noului Model, i-a înfrânt pe regaliști în cadrul Războiului
Civil Englez. După executarea regelui Carol I în 1649, Cromwell a
dominat Commonwealth-ul de scurtă durată al Angliei, a
cucerit Irlanda și Scoția, și a fost Lord Protector din 1653 până la
moartea sa în 1658.
Cromwell provenea din clasa gentryului de mijloc, și a fost un
personaj mai degrabă obscur în primii patruzeci de ani de viață, ajungând fermier yeoman în
anii 1630 din motive personale și financiare. Cu toate acestea, a revenit în rândul gentryului
mulțumită unei moșteniri lăsate de unchiul său. O experiență de conversiune religioasă din
aceeași decadă l-a determinat să adopte un stil independent de puritanism ca nucleu de bază al
vieții și acțiunilor sale.
Cromwell a fost membru al Parlamentului (Camera Comunelor) de Cambridge în
Parlamentul Scurt (1640) și în Parlamentul Lung (1640-49), și s-a implicat mai apoi în Războiul
Civil Englez de partea „Capetelor rotunde” sau parlamentarilor. Un soldat excelent, a trecut de
la comandarea unei singure trupe de cavalerie la comanda întregii armate. Cromwell a fost a
treia persoană care a semnat sentința de moarte a lui Carol I în 1649, și a fost membru
al Rump Parliament (1649-1653), fiind desemnat de Rump să preia comanda campaniei
engleze în Irlanda (1649-1650). A condus apoi o campanie împotriva armatei scoțiene între
1650-1651. Pe 20 aprilie 1653 a dizolvat parlamentul Rump, organizând o Adunare de scurtă
durată cunoscută ca Barebone's Parliament, înainte să ajungă Lord Protector al Angliei, Scoției
și Irlandei pe 16 decembrie 1653. Instrumentele guvernării sale autoritare au fost armata și
centralizarea administrativă. În plan religios, Oliver Cromwell a instaurat un regim de toleranță
pentru toate cultele protestante, iar catolicii au fost mai puțin persecutați decât în vremea
conducerii prezbiteriene. Ca orice puritan, el a privit învățământul cu seriozitate și l-a sprijinit cu
bani și prin donații din pământurile bisericești.
A fost una dintre marile personalități ale istoriei Angliei, participant direct la evenimentele
din timpul Revoluției și figura centrala a Protectoratului. Născut la Hettington, într-o familie de
mici nobili de confesiune puritana, Cromwell și-a făcut studiile la colegiul din Cambridge. El
devine unul dintre conducătorii opoziției în Parlamentul convocat de Carol I în 1640. Se
evidenția printre deputați prin figura sa puternica, trăsăturile dure ale fetei, vocea impunătoare,
cuvântările adânc religioase, accesibile și convingătoare. Pentru eroismul manifestat în prima
mare bătălie cu armata regala de la Marston Moor, cavaleria lui Cromwell a fost numită
"coastele de fier". Dictatura militară, stabilită de Cromwell cu sprijinul armatei și burgheziei, a
devenit ereditară, dar Lord Protectorul-Cromwell a renunțat să se încoroneze ca rege. După
moartea lui, „Lord Protector” a fost numit fiul său, Richard Cromwell, o figură politică
neînsemnată, înlăturată de Stuarți
Ludovic al XIV-lea al Franței
Ludovic al XIV-lea (n. 5
septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye – d. 1
septembrie 1715, Versailles) a fost regele Franței și
al Navarei. A condus Franța timp de 72 de ani – una
dintre cele mai lungi domnii din istoria europeană.
Supranumit Regele Soare (Le Roi Soleil) sau Ludovic
cel Mare (Louis Le Grand), i-a urmat la tron tatălui
său în 1643, când era un copil de aproape 5 ani, dar a
condus personal guvernul din 1661, până la moartea sa
în 1715.
Spre deosebire de regii contemporani, de
exemplu cei din Anglia, Ludovic a avut posibilitatea de a-
și alege politica și miniștrii fără a privi la parlament.
Putea lua rapid hotărâri. Nu era obligat nici să-și justifice acțiunile, nici să asculte
criticile ce i se aduceau. El putea pretinde o supunere indiscutabilă.
La 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui Mazarin, Ludovic i-a convocat pe
oamenii care conduseseră Franța sub comanda fostului prim-ministru: Le Tellier, cel
care reformase armata, Fouquet, strălucitul și periculos de ambițiosul superintendent al
finanțelor, Séguier - cancelarul, Brienne și Lionne, care se ocupaseră împreună de
politica externă. Regele, în vârstă de 22 de ani, i-a privit cu răceală pe acești politicieni
maturi, experimentați și capabili, care îl evaluau la rândul lor pe tânărul lor stăpân,
întrebându-se pe care dintre ei îl va alege spre a-i urma cardinalului în funcția de prim-
ministru.  În următorii 54 de ani, Regele Soare a fost propriul său prim-ministru Ludovic
al XIV-lea se ocupă personal de introducerea unor reforme legale.
Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. Ludovic
al XIV-lea și-a dominat armatele prin profesionalism. El a câștigat respectul soldaților
săi, de la gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-și propria abilitate
ca soldat. Deseori și-a condus singur trupele în luptă, de exemplu în timpul războiului cu
olandezii, în care s-a dovedit un strateg capabil. A câștigat recunoștința soldaților săi ca
organizator și administrator, întemeind spitalul de la Hôtel des Invalides din Paris pentru
soldații mutilați și pensionați. Îl preocupa într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor
sale. Era interesat în mod real de problemele militare, fiind, în mod invariabil, bine
informat și receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era curajos și s-a adaptat rapid la viața
de campanie.
Maria Tereza a Austriei
Maria Tereza a Austriei (la naștere: Erzherzogin Maria Theresia
Amalia Walpurga von Österreich) , cunoscută și ca Maria Theresia,
(în latină Maria Theresia Augusta, în germană Maria Theresia,
în maghiară Mária Terézia), (n. 13 mai 1717,[1][2][3][4] Innere
Stadt, Viena, Austria – d. 29 noiembrie 1780,[1][2][3][4] Viena, Imperiul
Habsburgic), din Casa de Habsburg, a fost conducătoarea Țărilor
Ereditare Austriece între anii 1740-1780, fiica lui Carol al VI-lea împărat
romano-german (1685–1740), soția împăratului Francisc Ștefan și mama
împăraților Iosif al II-lea și Leopold al II-lea.
A purtat titlurile de Arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei, regină
a Ungariei, Mare Principesă a Transilvaniei etc. Deși nu a fost niciodată
încoronată cu coroana Sfântului Imperiu Roman, este cunoscută ca
împărăteasă ca urmare a faptului că a fost căsătorită (din 1736) cu Francisc Ștefan de
Lorena (germ. Franz Stephan von Lothringen), care a fost ales în demnitatea de împărat romano-
german în 1745, purtând numele de Franz I Stephan. De atunci, Maria Tereza a purtat titlul de
împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman.
Imediat după ascensiunea ei, un număr de suverani europeni care o recunoscuseră pe
Maria Tereza ca moștenitoare, și-au încălcat promisiunea. Electorul Carol Albert de Bavaria care era
căsătorit cu verișoara Mariei Tereza și susținut de împărăteasa Wilhelmine Amalia, voia partea lui de
moștenire. În noiembrie 1740, Maria Tereza și-a asigurat recunoașterea regelui Carol Emanuel al III-
lea al Sardiniei, care nu a acceptat Sancțiunea Pragmatică în timpul vieții tatălui ei. În decembrie,
regele Frederic al II-lea al Prusiei a invadat Ducatul Silezia și a solicitat ca Maria Tereza să i-l
cedeze, amenințând că se va alătura dușmanilor ei în caz de refuz. Maria Tereza a decis să lupte
pentru provincia bogată în minerale. Frederic i-a oferit chiar un compromis: el va apăra drepturile
Mariei Tereza dacă ea este de acord să-i cedeze cel puțin o parte din Silezia. Francisc Ștefan a fost
înclinat să ia în considerare aranjamentul însă regina și consilierii ei nu, temându-se că o violare a
Sancțiunii Pragmatice ar fi invalidat documentul în întregime. Fermitatea Mariei Tereza l-a asigurat
pe Francisc Ștefan că ar trebui să lupte pentru Silezia iar ea era convinsă că va menține în Imperiu
"bijuteria coroanei Casei de Austria". Ea dă dovadă de o fermitate admirabilă "Mai bine să vină turcii
la porțile Vienei, mai bine să facem concesiuni Bavariei și Saxoniei decât să renunțăm la
Silezia".Invadarea Sileziei de către Frederic a fost începutul unei dușmănii pe tot parcursul vieții
lor.Cum Austria este săracă în comandanți militari experimentați, Maria Tereza îl eliberează pe
mareșalul Neipperg, care fusese întemnițat de tatăl ei pentru slabele rezultate în războiul cu
Turcia. Neipperg preia comanda trupelor austriece în martie. Austriecii au suferit o înfrângere
zdrobitoare în bătălia de la Mollwitz în aprilie 1741. Franța a întocmit un plan de împărțire a Austriei
între Prusia, Bavaria, Saxonia și Spania. Mareșalul francez Belle-Isle i s-a alăturat lui Frederic la
Olmütz. Viena este în panică, nici unul dintre consilieri Mariei Tereza neașteptându-se să fie trădați
de Franța. Francisc Ștefan îi cere soției sale să ajungă la o înțelegere cu Prusia, așa cum procedase
Marea Britanie. Maria Tereza a fost de acord cu negocierile fără tragere de inimă.
Pe plan intern, Maria Terezia a inițiat un amplu program de reformă, cunoscut sub numele
de "Reforma tereziană de stat". Una din calitățile Mariei Tereza, care-i lipsise în mod evident tatălui
său, a fost iscusința cu care și-a ales miniștri abili pentru a o ajuta la ceea ce-și pusese în gând.
Reforma sistemului de guvernământ realizată în primii ai ani de domnie se datorează în mare
măsură contelui Friedrich Haugwitz.
A promovat dezvoltarea industriei textile și a comerțului. A instituit o comisie însărcinată cu
redactarea unui cod legislativ care urma să poarte numele Codex Theresianus.
Petru I al Rusiei
Petru I (Petru cel Mare) (în rusă Пётр I Алексеевич, Piotr I
Alekseievici; n. 30 mai/9 iunie 1672,[1][2] Moscova, Țaratul Rusiei – d. 28 ianuarie/8
februarie 1725,[3][2] Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a condus Rusia din 7 mai (27
aprilie) 1682 până la moartea sa.

Se naște la 30 mai 1672 (anul 7180 după calendarul folosit pe atunci în

Rusia la Moscova) și este fiul țarului Alexei Mihailovici și a celei de-a doua
soții, Natalia Kirilovna Narîșkina. În 1676, tatăl său moare, lăsându-l urmaș la
tron pe fiul său, Fiodor, care abia împlinise 15 ani. La 27 aprilie 1682, țarul Fiodor al
III-lea moare fără să-și aleagă urmașul: Ivan, fratele său de 16 ani cu mintea
tulbure sau Petru, fratele vitreg, iute ca argintul viu, aprig, isteț dar în vârstă de
numai 10 ani.

Întors acasă omoară streliții, taie bărbile boierilor săi, își trimite soția să
se retragă într-o mânăstire, dă un ucaz prin care interzice tuturor bărbaților să-și
lase barbă în afară de slujitorii Bisericii. Cei care vor dori să-și păstreze barba vor fi
nevoiți să plătească un bir. După ce s-a războit cu bărbile, Petru începe bătălia
cu veșmintele. Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, nu trebuie să rămână
îmbrăcată în vechiturile de pe vrema lui Boris Godunov. Un ucaz dat la 4
ianuarie 1700 hotărăște ca "boierii, oamenii de la curte, funcționarii vor purta
îmbrăcăminte ungurească, cu caftanul de deasupra până sub genunchi, iar cel de dedesupt mai scurt".
Cei care nu se supun ucazului plătesc amendă. Unii mormăie că veșmintele astea nu sunt bune pentru
clima aspră a Rusiei.

Danemarca, Polonia și Rusia formează o coaliție împotriva suedezilor (are loc Marele Război al

Nordului). Carol al XII-lea al Suediei, de numai 18 ani, ajunge cu flota în dreptul capitalei Copenhaga,
debarcă în forță și obligă orașul să capituleze. Lovită în plin, Danemarca se retrage din coaliție. La rândul
său, regele August al II-lea al Poloniei, după ce cucerește Dunamunde, este învins la porțile Rigăi. Petru I
ajunge la Narva, oraș suedez controlat în trecut de Rusia, la 23 septembrie 1700 și constată că asediul
începe prost; rușii sunt înfrânți de suedezi.

Negocierile de pace dintre Rusia și Suedia au început în 1718, dar au fost întrerupte când Carol

al XII-lea a fost ucis în luptă în Norvegia. Noua conducătoare a Suediei, Ulrica Eleonora, a decis să
continue războiul, sperând că din rândurile puterilor europene se va ridica o coaliție anti-rusă. Acest lucru
nu s-a întâmplat și englezii i-au convins pe suedezi să reia negocierile cu rușii. Acordul de pace s-a
semnat la Nystad la 30 august/10 septembrie 1721. Rusia primește pentru
totdeauna Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia; Suedia primește în schimb restul Finlandei. Rusia
avea acum acces la Marea Baltică de la Riga la Vyborg.Văzându-și scopurile atinse după 21 de ani de
război, Petru nu-și mai încape în piele de bucurie. Senatul, prin cancelarul Golovkin rostește o cuvântare
mișcătoare la adresa lui Petru. "Senatul găsește de cuviință s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai
adâncă umilință, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate
Rusiile...Trăiască Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile!". Petru se preface uimit, apoi
stânjenit, dar sfârșește prin a primi. Petru nu simte nici un fel de schimbare de când a fost investit cu titlul
imperial.
Ținutul unde construiește Sankt-Petersburgul este sărac, izolat, departe de capitală și așezat
drept în bătaia tunurilor suedeze; pământul e mlăștinos. Înălțând orașul Sankt-Petersburg, sfidează
natura și în același timp, trecutul Rusiei. Petru urăște vechea cetate a țarilor, Moscova, cu clima ei
continentală, cu tradițiile ei de veacuri, cu superstițiile și intrigile de curte, cu spiritul oriental, înapoiat
și răzvrătit totodată. Vecinătatea mării îl amețește. Aici se simte la el acasă. Noul oraș va oglindi
dorința de înnoire a unui țar care se leapădă de moștenirea străbunilor.
George Washington
George Washington (n. 22 februarie 1732,[2][3][4][5] Colony of
Virginia, Thirteen Colonies, Regatul Marii Britanii – d. 14
decembrie 1799,[2][6][7][4] Mount Vernon(d), Virginia, SUA) a fost
general și om de stat american, militant și factor esențial în
obținerea independenței față de Regatul Marii Britanii (numele țării
între 1707 și 1800) a unora din coloniilor sale din America de
Nord, primul președinte al Statelor Unite ale Americii.
În 1775, a fost numit comandant suprem al tuturor forțelor
militare ale  en  coloniilor britanice din America de Nord răsculate
împotriva Angliei. A avut un rol decisiv în organizarea armatei
americane care a repurtat victoriile de la Saratoga (1777)
și Yorktown(d) (1781), hotărâtoare pentru obținerea
independenței Statelor Unite ale Americii. În 1787, Washington a
fost președintele Convenției constituționale care a
adoptat Constituția Statelor Unite ale Americii, în vigoare și astăzi, fiind unul din semnatarii acesteia.
Ca președinte între 1789 și 1797, Washington a dus o politică internă conservatoare, iar pe plan
extern a fost un adept al izolaționismului. Cu ocazia discursului său de adio, în 1797, recomanda
Statelor Unite să intervină cât mai puțin posibil în afacerile politice ale lumii și, mai ales, să nu se
alieze cu nicio națiune europeană în cazul unui conflict pe vechiul continent.
George Washington a fost primul copil al lui Augustine Washington și Mary Ball Washington, a doua
sa soție. Pe data de 6 ianuarie 1759 George Washington s-a căsătorit cu Martha Washington, o
văduvă destul de înstărită.Preia comanda Armatei Continentale pe terenul de
la Cambridge, Massachusetts în iulie 1775.
Pe 12 decembrie 1799, Washington petrece câteva ore inspectând ferma sa călare, pe o
ploaie care s-a transformat mai târziu în grindină. Întorcându-se la fermă, s-a așezat la masă pentru
cină fără a-și schimba hainele ude. În dimineața următoare s-a trezit cu răceală, febră și o infecție în
gât, care s-a transformat curând în laringită acută și pneumonie. Washington moare pe data de 14
decembrie 1799, seara, în casa sa din Mount Vernon, în vârstă de 67 de ani. Ultimele sale cuvinte
au fost „Tis well”.
Napoleon I
Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte;
n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în Insula Sfânta
Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di
Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni
au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al
XIX-lea.
Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer
de artilerie în Franța continentală, Bonaparte a devenit cunoscut în
timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii reușite
împotriva Primei și celei de-a Doua Coaliții, care luptau împotriva
Franței. În 1799 a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat Prim
Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor. În
prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului
Francez împotriva fiecărei puteri majore europene și a
dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A
menținut sfera de influență a Franței prin constituirea unor alianțe
extensive și prin numirea prietenilor și membrilor familiei în calitate de
conducători ai altor țări europene sub forma unor state
clientelare franceze.
Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de
cotitură în destinul lui Napoleon. Marea sa Armată a suferit pierderi
covârșitoare în timpul campaniei și nu s-a recuperat niciodată pe
deplin. În 1813, a Șasea Coaliție l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor
Coaliția a invadat Franța, l-a forțat pe Napoleon să abdice și l-a exilat pe insula Elba. În mai puțin de un
an, a scăpat de pe Elba și s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din iunie 1815.
Napoleon și-a petrecut ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Elena. O
autopsie a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși Sten Forshufvud și alți oameni de știință au
continuat să susțină că a fost otrăvit cu arsenic.
Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar campaniile
sale sunt studiate la academii militare din întreaga lume. Deși considerat un tiran de către oponenții săi, el
a rămas în istorie și datorită creării Codului Napoleonian, care a pus fundațiile legislației administrative și
judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest.
Intors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această
popularitate, el a răsturnat Directoratul și a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799. Prin acest
act, burghezia și-a consolidat puterea și au fost salvate cuceririle revoluției franceze. Noua formă de
conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a fost
una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franței. Prin măsurile luate, corupția și nesiguranța
cetățenilor au fost eliminate. Economia a fost refăcută, Franța a devenit prosperă, începându-se vaste
lucrări publice; s-au pus bazele învățământului modern, religia reintrându-și în drepturi. Napoleon a
elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra Franței a
fost înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la Marengo, din anul 1800. El cucerește Belgia (zonele
de la Rin) și Italia. Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obținut supremația asupra Italiei. În 1802,
Franța a încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perpetuă), prin care se producea un schimb de
posesiuni: Franța renunța la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul războaielor anterioare.
Vasile Lupu
Vasile Lupu (n. 1595, Razgrad, Imperiul Otoman –
d. 1661, Constantinopol, Imperiul Otoman) a
fost domnul Moldovei în două rânduri, între aprilie 1634 – 13
aprilie 1653 și 8 mai 1653 – 16 iulie 1653.

Vasile Lupu era de origine greacă după tatăl său Nicolai

Coci, membru al unei familii influente și bogate din Epir, mama lui
fiind însă de origine românească. Tatăl său, Nicolae Coci, a
ajuns agă, iar el a ajuns vornic. Tronul l-a ocupat, ca și Matei
Basarab al Țării Românești, prin răscoala provocată împotriva
grecilor noi veniți în țară.
Era bogat, ambițios, mândru, chiar numele de Vasile și l-a dat
după împărații din Bizanț. Date fiind împrejurările favorabile
externe, ar fi avut o domnie liniștită dacă n-ar fi avut ambiții mari,
gândindu-se și la stăpânirea Munteniei și chiar a Transilvaniei.
Sprijinindu-se pe turci, a început intrigile împotriva lui Matei Basarab încă de la începutul domniei
În 1639, Lupu a obținut de la sultan un act de domnie în Muntenia pentru fiul său mai mare Ioan.
Astfel că intră pentru a doua oară în Muntenia, cu ajutor tătăresc, dar nu s-a ales decât cu titlul de
„Domn al Moldovei și Țării Românești”, deoarece a fost înfrânt decisiv la Ojogeni. Totuși, s-a păstrat
de la Vasile Lupu un document emis la 1 noiembrie 1639 care are ca sigiliu stema unită a Moldovei
și Țării Românești, care, ulterior, a devenit stema oficială a Principatelor Române Unite la 24
ianuarie 1859.
Dupa moartea fiului său Ioan, a urmat o perioadă în care a stat mai liniștit. În 1644 chiar se împacă
cu principii din Muntenia și Transilvania. În amintirea acestei înțelegeri, Vasile ridică biserica Stelea
la Târgoviște, iar Matei pe cea de la Soveja, în Moldova.[8] În 1646, Moldova suferă o invazie a
tătarilor, iar mai târziu una a cazacilor conduși de hatmanul Bogdan Hmelnițki, după care Lupu a
trebuit să dea în căsătorie fiului acestuia Timuș, pe fata sa cea mai mică, Ruxandra.[9] Pe fata cea
mai mare o măritase cu mare pompă după nobilul lituanian Janusz Radziwiłł, în 1645.
Gheorghe Rakoczy al II-lea dorind tronul Poloniei, avea nevoie de un om devotat pe cel al
Moldovei și îl găsi în boierul Gheorghe Ștefan. Acesta intră în Moldova în 1653 cu ajutor de la Ioan
Kemeny, din partea lui Rakoczy, și de la Diicul Spatarul, din partea lui Matei Basarab. Vasile fuge
peste Nistru la Camenița dar se întoarce în scurt timp cu cazacii ginerelui său Timuș și iese
învingător la Popricani.
Dimitrie Cantemir
Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1674, Dimitrie Cantemir, Ținutul Fălciu(d), Moldova –
d. 21 august/1 septembrie 1723 Dmitrovka, gubernia Kiev(d), Imperiul Rus) a fost domnul Moldovei în
două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc.
Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele
de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru
al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană,
voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”[10]
Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La
moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn
după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a
confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol,
unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a
însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor
al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului Mustafa al II-lea de către
austrieci în luptele de la Petrovaradin și Zenta, unde s-a convins de
decadența Imperiului Otoman.
În 1710 a fost pus la tronul Moldovei, având misiunea de a-l
supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul
Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al
lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o
înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În
consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul
preocupărilor intelectuale.
Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, într-o familie de răzeși săraci, în
satul Silișteni pe malul râului Elan în ținutul Fălciu, azi în comuna Dimitrie Cantemir din județul
Vaslui, în partea de sud a orașului Huși.[11]După alte date s-ar fi născut la Iași (cf. Sever Zotta, ref.
9). Genealogiștii au stabilit că un strămoș obscur ar fi dobândit în secolul al XVI-lea cătunul Silișteni
din Moldova și că familia era de „origine pur românească” Răzeșii moldoveni erau oameni săraci, dar
pe care sărăcia îi făcuse luptători dârzi și aspri. „Aveau acolo un codru, codrul Tigheciului, fără
copaci mari, dar cu spini mulți, cu arbori deși și mici, în care dușmanul nu poate pătrunde. Nici
boierii nu izbutiră să le cotropească răzășiile, nici tătarii din Bugeac, vecinii lor, nu-i speriaseră și nu-i
putuseră prăda.”[13] A fost fiul lui Constantin și al Anei, născută Bantăș, care a fost a treia soție a lui
Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir menționează cele 3 soții ale tatălui său: 1. Anastasia,
nepoată de văr după tată a domnului Țării Românești Gr. Ghica; 2. Ruxandra Gane; 3. Ana Bantăș,
mama lui Dimitrie Cantemir. Anița Bantăș a făcut parte „din vechea stirpe moldovenească a
Bantășilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soția Ducăi-vodă”. Ana Bantăș descinde dintr-un
personaj vestit în aristocrația moldovenească, Ioan Tăutu, mare logofăt în timpul domniei lui Ștefan
cel Mare. (Ștefan Lemny, op.cit., p.45.). Dimitrie Cantemir spune că a purtat acest nume [Dimitrie],
fiindcă a fost botezat de Dumitrașco vodă Cantacuzino.
Constantin Mavrocordat
Constantin Mavrocordat s-a născut la 27 februarie
[3]
1711  la Constantinopol și a fost fiul domnitorului grec Nicolae
Mavrocordat și al Pulheriei Tzuchi/Ciuchi[4]/Tzukis[5], fiind crescut în
țară.
A fost un om învățat ca și tatăl său și era pătruns de ideile
filozofice și reformatoare ale veacului al XVIII-lea. Domnia a obținut-
o fiind ales de boieri. După două domnii scurte în Țara Românească,
a fost mutat în Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut,
contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i poată cumpăra
pe turci.
Reîntors în Țara Românească în 1735, a început să facă
reforme, influențat fiind și de reformele austriece din Oltenia.
Desființează unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și
introduce o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. Îi eliberează pe țărani dându-le
dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10 bani, plătiți
boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și
24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania, Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor
de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână). Pe boieri îi recompensează printr-un
anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care nu plăteau bir decât boierului și de
scutirea de orice bir pentru visterie. În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și
administrativ foarte întins.
Toate aceste reforme le aplică și în Moldova, atunci când este numit domn.În același an,
1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul
său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova. În urma războiului ruso - turco -
austriac (1736 - 1739), înlăturând diversele combinații ale puterilor, obține reunirea Olteniei la
Țara Românească, prin Tratatul de la Belgrad din 1739.În timpul domniilor avute, a căutat să
îmbunătățească starea supușilor. A fost domnul care a suprimat iobăgia în țările române: mai
întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova (1749).S-a îngrijit și de cele
câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească. A pus să
se tipărească și cărți bisericești în românește. În 1769, în timpul războiului ruso-turc, Constantin
Mavrocordat se retrage de la Iași la Galați. La 1 decembrie este prins de ruși la Mănăstirea
Sfânta Precista unde zăcea bolnav. În urma unor discuții aprinse este rănit la cap cu sabia de
un ofițer rus. În timpul întoarcerii la Iași, rana cangrenează, iar domnul moare pe 15 decembrie
1769, fiind înmormântat cu toată pompa cuvenită. Nu se cunoaște locul unde este înmormântat.
[7]
Mitropolitul Dosoftei (1624 - 1693)
Mare cărturar român, talentul căruia s-a manifestat în a
doua jumătate a secolului XVII a fost mitropolitul Dosoftei.
Dimitrie Bărilă (sau Borâlă), viitorul mitropolit Dosoftei, este
originar de prin părţile Sucevei, dintr-o familie de mazili. Viitorul
poet şi traducător Dosoftei pare de asemenea a fi înrudit cu o
ramură de aromâni - Papară - valahi macedonieni, stabiliţi cu
traiul ceva mai înainte în Galiţia, fapt care ar vorbi despre
originea balcanică pe o anumită linie a cărturarului.
          Nu se cunoaşte când şi în ce împrejurări cărturarul a
îmbrăţişat cariera ecleziastică. Se admite, de exemplu, că a
fost printre cei ce şi-au făcut studiile la Colegiul slavo-greco-
latin din Iaşi şi s-a format în mediul cultural cărturăresc şi
religios al mitropolitului Varlaam, a cărui iniţiative culturale le-a
continuat cu deosebit succes mai târziu. Ajuns la maturitate,
Dosoftei poseda limbile latină şi greacă veche, precum şi unele
limbi şi culturi moderne (polonă, ucraineană, rusă, neogreacă). Această împrejurare i-a
determinat pe cercetători să admită că Dosoftei şi-ar fi continuat studiile, de altfel ca şi alţi
reprezentanţi ai culturii noastre, în Polonia, la cunoscuta şcoală a Frăţiei ortodoxe din Lvov. În
1649 este atestat ca ieromonah la mănăstirea Probota, în 1658 devine episcop de Huşi, iar în
1659 este episcop de Roman. În aceşti ani leagă o strânsă prietenie cu celebrul cronicar Miron
Costin, cu grecul Dositei Notara, viitorul patriarh al Ierulalimului, După 1665 începe lucrul
asupra operei sale de mare răsunet "Psaltirea în versuri", pe care o va tipări la mănăstirea
Uniev din Ucraina în 1673.
          Fiind uns mitropolit în 1671, în scurtă vreme se vede antrenat în evenimentele legate de
războiul turco-polon, în care el sprijină politica antiontomană a domnului Moldovei Ştefan
Petriceicu (1673-1674). În 1673 împreună cu acesta din urmă, Dosoftei este nevoit să se
refugieze în Polonia. La începutul anului 1675 revine în Moldova, iar peste câteva luni
redobândeşte scaunul mitropolitan, după care urmează o perioadă de un deceniu de intensă
muncă intelectuală de traducere şi tipărire a principalelor cărţi de cult creştin ortodox în limba
română. La fel ca şi celebrul său profesor Varlaam, mitropolitul Dosoftei adresează traducerile
şi tipăriturile sale către întreaga seminţie românească.