Soarta Imperiului otoman devine Problemã orientalã la sfârsitul secolului al XVII- lea,

descompunerea datorându-se în primul rând cauzelor interne, apoi impactului esecului

din fata Vienei la 1683 (armata otomanã numãra peste 500.000 de oameni), care pune în
evidentã trecerea ireversibilã la defensivã. Simptomele declinului otoman în plan
institutional au apãrut din epoca sultanului Murad III (22 decembrie 1574-17 ianuarie
1595). Otomanii au rãspuns prin încercãri de reformã – deschiderea cãtre Occidentul
european, adoptarea unor modele si institutii occidentale.

Dupã prãbusirea sistemului timariot în secolul al XVIII- lea, asistãm la descentralizarea

puterii, arenda impozitelor (sistemul iltizam) prin „arendasi” si cresterea puterii
notabililor (ayanii) în plan local. Prin introducerea regimului fanariot în Moldova (1711)
si Tara Româneascã (1716) scaunele domnesti de la Iasi si Bucuresti sunt închiriate sau
arendate de fostii mari dragomani ai Divanului Imperial din Fanar. Ayanii sfideazã
puterea centralã de la Istanbul, creste puterea pasalelor de la Hotin si Bender, care
actioneazã dupã bunul plac în Moldova si Tara Româneascã.

Pacea de la Karlowitz din 1699 înregistreazã pierderile teritoriale suferite, dar pune în
evidentã începuturile declinului puterii otomane. Tratatul marcheazã limitarea tendintei
de expansiune otomanã în Europa si consolidarea treptatã a Imperiului habsburgic si
Rusiei la hotarele Imperiului otoman si în interiorul acestuia. Se spune cã tratatul „a fost
o proclamare a decadentei Imperiului otoman”.Chestiunea orientalã a fost o problemã de
echilibru european, în care s-au angajat Franta, Anglia, Imperiul habsburgic si Rusia,
direct sau prin sisteme de aliantã, implicând si state care aveau numai interese politice.

La sfârsitul secolului al XVII – lea Contele de Marsigli sustinea cu ardoare cã „pentru a

nimici în întregime puterea otomanã, ele (statele europene – N.A.) n-au decât sã încheie
un tratat care, înãbusind aceastã gelozie fatalã, care le divide, va stabili echilibrul atât de
dorit”. Rivalitatea dintre marile puteri europene impune apãrarea intereselor proprii.

Franta dorea conservarea Suediei, Poloniei si a Imperiului Otoman, amenintate de Rusia.

Anglia este favorabilã politicii tariste pânã la 1774, însã odatã cu semnarea pãcii de la
Kuciuk-Kainargi, nemultumirea sa a crescut, mai ales dupã anexarea Crimeii în 1783 de
cãtre Rusia. Franta rãmâne în continuare inamicul Angliei, care nu dorea disparitia
Imperiului Otoman, datoritã intereselor economice din Levant. Austria, dupã anul 1683, a
ocupat Ungaria, Croatia, iar între 1686-1688 îsi impune autoritatea în Transilvania,
stãpânire legitimatã prin tratatul de la Karlowitz. Prin tratatul de pace de la Passarowitz
(1718) Imperiul habsburgic obtine Banatul si Oltenia, dobândind un avans în Problema
Orientalã fatã de Rusia, cu care se afla în competitie directã. Habsburgii sunt înlãturati

din Peninsula Balcanicã prin tratatele de pace semnate la Belgrad (1739), când
retrocedeazã Oltenia, si cea de la Sistov (1791). Austria se va pronunta în cele din urmã
pentru principiul integritãtii Imperiului otoman. În prima jumãtate a secolului al XIX-lea
Metternich, seful diplomatiei austriece, considerã Imperiul otoman ca „una din
contraponderele cele mai esentiale ale echilibrului Europei”. Politica orientalã a Rusiei
„nu a fost fundamentatã, asa cum s-a crezut, de Petru I, ci a fost determinatã de conditiile
de dezvoltare si de traditiile civilizatiei ruse, puternic sprijinite pe credinta religioasã a
Ortodoxiei”.
În cadrul Problemei Orientale, Rusia a devenit cel mai primejdios dusman al Imperiului
otoman, bucurându-se de complicitatea ortodocsilor aflati sub stãpânire otomanã. Desele
rãzboaie ruso-austro-otomane din asa-numitul „secol fanariot”, parte a Problemei
Orientale, marcheazã evolutia Principatelor si au ca urmare pierderi teritoriale:
Bucovina(1775) si Basarabia (1812).

Tarina Ecaterina a II-a (1762-1796) a imaginat asa-numitul proiect dacic, care constã în
unirea Principatelor Române într-un singur stat, cu functie de stat tampon între Rusia,
Imperiul habsburgic si Imperiul otoman. Prin tratatul de la Iasi din 31 decembrie 1791/9
ianuarie 1792, se stabileste granita din Europa dintre Rusia si Imperiul otoman pe o
portiune a râului Nistru. Rusia taristã devine pentru prima oarã stat vecin cu Moldova.