1

Relaiile internaionale n secolul al XIX-lea. Chestiunea oriental, Marile aliane politico-

militare care au premers Primului Rzboi Mondial.


Chestiunea orientala
Solutionarea problemelor balcanice si otomane era extraordinar de mult complicata de faptul ca
in secoll al 19-lea, aceasta regiune a devenit un centru principal al conflictelor dintre marile
puteri, soarta zonei devenind intim legata de mentinerea echilibrului de forte in Europa. Intregul
amalgam de probleme referitoare la decaderea Imperiului otomn, revolta supusilor si interventia
europenilor au devenit cunoscute sub numele de Chestiunea orientala. Aceasta avea sa devina
unica si cea mai importanta cauza controversei diplomatice dintre puteri si sa duca la izbucnirea
singurelor doua razboaie ale secolului de dupa Congresul de la viena- razboiul Crimeei si primul
razboi mondial.
Prima intrebare la care trebuie sa raspundem este de ce era regiunea aceasta atat de importanta
pentru principalele guverne europene. Marea Britanie, Rusia, Austria si Franta carora li s-au
alaturat Italia si Germania dupa infaptuirea unitatii lor nationale, aveau desigur toate interesele
competitive si vitale in zona. O mare parte a problemelor majore aparusera deja in seclul al 18-
lea. La vremea aceea, Rusia si Austria, aliate de obicei, si-au extins frontierele in detrimentul
Imperiului Otoman, pana cand granita Rusiei a ajuns la Prut, iar cea a Austriei pe linia Dunare-
Sava. In perioada aceasta, Franta sustinea in general mentinerea integritatii imperiului, inrucat
acest fapt ii asigura cea mai mare influenta la Constantinopol; la inceput UK nu a jucat un rol
important in conflict.
Prima putere care si-a schimbat radical atitudinea a fost Imperiul Habsburgic. Prin Tratatul de
la Viena, guvernul austriac anexa coasta dalmata, dobandind si o pozitie dominanta in peninsula
italica si in cadrul statelor germane. Ulterior, oamenii de stat habsburgi au incetat sa mai duca o
politica activa in directia incorporarii oricarui alt popor balcanic in cadrul imperiului,dar fiind ca
aveau suficiente dificultati in controlarea populatiei multinationale deja existenta intre granitele
acestuia. Cu toate ca puterea habsburgica ramanea alianta cu Rusia, ea cauta sa impiedice orice
2

inaintare a partenerului sau spre rasarit, din cauza ca nu putea obtine nici un beneficiu
compensator. Conducatorii Austriei erau perfect constienti de avantajul de care se bucura Rusia
in randul ortodocsilor si se temeau ca nu cumva o noua estindere a teritoriului rusesc sau a
influentei rusesti sa pericliteze securitatea frontierelor estice si sud-estice ale Austriei.
Diplomatia habsburgica avea deci sa devina pasiva in a doua jumatate a secolului al 19-lea.
Acolo unde era posibil, se puneau piedici in calea activitatilor altor puteri, dar diplomatii
austrieci nu se mai aflau in frunte in cadrul negocierilor.
Fosta pozitie detinuta de habsburgi a fost preluata acum de UK, care , asa cum am vazut,
devenise activa fata de afacerile otomane abia la sfarsitul secolului al 18-lea. Anterior, statul
acesta fusese angajat in duelul cu Franta la privinta influntei in cadrul imperiului. Dupa vitoria
asupra rivalei sale si cucerirea Indiei,guvernul britanic si-a concentrat atentia in primul rand spre
apararea intinselor lui domenii coloniale si a rutelor comerciale care duceau spre Orient. Aceste
linii de comunicatie treceaudirect prin teritoriile otomane. Situatia a devenit si mai serioasa odata
cu aparitia transportului cu vase cu aburi si cu deschiderea in 1869 a Canalului Suez. Dat fiind
slbirea Franei, Marea britanie considera Rusia drept principala ameninare la adresa pozitiei ei
pe plan international. Principala temere a britanicilor era ca nu cumva armata ruseasca sa-i
administreze Imperiului Otoman o infngere fatala care ar fi fost urmata de prabusirea acestui
stat si de instituirea dominatiei rusesti in Peninsula Balcanica si asupra Strmtorilor.
Amenintatea fi pe care o prezenta Rusia avea o perspectiva asiatica. In secolul al 19-lea,
aceasta inghitise nu numai regiunea Caucazului, dar isi extinsese controlul si asupra zolelor de
stepa din Asia centrala si a trei hanate : Hiva, Buhra si Kokand. Granita Rusiei ajunsese deci prin
1885 la cea a Afganistanului aflat sub protectie britanica. Londra urmarea cu neliniste si
inaintarea rusilor spre Orientul Indepartat in detrimentul Chinei. Cu puncte fierbinti de conflict
de la Pacific pana in mediterana, este de la sine inteles de ce urmareau diplomatii britanici
miscarile Rusiei cu atata atentie. In plus, cheia intregii situatii parea sa fie constituita de
Constantinopol si de Sramtorile turcesti.
Din cauza acestor preocupari, guvernul britanic sprijinea mentinerea Imperiului Otoman si a
dominatiei acetuia aasupra vastelor lui teritorii. Alternativa parea sa fie un inevitabil control
rusesc asupra regiunii, mai cu seama a balcanilor si a Stramtorilor. Politica aceasta, ca si
entuziasmul permanent pentru expansiunea coloniala, punea guvernul britanic intr-o postura
3

contradictorie. Pe plan intern, unde victoriile liberalilor dusesera la o crestere tot mai mare a
numarului celor cu drep de vot, si pe continet, unde UK se alia in general cu Franta impotriva
puterilor conservatoare, sprijinul era acordat miscarilor nationale si liberale. In schimb,in
propriile lor posesiuni coloniale si in Chestiune Orientala, conducatorii britanici duceau o
politica destul de diferita. Desi incurajau permanent eforturile de introducere a reformelor
administrative otomane, miscarile care aveau drept obiectiv destramarea imperiului erau in
general ferm descurajate.
In ciuda invingerii lui Napoleon, Franta continua sa duca o politica relativ activa in marea
mediterana, dar cu atentia principala indreptata spre Africa de nord so Siria, nu spre
Constantinopol si Balcani. In zona mediteraneana luata ca un tot principalul inamic al francezilor
ramanea Marea britanie, a carei flota detinea controlul asupra apelor marii. In regiunea mai
restransa a marilor Egee si Neagra insa, guvernul francez putea colabora cu britanicii impotriva
inaintarii rusilor. In fond, politica franceza pastra un mare grad de libertate de actiune. Atunci
cand era in joc interesele Frantei, diplomatii ei puteau sprijinii mentinerea Imperiului Otoman. Ei
aveau totusi alternativa de a fi de acord cu o impartire punand stapanire pe Egipt, Siria, Algeria
regiuni care fusesera scoase deja la bataie.
Dupa cum se vede, in ciuda faptului ca politica UK, a Frantei si a Austriei intrau adesea in
conflict in Orientul Apropiat, toate erau extrem de ingrijorate de actiunea Rusiei. Fusese desigur
lipede pe tot parcursul secolului 18 ca guvernul rus ave intr-adevar intentii teritoriale clare, toate
putand fi realizate in detrimentul otomanilor. Incepand din timpul domniei lui Petru cel Mare,
rusii dusesera o politica activa de expansiune in zona Marii negre. Catre sfarsitul sec 18, nu
numai ca tinuturile de la nord de aceasta mare inclusiv Crimeea, fusesera anexate, dar Rusia era
profund implicata si in problemele locuitorilor balcanici ortodocsi, in special in cele ale grecilor ,
sarbilor, muntenegrenilor si fireste in cle ale romanilor din Principatele Dunarene. Guvernul
tarilor intentionase inainte de 1812 sa puna stapanire pe provinciile romanesti dar se multumise
in final doar cu Basarabia.
In secolul al19-lea, guvernul rus avea sa-si pastreze avantajele de care beneficiase anterior in
domeniul problemelor balcanice. Armele rusesti erau in stare sa ameninte Constantinopolul si,
dupa cum mentionam, populatia din Balcani oferea practic o sursa potentiala de sprijin. Unele
4

grupuri apelau mereu la interventia ruseasca. Daca oamenii de stat rusi ar fi vrut sa profite de
slabiciunea otomana, ar fi putut in general conta pe aliatii din Balcani.
Alte considerente se vor dovedi totusi prioritare si vor limita drastic orice tentatie de a continua o
politica expansionista in zona. In comparatie cu Occidentul, Rusia era un stat inapoiat. De-a
lungul intregului secol 19, ruropa de vest si cea Centrala au trecut printr-o perioada de rapide
transformari economice gratie revolutiei industriale, in vreme ce dezvoltarea Rusiei a ramas in
urma. Chiar daca armatele rusesti aveau efecte numeroase, ele nu erau deosebit de eficiente pe
campul de lupta. Repetatele victorii asupra slabitului imperiu Otoman nu au fost repurtate cu
usurinta. Frontierele Rusiei erau intinse si greu de aparat. Pe tot parcursul secolului marea ei
teama a fost ca nu cumva adoptarea unui curs avantajos in privinta Chestiunii Orientale sa duca
la formarea unei coalitii europene si la o infrangere militara zdrobitoare. Posibilitatea aceasta,
care a devenit realitate la mijlocul veacului a frand tot timpul actiunile rusilor.
Din fericire pentru interesele Rusiei, guvernul ei avea alternative la razboi prin care putea obtine
suprematia diplomatica in Orientul Apropiat. Daca s-ar fi renuntat la obiectivul distrugerii
Imperiului Otoman, Rusia putea in schimb sa adipte o politica a aliantelor, sa controleze si sa
supravegheze actiunile partenerului mai slab printr-o sransa cooperare. Existasera deja actiuni
militare ruso-otomane in timpul razboaielor napoleoniene. Ocuparea si apoi administrarea
Insulelor Ionice fusesera o intreprindere comuna. Daca se alegea acest curs de actiune, Rusia nu
putea bineinteles acorda un sprijin activ miscarilor revolutionare din Balcani. Ea ar fi fost de
asemenea obligata sa sfatuiasca populatia ortodoxa sa accepte situatia, o politica care de cele mai
multe ori nu era nci eficienta nici populara.
Oamenii de stat rusi deja descoperisera totusi o solutie partiala a acestei dileme. Dupa cum am
vazut, in tratatele referitoare la Principatele Dunarene fusesera incluse prevederi care ii
permiteau Rusiei sa supravegheze situatia politica intena a celor doua provincii. O stipulare
similara din art VIII al Tratatului de la bucuresti 1812 ii acorda Sankt Petersburgului posibilitatea
de a se amesteca si in afacerile sarbilor. Existau si numeroase prevederi vagi in alte tratate relativ
la protectia popoarelor ortodoxe. Detinand aceste drepturi religioase si politice, oficialii rusi
puteau dodandii o mare influenta la Constantinopol si totodata sa castige popoarele balcanice de
partea lor. Ei isi puteau exercita puterea ca sa impuna anumite reforme sau sa obtina mai multa
autonomie pentru coreligionarii lor ortodocsi, daca toate acestea le slujeau interesele, sau sa se
5

foloseasca de pozitia lor pentru a sustine puterea si prestigiul Portii. Pe parcursul celei maimari
parti a sec, politica de manipulare a situatei interne otomane a fost preferata de Sankt Petersburg
apelarii la forta militara in vederea atingerii unor obiective diplomate.
Data fiind rivalitatea dintre puteri, mai ales datorita conflictului dintre Rusia si Marea Britanie,
Sramtorile turcesti au capatat o importanta majora. Controlul cailor de navigatie avea o
semnificatie internationala. Dat fiind ca ambele tarmuri erau teritoriu otoman, Stramtorile faceau
legal parte din imperiu, iar internationalizarea lor nu era un lucru usor de impus. Solutia preferata
de puteri, inclusiv de Poarta a ajuns sa fie inchiderea lor printr-un tratat international pentru
navele de razboi ale tuturor guvernelor cat timp Imperiul Otoman se afla in stare de pace. Masura
aceasta oferea o oarecare protectie Constantinopolului si impiedica marinele rusa si britanica sa-
si pericliteze reciproc interesele. Ea ii asigura totodata Portii dreptul de a detine un control deplin
asupra lor in vreme de razboi. Intreaga chestiune a ramas totusi un subiect important pentru
diplomatia mondiala pana dupa WWII, cand armele atomice au facut ca inchiderea imediata si
totala a Stamtorilor sa constituie o optiune facila pentru orice stat aflat in posesia lor.
Drinta tuturor marilor puteri de a mentine linistea si pacea in Orient dupa 1815 reflecta oboseala
si deziluzia generala prezenta peste tot dupa 25 de ani de conflicte militare si revolutii. S-a starnit
in intreaga europa un val de opozitie fata de miscarile revolutionare si de climatul de opinii
asocialte cu Revolutia Franceza. Principiile conservatoare si mentinerea ordinii constituiau
preocuparile fundamentale ale epocii. Ca sa-si apere interesele generale, puterile au incheiat doua
acorduri: Alianta Cvadrupla si Sfanta Alianta. Primult era putin mai mult decat o asociatie a
invingatorilor, Austria, Marea britanie, Prusia si Rusia, care garanta aranjamentele facute si la
care a aderat si Franta in 1818. Cel de al doilea, Sfanta Alianta, s-a datorat initiativei tarului
Alexandru I care era pe punctul de a intra intr-o perioada conservatoare, ba chiar mistica a vietii
sale. In acest document, semnatarii declarau ca sunt de acord sa se ghideze dupa principiile
crestine in administrarea statelor lor si in relatiile internationale ale acestora. Numai arul a luat
acesti termeni in serios, astfel incat in ciuda catorva intreruperi, avea sa ramana destul de stabila
pana in ultimul deceniu al sec 19. Aceste trei puteri erau unite prin principiile lor politice
conservatoare comune, prin interesele lor asemanatoare in afacerile internationale si prin
participarea tuturor la impartirea anterioara a Poloniei. Cu toate ca alianta aceasta va functiona
bine in cadrul problemelor europene generale, dupa cum vom vedea, ea se va destrama in
6

momentele de criza in care erau implicati Balcanii. Prusia nu avea nici un interes directin
regiunea aceasta, iar obiectivele urmarite de Austria si Rusia erau adesea evident contradictori.
Cu toata pozitia conservatoare a tuturor marilor puteri, miscarile revolutionare continuau sa
castige teren si sa provoace dezbinare in problemele internationale. Au avut loc revolte in cateva
state germane, in Italia,in Spania si in posesiunile coloniale ale acesteia. Evenimentele din
Europa centrala si din Italia au adus pagube deosebit de mari intereselor Austriei. Politica
externa a habsburgica se afla sub conducerea unuia dintre cei mai abili diplomati ai vremii,
Clemens von Metternich. Castigandu-l pe ar de partea opiniilor sale, el a putut implementa o
politica care reclama interventia militara oriunde un monarh legitim fusese detronat sau era
amenintat de vreo activitate revolutionara. Conform acestui principiu,armatele asutriece au intrat
in Italia si au inabusit in 1821 revoltele din Regatul celor doua Sicilii si din Sardinia; trupele
franceze au indeplinit aceeasi misiune in 1823 in Spania.
In ciuda faptului ca Marea Britanie si apoi Franta s-au retras din coalitia continentala, Rusia,
Austria si Prusia au ramas alaturi intr-un aliniament care nu numai ca se opunea revolutiilor dar
sprijinea si luarea de masuri pentru zdrobirea acestora. Pentru Alexandru I revolutia devenise o
prezenta cu adevarat amenintatoare. In 1821, in perioada deschiderii lucrarilor Congresului de la
Laibach, convocat pentru rezolvarea problemelor din Italia, arulera convins de existenta unui
comitet revolutionar international cu cartierul general la Paris, care organiza revolutiile de pe tot
cuprinsul Europei si era angajat permanent in tot felul de intrigi si actiuni agitatoare. Atat baza
bationala cat si cea liberala a majoritatii revoltelor constituiau practic o amenintare reala si
directa la adresa celor trei regimuri conservatoare. Putem deci intelege de ce Rusia si Imperiu
Habsburgic, cele doua state imediat adiacente provinciilor otomane din Balcani, erau impotriva
schimbarilor pe cale revolutionara sau violenta si motivul pentru care ele erau decise sa apere
statu-quo-ul in relatiile internationale.