2019 AspectedeviatacotidianalacurtileboierestidinTaraRomaneascasiMoldova

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/349379019
Aspecte de viaţă cotidiană la curţile boiereşti din Țara Românească și Moldova.

Oamenii și preocupările lor în secolele XV-XVI [Aspects of daily life at the
boyars’ residences in m...
Chapter · February 2021
CITATIONS READS
0 157
1 author:
Cristian Nicolae Apetrei

Universitatea Dunarea de Jos Galati
6 PUBLICATIONS 1 CITATION
SEE PROFILE
All content following this page was uploaded by Cristian Nicolae Apetrei on 17 February 2021.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

Civilizația românească
6
Miscellanea Historica et Archaeologica
in honorem Professoris Ionel Cândea septuagenarii

edidit
Costin Croitoru

Volum apărut cu sprijinul

Primăriei Municipiului Iași
în cadrul parteneriatului cu
Academia Română
Honoraria, 15
Redigit: Victor SPINEI
Ilustrație:
coperta 1: Corn pentru păstrarea prafului de pușcă (1608), (Colecțiile

Muzeului Brăilei „Carol I”).
coperta 4: Prima atestare documentară a Brăilei în privilegiul comercial
acordat brașovenilor de către Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368.
DTP: Rozalia Pîrlitu, Evdochia Smaznov.

ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE IAȘI
Miscellanea Historica et Archaeologica
in honorem
Professoris Ionel Cândea septuagenarii

edidit
Costin Croitoru

EDITURA ACADEMIEI MUZEUL BRĂILEI „CAROL I”
ROMÂNE EDITURA ISTROS

Bucureşti – Brăila
2019
Copyright © 2019, Editura Academiei Române,
Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”
Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România
Tel. 4021-3188146; 4021-3188106; Fax 4021-3182444
E-mail: edacad@ear.ro
Adresa: EDITURA ISTROS A MUZEULUI BRĂILEI „CAROL I”

Piaţa Traian nr. 3, 810153 Brăila, România
Tel./Fax 0339401002; 0339401003
E-mail: sediu@muzeulbrailei.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Miscellanea historica et archaeologica in honorem Professoris Ionel
Cândea septuagenarii / ed.: Costin Croitoru. - Bucureşti : Editura Academiei
Române ; Brăila : Editura Istros a Muzeului Brăilei "Carol I", 2019
ISBN 978-973-27-3121-5
ISBN 978-606-654-353-8
I. Croitoru, Costin (ed.)
94
929

ASPECTE DE VIAŢĂ COTIDIANĂ LA CURŢILE BOIEREŞTI DIN ȚARA
ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA
OAMENII ȘI PREOCUPĂRILE LOR ÎN SECOLELE XV‐XVI

Cristian Nicolae Apetrei
(Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi)

Abstract: Everyday life at the residences of medieval Wallachian and Moldavian boyars
is a topic only incidentally covered in the Romanian historiography. The lack of relevant
sources is mentioned amongst the main causes of the historians’ rather limited interest
for this topic. Challenging such an idea, this paper explores one of the subject’s main
concepts: people and their everyday activities during the 15th and 16thcenturies. To
prove the topic worthy of academic interest, three lines of actions have been followed:
drafting an inventory of key issues, making suggestions for detailing some of them as
distinct topics, and setting a new methodological framework that will move research
from the empirical stage to the systematic one. The largest portion of the paper deals
with registering component topics, in order to highlight the number of existing sources
and their utility. The inventory includes five categories of aspects of daily life of the
people who resided, visited or worked at boyar residences of medieval Wallachia and
Moldavia. The first category concerns politics and governance, and it includes visits of
ruling hospodars, visits of relatives and political allies whether locals or foreigners, but
also boyars acting as dignitaries in relation to the common people. The second one
refers to land estate management and household economy, and covers mainly aspects
such as the local domesticis (Rom. „slugi”) acting as executive agents on the boyar land
estates, slaves providing handicraft and services for their masters, building related
activities, and small trading business associated with the shops belonging to the boyars’
urban residences. Religious and cultural activities are matters of interest for the third
section. It refers to interactions between resident boyar families and their chapels,
chaplains acting as confessors, church painters and religious manuscripts writers. The
fourth section includes celebrations, ceremonies and rituals analyzed as rites of passage
and as public display of power. Case studies are provided about boyars’ weddings and
noblemen preparing for their coming death. The last one is entitled „the four Horsemen
of the Apocalypse” and it provides other case studies illustrating how wars, plagues and
brigandage impacted on boyar residences and on their residents.

Miscellanea Historica et Archaeologica in honorem Professoris Ionel Cândea septuagenarii
(edidit Costin Croitoru)
Editura Academiei Române  Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, București‐Brăila, 2019, pp. 213‐262.
.

214 Cristian Nicolae Apetrei
Introducere
Viața cotidiană în lumea românească premodernă este una dintre
temele de cercetare care și‐au schimbat radical înfățișarea după căderea
regimului comunist. Pentru a ne da seama de această realitate este suficient să
comparăm publicațiile din acest domeniu în funcție de pragul cronologic și
politic reprezentat de anul 1990. Dacă până în acel moment nu apăruseră decât
câteva lucrări dedicate locuinței, vestimentației și accesoriilor vestimentare, în
perioada care a urmat au crescut exponențial atât numărul publicațiilor, cât și
repertoriul temelor abordate. Astăzi, dispunem de câteva zeci de studii, articole
și volume care discută locuința cu anexele și dotările sale, alimentația,
sociabilitatea, ceremoniile și ritualurile, viața de familie (cu accente speciale
puse pe viața femeii și a copilului), mentalitățile, delicvența, sexualitatea, igiena
personală, îngrijirea și asistența medicală.
Responsabili pentru această evoluție sunt mai mulți factori. Pe de o
parte, a fost vorba despre structura de conținut a surselor noastre premoderne,
care favorizează în mod evident elitele sociale. Pe de altă parte, a intervenit
idiosincrazia autorităților comuniste față de aceste elite apuse, pe care le‐au
reclamat drept „clase exploatatoare” și precursoare ale „dușmanilor de clasă”
contemporani ai regimului. În raport cu această atitudine, eliminarea
controlului ideologic exercitat atât a priori (prin impunerea temelor de
cercetare științifică), cât și a posteriori (prin intermediul cenzurii), a dus în mod
firesc la revigorarea interesului față de boieri, clerici, negustori și chiar față de
unii dintre monarhi, „exilați” la rândul lor din spațiul istoriografic pentru
„păcate” cu miză ideologică similară.
La acest reviriment au contribuit însă și alți factori, care derivă mai ales
din reluarea după anul 2005 (momentul adoptării „Declarației de la Bologna”) a
tradiției de cercetare științifică în învățământul superior. Astăzi, fiecare
instituție de profil editează cel puțin o publicație periodică, iar cadrele didactice
au obligații anuale de cercetare. Volens nolens istoricul contemporan trebuie să
își ghideze activitatea după dictonul anglo‐saxon publish or perish. A rezultat de
aici necesitatea de a deschide periodic subiecte sau teme noi de cercetare, de
îndată ce le‐a epuizat pe cele vechi. Este drept însă că efectele nu sunt exclusiv
de factură pozitivă, căci imperativul de a scrie cu orice preț duce la „inflație” de
publicații și abordări inegale din punct de vedere calitativ.
Revenind însă la numărul publicațiilor și varietatea problemelor
abordate în ultimii ani, putem spune că, grație acestora, subiectul se află în plin
proces de maturizare. Autorii implicați operează simultan cu categorii multiple,
de natură conceptuală (teoretică), cronologică, spațială și socială, astfel încât
temele analizate beneficiază de abordări complexe, pe alocuri chiar sofisticate,
Aspecte de viaţă cotidiană la curţile boiereşti din Țara Românească și Moldova 215

din punct de vedere metodologic. Dacă pentru o vreme rezultatele cercetărilor
s‐au concentrat în jurul unor reviste de antropologie istorică și de istorie
socială, în ultimii ani domină mai curând o tendință de dispersare a
contribuțiilor. În mod firesc, au urmat și primele lucrări de sinteză, care să
servească mai departe drept model de analiză și bază de referință pentru
discuții teoretice1.
Totuși cele mai multe preocupări, inclusiv sintezele abia invocate, se
concentrează asupra ultimelor două secole din ceea ce se numește astăzi
„epocă modernă timpurie”2, iar această particularitate vine să sugereze că
temele care dau consistență conceptului de „viață cotidiană” sunt greu de
discutat în raport cu secolele anterioare. Determinantă în acest caz este,
desigur, combinația dintre structura de conținut și numărul izvoarelor relevante
păstrate, căci acestea devin tot mai puține pe măsură ce coborâm în timp, către
începuturile societății medievale românești.
Există totuși soluții și pentru situațiile de acest fel. În ultima vreme, mai
des întâlnită este aceea oferită de schimbarea perspectivei din care istoricul
observă trecutul. Ea echivalează cu re‐interpretarea surselor deja cunoscute,
grație aplicării unei metode sau „grile de lectură” noi, în cadrul proceselor de
analiză și sinteză. Pe aceasta, istoricul o împrumută de regulă dintr‐un domeniu
de cercetare învecinat, așa cum este cel al științelor sociale (sociologia,
antropologia, economia). Alteori însă este vorba despre demersuri mai puțin
savante din punct de vedere epistemologic; pentru a fi umplute unele „pete
albe” istoriografice este nevoie de multă stăruință și de corelarea informațiilor
extrase din mai multe categorii de izvoare. Așa cum a remarcat unul dintre
specialiștii genului, de multe ori responsabilă pentru absența unor teme din
istoriografia autohtonă nu este atât lipsa izvoarelor, cât mai ales o prejudecată,
respectiv „mitul documentelor puține sau inexistente”3, care funcționează ca
un factor de descurajare pentru mulți cercetători.
Contribuția de față se înscrie pe linia de optimism pe care o emană
convingerile epistemologice tocmai citate. Ideea sa centrală a luat naștere în
cursul anilor de elaborare a unei disertații doctorale, ale cărei obiective au vizat

1
Vezi Dan Horia Mazilu, Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din viața privată, Polirom, Iași,
2003 (trebuie subliniat totuși că lucrarea se bazează în principal pe izvoare narative și se
concentrează asupra vieții private, în sensul Școlii franceze de la „Analles”, motiv pentru care
aspectele „publice” ale vieții private au fost scoase din discuție); Constanța Vintilă–Ghițulescu,
Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750‐
1860, Humanitas, București, 2015; Ibidem, ediția a II‐a, Humanitas, București, 2017.
2
Vezi Bogdan Murgescu, O alternativă la periodizarea tradițională. Epoca modernă timpurie, în
Studii și Articole de Istorie, LXVI, 2001, pp. 5‐18.
3
Constanța Vintilă–Ghițulescu, Patimă și desfătare, ediția a II‐a, p. 12.
arhitectura şi funcţiile reşedinţelor boiereşti din secolele XIV‐XVI. Teza

respectivă ne‐a pus în situația de a investiga în mod sistematic diverse categorii
de izvoare, scrise şi arheologice, dar și de a le corela, pentru a le aduce la un
numitor comun din punct de vedere interpretativ. Această metodologie de
lucru, „clasică” în esența sa, ne‐a condus la plăcuta surpriză de a descoperi o
serie întreagă de amănunte, care ilustrează diverse aspecte de viaţă cotidiană
ale locuitorilor acestor complexe. La vremea respectivă obiectivele noastre erau
totuși altele, așa că am preferat să adunăm și să conservăm datele în cauză,
pentru o analiză ulterioară. Cu timpul, volumul informațiilor a crescut, astfel
încât ceea ce părea a fi inițial doar un apendice al temei principale a început să
capete consistența unui subiect de sine‐stătător. Mai mult decât atât, aceeași
trecere a timpului ne‐a permis să reflectăm asupra lui și din punct de vedere
euristic, pentru a încerca să găsim eventuale căi noi, prin care să extindem
cunoștințele actuale.
Pornind de pe aceste baze, rândurile care urmează își propun să
sistematizeze informațiile pe care le‐am extras din izvoare și să le concentreze
într‐un inventar al temelor de discuție aferente. Ele vor începe să dea
consistența necesară unei perspective analitice care poate să se adauge celor
deja existente. Este vorba despre a cunoaște în detaliu oamenii și activitățile pe
care le desfășurau în punctele nodale ale spațiului medieval, acolo unde se
concentrau decidenții importanți și acțiunile lor: curțile și cetățile domnești,
curțile boierești, reședințele episcopale și marile mănăstiri, orașele și târgurile.
Evident, date fiind preocupările noastre anterioare, ne vom opri doar asupra
unuia dintre elementele componente ale acestei liste, cel reprezentat de
reședințele boierești.
Casele și curțile boierilor se vor afla așadar în centrul atenției noastre.
Totuși, nu ele vor deține prim‐planul discuției, întrucât nu ne vom ocupa nici de
materialitatea lor, nici de viața materială a stăpânilor. Reședințele ne vor
interesa mai curând din postura lor de spații sociale, „ocupate” sau „umplute”
cu activitate umană4. Cu alte cuvinte, accentul va fi pus pe oamenii pentru care
reședința boierească servea drept locuință, loc de muncă sau loc de întâlnire. În
consecință, personajele principale vor fi oamenii și preocupările lor cotidiene,
rezultate din interacțiunea reciprocă în cadrul a ceea ce numim „mediu social”
sau din interacțiunea lor cu mediul înconjurător.
Scopul final al contribuției noastre este acela de a demonstra
potențialul surselor și de a stimula astfel adâncirea investigațiilor. Prin urmare,

4
Despre conceptul de „spațiu social” pe care îl utilizăm aici, vezi Henri Lefebvre, Space: Social
Product and Use Value, în Idem, State, Space, World: Selected Essays (editori: Neil Brenner și
Stuart Elden), University of Minnesota Press, Minneapolis, London, 2009, pp. 186‐187.

urmărim mai curând să deschidem un front de lucru, decât să oferim judecăți
care se doresc a fi definitive. Din aceste motive, vom însoți unele dintre
subiectele discutate de sugestii menite să adâncească sau să completeze
înțelegerea lor ca teme de sine‐stătătoare, iar în final vom schița o metodă de
abordare a surselor care ar putea augmenta cazuistica pe care o utilizăm astăzi
ca bază de referință.

Politică și guvernare
Indiferent de epoca la care ne referim, boierii din Țările Române au fost
în primul rând elite politice, implicate în luarea celor mai importante decizii
care țineau de conducerea statului, fie alături de domnie, fie în sens opus
voinței acesteia din urmă. În consecință, reşedinţele lor au atras în mod firesc
vizitatori angrenați într‐un fel sau altul în sfera activităților „publice”, specifice
actului politic de guvernare. Intrau în aceste categorii domnitorii, supușii de
rând, aliaţii politici, rudele, călătorii străini sau chiar comandanţii oştilor străine,
prezente temporar în cele două principate.
Vizitele domnitorilor sunt reflectate în special de actele interne de
cancelarie. De pildă, la 5 iunie 1494, Vlad Călugărul se afla în satul Ruşii
Logofătului5, la reşedinţa jupanilor Mihail şi Chirtop6, de unde emitea un hrisov.
La 31 ianuarie 1496, Radu cel Mare folosea în același scop reședința din
Craiova7 a jupanilor Neagoe8 şi Barbul banul9. În toamna anului 1509, îl găsim
prezent la Borăşti pe Mircea voievod, fiul lui Mihnea cel Rău; la câteva zile
distanță una de cealaltă, respectiv la 29 octombrie10 și 3 noiembrie11, el emitea
de aici două hrisoave. Din alte acte similare, emise între anii 1511‐1520, știm că
în acest din urmă sat se aflau reşedinţele jupanilor Radu logofăt şi Albul
postelnic12. La 20 martie 1542, un alt hrisov îl plasează pe Radu Paisie la Coiani,
unde funcționa în epocă reședința Anei „băneasa”, bunica viitorului domn Radu

5
DRH, B, vol. 1, 1247‐1500 (editori: Petre P. Panaitescu şi Damaschin Mioc), EARSR, Bucureşti,
1966, p. 408, nr. 249.
6
DRH, B, vol. I, p. 228, nr. 135, p. 241, nr. 145, pp. 369‐370, nr. 230.
7
DRH, B, vol. I, p. 428, nr. 246. Vezi și Laurenţiu Rădvan, Observații privitoare la evoluția Craiovei
în secolele XV‐XVII, în Historia Urbana, 12, 2004, pp. 97‐99; Idem, Orașele din Țările Romane în
Evul Mediu (sfârșitul sec. al XIII‐lea – începutul sec. al XVI‐lea), EUAIC, Iași, 2011, pp. 277.
8
DRH, B, vol. I, p. 245, nr. 148, p. 250, nr. 150.
9
DRH, B, vol. II, 1501‐1525 (editori: Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu), EARSR, Bucureşti,
1972, p. 18, nr. 5, p. 25, nr. 9, p. 227, nr. 110.
10
DRH, B, vol. II, p. 138, nr. 64.
11
DRH, B, vol. II, p. 140, nr. 65.
12
DRH, B, vol. II, p. 174, nr. 82; DRH, B, vol. II, p. 185, nr. 89; DRH, B, vol. II, p. 377, nr. 194.
Şerban13. Tot pe Radu Paisie îl găsim, la 17 iunie 1537, în satul Cornăţeni, de
unde emitea un alt document14; satul adăpostea reşedinţa boierului Vintilă fost
mare vornic15, membru al sfatului domnesc la acea dată. În fine, la 25 iulie
1557, Pătraşcu cel Bun se afla la Brâncoveni, de unde emitea un hrisov de
întărire fiilor lui Ţalapi logofăt pentru o ocină din Cocoşani16; din alte acte,
reiese că aici îşi avea reşedinţa în această epocă jupanița Calea, bunica lui
Danciul din Brâncoveni și străbunica lui Matei Basarab17.
Exemplele trecute în revistă până aici ne indică clar faptul că domnitorii
epocii poposeau destul de frecvent la curțile boierilor, iar prezența lor antrena
cu sine deplasarea întregului sfat domnesc și cel puțin a unei părți din
personalul cancelariei. Curtea domnească pare să își fi desfășurat astfel rutina
zilnică, cu întreaga sa pompă și varietate de preocupări. De altfel, în sprijinul
acestei ultime concluzii mai vin câteva surse, care detaliază până la un punct
spectrul acestor preocupări, trecute sub tăcere de cele discutate anterior.
La 14 [februarie/martie] 1455 Alexandru al II‐lea (Alexăndrel) se afla în
satul Bănila, din nordul Moldovei, pentru a se întâlni cu câțiva nobili poloni,
veniți din Rusia Roşie şi Podolia. Cu acest prilej, domnul a depus jurământ de
credinţă față de regele polon, iar cele două părți și‐au asumat angajamentele
obișnuite contractelor de tip vasalic18. În Bănila, însă, se afla foarte probabil
reşedinţa lui Stanciu pârcălabul, unul dintre boierii credincioşi ai tânărului
domn. Deducem acest lucru dintr‐un act emis în anul 1555, care îl arătă pe

13
DRH, B, vol. VII, 1571‐1575 (editori: Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu), EARSR,
Bucureşti, 1988, p. 153, nr. 116. Pentru detalii genealogice, vezi Elie Nicolescu, Din descendenţa
Craioveştilor, în Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie, IX, 1903, pp. 202‐203; Nicolae
Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (secolele XIV‐XVII),
Editura Enciclopedică Română, București, 1971, pp. 74‐76, 94‐95.
14
DRH, B, vol. IV, 1536‐1550 (editor: Damaschin Mioc), EARSR, Bucureşti, 1981, p. 50, nr. 38.
15
DRH, B, vol. III, 1526‐1535 (editor: Damaschin Mioc), EARSR, Bucureşti, 1975, p. 209, nr. 133.
16
DRH, B, vol. V, 1551‐1565 (editori: Damaschin Mioc şi Marieta Adam Chiper), EARSR, Bucureşti,
1983, p. 110, nr. 99.
17
Grigore Tocilescu, 534 documente istorice slavo‐române din Țara Românească și Moldova
privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346‐1603, Cartea Românească, București, pp. 369‐370, nr.
370; DRH, B, vol. VI, 1566‐1570 (editori: Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu), EARSR,
Bucureşti, 1985, p. 98, nr. 77, p. 309, nr. 252, p. 310, nr. 253. Pentru detalii genealogice, vezi I. C.
Filitti, Banatul Olteniei și Craioveștii, extras din Arhivele Olteniei, Scrisul Românesc, Craiova, 1931,
pp. 39‐45; Victor Brătulescu, Danciul vornicul, tatăl lui Matei Basarab și sol al lui Mihai Viteazul,
în Ardeal, în Mitropolia Ardealului, XI, 1966, nr. 1‐3, pp. 170‐175; Nicolae Stoicescu, Dicționar al
marilor dregători, pp. 49‐51.
18
Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, Viața
Românească, Iaşi, 1932, p. 769. Pentru detalii, vezi Nicolae Grigoraș, Țara Românească a
Moldovei până la Ștefan cel Mare (1359‐1457), Junimea, Iași, 1978, pp. 188‐189; Veniamin
Ciobanu, Țările Române și Polonia, secolele XIV‐XVI, EARSR, 1985, pp. 59‐61.

acelaşi Stanciu pârcălab ca fiind strămoşul diplomatului Avram din Bănila şi,
totodată, purtător, el însuși, al numelui „Banilovschi”19.
Tot în mediul rezidențial boieresc pare să se fi desfășurat un alt
„eveniment politic”: uciderea lui Bogdan al II‐lea de către Petru Aron. Izvoarele
epocii afirmă că asasinatul a avut loc în satul Reuseni, pe Şomuz20, însă nu ne
spun și ce anume se afla în acel sat sau de ce a poposit domnul acolo.
Răspunsurile necesare au fost date de Leon Șimanschi, care a plasat acolo una
dintre reşedinţele boierului Şteful Cernătescu. Aceluiași istoric îi datorăm și
clarificarea contextului mai larg al evenimentului. A ieșit astfel la iveală faptul
că vizita lui Bogdan II la Reuseni a avut loc după ce domnul a participat la o
nuntă, în satul învecinat Mereşti. Acolo se afla o altă curte, care aparținea unui
unchi al lui Petru Aron, boierul Bratu21, iar domnul fusese invitat să participe la
nuntă de către acesta din urmă22. Avem aici un indiciu puternic în sprijinul
concluziei că cele două reședințe boierești au oferit în epocă „scenele” și
„decorurile” pentru desfășurarea unei drame politice cu cel puțin două „acte”:
cel al complotului și cel al asasinatului.
Este adevărat totuși că aceste ultime cazuri discutate fac referire mai
curând la fapte cu un caracter excepțional, motiv pentru care încap mai greu în
sfera noțiunii de „rutină”. Din fericire, documentele interne ale Țării Românești
ne ajută mai mult în acest sens, oferindu‐ne câteva exemple autentice de
activități de rutină ale domnilor și anturajelor acestora. Astfel, la 4 iulie 1557,
Pătraşcu cel Bun se afla în satul Drăgoeşti, pe valea Oltului, unde judeca o
pricină între Ivan logofăt, Costea banul şi Neguita, pe de o parte, respectiv
Velica şi Detco, ginerele lui Radu logofăt, de cealaltă parte. Judecata nu s‐a
rezumat la audierea celor două părți implicate, ci a impus și administrarea
probei cu martori, motiv pentru care domnul a luat mărturii de la un număr de
12 boieri jurători: „ci am dat domnia mea lui Ivan și Neguita şi Costea 12 boieri

19
I. C. Miclescu‐Prăjescu, Boieri moldoveni din veacul al XV‐lea: Stanciu pârcălab de Hotin şi
Stanciu Marele, extras din Revista Istorică Română, VII, 1937, pp. 9‐10; Angelica Mihaela Ursache,
Un diplomat moldovean din secolul al XVI‐lea: Avram din Bănila, în vol. Istorie și civilizație.
Profesorului C. Cihodaru la a 80‐a aniversare (editori: Ion Toderașcu și Ioan Agrigoroaiei), EUAIC,
Iași, 1988, pp. 183‐194.
20
Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei (editor: Petre P. Panaitescu), ESPLA, București, 1955,
p. 82; Cronicile slavo‐române publicate de Ioan Bogdan (editor: Petre P. Panaitescu), EARPR,
București, 1959, pp. 15, 49, 61, 70; Nicolae Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii
până la 1601 și de la 1709 la 1711 (editori: Constantin A. Stoide, I. Lăzărescu și G. Ivănescu),
Junimea, Iași, 1976, p. 104.
21
Leon Şimanschi, O cumpănă a copilăriei lui Ştefan cel Mare: Reuseni, 15 octombrie 1451, în
Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie din Iași, XIX, 1982, pp. 190‐191, 194‐195.
22
Ilie Minea, Informaţiile româneşti ale cronicii lui Jan Długosz, Viața Românească, Iaşi, 1926, p. 43.
și i‐au adus și au jurat înaintea domniei mele în satul Drăgoeşti, lângă Olt”23.
Știm însă din alte surse că acolo rezida logofătul Radu, socrul lui Detco24 și
cuscrul domnului totodată25, ceea ce ne induce concluzia că judecata a avut loc
chiar la curtea acestui mare boier. Merită să fie reținut de asemenea că actul de
întărire primit de partea câştigătoare a fost emis de cancelaria domnească din
acelaşi sat Drăgoeşti. Prin urmare, avem de‐a face cu un izvor valoros, care
aruncă lumini multiple asupra subiectului nostru. Pe de o parte, ne îngăduie să
întrevedem dimensiunile interacțiunii umane care avea loc odată cu prezența
domnului la o astfel de reședință; pe de altă parte, evidențiază unele dintre
avantajele găzduirii domnului de către stăpânul locului: membrii familiei sale
extinse au beneficiat de o judecată rapidă și lipsită de cheltuielile suplimentare
pe care le‐ar fi reclamat deplasarea până la reședința temporară a domnului.
La 30 septembrie 1597, Mihai Viteazul se afla la curtea boierilor Buzeşti
din Cepturoaia26. De aici, el emitea un hrisov prin care întărea mănăstirii
Coşuna satul Radovanul, în urma judecării unei pricini între călugări şi un
locuitor din același sat27. Din text pare să rezulte că judecata propriu‐zisă a fost
făcută tot cu acest prilej. Dacă lucrurile au stat astfel, atunci dispunem de un al
doilea caz în care o reședință boierească a servit drept scaun domnesc de
judecată. Evident, evenimentul a impus reunirea acolo atât a sfatului domnesc,
cât și a părților împricinate.
Dincolo de concluziile formulate deja punctual, desprindem și una cu
caracter mai general: reședințele boierești trebuie să își găsească locul în cadrul
conceptului de „domnie itinerantă”28, pe care îl folosim pentru a descrie modul

23
DRH, B, vol. V, p. 101, nr. 93.
24
DRH, B, vol. V, p. 91, nr. 84, p. 212, nr. 195.
25
Ion Radu‐Mircea, Un neam de ctitori olteni: boierii Drăgoești, în Revista de Istorie Bisericească,
I, 1943, nr. 1, pp. 70‐71.
26
Despre reședință și componentele sale, vezi P. V. Năsturel, Biserici, mănăstiri și schituri din
Oltenia, în Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie, XII, 1911, nr. 2, pp. 313‐314; Cristian
Nicolae Apetrei, Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV‐XVI, Istros,
Brăila, 2009, pp. 128, 192‐194.
27
DRH, B, vol. XI, 1593‐1600 (editori: Damaschin Mioc, Ştefan Ştefănescu, Marieta Adam,
Constantin Bălan, Maria Bălan, Saşa Caracaş, Ruxandra Cămărăşescu, Olimpia Diaconescu şi
Coralia Fotino), EARSR, Bucureşti, 1975, p. 300, nr. 225.
28
Pentru accepțiunile date acestui concept în istoriografia occidentală, vezi Karl Leyser, Ottonian
Government, în The English Historical Review, 96, 1981, nr. 381, pp. 721‐753; John W. Bernhardt,
Itinerant Kingship and Royal Monasteries in Early Medieval Germany, c. 936‐1075, Cambridge
University Press, Cambridge, 1993, p. 45; Idem, „On the Road Again”: Kings, Roads and
Accommodation in High Medieval Germany, în vol. Every Inch a King: Comparative Studies on
Kings and Kingship in the Ancient and Medieval Worlds (editori: Lynette Mitchell și Charles
Melville), Brill, Leiden, Boston, 2013, pp. 303‐324; Rosamond McKitterick, A King on the Move:
The Place of an Itinerant Court in Charlemagne’s Government, în vol. Royal Courts in Dynastic

de guvernare folosit de domni în primele două secole de existență a statelor
medievale românești. Cu alte cuvinte, monarhii epocii guvernau și administrau
țara parcurgând itinerarii interne în care regăsim atât orașe sau târguri, curți și
mănăstiri domnești, cât și curți boierești. Este drept că sursele existente par să
favorizeze în acest sens cazul Țării Românești, însă există o explicaţie pentru
această situaţie. Responsabilă trebuie să fi fost starea diferită a reşedinţelor
domneşti din cele două principate: în această epocă, ele erau mai numeroase în
Moldova, motiv pentru care, în mod firesc, domnii de aici apelau mai rar la cele
ale boierilor29.
Prezența altor boieri și a supușilor de rând. Cazurile citate dau
consistență unei componente a vieții cotidiene pe care o constatăm a fi fost
încărcată cu valențe publice, aferente exercitării puterii politico‐administrative.
Aceasta este totuși o concluzie care urmează în mod firesc, dacă avem în
vedere că responsabilă pentru acest gen de activități a fost domnia, prin simpla
ei prezență. Situația boierilor cu dregătorii ne poate servi însă ca argument în
favoarea ideii că astfel de preocupări erau parte a vieții cotidiene și fără ca
autoritatea centrală să fie de față. Aceasta pentru că în lipsa unor instituții bine
conturate, respectiv a unor clădiri sau sedii permanente dedicate funcționării
acestora, este firesc să presupunem că dregătorii își exercitau atribuțiile mai
ales din reședințele proprii. Iar bănuiala se transformă repede în ipoteză de
lucru, căci există surse care să o potențeze.
Un astfel de caz avem înregistrat la 22 iulie 1569, când Dobromir, mare
ban al Craiovei, aflat la curtea de la Stăneşti a strămoşilor soţiei sale, Vilaia30,
întărea preotului Ioica din Tismana ocinile pe care acesta le cumpărase în satele

States and Empires: A Global Perspective (editori: Jeroen Duindam, Tulay Artan și Metin Kuntpp),
Brill, Leiden, Boston, 2011, pp. 145‐147; David Durand‐Guédy, Ruling from the Outside: A New
Perspective on Early Turkish Kingship in Iran, în vol. Every Inch a King, pp. 326‐342; Jennifer R.
Davis, Charlemagne’s Practice of Empire, Cambridge University Press, Cambridge, 2015, p. 323.
29
Vezi itinerariile lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș și cele ale Movileștilor, reconstituite de Maria
Magdalena Székely, Itinerarii domneşti: Petru Rareş, în Anuarul Institutului de Istorie „A. D.
Xenopol”, Iaşi, XXVIII, 1991, pp. 285‐299; Liviu Pilat, Itinerariile lui Ştefan cel Mare, în vol. Ştefan
cel Mare şi Sfânt. Atlet al credinței creştine (editori: Maria Magdalena Székely și Ştefan S.
Gorovei), Muşatinii, Putna, 2004, pp. 481–498; Mihai‐Bogdan Atanasiu, Itinerariile Movileștilor, în
Movileștii. Istorie și spiritualitate românească, vol. II, Ieremia Movilă. Domnul. Familia. Epoca
(editor: Înalt Prea Sfințitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților), Sucevița, 2006, pp. 315‐
365.
30
Carmen Laura Dumitrescu, Anumite aspecte din pictura pronaosului bisericii Stănești–Vâlcea și
semnificația lor, în SCIA‐AP, 16, nr. 2, 1969, p. 215; D. Bălașa, Dobromir marele ban al Craiovei
(1568‐1583). Pagini din istoria Banatului Olteniei, în Mitropolia Olteniei, XII, 1960, nr. 1‐2, pp. 24,
33; Dan Pleșia, Marele ban Dobromir și neamul său, în AG, IV (IX), 1997, nr. 1‐2, p. 179. Despre
reședință, vezi Cristian Nicolae Apetrei, Reședințele boierești, pp. 137‐138, 172‐173, 219, cu
bibliografia.
Negoeşti şi Ohăbiţa. În final, actul cuprinde o listă cu boieri, care este de
asemenea de interes: „Astfel și martori am pus eu, boierii bătrâni de la Jiu: mai
întâi Pătru din Livezi și Hamza din Crețești și Dajul logofăt și Dragomir din
Slăvilești și Stroe din Tomeni și Calotă postelnic din Cle[ja]ni și Nicula logofăt și
Stanciul Tătărăscul logofăt și Barbul postelnic și Tatomir postelnic și Neagoe
vătaful marelui ban de la curte”31. Se poate observa că atât structura listei, cât
și locul ei în formularul diplomatic imită protocolul actelor domneşti, ceea ce
înseamnă că numele boierilor indicați ca martori aparțineau în fapt celor care
alcătuiau sfatul marelui ban32. Prin urmare, întreaga curte a marelui ban s‐a
reunit la reşedinţa boierească de la Stăneşti, pentru a rezolva chestiuni ce
țineau de atribuțiile specifice dregătoriei. Pe acestea din urmă nu le putem
identifica în totalitate, dar este cert că unele dintre ele au fost exercitate în
raport cu nevoile unor locuitori din regiune, care au fost de asemenea prezenți
la curtea din Stănești.
Detalii asemănătoare găsim și în actele care atestă utilizarea caselor și
curților boierești ca locuri de adeverire. Este vorba mai ales despre reședințele
dregătorilor aflați în funcție, în care se reuneau vânzătorii și cumpărătorii de
ocini, pentru a obține zapisurile adeveritoare, atât de necesare pentru
redactarea actelor domnești de întărire a dreptului de stăpânire. De exemplu,
în 1576, Clanţa vătaf din Urecheani emitea un astfel de zapis de mărturie din
chiar satul său de reședință, Urecheani33; în regestul unui suret din 1581, un
boier Flondor (vătaf?) invoca și el încheierea „înnainte scaunului lui” a unei
tranzacții cu ocini din satul Petrileşti, pe Valea Albă34; despre o vânzare de ocini,
datată post 1583, ni se spune că s‐a petrecut „din scaunul lui Andreica vătaf din
Muşeteşti”35; iar o altă tranzacție, databilă în octombrie 1593, a avut loc „de la
scaunul lui Beleci vătah”, în Beliceni36.
Documentele de acest tip ne mai oferă o informație utilă. Pe lângă cele
două părți implicate în astfel de tranzacții, la curțile dregătorilor erau prezenți și
alt fel de participanți. Este vorba despre martorii adeveritori, ale căror nume
erau consemnate doar parțial, în măsura în care aparțineau unor persoane
respectabile din împrejurimi: „Și au fost și Lăchindeci din Orboșcani, și dinaintea
lui Andrei din Stețcani, și dinaintea lui Andronec de acolo, și dinaintea lui Hârea
din Tăuri, și dinaintea lui Petrica din Seveni, și dinaintea lui Gavril de acolo, și

31
DRH, B, vol. VI, pp. 192‐193, nr. 157.
32
Vezi Ștefan Ștefănescu, Bănia în Țara Românească, Editura Științifică, București, 1965, pp. 171‐173.
33
DRH, A, vol. VII, 1571‐1584 (editor: Ioan Caproșu), EAR, București, 2012, p. 165, nr. 128.
34
DRH, A, vol. VII, p. 495, nr. 410.
35
DRH, A, vol. VII, p. 613, nr. 505.
36
DRH, A, vol. IX, 1593‐1598 (editori: Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina
Checu și Sorin Grigoruță), EAR, București, 2014, p. 63, nr. 55.

dinaintea lui Sima din Tăuri și dinaintea lui Hilip de acolo și dinaintea multor
oameni buni de mai sus, din sus și din jos”37. Este drept totuși că prezența
acestora din urmă nu era chiar o regulă generală. De exemplu, câțiva ani mai
târziu, Cârstea mare vornic emitea o carte de mărturie în urma unei alte vânzări
făcute „înaintea mea în curtea mea din Iaşi”, dar în fața marelui dregător nu s‐
au prezentat decât cumpărătorul și vânzătorii38.
Ne sunt cunoscute și situații în care astfel de tranzacții au fost ceva mai
complicate. Un act emis în Țara Românească la 15 februarie 1571 sugerează, de
pildă, parcurgerea mai multor etape. Documentul a fost redactat în casa din
Bucureşti a marelui ban Dobromir și a consemnat vânzarea unui sat către
același dregător, de către Neacşa logofeteasa şi nepotul ei, Radu Bidiviul
postelnic din Drăgoești39. Mai întâi a fost perfectată învoiala între cele două
părți, de față fiind mai mulți martori: „Și la aceasta tocmeală și vânzari nostră,
fost‐au boiari na ime: Dejul logofătul de Glum, Vladul logofătul de Olănești,
Drăgoi vătah ot Tutăniști, Bran de Miroși, Ban vătahul de Livezi, Rădăcină ot
Coțofeni, Stan ot Șimonești. Și se‐au vândut acest satu ci iaste mai sus‐scris de
deplină bunăvoe și de înnaintea acestor boiari și mulți megiiași câți se‐au
tăîmplatu în cetati în Bucuriști.” Plata propriu‐zisă s‐a făcut însă separat, căci
vânzătorii nu au fost implicați direct, iar martor adeveritor nu a fost decât un
singur personaj: „Mărturii au fost și au numărat banii: Vladul logofătul de
Olănești as[pri] 60000 și mi‐au datu în mâna mea și i‐am dus Vladul logofătul în
mâna logofitesei de în Drăgoiști”. În consecință, acest Vlad logofăt din Olănești
pare să fi fost omul de încredere al boierilor din Drăgoiești, folosit mai întâi ca
martor al tranzacției, apoi ca martor și intermediar al plății. El trebuie să fi
revenit și a treia oară la reședința banului Dobromir, căci era obligatoriu să
reintre în posesia propriului înscris pe care îl încredințase marelui dregător, la
primirea banilor. Desigur, recuperarea „mărturiei” personale nu a fost posibilă
decât în contrapartidă cu predarea zapisului de vânzare, emis de patronii săi din
Drăgoești. Mai departe, din ambele înscrisuri au fost extrase excerptele
relevante, care au fost juxtapuse de către Negoiță logofăt, autorul
documentului redactat în casa banului Dobromir, după cum rezultă din stilul
eclectic al acestuia din urmă40. Așadar, autoritatea domnească în acest caz a

37
DRH, A, vol. IX, p. 63. nr. 55
38
Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, vol. II, Documente slavo‐române (1433‐1633), Dacia,
Iași, 1907, pp. 10‐11.
39
DRH, B, vol. VII, p. 10, nr. 9. Vezi și DRH, B, vol. VII, p. 53, nr. 24, prin care marele ban Dobromir
obține întărirea dreptului de stăpânire din partea domnului Alexandru al II‐lea Mircea.
40
Se pot împăca astfel datările contradictorii care au fost propuse în locul văleatului original
(1675), care este greșit în mod evident. Vezi Ion Radu‐Mircea, Un neam de ctitori olteni, p. 86,
care a propus intervalul 1571‐1574; Ion Ionașcu, Documente privitoare la Oltenia și județul Olt, în
fost reprezentată în aparență de Neagoe logofăt, personaj identic probabil cu
viitorul mare logofăt omonim, cel care ocupa atunci poziția a doua sau chiar a
treia în ierarhia cancelariei domnești41. Totuși nu este nici o îndoială că
adevărata autoritate a exercitat‐o de fapt marele ban, în casa căruia s‐au
petrecut aceste episoade42.
Situația descrisă nu pare să fi fost una chiar excepțională. Câțiva ani mai
târziu, la 10 februarie 1578, o întâlnim din nou, avându‐i ca protagoniști pe
Sibiu logofăt, în postura de cumpărător, și pe Barba, fiica lui Barbul vornicul, în
postura de vânzător. Obiectul tranzacției l‐a constituit jumătate din satul
Mușetești, împreună cu toți vecinii din sat. Grație unei însemnări lăsate pe
spatele hrisovului domnesc de întărire, deducem că tranzacția s‐a desfășurat în
cel puțin două etape. O cunoaștem însă numai pe cea din urmă, care a avut loc
„în casa lui Eftimie logofătul”. Atunci, cei 16000 aspri cât reprezentau
contravaloarea bunurilor achiziționate, au fost plătiți în prezența mai multor
martori, de un personaj numit „Mihai grecul”43. În persoana acestuia, ca și în
cazul precedent, putem să vedem un om de încredere sau o slugă a marelui
dregător, trimisă pentru a finaliza o înțelegere perfectată anterior, poate într‐
un context diferit.
Autoritatea domnească este totuși un concept destul de „elastic” atunci
când încercăm să explicăm acest fenomen cu multiple implicații juridice și
sociale, recurent la reședințele boierilor cu dregătorii. Cât de „cuprinzător”
putea fi el ne lasă să întrevedem un alt document, redactat în Moldova, la 21
ianuarie 1588. Potrivit acestuia, câțiva săteni din Roșiori și‐au vândut ocinile
unui consătean, iar tranzacţia a avut loc în prezenţa mai multor martori
adeveritori, indicați individual, care s‐au adunat în satul vecin Bărboşi, la curtea
unui personaj feminin: „[…] au venit toți la Bărboși, în curtea Drăguței, nepoata
lui pan Gavril pârcălab de Neamț”44. Însă precizarea din urmă nu a fost
considerată suficient de acoperitoare din perspectivă juridică, așa că scriitorul
actului s‐a grăbit să adauge: „Și a fost la aceasta, Ionașco, fiul panului Gavril
pârcălab de Neamț și sluga panului Gavril pârcălab, Ivanco diac”. Toată lumea
se raporta, așadar, la autoritatea pârcălabului de Neamț, chiar dacă acesta din

Arhivele Olteniei, XIV, 1935, p. 107, nota 2 și Dan Pleșia, Marele ban Dobromir și neamul său, în
AG, IV (IX), 1997, nr. 1‐2, p. 183, nota 35, care au optat pentru anul 1569; respectiv DRH, B, vol.
VII, p. 10, nr. 9, în care editorii au optat pentru anul 1571.
41
Nicolae Stoicescu, Lista dregătorilor din sfatul domnesc al Țării Românești în secolele XV‐XVII, în
SMIM, IV, 1960, p. 569.
42
Vezi și comentariile lui Ion Radu‐Mircea, Un neam de ctitori olteni, p. 75.
43
DRH, B, vol. VIII, 1576‐1580 (editori: Damaschin Mioc şi Ioana Constantinescu), EAR, Bucureşti,
1996, p. 182, nr. 114.
44
DRH, A, vol. VIII, 1585‐1592 (editor: Ioan Caproșu), EAR, București, 2014, pp. 287‐288, nr. 238.

urmă nu pare să fi fost de față. Rezultă de aici că autoritatea domnească
încredințată dregătorului local putea fi la rândul său delegată. Este clar totuși că
nu a fost suficientă în acest sens doar prezența diacului Ivanco, sluga
pârcălabului de Neamț, deși el este cel care pare să fi redactat documentul aflat
în discuție. Poziționarea diacului în urma fiului marelui dregător ne arată în fapt
că membrii familiei erau în primul rând purtătorii respectivei autorități.
Această din urmă direcție de interpretare este încă și mai clar susținută
de conținutul unui act emis la 28 mai 1596, de cancelaria lui Mihai Viteazul.
Acesta evocă o vânzare/cumpărare care s‐a încheiat în casa unui boier fără
dregătorie. Părțile implicate au fost Stan logofătul din Săvești, respectiv
„Paraschiva, fiul lui Radu G[r]osea, nepotul lui Stănciucă din Boteni”, iar
obiectul tranzacției l‐a reprezentat o jumătate din satul Boteni: „Astfel atunci a
cumpărat Stan logofătul această ocină mai sus‐zisă de la Paraschiva și a dat
asprii, acest mai sus‐zis preț, în satul Săvești, în casele lui Radul Grosilă”45.
Reiese că înțelegerea s‐a materializat în casa celui care îi era tată vânzătorului,
un personaj despre care știm cu siguranță că nu era dregător. Autoritatea
domnească în acest caz era reprezentată prin urmare chiar de persoana
cumpărătorului, logofătul Stan din Săvești, cel care a fost foarte probabil și
autorul zapisului de mărturie care a servit drept bază juridică pentru hrisovul
domnesc de întărire.
Concluzia pe care o desprindem în finalul acestei serii este aceea că
trebuie să extindem aria obiectivelor față de care ne putem aștepta să fi
mijlocit astfel de tranzacții și să fi găzduit astfel de concentrări de oameni. Nu
doar reședințele dregătorilor în funcție sau cele ale rudelor se pretau la astfel
de interacțiuni sociale, ci și casele ori curțile părților implicate în astfel de
tranzacții, atâta vreme cât una dintre ele deținea o poziție în administrația țării.
Vizitele făcute de rude sau prieteni credem că se plasează într‐o situație
destul de apropiată, întrucât ele trebuie interpretate în „cheia” premodernă a
relațiilor de putere, menite să închege sau să consolideze familii, clanuri și
grupuri politice. Fără astfel de relații, astăzi nu ne mai putem explica
tumultoasa viață politică internă din cele două principate46. Totuși, din punct de
vedere strict metodologic, avem de‐a face cu o supoziție, căci sursele care să o
afirme răspicat ne lipsesc.

45
DRH, B, vol. XI, p. 219, nr. 171.
46
Vezi Paul Cernovodeanu, Clanuri, familii, autorități, puteri. Țara Românească, secolele XV‐XVII,
în AG, I (VI), 1994, nr. 1‐2, pp. 77‐86; Ștefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorități, puteri.
Moldova, secolele XV‐XVII, în AG, I (VI), 1994, nr. 1‐2, pp. 87‐93; Maria Magdalena Székely,
Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, în AG, IV (IX), 1997, nr. 1‐2, pp. 98‐
102, 108‐111; Violeta Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Țara Românească în
secolul al XVII‐lea, Meridiane, București, 2003, pp. 36‐59.
Iată însă că un izvor epigrafic vine să arunce o rază de lumină în această
direcție. Pe zidurile bisericii din Bălinești, unul dintre cercetătorii monumentului
a descifrat o inscripție din anul 1598, care atestă vizitarea lăcașului de cult de
către două personaje: Ieremia fost logofăt şi Grecul47. Așadar, avem de‐a face
pe de o parte cu paraclisul curții marelui logofăt Ioan Tăutu, care continua să
funcționeze ca atare la finele secolului al XVI‐lea, pentru urmașii marelui
dregător48; iar de cealaltă parte, cu două personaje care nu făceau parte din
descendența directă a marelui dregător49. Legătura dintre cele două părți pare
să fi fost în schimb cancelaria domnească, pe care au deservit‐o vreme
îndelungată atât unii, cât și ceilalți. În cazul lui Ieremia, personaj greu de
identificat50, avem de‐a face în mod evident cu un fost logofăt, probabil un
boier bătrân retras de la curtea domnească. El pare să fi fost însoțit de o rudă
mai tânără, care îi va fi preluat, poate, slujba51. În privința familiei Tăutu,
transmiterea slujbei în familie este evidentă, căci Ioan Tăutu al II‐lea, nepotul
de fiu al celui dintâi Ioan Tăutu, a urmat aceeași carieră de logofăt al curții
domnești, precum bunicul52. Să adăugăm că este puțin probabil ca inscripția să
fi fost făcută fără știrea familiei Tăutu; ci, mai curând, ca urmare a unei mărunte
danii făcute lăcașului său de cult, iar în final vom avea o imagine relativ clară a
situației. Aceasta ne sugerează două familii boierești pentru care curtea

47
Ştefan S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, LII, 1976, nr. 1‐2, p. 118.
48
DIR, A, veacul XVII, vol. I, 1601‐1605 (editori: Ion Ionașcu, L. Lăzărescu‐Ionescu, Barbu Câmpina,
Eugen Stănescu și David Prodan), EARPR, 1952, p. 14, nr. 20; N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic
al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Direcția Patrimoniului Cultural Național,
Bucureşti, 1974, p. 58.
49
Vezi Ștefan S. Gorovei, Un tablou votiv şi o necropolă familială. Biserica logofătului Tăutu de la
Bălineşti, în Analele Putnei, XI, 2015, nr. 1, pp. 18‐22.
50
„Candidatura” lui Ieremia Băseanul este tentantă, mai ales în condițiile în care acesta a reușit
să intre în posesia unora dintre satele familiei Tăutu (vezi Mircea Ciubotaru, Un homo novus al
secolelor XVI‐XVII: uricarul Ieremia Băseanul, în AG, vol. I (VI), 1994, nr. 3‐4, pp. 8‐9; Silviu Văcaru,
Diecii Țării Moldovei în prima jumătate a secolului al XVII‐lea, Iași, 2006, pp. 45‐53). Însă, în 1598,
acesta cumula dregătoria de uricar cu cea vel vatag de Vaslui, situație care nu ar putea justifica
titlul asumat în inscripție (N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. VI, Cărți
domnești, zapise și răvașe, Editura Ministerului Instrucției, 1904, p. 141). Din actele existente
rezultă că în cancelaria domnească mai activa un personaj cu acest nume. Este vorba despre
Ieremia Zubco, descendent al boierului Iliaș Goraeț din prima treime a secolului al XV‐lea, atestat
ca diac la 13 martie 1587 (DRH, A, vol. VIII, p. 202, nr. 168), respectiv ca boier fără dregătorie, la 3
mai 1598 (DRH, A, vol. IX, pp. 465‐466, nr. 335). El ar putea fi mai curând fostul logofăt din
inscripție.
51
Acest Grecul ar putea fi pisarul sau grămăticul cu același nume pe care îl găsim atestat în
cancelaria domnească la 16 iunie 1590 (DRH, A, vol. VIII, pp. 511‐512, nr. 409).
52
Ştefan S. Gorovei, Contribuţii la genealogia familiilor Tăutu şi Callimachi, în Analele Ştiinţifice
ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, S.N., Istorie, LIX, 2013, p. 108; Idem, Un tablou
votiv şi o necropolă familială, p. 20.

domnească a furnizat mediul propice pentru închegarea unor relații bazate fără
îndoială pe diverse forme de solidaritate, în vreme ce propriile reședințe au
funcționat ca spațiu social pentru întreținerea acestor legături de‐a lungul a cel
puțin două generații.
În fine, tot în acest registru al activităților și preocupărilor cu implicații
politice ar trebui incluse și vizitele călătorilor străini. Facem această asociere
pentru că, de cele mai multe ori, sub această sintagmă au fost comasate
personaje trimise cu misiuni oficiale de alte autorități, fie ele statale, laice, fie
ecleziastice. Cazurile călătorilor autentici, plecați din proprie inițiativă, așa cum
a fost cel al francezului François de Pavie de Fourquevaux, au fost prea puține
în această epocă, pentru a ne schimba această percepție53. Ea este sprijinită, de
altfel, și de exemplele care urmează.
Primul dintre ele datează din luna iulie a anului 1557, când solul polon
Andrzej Bzicki, castelan de Chełm și companionii săi au traversat Moldova şi
Dobrogea în drum spre Istanbul. În nopţile de 18 şi 19 iulie 1557 ei au înnoptat
în două sate boiereşti54.
Cel dintâi îi aparținea marelui vornic Moţoc, iar după cum va reieși din
cele ce urmează, era chiar locul său de reședință. Satul în cauză trebuie să fi
fost fie Iacobeni55, fie Vlădeni56, ambele situate pe Jijia, la mică distanță unul de
celălalt, indiciu al faptului că la origine au făcut parte din același hotar, aflat în
posesia familiei Moțoc57. Autorul relației de călătorie, Erasm Otwinowski, nu
spune ce s‐a întâmplat acolo, exceptând faptul că, împreună cu doi dintre
companioni, a făcut de strajă cu schimbul, pentru a păzi caii. Este de crezut
așadar că stăpânul lui a fost găzduit în reședința familiei, iar însoțitorii și‐au
petrecut noaptea afară. Nu știm nici dacă marele vornic a fost de față; absența

53
N. Iorga, Les voyageurs français dans l’Orient européen. Conférences faites en Sorbonne, Boivin
et Cie, Paris, 1928, p. 28; M. M. Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, Introducere, în Călători străini
despre Țările Române, vol. III (editori: Maria Holban, M. M. Alexandrescu‐Dersca Bulgaru și Paul
Cernovodeanu), Editura Științifică, București, 1971, p. VI.
54
Călători străini despre Țările Române, vol. II (editori: Maria Holban, M. M. Alexandrescu‐Dersca
Bulgaru și Paul Cernovodeanu), Editura Științifică, București, 1970, p. 119.
55
Ştefan S. Gorovei, Donatori, răzvrătiţi şi pribegi. Incursiuni prosopografice, în vol. Istoria:
utopie, amintire şi proiect de viitor. Studii de istorie oferite Profesorului Andrei Pippidi la
împlinirea a 65 de ani (editori: Radu G. Păun și Ovidiu Cristea), EUAIC, Iaşi, 2013, pp. 19‐20.
56
Vezi DRH, A, vol. VIII, p. 432, nr. 339, din 10 iunie 1589, care arată că văduva marelui vornic,
„cneaghina Moțocoaie”, a vândut a patra parte a satului pentru suma de 350 zloți tătărești.
57
Vezi și Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, Repertoriul istoric al unităţilor
administrativ–teritoriale din Moldova (1772‐1988), Partea 1, A. Unităţi simple (Localităţi şi moşii)
3
A–O (editor: Dragoş Moldovanu), EAR, Bucureşti, 1991, p. 562 s.v. Iacobeni ; Ibidem, vol. II,
Partea a 2‐a, A. Unităţi simple (Localităţi şi moşii), P–30 Decembrie, B. Unităţi complexe (editor:
Dragoş Moldovanu), EAR, Bucureşti, 1992, p. 1320 s.v. Vlădenii5.
documentelor interne de cancelarie din anul 1557 lasă deschisă această
posibilitate. Judecând însă după cum a fost consemnat popasul și după stilul
autorului (acela de a puncta laconic aspectele bine‐cunoscute publicului său,
pentru a intra în detalii doar cu privire la cele ieșite din rutină), pare să nu fi fost
pentru prima dată când niște călători poloni tranzitau satul marelui vornic.
Faptul ar fi de altfel perfect explicabil, întrucât știm din alte surse că familia
vornicului Moțoc a întreținut legături de natură matrimonială în mediile
nobiliare polone58.
Cel de‐al doilea sat vizitat de Andrzej Bzicki și însoțitorii săi îi aparținea
pârcălabului de Neamț, Iosip Veveriţă. De data aceasta, Otwinowski spune
explicit că l‐au întâlnit în persoană pe stăpânul satului, care i‐a și ospătat59.
Rezultă de aici că polonii au fost primiți și la reședința pârcălabului, iar
judecând după traseul urmat și rapiditatea cu care au ajuns ulterior la Iași (în
numai câteva ore), aceasta trebuie să se fi aflat în satul Posadnici, pe Jijia60. Nu
știm dacă boierul moldovean și nobilul polon se cunoșteau deja și colaboraseră
în trecut, ori au început să o facă abia cu această ocazie. Dar faptul că, peste
câțiva ani, însuși pârcălabul Veveriță și‐a găsit refugiul în Polonia, pentru a‐l
însoți în pribegie pe enigmaticul pretendent domnesc Ștefan Mâzgă61, pledează

58
Potrivit lui Ioachim Strasz (polon turcit, sub numele de Ibrahim beg, care i‐a servit ca tălmaci și
sol sultanului Soliman I Magnificul), un frate al vornicului Moțoc (refugiat și el în Polonia, în 1564)
era cumnatul lui Jerzy Jazłowiecki, castelan de Camenița și sol al regelui polon la Istanbul, în
același an (Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul
al XVI‐lea, EARSR, București, 1979, p. 255, nr. 130). Acesta ar putea fi Gabriel (Gavril?) Moțoc,
comanditarul unui epitrahil pe care l‐a donat împreună cu soția sa Sofica, mănăstirii Dionysiou de
la Muntele Athos, la o dată necunoscută (Petre Ș. Năsturel, Un patrafir de la Ion Moțoc vornicul,
în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXVII, 1961, nr. 1‐2, pp. 669‐672). Mai nou, ipoteza a
beneficiat de o argumentație extinsă, de factură prosopografică, oferită de Ştefan S. Gorovei,
Donatori, răzvrătiţi şi pribegi, pp. 11‐18.
59
Călători străini despre Ţările Române, vol. II, p. 119.
60
DRH, A, vol. VI, 1546‐1570 (editor: Ioan Caproșu), EAR, București, 2008, p. 115, nr. 62; DRH, vol.
VII, 1571‐1584 (editor: Ioan Caproșu), EAR, București, 2012, pp. 370, nr. 300. De reținut sunt
poziționarea satului în capul listei celor care formau domeniul boierului Iosip Veveriță, precum și
suma mare (800 zloți) cu care a achiziționat‐o de la urmașii lui Stan posadnicul, rudele propriei
soții. Ambele sugerează înzestrarea deosebită a satului, în care curtea boierească trebuie să își fi
găsit locul firesc. În acest context, capătă și mai multă consistență ipoteza emisă de Sorin Gh.
Iftimi, Posadnicii: o dregători, un neam și o așezare, în AG, I (VI), 1994, nr. 1‐2, p. 256, potrivit
căreia, în a doua jumătate a secolului al XV‐lea, satul a servit drept reședință principală pentru
neamul Posadnicilor, de la care își trage numele de altfel.
61
Vezi N. Iorga, Pretendenți domnești în secolul al XVI‐lea, în Academia Română. Memoriile
Secțiunii Istorice, Seria a II‐a, XIX, 1898, pp. 220‐225; D. Constantinescu, Ștefan Mâzgă „voevod”
și vremea sa. Contribuții la istoria politică a Moldovei în secolul al XVI‐lea, în Studii și Cercetări
Istorice, III (XX), 1947, pp. 226, 234‐235; Traian Ionescu‐Nișcov, Două acte de cancelarie de la
Ștefan Mâzgă, în Romanoslavica, XV, 1967, pp. 245‐254.

puternic în favoarea concluziei că vizita polonă din 1557 nu a fost una
întâmplătoare, ci un episod din cadrul unei relații de durată între familia
Veveriță și reprezentanți ai nobilimii polone.
Următoarele trei cazuri ne parvin, împreună, din tumultosul an 1595.
Ele ne sunt oferite de Paweł Piaskowski, autorul unui jurnal de campanie care a
consemnat principalele momente ale expediției militare întreprinse în Moldova
de Jan Zamoyski, marele cancelar al Coroanei.
Să notăm mai întâi că după traversarea Prutului pe la Ștefănești (1
septembrie), itinerariul armatei polone a urmat același traseu până la Iași pe
care l‐au parcurs anterior Bzicki și oamenii lui. În consecință, la 4 septembrie,
trupele cancelarului au poposit și ele în satul familiei Moțoc. De această dată ni
se spune clar că acolo se găseau „curțile lui Moțoc”62, dar și ce anume s‐a
petrecut cu prilejul popasului. Este vorba despre desfășurarea unui consiliu
militar, organizat probabil după obiceiul cazacilor zaporojeni63, la care au
participat comandanții marelui hatman. Rezultatul acestuia, înregistrat lapidar
de Piaskowski, a fost următorul: „Acolo în cerc domnia sa domnul hatman a
numit în domnie pe Ieremia Movilă”. Prin urmare, decizia formală de ridicare a
lui Eremia Movilă la statutul de pretendent domnesc a avut loc la reședința
boierilor din familia Moțoc64.
În cursul zilei de 5 septembrie, corpul expediționar polon s‐a apropiat
de Iași, stabilindu‐și tabăra pe Jijia, în imediata vecinătate a orașului. La 6
septembrie, Piaskowski ne spune că marele hatman i‐a făcut o vizită marelui
logofăt: „De dimineață tare au plecat de la noi 100 de călăreți cu domnia sa
domnul hatman la Iași. Acolo, pregătind un loc în jurul castelului s‐a oprit puțin
la curtea logofătului”65. Ce s‐a întâmplat la această întâlnire, iarăși nu ni se
spune, după cum nu ne este dezvăluită nici identitatea dregătorului moldav; în
schimb, autorul trece mai departe, pentru a descrie dispozitivul militar polon cu
care Eremia Movilă și‐a făcut intrarea în oraș. Tentația de a‐l identifica pe
logofătul‐gazdă cu Luca Stroici este mare66, mai ales dacă avem în vedere

62
Ilie Corfus, Intervenţia polonă în Moldova şi consecinţele ei asupra războiului lui Mihai Viteazul
cu turcii, în Revista de Istorie, 28, 1975, nr. 4, p. 528, nota 2.
63
Vezi Constantin Rezachevici, Dimensiunea polonă a activității lui Ieremia Movilă în lumina
izvoarelor vremii, în Movileștii. Istorie și spiritualitate românească, vol. II, pp. 257‐258.
64
Vezi și Ilie Corfus, Intervenţia polonă în Moldova, p. 528, nota 2; Şefan S. Gorovei, Donatori,
răzvrătiţi şi pribegi, p. 20.
65
Călători străini despre Ţările Române, vol. III, p. 645.
66
Vezi Ilie Corfus, Jurnalul expediției polone în Moldova, p. 537, nota 22. Punctul său de vedere a
fost reluat apoi în Călători străini despre Ţările Române, vol. III, p. 645, nota 12.
cunoscutele sale relații cu Polonia67. Totuși familia Stroici se aflase până în ajun
în tabăra polonă și cel mai probabil a revenit în Iași abia odată cu Eremia
Movilă68. Mult mai plauzibilă ni se pare posibilitatea ca personajul în cauză să fi
fost unul dintre boierii care au ocupat dregătoria respectivă în cursul domniilor
anterioare, ale lui Aron Tiranul și Ștefan Răzvan. Candidatul perfect pentru o
atare identificare este Gligorcea Crăciun, singurul mare logofăt menționat în
prima parte a anului 159569. Ridicat în această dregătorie de Aron Tiranul70, el a
continuat probabil să conducă serviciul de cancelarie și sub Ștefan Răzvan, până
în momentul pe care îl discutăm aici, când a trecut în tabăra Movileștilor,
împreună cu alți mari dregători71. S‐ar explica astfel de ce, în cursul anului
următor, Eremia Movilă i‐a încredințat dregătoria de mare vornic al Țării de Sus,
pe care a deținut‐o până la finalul vieții, în 159972. Pe de altă parte, tot astfel ar
căpăta sens și vizitarea lui de către marele hatman: a fost vorba despre o
întâlnire menită să fixeze ultimele detalii ale transferului de putere către noul
stăpân al țării. De reținut este că, ulterior, relațiile lui Gligorcea Crăciun cu

67
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p. 326‐327; Adrian Vătămanu, Logofătul Luca
Stroici, în Carpica, VIII, 1976, pp. 255‐268; Gheorghe Pungă, Contribuții la biografia marelui
logofăt Luca Stroici, în AG, I (VI), 1994, nr. 1‐2, pp. 183‐195; Constantin Rezachevici, Indigenatul
polon – o formă însemnată de integrare a nobilimii românești în cea europeană în Evul Mediu, în
AG, III (VII), 1994, nr. 3‐4, pp. 207‐208.
68
Vezi Dariusz Milewski, A Campaign of the great hetman Jan Zamoyski in Moldavia (1595), Part
I: Politico‐diplomatic and military preliminaries, Codrul Cosminului, XVIII, 2012, nr. 2, pp. 284‐285.
Singura posibilitate rămasă ar fi aceea ca membrii familiei Stroici să fi intrat în capitală încă din
ziua anterioară (5 septembrie). Însă, presupunând că aceștia dețineau o curte proprie în Iași, este
foarte de greu de crezut că, în numai câteva ore, aceasta a putut fi amenajată pentru a putea fi
locuită și pentru a‐l primi pe marele cancelar.
69
Petre P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Fundația „Regele Carol
I”, București, 1936, p. 11, nr. 2. Actele emise în timpul scurtei domnii a lui Ștefan Răzvan
menționează și alți doi logofeți, Alexa și Ștefan, însă niciunul dintre ei nu poartă titlul de „mare
logofăt” (DRH, A, vol. IX, p. 190, nr. 118, p. 195, nr. 123, p. 196, nr. 124, p. 197, nr. 125, p. 199, nr.
126, p. 201, nr. 127, p. 202, nr. 128). Unicul document elaborat sub supravegherea unui astfel de
dregător omite să dezvăluie identitatea celui care îl purta (DRH, A, vol. IX, p. 205, nr. 131).
70
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p. 309.
71
Vezi Ilie Corfus, Jurnalul expediției polone în Moldova, p. 537; Călători străini despre Țările
Române, vol. III, p. 478 (relatare a lui Alfonso Visconti din 2/12 septembrie 1595); Dariusz
Milewski, A Campaign of the great hetman Jan Zamoyski in Moldavia (1595), Part I, p. 284
(cronica lui Joachim Bielski).
72
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p. 309. Despre familia lui Gligorcea Crăciun și
despre ctitoriile sale, de care, în mod semnificativ, s‐au îngrijit și Movileștii, vezi Maria Magdalena
Székely, Ctitorii Voroneţului, în Analele Putnei, V, 2009, nr. 1, pp. 143‐145; Ştefan S. Gorovei,
Donatori, răzvrătiţi şi pribegi, pp. 22‐24.

Polonia s‐au consolidat, în calitate de emisar diplomatic al noului domn și de
potențial beneficiar al indigenatului polon73.
După intrarea triumfală a lui Ieremia Movilă a urmat ceremonia de
încoronare, care s‐a desfășurat în biserica din vecinătatea Curţii domneşti; însă,
din cauza distrugerilor provocate anterior de cazaci, banchetul care a urmat nu
a mai avut loc la Curtea domnească, ci la curtea marelui vistier: „Apoi din
biserică, unde s‐au săvârşit caeremoniae, domnul a fost condus la curtea
vistiernicului. Acolo au luat prânzul cu el (noul domn – n.n.) domniile lor soldaţii
după obicei căzăcesc, ca la domnie şi gospodărie nouă; totuşi vin, hidromel şi
mâncare au fost îndeajuns”74. Cine era însă vistierul care a găzduit la curtea sa
acest eveniment, la care au participat cu siguranță câteva zeci de persoane,
ofițeri poloni și boieri moldoveni? Din nou am fi tentați să îl credităm mai întâi
pe boierul instalat de Eremia Movilă în această dregătorie, Simion Stroici75.
Însă, încă odată, intervin contra‐argumentele invocate anterior, în cazul fratelui
său, Luca. Iar la acestea se mai adăugă unul: boierii pribegi nu aveau cum să
procure în doar câteva ore proviziile necesare pentru banchet, mai ales în
condițiile în care polonezii descriu Iașii ca fiind un oraș pustiu76. Doar un boier
cu resurse, furnizate de propriul domeniu sau de alte piețe pe care le putea
accesa rapid, putea face acest lucru. Totuși chiar și un astfel de „candidat”
trebuie să fi avut nevoie de timp pentru a le procura, ceea ce înseamnă că
pregătirile au început înainte de intrarea polonilor în oraș. Rezultă de aici că
încoronarea noului domn era așteptată, iar vistierul nostru făcuse pregătirile de
rigoare. Prin urmare, trebuie să ne gândim din nou la unul dintre boierii care l‐au
părăsit pe Ștefan Răzvan și au trimis mesaj de supunere față de Movilești, la
sfârșitul lui august – începutul lui septembrie77. Date fiind aceste detalii,
stabilirea identității vistierului se ușurează. Nu poate fi vorba decât despre Iane
Calogheras, grecul din Pogoniana care i‐a slujit ca mare vistiernic nu doar pe
Petru Șchiopul și Aron Tiranul78, ci și pe Ștefan Răzvan79. Știm deja că a făcut

73
Petre P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, pp. 46‐47, 49.
74
Călători străini despre Ţările Române, vol. III, p. 645. Vezi și Dariusz Milewski, A Campaign of
the great hetman Jan Zamoyski in Moldavia (1595), Part II: The battle of Ţuţora and aftermath, în
Codrul Cosminului, XIX, 2013, nr. 1, pp. 59‐60, care confirmă amploarea petrecerii, utilizând o altă
sursă (cronica lui R. Heidenstein).
75
Atestat pentru prima dată în această dregătorie la 16 iulie 1596, vezi DRH, A, vol. IX, p. 256, nr.
184; Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p. 327.
76
Ilie Corfus, Jurnalul expediției polone în Moldova, p. 538; Dariusz Milewski, A Campaign of the
great hetman Jan Zamoyski in Moldavia (1595), Part II, p. 59 (cronica lui Joachim Bielski).
77
Vezi supra, nota 71.
78
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p. 312; Ioan Caproșu, Creditul moldovenesc în
timpul lui Petru Șchiopul, în vol. Stat, națiune, societate. Interpretări istorice (editori: Nicolae
Edroiu, Aurel Răduțiu și Pompiliu Teodor), Dacia, Cluj‐Napoca, 1982, p. 114; Virgil Pâslariuc,
parte din conspirația care l‐a adus pe tron pe cel din urmă80, așa că repetarea
gestului nu ar fi o mare surpriză. Ipoteza noastră își găsește suport suplimentar
într‐un document emis de Eremia Movilă la 2 decembrie 1600, la numai un an
distanță de momentul morții bătrânului boier grec. Aflăm de aici că acesta își
ridicase case în Iași, chiar lângă biserica mănăstirii Sf. Sava, ctitoria lui Petru
Șchiopul81. Din motive care nu sunt dezvăluite în document (aparent,
desherență)82, casele respective au intrat în posesia domniei, iar domnul a decis
să le dăruiască mănăstirii din vecinătate. Aceasta ar putea fi, prin urmare,
curtea boierească la care a fost sărbătorită proaspăta instalare a dinastiei
Movilă pe tronul Moldovei.

Economie și administrație domenială
În lucrări anterioare am arătat că termenii pe care îi utilizează sursele
scrise pentru desemnarea reşedinţelor boiereşti înregistrează în numeroase
ocazii sensul de „gospodărie”83. În mod evident, prezența sa face trimitere
directă la dimensiunea economică pe care o avea viața cotidiană în cadrul
acestor complexe. Într‐adevăr, extinderea investigațiilor scoate la iveală diverse
activități de natură productivă şi chiar comercială, asociate cu casele și curțile
nobilimii autohtone. Înțelegem astfel de ce autorii textelor din epocă vedeau în
reședința boierească o unitate de producţie capabilă să‐i asigure stăpânilor săi
diverse categorii de bunuri şi servicii. De furnizarea acestora din urmă au fost
responsabile câteva categorii socio‐profesionale, despre care izvoarele ne lasă
să înțelegem că interacționau în mod constant cu familiile rezidente. În această
sferă de preocupări cotidiene regăsim rezultatele muncii robilor, activitățile
constructive ale meșterilor arhitecți și ale echipelor pe care le conduceau, dar și
comerțul practicat mai ales prin intermediul slugilor boierești.

Raporturile politice dintre marea boierime şi domnie în Ţara Moldovei în secolul al XVI‐lea,
Pontos, Chișinău, 2005, pp. 175, 178, 197‐199, 205, 212‐213; Andronikos Falangas, Présences
e e
grecques dans les Pays roumaines (XVI ‐XVI siècles). Le témoignage des sources narratives
roumaines, Omonia, Bucureşti, 2009, pp. 236‐237.
79
DRH, A, vol. IX, p. 206, nr. 133.
80
Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 262.
81
Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. I, Acte interne, 1408‐1660 (editori: Ioan
Caproșu și Petronel Zahariuc), Dosoftei, Iași, 1999, pp. 75‐76, nr. 51.
82
Știm, pe de altă parte, că Iane Calogheras a avut un frate, pe nume Surati, precum şi un nepot
de la acest frate, pe nume Ionaşco. La 30 martie 1606, acest nepot de frate îşi vindea ⅓ din satul
Clopoteni, ţinutul Tutova, lui Toader Chiriac, mare căminar, fost mare vameş (DIR, A, veacul XVII,
vol. II, 1606‐1610, EARPR, București, 1953, pp. 18‐20, nr. 19).
83
Cristian Nicolae Apetrei, Terminologia reşedinţelor boiereşti în documentele din Ţările Române,
în secolele XIV‐XVI, în Arheologia Moldovei, XXVII, 2004, p. 213; Idem, Reşedinţele boiereşti, p. 73.

Prestațiile robilor. Prezenţa robilor tătari sau țigani pe lângă
reşedinţele boiereşti este o realitate pe care actele interne de cancelarie o
reflectată destul de bine. Iată mai întâi câteva situații din Moldova. Un act emis
la 7 iulie 1439 vorbește despre domeniul boierului Ion Jumătate moștenit de fiii
săi, în componența căruia intrau alături de alte sate: „Balinții, pe Siret, curțile și
cu morile ce sunt în Siret cu tătarii ce sunt la acele curți”84. La 8 mai 1549, Iliaş
Rareş îi întărea lui Gheanghea pârcălab de Cetatea Nouă trei sălaşe de ţigani,
cumpărate de la Văscan fost uricar; actul de întărire ține să precizeze că: „s‐a
sculat acelaşi Văscan, tot de bunăvoia şi nesilit de nimeni, nici asuprit şi a dat în
dar o ţigancă tot în curtea lui Gheanghea pârcălab”85. În fine, trebuie menţionat
un act datat 14 august 1601, emis de cancelaria lui Ieremia Movilă, prin care îi
întărea marelui vornic Mitrec Bainschi dreptul de stăpânire asupra unor ţigani
care fugiseră de la reşedinţa acestuia, pentru a se ascunde printre robii
domneşti: „am dat de la domnia mea şi am miluit pe boierul nostru Mitrec
Volcinschi, care acum se numeşte Bainţchii, să‐şi ia ţiganii din ţiganii gospod şi
să‐i ducă la curte dumisale cu armaş până la satul Bainţii”86. Așa cum este de
așteptat, astfel de realităţi se regăsesc şi la curţile boierilor din Ţara
Românească. Semnificativ în acest sens este un act emis la 6 august 1526, de
cancelaria voievodului Radu de la Afumaţi, prin care boierului Vlaicu clucer îi
era întărit dreptul de stăpânire asupra unui anume ţigan Budur: „căci a fost
făcut cu o ţigancă a jupanului Vlaicu clucer [...] Iar acel ţigan mai sus scris a
rămas în mâna jupanului Vlaicul clucer de l‐a crescut până s‐a făcut mare”87. Un
alt document, din 4 septembrie 1585, ne informează că marele postelnic Stoica
avea câţiva robi țigani pe lângă curtea sa din Cârpeşti. La moartea dregătorului,
potrivit propriei dispoziţii testamentare, țiganii împreună cu casele boierești au
ajuns în stăpânirea Episcopiei din Buzău: „Și iar să fie sfintei episcopii ocină în
satul Cârpești, toată, pentru că a dat jupan Stoica mare postelnic la moartea sa,
ca să‐i fie pomană în veci. Și iar a dat casele cari sunt pe pivniță și două sălașe
de ațigani, anume Răcea cu țiganca sa și Dediul cu fiii săi”88.
Cu ce se ocupau acești robi, ne spun actele care le consemnau
schimbarea stăpânilor, în urma tranzacțiilor comerciale. Din astfel de înscrisuri
reiese că unii practicau meserii specializate, legate nu doar de producția

84
DRH, A, vol. I, pp. 146‐147, nr. 99.
85
DIR, A, veacul XVI, vol. I, 1501‐1550, EARPR, București, 1953, p. 586, nr. 527.
86
Alexandru Vitencu, Vechi documente moldoveneşti, extras din Anuarul Școlii Superioare
Ortodoxe din Cernăuţi pe anul școlar 1923‐1924, Cernăuți, 1925, p. 5, nr. 1.
87
DRH, B, vol. III, p. 52, nr. 29. Vezi şi DRH, B, vol. III, p. 205, nr. 130, care se referă la acelaşi
ţigan, adăugând că: „jupan Vlaicul clucer, el l‐a luat şi cu ţiganca şi l‐a crescut 8 ani”.
88
DIR, B, veacul XVI, vol. V, 1581‐1590 (editori: Ion Ionașcu, L. Lăzărescu‐Ionescu, Barbu Câmpina,
Eugen Stănescu și David Prodan), EARPR, București, 1952, p. 200, nr. 213.
destinată pieței, ci și de necesitățile de consum ale stăpânilor89. Întâlnim în
astfel de ipostaze croitori90, cizmari91, zlătari92, fauri93, căldărari94 etc., pe care
ni‐i putem imagina animând cu activitățile lor vecinătatea imediată a caselor și
curților boierilor.
Din motive evidente, cea mai clar asociată cu aceste reședințe a fost
însă meseria de bucătar („socaci”). Pentru nevoile cotidiene ale marilor familii,
uneori era necesară chiar conjugarea eforturilor simultane ale mai multor astfel
de „specialiști”. O demonstrează un act de cancelarie din 31 martie 1555, prin
care Dan, portar de Suceava, primea întărire domnească pentru doi astfel de
robi bucătari: „un tătar anume Iacob Socaci, pe care l‐au cumpărat de la
Grigorie, fiul lui Nastasco, nepotul lui pan Gavril Trotușanu […] și pe Barbul
Socaci, pe care i l‐a dat de bunăvoia sa Bolea aprod”95. Din fericire, această
ultimă realitate este probată şi pe cale arheologică, prin cazul reşedinţei
postelnicului Radu Captariu de la Cernica (com. Cernica, jud. Ilfov). Aici, în
vecinătatea caselor boiereşti, investigațiile au scos la lumină mai multe bordeie,
care aveau, ca anexe, cuptoare boltite pentru coacerea pâinii96. Fără îndoială,
aceste locuinţe modeste au aparţinut personalului de deservire a reşedinţei,
implicat în primul rând în pregătirea hranei pentru familia rezidentă.
Mai departe, poate nu ar fi exagerat să credem că din rândurile acestor
robi, campați în vecinătatea caselor și curților boierești, se va fi recrutat de
asemenea personalul care asigura îndeplinirea activităţilor de menaj, necesare
în orice gospodărie.
Activităţile constructive. Prin această sintagmă avem în vedere întreaga
serie de activităţi pe care le implica ridicarea locuinţelor, a bisericilor de curte,
dar şi a mănăstirilor care au funcţionat pe lângă reşedinţele boiereşti. Ele erau
duse la îndeplinire atât cu echipe de meşteri locali, cât şi cu ajutorul celor
chemate din Transilvania, Polonia sau de la sud de Dunăre. Din acest punct de

89
Pentru o imagine de ansamblu asupra fenomenului, vezi Ştefan Olteanu, Constantin Şerban,
Meşteşugurile în Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, EARSR, Bucureşti, 1969, pp. 52‐63;
Viorel Achim, Țiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, pp. 47‐53.
90
DRH, B, vol. VIII, p. 308, nr. 193.
91
DRH, A, vol. VI, p. 503, nr. 280.
92
DRH, B, vol. II, p. 374, nr. 193; DRH, B, vol. IV, p. 223, nr. 180; DRH, A, vol. VI, pp. 502‐503, nr. 280.
93
DRH, B, vol. VII, p. 318, nr. 232; DRH, B, vol. VIII, p. 216, nr. 139, p. 433, nr. 268; DRH, A, vol. VII,
p. 329, nr. 262.
94
DRH, B, vol. III, p. 362, nr. 215; DRH, A, vol. VII, p. 20, nr. 21.
95
DRH, A, vol. VI, p. 287, nr. 160.
96
Gheorghe Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene în lumina
cercetărilor arheologice de la Cernica, în Studii și Cercetări de Istorie Veche, XIV, 1963, nr. 2,
pp. 366‐368, fig. 6.

vedere, se poate constata o corespondenţă aproape perfectă între aceste din
urmă realităţi și cele de la curţile sau mănăstirile domneşti97.
De pildă, un meşter transilvănean sau polonez şi‐a pus amprenta asupra
bisericii din Bălineşti, unde, pe lângă o componentă romanică, autohtonă,
există şi una de factură gotică. Aceasta poate fi sesizată în formulele de boltire
adoptate (naos, pronaos şi foişorul turnului), precum şi în sculptura decorativă
(chenarele ferestrelor şi portaluri)98. Pentru ridicarea bisericii curții din
Bucşeneşti‐Lotaşi (Hârteşti), ctitorii săi, Lăudat mare clucer şi Badea, fiii
jupanului Badea Cotescu, au apelat la niște meşteri sud‐dunăreni, după cum par
să indice tot detaliile arhitecturale99. În fine, pot fi citate preocupările marelui
vornic Vintilă (I) din Cornăţeni. În jurul anului 1553, el se adresa autorităţilor
braşovene, pentru a‐l solicita pe Petru zidarul, cel care urma să‐i ridice două
biserici de zid. Marele vornic ţinea atunci să informeze conducerea oraşului
transilvănean că, în vederea ridicării celor două lăcașuri de rugăciune, își
pregătise deja: „tot ce a fost de trebuinţă, şi cărămidă şi var şi piatră”100.
Acelaşi tip de activităţi răzbate şi din preocuparea unor boieri de a
achiziționa materialele necesare pentru a‐și acoperi casele și bisericile. În anul
1601, de pildă, Dimitrie portar de Suceava aducea pentru sine, de la Bistriţa,
cuie pentru şindrilă101. Cam în aceeaşi perioadă, un alt document vorbeşte
despre Dumitraşco logofăt, pârcălab al Sucevei, care și‐a trimis câțiva oameni la
Bistriţa pentru a‐i cumpăra „20 dramuri de cuie de şindrilă şi sopon şi un hârleţ
şi patru sape de oţel”102.
Prin urmare, putem să intuim că în timpul ridicării edificiilor
componente, reşedinţele boiereşti erau animate de o forță de muncă cu
structură variată, din care făceau parte pietrari, zidari, tâmplari, salahori,
cărăuși etc. Iar cum aceste edificii nu erau construite toate deodată, ci în etape,

97
Alexandru Lapedatu, Cercetări istorice cu privire la meşterii bisericilor moldovene din sec. XVI, în
BCMI, V, 1912, pp. 23‐29; Idem, Ion zidarul lui Petru‐Vodă Rareş, în BCMI, V, 1912, pp. 83‐86;
Idem, Cercetări istorice cu privire la meşterii bisericilor din Ţara Românească în sec. XV şi XVI, în
BCMI, V, 1912, pp. 177‐183; H. Stănescu, Meşterii constructori, pietrari şi zugravi din timpul lui
Ştefan cel Mare, în SCIA‐AP, II, 1955, nr. 1‐2, pp. 361‐365.
98
Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Arta în perioada de dezvoltare a
feudalismului, EARPR, Bucureşti, 1959, pp. 631‐632; Ştefan S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, p. 111.
99
Emil Lăzărescu, Observaţii asupra bisericii din Hârteşti, în SCIA‐AP, IX, 1962, nr. 2, pp. 392‐397.
100
Grigore Tocilescu, 534 documente istorice slavo‐române, p. 438, nr. 437.
101
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV, Acte și scrisori din
arhivele orașelor ardelene (Bistrița, Brașov, Sibiu), partea a II‐a, 1601‐1825 (editor: N. Iorga),
SGIVS, București, 1913, p. 783, nr. MDCX.
102
N. Iorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei (Scrisori domnești și scrisori private), vol. I,
SGIVS, Bucureşti, 1899, p. 23.
rezultă că aceste preocupări, împreună cu mobilizarea umană aferentă,

reveneau cu o oarecare frecvență în viața familiilor boierești rezidente.
Comerțul urban de prăvălie103. În a doua jumătate a secolului al XVI‐lea,
sub impactul integrării în economia‐univers otomană, tot mai multe segmente
din populația Ţărilor Române au fost nevoite să se orienteze către producția
destinată pieței104. Printre multiplele consecințe ale acestei mutații, asupra
cărora nu este cazul să insistăm aici, s‐au numărat creșterea volumului
schimburilor interne, dar și dezvoltarea infrastructurii aferente. Astfel, în
târgurile şi oraşele autohtone, dar mai ales în capitalele celor două principate,
s‐au proliferat spaţiile comerciale permanente. Numite „prăvălii” sau
„dughene”, acestea nu se aflau doar în posesia negustorilor, ci și a domniei,
mănăstirilor sau boierilor105. Pe acest fond general, actele de cancelarie scot la
iveală un aspect inedit din trecutul acestor spaţii comerciale, anume includerea
unora dintre ele în structura arhitectonică şi funcţională a reşedinţelor boiereşti
din mediul urban106.
Cum arăta un astfel de complex rezidenţial, ne descrie succint un act
din 24 iulie 1587, care se referă la reşedinţa din Bucureşti a fostului mare vornic
Dragomir. Pe un loc de prăvălii cumpărat de la nişte negustori, boierul nostru
intenționa să construiască „pivniţă din piatră şi casă peste pivniţă şi două
prăvălii pe Uliţa Mare şi de la pivniţă în jos patru prăvălii”107. Pe Uliţa Mare a
Bucureştilor, în apropierea Curţii domneşti, a funcționat pentru o vreme și
reşedinţa marelui portar Jipa108, compusă din case şi prăvălii. Însă, perspectiva
iminentă a detronării lui Mihnea al II‐lea, al cărui slujitor credincios fusese chiar
și „pin țară streine”, l‐a determinat probabil pe marele dregător să le dăruiască

103
Secțiunea reia observații și concluzii expuse în două dintre lucrările noastre anterioare:
Cristian Nicolae Apetrei, Anexele gospodăreşti ale reşedinţelor boiereşti din Ţările Române
(secolele XIV‐XVI), în Analele Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, Istorie, VII, 2008, pp. 67‐
69; Idem, Reşedinţele boiereşti, pp. 228‐230.
104
Bogdan Murgescu, Florentina Nițu, Lumea românească în economia europeană până la 1859,
în vol. Procesul de integrare a României în economia europeană. Dimensiuni istorice şi
contemporane (editor: Maria Mureșan), Editura ASE, Bucureşti, 2008, pp. 30‐32; Bogdan
Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500‐2010), Polirom, Iași,
2010, pp. 40‐41, 48.
105
Vezi Lia Lehr, Despre dezvoltarea economică a oraşelor din Ţara Românească în anii 1501‐
1650, în Studii şi referate privind istoria României, vol. I, EARPR, Bucureşti, 1954, pp. 673‐676, pp.
682‐683; Eadem, Aspecte urbanistice şi forme de proprietate în oraşele Moldovei şi Ţării
Româneşti (secolele XVI‐XVII), în Revista de Istorie, 33, 1980, nr. 1, pp. 73‐76; Radu Manolescu,
Aspecte din istoria negoţului bucureştean în secolul al XVI‐lea, în Studii, XII, 1959, nr. 5, pp. 30‐37.
106
Cristian Nicolae Apetrei, Reşedinţele boiereşti, pp. 228‐230.
107
108
Despre acest boier, vezi Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p. 68.

pe toate mănăstirii Şegarcea, la 5 iunie 1589109. Tot din mediul capitalei
muntene ne parvine și următorul caz, pe care îl relevă un act din 30 mai 1589.
De această dată este vorba despre o carte de mărturie prin care sudeţul şi
pârgarii bucureşteni adevereau cumpărarea de către Ianache cizmarul și
consoarta lui a reşedinţei boierului Trifan pivnicerul. Aceasta era un complex de
clădiri și spații libere, format din: „casă cu pivniţă şi cu două prăvălii şi cu
garduri şi cu cămările şi cu loc oricât se va alege în jurul caselor”110.
Evident, astfel de realităţi caracterizau și Iașii, capitala Moldovei. Aici,
de pildă, găsim atestată una dintre reşedinţele marelui logofăt Ioan Golia, care
administra mai multe dughene și o berărie. În mod semnificativ, casele au fost
construite pe un loc cumpărat, care găzduise pentru o vreme curțile boierești
ale lui Ieremia Movilă111. După moartea logofătului, cneaghina Ana „Golăiasa” şi
fiul lor, Mihail, au închiriat‐o vreme de câțiva ani112, iar la 30 martie 1606 au
dăruit‐o mănăstirii Vatoped. În acel moment, ea se prezenta sub forma unui
„loc de casă în târgul Iaşilor unde au fost casele răposatului Ioan Golăi logofăt,
şi cu loc de dughene, ce i‐au fost de cumpărătură, şi cu loc de povarne de bere
în târgul Iașilor”113. O altă reşedinţă ieşeană cu spaţii comerciale a aparținut
spătarului Constantin, fiul lui Sima Vorsi fost mare vameş. Aceasta se afla
poziţionată chiar în mijlocul târgului şi cuprindea „o casă cu două prăvălii”,
evaluate la circa 20000 de aspri. Dată fiind valoarea ei de piață, reşedinţa a fost
dăruită mănăstirii Sf. Sava, la 7 iunie 1600, în contul unei datorii pe care
spătarul o moştenise de la tatăl său114.
Simpla asociere a acestor spații comerciale cu reședințele amintite este
suficientă pentru a ne stimula din nou intuiția. În consecință, putem să ne
gândim că funcționarea lor era alimentată cu mărfuri diverse și potențată de
oameni (furnizori, cărăuși, vânzători, clienți) care veneau, plecau și
interacționau periodic din cadrul complexului de clădiri, aflat în posesia familiei
boierești rezidente.

109
DIR, B, veacul XVI, vol. V, p. 413, nr. 427. Pentru succesiunea evenimentelor politice din anul
1589, vezi Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și
Moldova, vol. I, Secolele XIV‐XVI, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 303.
110
DIR, B, veacul XVI, vol. V, p. 411, nr. 425.
111
Florin Marinescu, Nikolaos Mertzimekis, Ieremia Movilă și ajutorul acordat unor mănăstiri de
la Muntele Athos, în Movileștii. Istorie și spiritualitate românească, vol. II, p. 191.
112
Petronel Zahariuc, Florin Marinescu, Documente de la Ieremia Movilă voievod din arhiva
Mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos, în Movileștii. Istorie și spiritualitate românească, vol. II,
p. 308, nr. 9.
113
Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. I, p. 86, nr. 60.
114
DRH, B, vol. XI, p. 537, nr. 389.
Administrarea domeniilor. Necesitatea de a gestiona din punct de

vedere economic, fiscal şi judiciar domenii cu structuri complicate (compuse din
sate şi părţi de sate răspândite în întreaga ţară), precum şi multitudinea
activităţilor economice desfăşurate în proximitatea reşedinţelor, au făcut
necesare controlarea, coordonarea şi direcţionarea lor într‐un singur sens:
bunăstarea familiei boiereşti. Ni se relevă astfel prezența unei funcţii
administrative la care reşedinţa boierească a trebuit să răspundă. Sursele de
epocă care să o afirme răspicat ne lipsesc; totuși, există un izvor care vine să
sprijine indirect o atare interpretare. La 29 mai 1573, Alexandru II Mircea
întărea un schimb de ocini între Ivaşco mare logofăt şi Albu mare clucer, pe de
o parte, respectiv Dobromir fost mare ban, de cealaltă. Cu acest prilej fraţii
Goleşti au cedat o parte din satul lor Vlădimireşti, primind în schimb satul
Bercuţa, al fostului mare dregător. Explicația pentru această înțelegere, dată de
domnie, dar valabilă pentru ambele părți implicate, a fost următoarea: „pentru
că satul Bercuţa este mai aproape de casa jupanului Dobromir fost mare ban,
iar satul [Vlădimireşti, el este mai aproape de casele mai sus]‐zişilor dregători ai
domniei mele, jupan Ivașco mare logofăt și jupan Albul mare clucer”115. Prin
urmare, ceea ce a primat ca motivație a fost interesul ambelor părți de a reduce
distanțele dintre reședințele proprii și sursele de venituri din satele respective.
Cu alte cuvinte, soluțiile de eficientizare a modului de administrare a
domeniilor au fost gândite și puse în practică în funcție de particularitățile
propriilor „domicilii”. Putem concluziona că avem aici o primă dovadă a faptului
că reședința stăpânului juca rolul pe care îl intuim, în administrarea propriului
domeniu.
Mai numeroase sunt în schimb sursele care fac referire la activităţile din
această sferă de interes prestate de slugile boiereşti. Ele se concentrează mai
ales asupra celor trimise să strângă veniturile din satele aflate în componenţa
domeniului116 sau să recupereze robii fugiți din ţigăniile boiereşti117. Însă slugile
erau trimise şi cu misiuni comerciale, fie în ţară, fie în afara ei, în Transilvania
sau în Imperiul Otoman. În 1503, de pildă, două astfel de slugi ale jupanului
Gherghina pârcălab duceau la Braşov mărfuri în valoare de 60, respectiv 25
florini118. În 1529, Dumşa vistiernicul lui Petru Rareş îl trimitea pe un oarecare

115
DRH, B, vol. VII, p. 186, nr. 141.
116
DRH, B, vol. VII, p. 93, nr. 70; DIR, B, veacul XVI, vol. V, p. 344, nr. 361; DRH, B, vol. XI, p. 146,
nr. 108.
117
118
Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenbürgen, vol. 1, Rechnungen aus 1503‐
1526, Römer & Kamner, Kronstadt [Brașov], 1886, p. 21.

Cârstea, slugă a sa, la Bistriţa cu postav, peşte şi nişte veşminte119. La 29 mai
1573, se vorbeşte despre Stanciu al lui Benga care a prins nişte slugi ale lui Radu
clucer „anume Dragomir din Clăbuceri şi Ion din Racoviţa care sunt pârcălabi la
Bistreţ, de a luat de la ei 13000 aspri şi trei cai buni şi patru sănii cu peşte şi
două care cu slănină de porc şi au vrut să le şi spânzure pe slugi”120. În fine, un
hrisov din 1528, prin care Radu de la Afumaţi le dăruia călugărilor de la Tismana
venitul vămii de la Vâlcan, stabilea: „să fie volnici cu această carte a domniei
mele să‐şi ia vama de la Vâlcan cât se cuvine sfintei mănăstiri, de la toţi oamenii
care vor cumpăra sau vor vinde şi de la slugile domniei mele şi de la slugile
banului şi de la slugile tuturor boierilor [s.n.], măcar cu cartea domniei mele
dacă vor fi, tot să‐şi plătească vama”121.
Corelarea tuturor acestor surse conturează aşadar o imagine de
ansamblu în care reşedinţa boierească apare ca un nucleu în jurul căruia gravita
întreaga administraţie domenială; de aici plecau toate deciziile stăpânilor, aici
se adunau purtătorii şi executanţii acestora – slugile boiereşti – şi tot aici se
strângeau veniturile obţinute din exploatarea domeniului.

Viaţă spirituală și activități culturale
Formele de manifestare ale mentalităţii specifice evului de mijloc au
fost legate într‐o pondere covârşitoare de credinţele şi practicile religioase.
Afirmaţia a devenit un loc comun în cadrul istoriografiei europene şi,
bineînţeles, în rândurile celei româneşti. Pentru oricine se apleacă asupra
acestei epoci este evident aşadar că mântuirea sufletului şi asigurarea vieţii de
după moarte au constituit necesităţi fundamentale ale oamenilor epocii122. Mai

119
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV, Acte și scrisori din
arhivele orașelor ardelene (Bistrița, Brașov, Sibiu), partea I, 1358‐1600, (editor: N. Iorga), SGIVS,
București, p. 333, nr. DCXVII.
120
DRH, B, vol. VII, p. 39, nr. 27.
121
DRH, B, vol. III, p. 91, nr. 54, p. 124, nr. 75 (întărire de la Moise voievod), p. 177, nr. 111
(întărire de la Vlad Înecatul).
122
Maria Magdalena Székely, Ștefan S. Gorovei, Semne și minuni pentru Ștefan voievod. Note de
mentalitate medievală, în SMIM, XVI, 1998, pp. 49‐64; Bernhard Töpfer, Eshatologie și
milenarism, în vol. Dicționar tematic al Evului Mediu occidental (editori: Jacques Le Goff și Jean
Claude Schmitt), Polirom, Iași, 2002, pp. 238‐239; Maria Magdalena Székely, Ștefan cel Mare și
Sfârșitul Lumii, în SMIM, XXI, 2003, pp. 271‐278; Liviu Pilat, Mesianism și escatologie în
imaginarul epocii lui Ștefan cel Mare, în SMIM, XXII, 2004, pp. 101‐116; Alexandru Mareș,
Sfârșitul lumii în textele slavo‐române și românești din secolele XV‐XVIII, în SMIM, XXII, 2004, pp.
193‐207; Augustine Casiday, Sin and salvation: Experiences and reflections, în The Cambridge
History of Christianity, vol. 2, Constantine to c. 600 (editori: Augustine Casiday și Frederick W.
Norris), Cambridge University Press, Cambridge, 2007, p. 501; Arnold Angenendt, Fear, Hope,
Death, and Salvation, în vol. The Oxford Handbook of Medieval Christianity (editor: John H.
Arnold), Oxford University Press, Oxford, 2014, pp. 290‐302.
departe însă, aceste mentalităţi au dat naştere unui anumit tip de
comportament în planul vieţii private, care a presupus un contact aproape
cotidian cu formele de manifestare ale sacrului, cu spaţiile în care acesta se
manifestă sau cu agenţii săi mundani123. Viaţa la curțile boiereşti nu a făcut
excepţie de la aceste realităţi, căci rezidenții acestora au menținut legături
permanente cu lăcaşurile de cult ctitorite în imediata vecinătate a locuinţelor.
Este de bănuit prezenţa familiilor boiereşti în biserică nu numai cu ocazia
sărbătorilor, ceremoniilor și ritualurilor religioase, ci şi pentru rugăciuni zilnice,
spovedanii, sfaturi cu caracter etic şi, de ce nu, pentru educaţia odraslelor.
Pledează în acest sens atestarea repetată a preoţilor duhovnici, pe care
sursele îi pun în relație directă cu unii boieri şi cu consoartele lor. În 1578, de
pildă, îl găsim menționat pe popa Vrabie din Corbii de Piatră, duhovnicul lui
Drăghici logofăt; tot el a fost cel care le‐a dat ultima împărtăşanie socrilor
logofătului, Sârbul şi Stanca, morţi de ciumă124; în 1580, pe duhovnicul Anei
Plăcsoaie, soţia lui Grigore Udrea şi fiica lui Luca Arbore125; prin 1589, pe popa
Mihail, duhovnicul marelui vătaf Lucoci126; iar la începutul lui 1592, pe popa
Florea, duhovnicul Mariicăi Şeptilici127.
Lista poate fi completată cu o informație prezentă într‐un izvor
epigrafic. În cadrul necropolei organizate în biserica reşedinţei de la Ruda se
află o piatră funerară care consemnează în dreptul datei de 21 mai 1601
moartea a patru personaje. Acestea au fost jupanița Caplea, soția logofătului
Ivan Rudeanu, copiii lor, Ioan și Neaga, precum şi un preot, numit Marincea128,
care trebuie să fi fost slujitorul lăcaşului de cult. Dacă este așa, atunci înseamnă
că preotul paraclisului a împărtăşit foarte probabil soarta care le‐a fost fatală
stăpânilor reşedinţei; totodată, constituie indiciul unor legături permanente
care au caracterizat relația dintre familia rezidentă, capelă şi slujitorul ei.
Tot în acest sens pledează constatarea că relația dintre cele două părți
a continuat uneori în exil, atunci când unii astfel de preoți i‐au însoțit pe boierii
de care, de altfel, depindeau din multe puncte de vedere. Este cazul preotului
Avram, refugiat la Sibiu în anii 1546‐1547, răstimp în care el a reușit să copieze
un Praxiu. La finalul acestuia a lăsat o însemnare, din care înțelegem că se afla
în compania mai multor boieri, dar și motivele pribegiei lor: „Am scris eu,

123
Mircea Eliade, Sacrul și profanul (traducere de Brândușa Prelipceanu), ediția a III‐a,
Humanitas, București 2000, pp. 22‐25, 47‐53.
124
125
DIR, A, veacul XVI, vol. III, p. 186, nr. 144.
126
DRH, A, vol. VIII, p. 283, nr. 233, p. 399, nr. 320.
127
DIR, A, veacul XVI, vol. IV, p. 44, nr. 50.
128
Constantin Bălan, Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş,
EAR, București, 1994, p. 410, nr. 607.

păcătosul si nedestoinicul, care mă numesc popa Avram, și cu străduința
robului lui Dumnezeu jupan Ivan și a soției lui, Doda, în zilele lui Io Mircea
voievod. Atunci au fugit pe sub munte, în altă țară, marii boieri: Radul, zis
marele logofăt și cu frații săi și de asemenea Barbul; și a fost el mare vornic.
Acolo s‐au așezat ei de frica domnească”129.
În fine, poate fi adus în discuție un izvor utilizat foarte rar în
istoriografia noastră. Este vorba despre catastiful de cheltuieli al voievodului
Miloş, fiul lui Mihnea I cel Rău, rezident al unui oraș din Imperiul Otoman, în
calitate de ostatic130. Între cheltuielile consemnate în intervalul 25 august 1508
‐ 4 mai 1509, găsim următoarele intrări: „luna decembrie, a 28‐a zi: a cerut
popa din mahala ca să acopere biserica, 20 aspri; Ziua Bobotezei, luna ghenarie,
a 6‐a zi: popa a venit cu crucea şi cu alţi grămătici, 35 aspri; luna aprilie, a 12‐a
zi: şi iarăşi la Paşti popii pentru lumânări şi pricestuire, 50 aspri”131. Aici este
surprins fără îndoială doar un crâmpei din relația fiului de domn cu biserica din
mahalaua în care locuia, căci catastiful a reținut doar momentele în care
această relație a implicat cheltuieli financiare. În consecință, putem presupune
fără să greșim că au fost și alte momente din care aspectul pecuniar a lipsit.
Prin urmare, dacă acestea erau intensitatea și structura interacțiunii cu un lăcaș
de cult din afara țării, este firesc să credem că legăturile boierilor cu propriile
ctitorii din satele de reședință vor fi depășit cu mult nivelul reflectat de acest
izvor.
Prin intermediul preoților care le deserveau paraclisele de curte, dar și
al călugărilor din micile așezăminte monahale menite să le înlocuiască,
reşedinţele boiereşti au contribuit uneori la crearea de bunuri culturale.
Desigur, vorbim în primul rând despre obiecte și imagini menite să fixeze şi
răspândească cunoştinţele şi valorile creștine. Realitățile pe care le avem în
vedere aici alcătuiesc un aspect al vieții culturale medievale care, în cea mai
mare parte, așteaptă încă să fie descoperit. În stadiul actual al cunoștințelor,

129
Damaschin Mioc, Manuscrise slavo‐române în biblioteci din străinătate, în SMIM, VII, 1974, p.
278. Marii boieri sunt fără îndoială marele logofăt Radu din Drăgoești și marele vornic Barbu din
Pietroșani; despre conflictul lor cu Mircea Ciobanul, vezi Ion Radu‐Mircea, Un neam de ctitori
olteni, pp. 65‐66; Dan Pleșia, Mănăstirea Dealu – necropolă domnească și ceva despre
frământările interne din Țara Românească în veacul al XVI‐lea, în Acta Valachica, III, 1972, pp.
146‐149; N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, pp. 32, 82; Irina Cârstina, Neamuri boierești
și patrimoniul lor funciar în Țara Românească (secolul al XVI‐lea), Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2015, pp. 125, 164‐165.
130
Vezi Cristian N. Apetrei, Despre viaţa cotidiană la reşedinţele urbane ale elitelor sociale
muntene. Consideraţii pe marginea unui izvor mai puţin cunoscut din veacul al XVI‐lea, în Historia
Urbana, XX, 2012, pp. 5‐6.
131
Grigore Tocilescu, 534 documente istorice slavo‐române, pp. 479‐482.
două ar fi direcţiile pe care le putem ilustra cu exemple concrete: acoperirea cu
fresce pictate a bisericilor de curte şi copierea manuscriselor cu conţinut
religios.
Ca peste tot în lumea creştină, pictarea edificiilor de cult a reprezentat
o formă de comunicare cu multiple straturi semiologice, cărora istoricii de artă
se străduiesc astăzi să le descifreze mesajele132. Însă rosturile ei primare au fost
să „povestească” evenimentele biblice, pentru a duce învățătura creștină în
rândurile populației de rând lipsite de educație și să îi alimenteze fervoarea
credinței prin emoție stimulată estetic133. În raport cu această dublă menire
principală, contribuția unora dintre comanditarii și slujitorii acestor lăcașuri de
cult a fost una excepțională. Acest lucru a fost posibil pentru că valoarea
artistică a unora dintre programele iconografice puse în operă a venit ca
rezultat al inovării. Așa se explică faptul că frescele bisericii curţii de la Bălineşti
s‐au impus ca model pentru ansamblurile iconografice de mai târziu, iar autorul
lor, Gavril ieromonahul, a dat naștere unei şcoli care a marcat evoluţia picturii
moldoveneşti134. Aceeași paradigmă caracterizează frescele bisericii curții de la

132
A se vedea, de pildă, discuțiile despre semnificațiile programelor iconografice din Moldova
secolului al XVI‐lea, în cadrul cărora le sunt atribuite mesaje de politică anti‐otomană, asumare a
moștenirii imperiale bizantine, xenofobie religioasă sau prozelitism ortodox (Sorin Ulea, Originea
și semnificația ideologică a picturii exterioare moldovenești (I), în SCIA‐AP, 10, 1963, nr. 1, pp. 57‐
91; Idem, Originea și semnificația ideologică a picturii exterioare moldovenești (II), în SCIA‐AP, 19,
1972, nr. 1, pp. 37‐53; Idem, La peinture extérieure moldave: où quand et comment est‐elle
apparue? în RRH, XXIII, 1984, nr. 4, pp. 283‐311; Ion Solcanu, Realizări artistice, în vol. Petru
Rareș, (editor: Leon Șimaschi), EARSR, București, 1978, pp. 306‐310; Dumitru Năstase, L’idée
impériale dans les pays Roumains et le « crypto‐empire chrétien » sous la domination ottomane.
État et importance du problème, în Συμμεικτα, 4, 1981, pp. 233, 243‐244; Idem, Ștefan cel mare
împărat, în SMIM, XVI, 1998, pp. 73‐77; Vasile Drăguț, De nouveau sur Ies peintures exterieures
de Moldavie. Considerations historiques et iconographiques, în RRH, XXIII, 1984, nr. 1‐2, pp. 49‐
84; Maria Crăciun, Protestantism și ortodoxie în Moldova secolului al XVI‐lea, Presa Universitară
Clujeană, Cluj‐Napoca, 1996, pp. 51‐53, 95‐97; Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rareş şi
modelul lor ceresc. O investigare artistică a bisericilor‐chivot din nordul Moldovei, Anastasia,
Bucureşti, 2001.
133
André Grabar, Byzantine Painting. Historical and Critical Study (traducere de Stuart Gilbert),
Skira, Geneva, 1953, pp. 26‐27; D. Talbot Rice, Byzantine Art, Pelican Books, Norwich, 1968, pp.
241‐321; I. D. Stefănescu, Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, Meridiane,
București, 1973, pp. 10‐12; C. R. Dodwell, The Pictorial Arts of the West, 800‐1200, Yale University
Press, New Haven, Londra, 1993, pp. 32‐36.
134
I. D. Ștefănescu, L’évolution de la peinture religieuse en Bucovine et Moldavie, depuis les
e
origines jusqu’au XIX siècle, Geuthner, Paris, 1928, pp. 97‐101; Virgil Vătăşianu, Istoria artei
feudale, pp. 825‐832; Sorin Ulea, Gavril ieromonahul, autorul frescelor de la Bălineşti. Introducere
la studiul picturii moldoveneşti din epoca lui Ştefan cel Mare, în vol. Cultura moldovenească în
epoca lui Ştefan cel Mare (editor: Mihai Berza), EARPR, București, 1964, pp. 424‐447; Ştefan S.

Arbure, unde specialiștii au constatat că au de‐a face cu elementele unei opere
de sinteză. Ceea ce încă putem vedea astăzi pe zidurile sale reprezintă
rezultatul asimilării în spiritul tradiţiei autohtone a unor detalii iconografice şi
elemente stilistice care vin atât din mediul artei occidentale, cât şi dinspre cel
răsăritean135.
Pentru documentarea activităţii de copiere a cărților de cult ne stau
drept mărturie câteva cazuri, cunoscute graţie însemnărilor pe care le‐au lăsa
autorii lor. Astfel, lui Dragomir diacul, sluga jupanului Preda Craiovescu, îi
datorăm un Praxiu, finalizat în anul 1519, în care a ținut să a consemneze
următoarele: „s‐a sfârşit această carte în luna octombrie a 26‐a zi, sărbătoarea
slăvitului mucenic Dumitru, în scaunul Craiovei, sub protopopul Vlad Duhu”136.
Un alt caz este cel al lui Gavriil diac, sluga panului Căzan cămăraş de Ocne, care
încheia de copiat în 1552, tot la Ocne, un Tetraevangheliar137. Preotul „Daniil ot
Bălileaşti”, atestat într‐un grafit descoperit în altarul bisericii din Bălineşti,
finaliza la rândul lui un Penticostar în 1564138. În fine, poate că ar trebui pus pe
aceeași listă și protopopul Ioan Sârbul, de la care ne‐a parvenit un
Tetraevangheliar, terminat în 1583, la Craiova, în orașul de reşedinţă al marilor
bani139.
Fără îndoială, motivațiile din spatele acestor strădanii au fost unele
pragmatice: pe de o parte, să își înzestreze lăcașurile pe care le slujeau cu
cărțile sfinte necesare practicării cultului; pe de altă parte, să se pregătească
pentru Judecata de Apoi, asigurându‐și pomenirea în rugăciunile celor care
urmau să beneficieze de piosul lor efort. Ne întrebăm în acest context dacă
doar cărțile sfinte vor fi intrat în atenția preoților copiști de manuscrise cu

Gorovei, Biserica din Bălineşti, pp. 112‐115; Corina Popa, Bălineşti, Meridiane, Bucureşti, 1981,
pp. 15‐25.
135
I. D. Ştefănescu, L’évolution de la peinture religieuse, pp. 124‐130, pl. LVII‐LXI; Virgil Vătăşianu,
Istoria artei feudale, pp. 830‐832; Vasile Drăguţ, Dragoş Coman, maestrul frescelor de la Arbure,
Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 17; Ion I. Solcanu, Datarea ansamblului de pictură de la biserica
Arbure (II), Pictura exterioară. Începuturile picturii exterioare din Moldova, în Anuarul Institutului
de Istorie și Arheologie „A. D. Xenopol”, Iași, XVIII, 1981, pp. 179‐180; Sorin Ulea, Încheierea
cronologiei picturii moldovenești, secolele XV‐XVI, cu datarea ansamblurilor de la Părhăuți și
Arbore, Mușatinia, Roman, 2012, pp. 33, 92‐101.
136
Petre P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R.P.R., vol. I, EARPR,
Bucureşti, 1959, p. 297.
137
Idem, Catalogul manuscriselor slavo‐române şi slave din Biblioteca Academiei Române
(editori: Dalila‐Lucia Aramă, G. Mihăilă și Gabriel Ștrempel), vol. II, EAR, Bucureşti, 2003, p. 348,
nr. 510.
138
Ştefan S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, p. 118; Petre P. Panaitescu, Catalogul manuscriselor
slavo‐române şi slave din Biblioteca Academiei Române, vol. II, p. 345, nr. 508.
139
Elena Linţa, Lucia Djamo‐Diaconiţă, Olga Stoicovici, Catalogul manuscriselor slavo‐române din
Bucureşti, Universitatea din București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, București, 1981, p. 37.
această proveniență. Să fi rămas literatura laică (cronistica, în mod special) un
domeniu rezervat exclusiv mediului aulic domnesc? Poate că cercetări viitoare
ne vor da un răspuns în acest sens.

Sărbători, ceremonii, ritualuri
Ca în mai toate culturile premoderne, tranzițiile între diferitele etape
ale timpului astronomic (cosmic) sau ale timpului uman au fost marcate prin
parcurgerea unor rituri de trecere. Indiferent că era vorba despre schimbarea
anului, a anotimpului sau a săptămânii, ori despre intrarea într‐o etapă nouă a
vieții individuale (nașterea, căsătoria, moartea), oamenii erau obișnuiți să
sărbătorească, să celebreze, să participe la ritualuri. Peste tot, rosturile lor erau
aceleași: să medieze între principiile antagonice care guvernau viețile indivizilor
și ale comunităților din care făceau parte (natura și cultura, biologicul și
socialul, individul și grupul, sacrul și profanul)140. Toate acestea s‐au desfășurat
sub ochii Bisericii, care a încercat cu succes relativ să le canalizeze către valorile
și sensurile pe care creștinismul le‐a atribuit atât istoriei (ca timp colectiv, al
societății), cât și vieții credinciosului de rând (înțeleasă ca timp individual).
Evident, la rândul său, le‐a adăugat apoi altele141.
Totodată, sărbătorile, ceremoniile și ritualurile au fost spectacole
publice, întrucât aveau loc în prezența unor mase de oameni, care participau
activ sau pasiv la desfășurarea lor. În principiu, ele se desfășurau după
„scenarii” și cu „recuzite” binecunoscute, căci erau în mod fundamental
structuri repetitive. Dar puteau fi încărcate și cu un al doilea palier semiologic,
în măsura în care erau utilizate în logica puterii, ca elemente de comunicare și
legitimare în relația celor care o dețineau cu supușii lor142. Ca loc de
concentrare a puterii, sub diferitele ei forme, curtea medievală poate să
constituie, așadar, un „teren” prolific pentru investigarea acestui limbaj al
puterii, format din gesturi, imagini și simboluri regăsite în desfășurarea

140
Arnold Van Gennep, Riturile de trecere (traducere de Lucia Berdan și Nora Vasilescu), Polirom,
Iași, 1996, pp. 15‐17.
141
Vezi Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri. Arhetipuri și repetare (traducere de Maria
Ivănescu și Cezar Ivănescu), Univers Enciclopedic, București, 1999, pp. 96, 125‐126, 128‐132, 137‐
138; Jean‐Claude Schmitt, Riturile, în vol. Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, pp. 662‐
665; Jacques Le Goff, Timpul, în vol. Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, pp. 766‐767;
Yitzhak Hen, Religious Culture and the Power of Tradition in the Early Medieval West, în vol. A
Companion to the Medieval World (editori: Carol Lansing și Edward D. English), Wiley‐Blackwell,
Chichester, UK, 2009, pp. 74‐77.
142
Constanța Vintilă‐Ghițulescu, Introducere, în vol. Spectacolul public între tradiție și
modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje și suplicii (editori: Constanța Vintilă‐Ghițulescu
și Mária Pakucs Willcocks), Institutul Cultural Român, București, 2007, pp. 7‐8.

sărbătorilor, ceremoniilor și ritualurilor. De altfel, acest potențial a fost deja
observat și a început să fie exploatat, însă doar în relație cu reședințele puterii
centrale din cele două țări române143. Reședințele boierilor au rămas în afara
atenției, probabil din cauza stării izvoarelor, ale căror date nu pot egala
conținutul celor referitoare la curțile domnești. Totuși sursele ne lasă să
întrevedem câte ceva și din această dimensiune a vieții sociale autohtone,
ilustrând două astfel de ritualuri cu valențe de spectacol public: nunta și
pregătirea pentru moarte.
Nunta. După cum am arătat într‐o secțiune anterioară, nunţile boiereşti
erau prilejuri de reunire nu doar pentru rude și clienți politici, ci şi pentru
figurile domneşti. Totuși cazul nunții de la Mereşti, urmată de asasinarea lui
Bogdan al II‐lea, ne lasă mai mult să intuim dimensiunile interacțiunii umane
petrecute acolo. Ceva mai descriptiv este în schimb un exemplu care ne parvine
din Ţara Românească. El este prezent într‐un raport pe care agentul imperial
Giovanni de Marinni Poli l‐a trimis împăratului Rudolf II la 31 ianuarie 1598.
Raguzanul relatează cu această ocazie că, pentru a‐şi masca acţiunile de
concentrare a oastei în vecinătatea Transilvaniei, Mihai Viteazul participase
împreună cu trupele la nunta marelui ban de la Craiova144. Reținem de aici
înalta extracţie socială a nuntașilor, dar mai ales numărul mare al acestora, căci
alături de comandanți au fost prezenți acolo cu siguranță și o parte a ostașilor
de rând de care dispunea domnul.
Marile figuri boiereşti îşi puteau permite luxul de avea şi invitaţi de
peste hotare, polonezi în Moldova, respectiv saşi în Ţara Românească. În timpul
domniei lui Neagoe Basarab, de pildă, marele vornic Calotă scria conducerii
oraşului Braşov pentru a o invita la nunta uneia dintre fiice, care urma să aibă
loc la curtea sa din Târgovişte145. Din registrele de cheltuieli ale Brașovului,
reiese că fruntaşii saşi chiar au dat curs invitației și au trimis la eveniment o
delegație condusă de Johannes Krell, căreia i‐au acoperit o parte dintre
cheltuielile necesare deplasării146.
Unele dintre obiceiurile practicate cu această ocazie pot fi și ele
regăsite în izvoare. Mai vizibil este darul de nuntă, întrucât prin implicațiile sale
juridice a intrat în atenția documentelor oficiale. În mod fericit, dispunem de
câteva informații în acest sens chiar despre evenimentul menționat în

143
Vezi studiile publicate în Ibidem.
144
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XII, 1594‐1602 (editor: N.
Iorga), SGIVS, București, p. 331; Călători străini despre Ţările Române, vol. III, p. 266. Este vorba
fie despre Manta, fie despre Pană mare ban, vezi [f.a.] Lista dregătorilor din Sfatul domnesc al
Ţării Româneşti în secolele XV‐XVII, în SMIM, IV, 1960, p. 566.
145
146
Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenbürgen, vol. 1, pp. 258‐260, 264, 266.
paragraful anterior. Ele provin din același registru brașovean, în care au fost
consemnate sumele pe care autoritățile locale le‐au plătit concetățenilor de la
care au achiziționat bunurile expediate apoi, ca daruri. Aflăm astfel că Johannes
Krell a dus cu sine la curtea marelui vornic Calotă din Târgoviște: două vase din
cositor (tipsii probabil), un cuțit de Waidhofen, un al doilea cuțit de Nürnberg,
precum și aproximativ patru cântare (= ca 180 kg)147 de cositor, valorând în
total 7 florini și 20 aspri148. Oaspeții transilvăneni combinau astfel obiectele de
lux cu unele de valoare strict comercială.
Un act intern din 1557 ne oferă un al doilea exemplu, ceva mai pitoresc.
Descriind evenimente petrecute între anii 1475‐1482, acesta ne vorbește
despre Cîndea, fratele de ocină al jupanului Baldovin pârcălabul, care a primit la
nuntă de la cel din urmă: „6000 aspri și cai buni 4 și butoaie de vin 5 și un brâu
de argint de 3000 aspri și o sabie ferecată de 2000 aspri și inele de aur 4 și
caftane de ciatma 2 și pahare de argint 2 și o linguriţă de argint și dulame de
postav 7 și cămăşi bune 4 și căruţă cu 8 telegari și un plug cu fier și 24 de boi și
vaci cu lapte 12 și iepe cu mânji 12 și oi 150 și porci 50 și caftane 2 și cai unul și
butoaie vin 4 și caftane, unul de cofterie şi altul de mătase, și iarăși butoaie cu
vin 3 și cai unul și postavuri cu giură 2, dulămi 3 și cămăşi 2, cai 2 și un caftan de
măncaş și altul de lonir și cai 2 și butoaie cu vin 2 și aspri 1300 și o cămaşă de fir
şi alta de mătase”149. Hrisovul menționează de asemenea găzduirea îndelungată
a lui Cândea la reședința lui pârcălabului Baldovin: „din zilele lui Basarabă
voievod, iarăși a ținut jupan Baldovin pe Cîndea mereu în casele lui”. Cel mai
probabil este vorba despre locuința din Goleşti a pârcălabului, unde este firesc
să credem că s‐a desfășurat şi nunta. Aici și cu această ocazie a avut loc
probabil o etalare cu rol ostentativ a acestor bunuri și valori, contrapusă
darurilor oferite de ceilalți nuntași, pentru a fixa relațiile de putere și statusul
pârcălabului, în contextul social în care s‐a derulat evenimentul150.
Pentru a completa acest tablou fragmentar, ne stau la dispoziție și
sursele etnografice. Ele pot fie controlate prin intermediul izvoarelor istorice de

147
Pentru greutatea cântarului, vezi János Hóvári, The Transylvanian Kanthner and the Balkan
Kantar. An Inquiry into the Metrology of the Turn of the 15th‐16th Centuries, în Acta Orientalia
Academiae Scientiarum Hungariae, XXXI, 1985, nr. 2‐3, pp. 259‐274.
148
Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenbürgen, vol. 1, p. 280. Pentru stabilirea
cantității de cositor brut (exprimată doar valoric în această intrare a registrului), vezi Ibidem, p.
281: „pro cantaris stanneis octo, continent libr[as] 41 flor[eni] 8 asp[res] 10”.
149
DRH, B, vol. V, p. 92, nr. 32.
150
Pentru semnificațiile multiple ale darului, reliefate de antropologi și sociologi în raport cu
societatea medievală și modernă timpurie, vezi Florin Curta, Merovingian and Carolingian Gift
Giving, în Speculum, 81, 2006, pp. 671‐677; Felicity Heal, The Power of Gifts: Gift‐Exchange in
Early Modern England, Oxford University Press, Oxford, pp. 3‐30.

epocă, în care sunt atestate şi alte obiceiuri, fără legătură directă cu nunţile
boiereşti. De altfel, o eventuală astfel de abordare ar avea deja la dispoziție un
model de analiză, folosit cu succes pentru a reconstitui realitățile similare în
care au fost implicate familiile domnești din secolele XVII‐XVIII151.
Cu siguranţă, nunţile organizate la casele și curțile boierilor erau
animate de ţigani lăutari, motiv pentru care se transformau în adevărate
petreceri. Documentele din a doua jumătate a secolului al XVI‐lea atestă în
repetate rânduri tranzacţii cu privire la vânzarea și cumpărarea ţiganilor
„alăutari” sau „highidişi” (viorari)152. Se poate trage de aici concluzia că pentru
menţinerea bunei dispoziţii, boierii au început să aducă şi să întreţină pe lângă
reședințele lor tarafuri de lăutari153. Cât de mare era interesul față de aceștia
din urmă, o demonstrează faptul că unii dintre stăpâni erau dispuși să suporte
cheltuieli mari pentru a‐i trimite la „specializare”, peste hotare. Cităm în acest
sens cazul ţiganului Stoica, fiul lui Opriş, pe care Ştefan mare clucer „l‐au dat la
un copuzar turc, anume Curtu, de l‐au învăţat cu copuzul și i‐au dat o mie cinci
sute de aspri și un cal și o plașcă”154.
Pregătirea pentru moarte putea implica de asemenea concentrări de
155
oameni , mai ales atunci când aceasta avea loc la o curte boierească. Din nou,
implicațiile juridice sunt cele răspunzătoare pentru puținele lumini care răzbat
din epocă până la noi. De această dată este vorba despre martorii adeveritori
care se adunau pentru a asculta dispoziţiile testamentare lăsate „cu limbă de
moarte” de boierii rezidenți, înainte de a trece în „lumea de dincolo”.
Dintr‐un document datat 29 august 1526, cunoaștem cazul jupaniței
Maria din Golești. Aflându‐se în această situație, ea s‐a călugărit mai întâi sub
numele Magdalina, apoi şi‐a lăsat averea mobilă, ocinile şi ţiganii fiului Ivaşco şi
nepoatelor Maria, Calea şi Velica. Dispoziţia testamentară s‐a făcut fără îndoială
la una dintre reşedinţele familiei menționate în document (probabil cea din
Goleşti), iar la eveniment au fost prezenți: „Radul logofăt Mățilă i Șuica dvornic i
Dragotă dvornic i Vladul banul i Vlaicul cliucer cu jupâneasa lui, Neacșa. Și de la

151
Violeta Barbu, Ordo amoris. O istorie a instituției căsătoriei în Țara Românească în secolul al
XVII‐lea, EAR, București, 2011, pp. 146‐203.
152
DRH, B, vol. VI, p. 73, nr. 54; DRH, A, vol. VI, pp. 502‐503, nr. 280, pp. 629‐630, nr. 383; DRH, B,
vol. VII, p. 213, nr. 159; DRH, B, vol. VIII, p. 217, nr. 140; DRH, B, XI, p. 40, nr. 27.
153
Claudiu Neagoe, Muzică şi societate în Ţara Românească şi Moldova (1550‐1830), Istros,
Brăila, 2008, p. 102.
154
155
Pentru valențele de spectacol public al acestui ultim moment din viața omului, vezi Philippe
Ariès, Western Attitudes Toward Death. From the Middle Ages to the Present, Marion Boyars,
Londra, 1974, pp. 11‐14; Idem, Omul în fața morții, vol. 1, Vremea gisanților (traducere de Andrei
Niculescu), Meridiane, București, 1996, pp. 25‐31.
Argeș, Dumitru și Pătru Drăgotescul și cliseariul și Radoslav și Tudoran și
Stănislav și Tatul cu feciorii lui și Marcea logofătul și Tocsaba vătaful și Stoica
spătar din Beleți și Neagoe spătar și Balotă birciul i Radul tăblariul i Radul i
Potros ot Porcăreni i Cînda i Oprea ot Dobroești i popa Bobe ot Golești și
Goleștii toți și Mărăcinenii toți și Misea și Roman din Rudeni și Dragomir Căul și
Brătiian din Brătiiani și Neagoe din Găleșăști și Colfu și Palmeș și Radul portariul
și Stanciul, feciorul lui Purcilă”156. Deducem de aici că testamentul Mariei din
Golești a fost făcut cunoscut în cadrul unei adunări de mari dimensiuni, care a
reunit câteva zeci de persoane, cu statusuri sociale diferite. Pot fi identificați cu
ușurință câţiva boieri mari (unul fiind însoțit chiar de jupanița lui), un grup
destul de numeros de boieri mici, cu proprietăți în jurul Goleștilor (ca și cei
dintâi, de altfel), precum și câţiva târgoveţi din Curtea de Argeş. Însă ceea ce
conferă o notă aparte acestui caz este prezența întregii populații (masculine?)
din satele Golești și Mărăcineni, sate care, potrivit testatoarei noastre, erau
cele mai importante din domeniul său. Rezultă de aici că sătenii în cauză erau
țăranii dependenți; cei dintâi adunați, în frunte cu însuși preotul paroh, din
satul de reședință al Goleștilor, iar cei din urmă, veniți din cel mai apropiat sat
aflat în posesia familiei.
Un alt document, din 1578, vorbeşte despre Drăghici logofăt, jupaniţa
Despina și cumnata Calea, care primeau întărire domnească pentru averea
lăsată prin testament de Sârbul logofăt, tatăl celor două surori. Actul domnesc a
venit în urma mărturiilor orale depuse în fața domnului de grupul de martori
adeveritori chemați de Drăghici logofăt la reședința familiei, pentru a lua act de
dispozițiile testamentare ale socrului său: „Încă a adus Drăghici logofătul
martori mulți boieri, care au fost la moartea lui Sârbul logofătul și a jupaniței
lui, Calea, boierii pe nume: Dragomir și Lăudat și Vladul și Bratul din Brătiiani și
din Rătivoești, Văsiiu logofătul și Oprea și din Gănești, Pătru și din Aninoasa,
Stanciul banul și din Mihăești, Oancea banul și Radul și din Cotești, Badea, și
încă și duhovnicul lui, popa Vrabie din Corbii de Piatră care a fost la despărțirea
sufletului lor. Și așa au mărturisit acești boieri mai sus ziși înaintea domniei
mele cu sufletele lor […]”157.
Slujbele religioase și pomenile care însoţeau înmormântările implicau
de asemenea participanţi numeroși, în fața cărora erau etalate puterea
economică a boierilor rezidenți și munificența lor în relație cu Biserica. Vom
invoca în acest sens cazul excepțional al marelui vătaf Lucoci (din Iași ?), care a
lăsat nu una, ci două dispoziții testamentare, din care putem înțelege cum
decurgeau lucrurile în astfel de situații. Suferind probabil de o afecțiune

156
DRH, B, vol. III, p. 56, nr. 32.
157

incurabilă sau în urma unei răni letale, boierul nostru și‐a lăsat mai întâi averile
soției supraviețuitoare: „pentru că n‐am avut cui mă lăsa, după cuviință, ca să
mă pomenească, iar Stanca bine știu că mă va pomeni bine”158. Dispozițiile
testamentare au fost consemnate foarte probabil acasă: „înaintea duhovnicului
meu, popa Mihail, și dinaintea Maricăi, mătușă‐mea, și Anton, și Vardzariu, și
Movila vătaf, și Drăgoi vătaf, și Filip vătaf, și Toma vătaf, și Burcu vătaf, și Babici
vătaf, și Lazor vătaf, și Baș neamiș și Ignat din Păhărniceani, și Andreica de
Neamțu, și Gligorie armașel, și Vasilie din Roman și alții mulți”159. Ulterior, în
înțelegere cu egumenul de la mănăstirea Sf. Sava, marele vătaf și‐a fixat
detaliile înmormântării, dar și termenii pomenirii în slujbele mănăstirii: „Adică
însumi Lucoci mărturisesc, la moartea mea, cum am trimis la sfânta mănăstire și
la sobor, ca să vină călugării la curtea mea, să ducă trupul meu la sfânta
mănăstire. Și a venit egumenul cu preoți și cu diaconi și a dus trupul meu și l‐au
îngropat în sfânta biserică. Iarăși am dat poruncă jupaniței mele ca să dea din
averea mea un sat și un sălaș de țigani, anume Toma și cu țiganca și cu copiii,
sfintei mănăstiri. Iar cneaghina lui Lucoci, vecinică pomenire lui, s‐a sculat și a
dat din toată averea ce are de la Dumnezeu, bani și vite, pentru păcatul său a
dat 3000 de aspri, și 4 boi, și 10 vaci, și 100 de oi, și 6 iepe, și 10 porci, și 1000
de aspri pentru pomeni, și o trăsură cu doi cai și cu așternut, și o cupă de argint,
și o lingură de asemenea, și o bute de vin, dinaintea soborului, și a vătafilor, și a
oameni buni: popa Mihail, și Movila vătaf, și Hilip, și Bărcol, și Toma, și Drăgoiu,
și Drăgoșan, și Anton, și Lopol, și Babici, și Bașul și alți mulți oameni buni dintre
cei dimprejur”160. Așadar, întocmai ca în cazul nunții lui Cîndea, analizate mai
sus, detaliile materiale ne fac martori la desfășurarea unui spectacol, în cadrul
căruia bunurile și valorile familiei boierești aducătoare de prestigiu social
defilează în mod public, înainte de a intra în posesia beneficiarului.
Datele și observațiile schițate aici pot beneficia de asemenea de
completări consistente din partea izvoarelor etnografice, sub rezerva corelării și
controlării lor cu ajutorul altor tipuri de înscrisuri din epocă, nevalorificate aici
(pomelnice, cărți de cult etc). Dispunem și de această dată de modele de
analiză, utile pentru a adânci sau a extinde înțelegerea acestor realități161.

158
Vezi DRH, A, vol. VIII, p. 400, nr. 321, prin care rudele marelui vătaf se angajau să respecte
dispozițiile acestuia, de unde deducem că nu rudele îi lipseau boierului nostru, ci disponibilitatea
acestora de a avea grijă de sufletul său…
159
DRH, A, vol. VIII, p. 399, nr. 320.
160
161
Bogdan‐Petru Maleon, În drum spre „lumea de dincolo”. Ierarhii urbane reflectate în ritualurile
de înmormântare din Iașii secolelor XV‐XVIII, în vol. Contribuții privitoare la istoria relațiilor dintre
Țările Române și Bisericile răsăritene în secolele XIV‐XIX (editor: Petronel Zahariuc), EUAIC, Iași,

„Cavalerii Apocalipsei”
Modalitățile în care erau făcute pregătirile pentru întâlnirea cu „îngerul
morţii” ne apropie de o altă categorie de evenimente, care şi‐au pus amprenta
în mod vizibil asupra reşedinţelor boierilor. Denumirea generică pe care o
utilizăm în cazul lor ne îndepărtează însă de accepțiunea istoriografiei noastre,
care i‐a limitat înțelesul la o sferă de conținut circumscrisă exclusiv calamităților
naturale162. Ne apropiem, în schimb, de tradiția interpretativă dată Apocalipsei
după Ioan (VI: 1‐8), în ciuda faptului că nu există neapărat un acord asupra
identității celor patru călăreți care prevestesc Sfârșitul Lumii și Judecata de
Apoi163. Prin urmare, de interes sunt aici fenomenele cu efecte distructive în
general, nu doar unul dintre ele, anume. Este drept însă că deocamdată nu
dispunem de date decât pentru trei dintre acestea: războaiele, molimele și
răufăcătorii.
Războiul. Așa cum era de așteptat, chiar în lipsa unei investigații
speciale, atacurile armate ale puternicilor vecini pe care i‐au avut Țările
Române au produs efecte şi în mediul rezidențial de care ne ocupăm. Izvoarele
care relatează aceste evenimente sunt destul de parcimonioase, lăsându‐ne să
observăm mai ales efectele principale: ocuparea, incendierea sau distrugerea
acestor complexe.
Vom cita mai întâi dintr‐o scrisoare trimisă la Bistrița în 1538, de boierul
moldovean Toma, logofătul voievodului Ștefan Lăcustă: „Dumnezeu năpusti
asupra noastră răutatea sa (!) și năpusti pe turci și ne‐a gonit și ne‐a răspândit
în toată lumea […] căci nu ne‐a rămas nouă nici case, nici sate, nici mori, nici
marfă, nici oi, nici albine, nici vase, nici biserici, nici haine şi nimic alta”164.
Redactat la scurt timp după ocuparea Moldovei de către Soliman Magnificul165,

2009, pp. 161‐175; Lucian‐Valeriu Lefter, Ospăţul funerar în Moldova. Mărturii istorice și
etnologice, în Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, Iași, X, 2010, pp. 475‐500.
162
Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamitățile naturale din trecutul
României (până la 1800), Silex, București, 1993.
163
Martin Kiddle, The Revelation of St John, Harper, New York, Londra, 1940, pp. 105‐118;
Columba Graham Flegg, An Introduction to Reading the Apocalypse, St. Vladimir's Seminary Press,
Crestwood, New York, 1999, pp. 90‐91; Anthony O’Hear, Natasha O’Hear, Picturing the
Apocalypse: The Book of Revelation in the Arts over Two Millennia, Oxford University Press,
Oxford, 2015, pp. 70‐92; Natasha O’Hear, Seeing the Apocalypse: Pre‐1700 Visualizations of
Revelation, în vol. The Book of Revelation and Its Interpreters: Short Studies and an Annotated
Bibliography (editori: Ian Boxall și Richard Tresley), Rowman & Littlefield, Lanham, 2016, pp. 88‐
92.
164
165
Despre datarea scrisorii și identitatea autorului, vezi Maria Madgalena Szekély, Sfetnicii lui
Petru Rareș. Studiu prosopografic, EUAIC, Iași, 2002, pp. 343‐347.

textul reflectă așadar tabloul general al efectelor pe care o invazie străină le
atrăgea asupra reședințelor și gospodăriilor boierești. O imagine similară,
asociată de asemenea cu un anumit grad de generalitate, reiese dintr‐o
scrisoare adresată de Ieremia Movilă voievodului de Belz, Stanisław Włodek, în
luna mai a anului 1600. Cu acest prilej, domnul Moldovei își informa
corespondentul polon că Mihai Viteazul tocmai pornise în expediţia care avea
să îl ducă în final la cucerirea Moldovei: „Ieri straja lui a pornit de la Trotuș la
Bacău, pustiind, arzând curțile boierești, anume pe acelea unde nu sunt ai
voștri”166. Informația este valoroasă și dintr‐un alt punct de vedere, care
interesează aici: de la nivelul său de generalitate, ne confirmă câteva observații
punctuale pe care le‐am făcut într‐o secțiune anterioară. Avem în vedere
utilizarea de către nobilimea polonă a infrastructurii oferite de reședințele
boierilor moldoveni, indiferent de ipostazele în care se aflau atunci când le
vizitau (diplomați, militari ori simpli călători). Aceasta pare să fi fost, prin
urmare, o realitate a vieții cotidiene întâlnită destul de des în Moldova celei de‐
a doua jumătăți a secolului al XVI‐lea.
Iar dacă din ultimul text citat pare să rezulte că prezența polonilor a fost
de natură să protejeze curțile pe care le‐au ocupat, trebuie adăugat că
dispunem și de izvoare care ne arată contrariul. Un hrisov databil în 1520, de
pildă, menţionează arderea de către polonezi a unei reşedinţe boiereşti din
satul Şilişău (lângă Dorohoi), care aparţinea slugilor domneşti Timpea şi
Şendrică167. De altfel, cu astfel de probleme s‐au confruntat nu doar adversarii,
ci și aliații polonilor. O demonstrează un episod, petrecut după lupta de la
Creţeşti, în timpul domniei lui Simion Movilă în Ţara Românească. În cursul
acestuia, soldaţii polonezi aflați în slujba domnului „au călcat boieri munteni,
între care chiar pe dumnealui mare logofăt Tudosie [Rudeanu – n.n.], care a
fost totdeauna credincios [s.n.], i‐au călcat casa, au prădat averea lui și i‐au luat
câteva mii de galbeni”168.
Pe de altă parte, devine evident că studiile de caz pot să aducă nuanțări
importante pentru înțelegerea fenomenului studiat. Iată de ce, în cele ce
urmează, vom mai insista asupra câtorva astfel de cazuri, de natură să ilustreze

166
Petre P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, p. 106, nr. 43. Vezi și
Ibidem, p. 131, nr. 55.
167
Mihai Costăchescu, Documentele moldovenești de la Ștefăniță Voievod (1517‐1527), Institutul
Românesc de Arte Grafice „Brawo”, București, 1943, pp. 347‐351, nr. 67, p. 480, nr. 103; DIR, A,
veacul XVI, vol. I, nr. 155, p. 174.
168
Ilie Corfus, Documente polone privitoare la domnia lui Simion Movilă în Ţara Românească, în
Codrul Cosminului, X‐XII, Cernăuţi, 1939, p. 206; Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae, vol. II,
Relațiile politice dintre Țara Românească, Moldova și Transilvania în răstimpul 1601‐1659,
Albatros, Bucureşti, 1989, p. 17.
soarta diferită de care au avut parte bisericile de curte. În termeni de
comparație putem pune câteva date de care dispunem despre campaniile
armatelor otomane din anii 1538 și 1595. Astfel, cercetătorii picturii bisericii de
la Arbure au ajuns la concluzia că reşedinţa pe care o deservea a fost ocupată
de otomani în anul 1538, prilej cu care aceștia i‐au distrus tabloul votiv169.
Curtea de la Dolheştii Mari pare să fi făcut obiectul unei experiențe
asemănătoare, întrucât biserica ei a avut parte de același tratament170. De
partea cealaltă stă un exemplu din 1595, legat de ocuparea temporară a
Târgoviștei și de fortificarea ei de către Sinan Pașa. Vreme de mai multe
săptămâni, capitala valahă s‐a aflat la discreția armatei otomane, răstimp în
care unele dintre paraclisele curților boierești locale au fost serios avariate.
Grație unei pisanii puse la câțiva ani distanță de momentul respectiv, știm cu
siguranță că aceasta a fost soarta celui care a funcționat pe lângă reşedinţa
urmașilor lui Manea Perşanul mare vornic. Unul dintre ei și‐a asumat refacerea
bisericii, prilej cu care a ținut să sublinieze următoarele: „Să se știe cum au
spart biserica la Sinan Pașa și au dires popa Goncea cliseariu”171.
Categoria aflată în discuție credem că trebuie să includă și efectele
luptelor interne pentru tron, mai ales în condițiile în care erau adesea
potențate sau chiar orchestrate de puterile vecine. De această dată, izvoarele
par să ne ofere șansa de a întrevedea ceva mai mult din interacțiunea umană
prilejuită de acest tip de evenimente. Cronicile interne din Ţara Românească ne
pun la dispoziție cazul rivalității politice care l‐a opus pe Mihnea cel Rău familiei
Craioveștilor. Potrivit acestora, după refugierea boierilor olteni la sudul Dunării,
voievodul a luat cu asalt atât reședințele, cât și ctitoriile acestora. Soarta
nefericită a celor surprinși acolo de atac a fost descrisă pe larg de Gavril protul,
în Viața Sfântului Nifon, preluată apoi în Letopisețul Cantacuzinesc172: „Iar
zvăpăiatul domn dacă auzi de pribegirea lor, de părere rea, i se schimbă firea, și
bucuriia i să întoarse în tristăciune și‐și arătă urgiia și mâniia ce avea spre dânșii
și altă nimic nu putu să le strice. În pizmă, le‐au ars curțile și casele le‐au răsipit;
iar câți au aflat de acel neam rămași, pre toți i‐au muncit cu multe feliuri de

169
Ioan Solcanu, Datarea ansamblului de pictură de la biserica Arbure (I), Pictura interioară, în
Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie din Iași, XII, 1975, pp. 45‐46.
170
Ibidem, nota 26.
171
Radu Gioglovan, Mihai Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, vol. I, Municipiul
Târgovişte, Muzeul Județean Dâmbovița, Târgovişte, 1975, p. 121; Cristian Moisescu, Târgoviște.
Monumente istorice și de artă, Meridiane, București, 1979, p. 85.
172
Demostene Russo, Studii istorice greco‐române. Opere postume (editori: Constantin C.
Giurescu, Ariadna Camariano și Nestor Camariano), vol. 1, Fundația pentru Literatură și Artă
„Regele Carol II”, București, 1939, pp. 19‐34; N. Iorga, Despre cronici și cronicari (editor:
Damaschin Mioc), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, pp. 9‐14.

munci. Pre unii i‐au și omorât și mănăstirea lor, care o făcuse ei pre râul Bistriții
den temelie, o au răsipit și biserica Sfinților Apostoli, care o zidise Neagoe,
socotitoriul lui sveti Nifon, să fie de îngropare morților, iar o au sfărâmat, încă și
pomii i‐au tăiat și i‐au dezrădăcinat, și rădică mare goană asupra acelui neam
blagoslovit, iar preoților du pren satele lor tuturor le‐au tăiat nasurile, spre
batjocura bisericii și să ispitea și să sfătuia să arză pre toți egumenii dă pre la
toate mănăstirile, și alte răutăți multe vrea să facă”173.
Textul citat conține totuși o anumită încărcătură retorică, căci autorul a
urmărit să argumenteze în paralel un set propriu de idei174. Odată conștientizat
acest aspect, este firesc să ne așteptăm ca din partea lui să ne parvină unele
exagerări sau distorsiuni ale adevărului istoric. Pe de altă parte însă, alte izvoare
confirmă faptul că astfel de intervenții violente au putut avea loc inclusiv în
raport cu lăcașurile de cult175. În aceste condiții, până unde merge adevărul pe

173
Istoria Ţării Româneşti, 1290‐1690. Letopiseţul Cantacuzinesc (editori: Constantin Grecescu şi
Dan Simonescu), EARPR, Bucureşti, 1960, pp. 16‐17. Mai scurtă, versiunea din Cronica Bălenilor
consemnează, la rândul ei: „până a să mazili, dacă pribegiră boierii, au trimis de le‐a prădat
casele; și le‐a sfărâmat până în pământ și nu numai casele ci si bisearicile și mănăstirile lor și
slugile și egumenii erau sluțiți de dânsul și căzniți” (Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării
Româneşti (editor: Constantin Grecescu), EARPR, Bucureşti, 1963, p. 27).
174
Având în vedere paternitatea textului, este neîndoielnic că modul în care evenimentele sunt
prezentate a fost menit să confere substanță ideii de justiție divină. Voievodul Mihnea nu este
doar un tiran, ci și un apostat, căci „au căzut în eresul hulei duhului sfânt, că iată cum iaste tot
ținutul Apusului de putrezește cu marele Râm în eresele sale”. Personalitatea sa este contrapusă
celei colective a Craioveștilor („banoveți, adecă Basarabești”), în frunte cu viitorul domn Neagoe
Basarab, prezentați ca un neam de ctitori pioși, aflat sub protecția rugăciunilor Sfântului Nifon
(„Iar rugăciunea Sfântului Nifon nu‐l slobozea [pe Mihnea – n.n.] nici nu îl lăsa să le facă nici un
necaz, ci toate meșteșugurile lui cele hiclene ca niște păianjeni să strica […] Că era Dumnezeu cu
dânșii și rugăciunile Sfântului Nifon patriarhul și nu putea nimeni să se protivească lor, ca și lui
Moisi, marele proroc”). În consecință, persecutarea „dreptcredincioșilor” Craiovești de către
„apostatul” Mihnea nu se putea finaliza decât cu o binemeritată pedeapsă divină: „Și veni mâniia
lui Dumnezeu pre Mihnea vodă, al doilea Iulian, și fu rănit de viteazul Dumitru Iacșici și muri. Pre
carele trimisese Dumnezeu ca și pe Sfântul Mucenic Mercuriie asupra păgânului Iulian, și ca pre
Sfeti Nestor de au ucis pre Liia, cu ruga lui sfeti Dimitrie” (Istoria Ţării Româneşti, pp. 15‐20). Date
fiind aceste detalii, este de crezut că autorul a căutat să dea amploare cât mai mare suferințelor
îndurate de Craiovești, pentru a justifica astfel atât manifestarea voinței divine reparatorii, cât și
eficiența intercesiunii Sfântului Nifon. Narativul pedepsei divine a fost sesizat și de Petre P.
Panaitescu, care l‐a explicat într‐un context mai larg: toți cei trei domnitori ai epocii descrise au
trebuit să o suporte „pentru că au vrut să scape de tutela Craioveștilor” (Petre P. Panaitescu,
Contribuții la istoria culturii românești (editor: Silvia Panaitescu), Minerva, București, 1971,
pp. 258‐260).
175
DRH, B, vol. V, p. 6, nr. 3: „Iar când a fost în zilele lui Vlad voievod Țepeș, a fost un boier ce se
chema Albul cel mare. Deci, a luat mai sus numitele sate cu sila și încă a pustiit sfânta mănăstire
[Govora – n.n.]”; Pavel Chihaia, Din cetățile de scaun ale Țării Românești, Meridiane, București,
1974, pp. 69‐73; Tereza Sinigalia, Vechea biserică a mănăstirii Bistrița‐Vâlcea, în Monumentul.
care îl reclamă acest pasaj al Vieții Sf. Nifon numai cercetările arheologice ar
putea să ne spună, cel puțin în raport cu ansamblul mănăstirii Craioveștilor, al
cărei amplasament ne este cunoscut.
Molimele. Familiile boierești erau afectate de bolile incurabile ale epocii
întocmai ca restul populației. Este de crezut că alimentația suficientă și mai
consistentă de care beneficiau îi făcea pe membrii lor ceva mai rezistenți în fața
agenților patogeni, decât erau locuitorii de rând; însă aceasta nu făcea decât să
reducă numărul victimelor, nicidecum să îl elimine cu totul176.
Un prim exemplu în acest sens ne este oferit de cercetările arheologice
desfăşurate la Fântâna Mare (com. Vadu Moldovei, jud. Suceava), în vatra
satului medieval Răciuleni. Aici au fost descoperite resturile materiale ale unei
reședințe care a funcționat de‐a lungul întregului secol al XV‐lea. Investigarea
bisericii‐paraclis a scos la lumină o mică necropolă de familie, alcătuită din două
morminte amplasate în spațiul pronaosului. Unul dintre ele a fost amenajat din
cărămizi, sub formă de criptă boltită, însă a fost divizat în mod mai puțin
obișnuit, în două spații inegale. Fără îndoială, acest inedit mormânt dublu a
adăpostit trupurile cuplului de boieri rezidenţi, care a ctitorit lăcașul de cult. Cel
de‐al doilea mormânt a fost unul neamenajat. El a constat dintr‐o groapă
simplă în care au fost depuse trei fetiţe, cu vârste cuprinse între 8 şi 11 ani, care
nu au putut fi decât fiicele cuplului înmormântat alături. Detaliile sintetizate aici
au fost corelate cu observația că lăcașul de cult nu a mai apucat să fie pictat,
ceea ce i‐a condus pe autorii cercetărilor la bănuiala că responsabilă pentru
această situație a fost dispariția intempestivă a ctitorilor. Concluzia care s‐a
impus în acest context a fost aceea că familia rezidentă în faza finală de

Tradiţie şi viitor, vol. VII, Iaşi, 2005, pp. 21‐22. Violențele la adresa familiilor boierilor hicleni au
fost negate (Violeta Barbu, De bono coniugali, pp. 50‐51), dar sunt atestate de Laonic
Chalcocondil, Expuneri istorice (editor: Vasile Grecu), EARPR, București, 1958, p. 283: „[…] cu
ajutorul împăratului Vlad, feciorul lui Draculea, a năvălit și a luat domnia. Dar cum a ajuns la
domnie, mai întâi și‐a făcut o gardă, personală, nedespărțită, de el; după aceea chemând câte
unul din boierii săi, despre care putea crede ca ar fi în stare să ia parte la trădarea pentru
schimbarea domnilor, îi sluțea și trăgea în țeapă, cu toată casa, pe el, pe copii, femeie și slujitori”.
176
Despre corelația relativă dintre alimentație și mortalitate, vezi Massimo Livi‐Bacci, Population
and Nutrition: An Essay on European Demographic History (traducere de Tania Croft‐Murray și
Carl Ipsen), Cambridge University Press, Cambridge, 1991, pp. 32‐39; Jan de Vries, Population, în
Handbook of European History, 1400‐1600, vol. 1, Structures and Assertions (editori: Thomas A.
Brady Jr., Heiko A. Oberman și James D. Tracy), Brill, Leiden, New York, Köln, 1994, pp. 18‐21;
Bogdan Murgescu, Istorie românească – istorie universală (600‐1800), ediția a II‐a, revăzută și
adăugită, Teora, București, 1999, pp. 15‐16; Anne McCants, Historical Demography, în The Oxford
Handbook of Early Modern European History, 1350‐1750, vol. 1, Peoples and Place (editor:
Hamish Scott), Oxford University Press, Oxford, 2015, pp. 134‐136.

funcționare a complexului a dispărut într‐un interval scurt de timp, în
întregime, cel mai probabil ca urmare a unei molime177.
Biserica curții de la Bălineşti a marelui logofăt Ioan Tăutu adăposteşte
indiciile unei tragedii asemănătoare. Acestea se regăsesc în textele inscripțiilor
care însoțesc patru dintre pietrele de mormânt aflate în interiorul lăcașului de
cult. Două dintre ele aparțin primilor născuți ai marelui dregător, fiii Petru şi
Teodor, care au trecut în veșnicie la distanţă de numai două zile unul faţă de
celălalt: la 20 septembrie 1494178, respectiv la 22 septembrie 1494179. Nu este
exclus însă ca și următorii doi copii născuți în familia de la Bălinești să fi avut
aceeași soartă, un an mai târziu. Este vorba despre fiicele Vasilca și Magda,
trecute și ele în neființă la scurt timp una după cealaltă: la 18 septembrie
1495180, respectiv la 29 septembrie 1495181. Toate aceste triste evenimente
trebuie explicate prin acțiunea unor boli transmisibile, poate chiar dintre cele
specifice copilăriei182.
Ne este cunoscut și un al treilea astfel de caz, furnizat de biserica
reşedinţei boierilor din Ruda. Lăcaşul de cult de aici adăposteşte două pietre
funerare care atestă moartea în intervalul 2‐21 mai 1601 a cinci membri din
neamul boierilor Rudeanu, precum şi a unui preot. Cea dintâi anunță că în
biserică și‐au găsit somnul de veci Stanca și Chirca, membrii familiei
postelnicului Tudor Rudeanu (soția, respectiv fiul); cea de‐a doua afirmă același
lucru despre jupanița Caplea și copiii săi, Ioan și Neaga, membrii familiei
logofătului Ivan Rudeanu (soția și copiii), dar și despre preotul Marincea183,
despre care am mai avut ocazia să discutăm. Multă vreme istoricii
monumentului au crezut că moartea celor șase a fost una violentă, dictată de
motive politice. Atât Mihai Viteazul184, cât și Simion Movilă185, rivalul său de

177
Lia Bătrîna, Octav Monoranu, Adrian Bătrîna, Cercetările arheologice de la Fântâna Mare, com.
Vadul Moldovei, jud. Suceava, în Cercetări Arheologice, VII, 1984, pp. 165‐174.
178
Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, EARPR,
Bucureşti, 1958, p. 258, nr. 63.
179
Ibidem, p. 259, nr. 64.
180
Ibidem, p. 260, nr. 66.
181
Ibidem, p. 266, nr. 72. Conservat parțial, văleatul a fost reîntregit de Dumitru Năstase, Biserica
din Bălineşti şi pictura ei exterioară, în vol. De potestate. Semne şi expresii ale puterii în Evul
Mediu românesc, EUAIC, Iaşi, 2006, p. 98 și acceptat ca atare de cercetările ulterioare, vezi Ștefan
S. Gorovei, Un tablou votiv şi o necropolă familială, pp. 17‐18.
182
Vezi Ștefan S. Gorovei, Un tablou votiv şi o necropolă familială, p. 18, unde se face
demonstrația că avem de‐a face cu copii, nu cu adolescenți sau adulți.
183
Constantin Bălan, Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României, pp. 409‐410, nr. 606‐607.
184
Ion Ionașcu, Biserici, chipuri si documente din Olt, Ramuri, Craiova, 1934, p. 125.
185
Constantin Rezachevici, L’attitude des boyards valaques envers Michel le Brave et Simion
Movilă en 1600‐1601: nouvelles données concernant les boyards Rudeanu, în RRH, XXXII, 1993,
moment, au fost bănuiți a fi comandat expediții de represalii împotriva curții
Rudenilor, care să fi dus la acest deznodământ tragic. O analiză critică
întreprinsă în mod pertinent de Violeta Barbu la adresa acestui scenariu
explicativ a scos însă la iveală mai multe lacune logice în argumentația
folosită186. De altfel, însuși faptul că predecesorii săi au găsit argumente pentru
a susține ambele teze, deși acestea sunt contrare în esența lor, ne arată că
explicația trebuie căutată în altă parte. Aceasta trebuie legată mai curând de
efectele unei epidemii, a cărei prezență este atestată într‐adevăr de sursele
epocii. Este vorba despre recrudescența ciumei atât la sud și est de Carpați, cât
și în Transilvania, cumulată chiar, în cazul Țării Românești, cu acțiunea unei a
doua molime, dizenteria roșie187.
Putem completa acest început de tablou cu un document emis de
cancelaria Țării Românești în vara anului 1578, asupra căruia am mai insistat.
Textul lui vorbeşte despre Drăghici logofăt, jupaniţa acestuia Despina, precum
și despre Calea, sora precedentei, care primeau întărire domnească pentru
averea pe care le‐au lăsat‐o părinții celor două surori, Sârbul logofăt și jupanița
Calea. Așa cum am arătat deja, pentru a‐și justifica propria dispoziție, domnia a
invocat o explicație pe care a preluat‐o din mărturia boierilor adeveritori, în
fața cărora Sârbul logofăt și‐a făcut cunoscute dispoziţiile testamentare.
Această explicație este cea care ne interesează aici, întrucât ne arată
împrejurările morții celor doi testatori: „pentru că i‐a îngrijit la vremea morții
lor, deoarece au murit de moarte cumplită care se numește ciumă. Iar surorile
jupanițelor Despina și Calea, anume Preda și Stanca, nici un amestec să nu aibă
cu mai sus‐zisele averi, pentru că la vreme de nevoie nu au îngrijit, ci au fugit şi
i‐au lăsat ca să‐i mănânce câinii”188. Concluzia ni se impune de la sine: bolnavi
fără speranță de vindecare, cei doi părinți au fost îngrijiți până în ultima clipă de
două din cele patru fiice ale lor. Aceleași fiice s‐au îngrijit mai departe de
pregătirea părinților pentru trecerea în „lumea de dincolo”, așa că, foarte
probabil, tot lor le va fi revenit sarcina înmormântării, iar ulterior, a pomenirii
celor două suflete părintești. Documentul analizat face, așadar, mai mult decât
să semnaleze prezența ciumei în Țara Românească, în această epocă189; el ne
dezvăluie totodată un crâmpei din atitudinile și comportamentul
contemporanilor confruntați cu această molimă.

nr. 3‐4, pp. 252‐260; Constantin Bălan, Ruda et les boyards Rudeanu d’Arges pendant l’époque de
Michel le Brave, în RRH, XXXII, 1993, nr. 3‐4, pp. 264‐265.
186
Violeta Barbu, De bono coniugali, pp. 50‐51.
187
Paul Cernovodeanu, Pavel Binder, Cavalerii Apocalipsului, pp. 74‐78; Violeta Barbu, De bono
coniugali, p. 51.
188
189
Paul Cernovodeanu, Pavel Binder, Cavalerii Apocalipsului, p. 53.

Brigandajul. Deși poate părea surprinzător la prima vedere, brigandajul
a reprezentat unul dintre factorii de risc ai vieţii cotidiene la curţile boiereşti.
Fiind lipsite de fortificaţii în marea lor majoritate, reședințele nobilimii
autohtone au intrat în raza de acțiune a răufăcătorilor, căzând pradă nu de
puține ori tentativelor de furt, tâlhărie şi chiar de asasinat190. Principala noastră
sursă de informații, actul de cancelarie, a avut un pronunțat caracter juridic,
motiv pentru care le semnalează pe cele reușite, care au produs pagube și chiar
pierderi de vieți omenești; le trece, în schimb, sub tăcere pe cele nereușite, mai
ales dacă nu au avut efecte notabile. De aceea amploarea fenomenului trebuie
să fi fost mai mare decât intuim noi, astăzi.
Puținele izvoare care ne oferă o imagine de ansamblu asupra
fenomenului pledează tocmai în acest sens. Este cazul tratatelor de alianţă pe
care domnii Mihai Viteazul și Ştefan Răzvan le‐au încheiat cu principele
ardelean Sigismund Báthory în anul 1595. În ambele texte, negociatorii munteni
şi moldoveni, proveniți din rândurile marii boierimi, au ţinut să insereze clauze
aproape identice care să descurajeze actele de violenţă la adresa reşedinţelor
proprii: „cine, împotriva legii şi a dreptăţii, ar năvăli cu forţa în casele și curţile
boierilor va fi pedepsit cu moartea”191. Prin urmare, fenomenul luase o anumită
amploare, iar controlarea lui era una dintre priorităţile nobilimii autohtone la
sfârşitul secolului al XVI‐lea.
Totuși detaliile și nuanțele le găsim urmărind sursele care ne îngăduie
studii de caz. Cel mai vechi eveniment de acest fel, dintre cele pe care le
cunoaștem, a avut loc în Moldova. A fost vorba despre un jaf reușit, căruia i‐a
căzut victimă reședința din Rugineni a panului „Lână” (corect: Sin) Rugină192.
Atacatorii au reușit să plece probabil cu mai multe lucruri de preț, printre care
s‐a aflat și actul de danie sau de întărire în virtutea căruia panul Rugină
stăpânea mai multe sate și bălți: „privilegiul pe care l‐au avut pe aceste sate şi
pe iezere, i l‐au furat când nişte răufăcători i‐au prădat casa, cum ne‐au
mărturisit aceasta megieşii”193. Drept urmare, la 3 ianuarie 1459, cancelaria

190
Întreaga secțiune reia observații și concluzii expuse în două dintre lucrările noastre anterioare:
Cristian Nicolae Apetrei, Fortificaţiile reşedinţelor boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în
secolele XIV‐XVI, în Analele Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, Istorie, V, 2006, pp. 62‐65;
Idem, Reşedinţele boiereşti, pp. 238‐240.
191
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, 1576‐1599, SGIVS,
București, 1880, p. 475, nr. XL, p. 479, nr. XLII.
192
Despre numele acestui boier, vezi Ștefan S. Gorovei, Contribuţii la genealogia familiilor Tăutu
şi Callimachi, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, S.N., Istorie, LIX,
2013, pp. 102‐104.
193
DRH, A, vol. II, p. 117, nr. 81.
voievodului Ştefan cel Mare i‐a eliberat un nou document, menit să îl
înlocuiască pe cel pierdut cu ocazia jafului.
Către sfârşitul aceluiași secol documentele atestă un caz similar în Țara
Românească. Ținta atacatorilor a fost reședința din Bucov a jupanului Dragomir
Udrişte, cel mai longeviv membru al sfatului domnesc din epocă194. De această
dată se pare că atacatorii nu au reușit să sustragă nimic din locuința boierului,
în schimb și‐au îndreptat atenția cu succes către biserica paraclis. Informațiile ni
le furnizează chiar stăpânul reședinței, într‐o scrisoare adresată autorităţilor
braşovene, în care atacul este descris pe scurt: „a venit un om rău, un hoţ, la
casa mea din Bucov şi mi‐a prădat biserica şi mi‐a luat tot ce era în biserică”195.
Grație implicării cancelariei domnești în eforturile victimelor de a
repara sau de a recupera din pagubele produse, știm că situația panului Sin
Rugină s‐a repetat și în cursul secolului al XVI‐lea. Dintr‐un astfel de act, emis în
1546, ne este cunoscut cazul slugii domnești Dragotă, fiul lui Cârstea sulger. În
beneficiul lui, Petru Rareş emitea la 8 aprilie un uric de întărire pentru satul
Coşeşti, pentru că „ni s‐a jeluit cu mare plângere şi cu mare mărturie cu mulţi
megiaşi ai săi de primprejur, zicând că atunci, când am călătorit în Ţara
Ungurească până la Făgăraş, iar nişte oameni răufăcători i‐au furat atunci casa
şi privilegiul de danie ce a avut tatăl lui, Cârstea sulger”196. Prin urmare, atacul
asupra reședinței a avut loc în anul 1541, când Dragotă se afla împreună cu
trupele domnului în expediția întreprinsă în Transilvania, împotriva lui Ștefan
Mailat197.
În 1598, aflăm că în atenția hoților intraseră relativ recent Ionaşco diac
şi mama lui, Anghelina Ţânţăroae. La 22 iunie, Eremia Movilă le reînnoia celor
doi un act de cumpărare emis de Petru Rareș, în virtutea căruia stăpâneau a
opta parte din satul Cozmeşti de la Direptate. Motivația era aceea că:
„privilegiul ce au avut de la Petru voevod cel Bătrân, acel mai sus scris ispisoc
de la acest Petru voevod, li s‐a furat din casă cu alte destule lucruri de preţ”198.
Merită să fie menționat aici și un hrisov emis în 1556, de cancelaria Ţării
Româneşti. Valoarea sa este dată de faptul că schimbă perspectiva din care
percepem acest fenomen, dezvăluind condiția socială a unora dintre cei care
practicau astfel de atacuri. Emitentul, domnul Pătrașcu cel Bun, afirmă aici că:

194
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p. 20.
195
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească
în sec. XV şi XVI, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1905, p. 296, nr. CCXL.
196
Mihai Costăchescu, Observări istorice: I. Cu privire la Neamul lui Ștefan cel Mare; II. Ştiri
istorice, într‐un uric de la Petru Rareş, extras din Anuarul Şcolii Normale „Vasile Lupu”, Iaşi, 1926‐
1927, p. 17.
197
Ibidem, p. 15. Vezi și Constantin Rezachevici, Politica externă, în vol. Petru Rareș, pp. 238‐242.
198
DRH, A, vol. IX, p. 497, nr. 359.

„feciorul Dădulescului, pre nume Stan din Dăduleşti, el au furat casa Barbului
Colţii. Deci, Barbul Colţii l‐au prinsu şi au ieşit înnaintea Radului voevod
Călugărul şi au vrut să‐l spânzure. Iar el s‐au plătit cu a lui moșie capul, cu toată,
însă din Dădulești”199. La prima vedere, s‐ar putea trage concluzia că avem de‐a
face cu unul dintre țăranii liberi proprietari de ocini, care locuiau în satele din
vecinătatea curților boierești. Însă un act ceva mai vechi ne permite să îl
cunoaștem mai bine pe autorul furtului. Din textul lui reiese că făptașul nostru
fusese slugă domnească sub Mircea Ciobanul, cu titlul de „armaș” și că
predecesorii săi au fost cei care au dat numele satului Dedulești200. Prin urmare,
Stan din Dăduleşti provenea de fapt din rândurile boierimii mici, de țară...
Starea de insecuritate pe care o reflectă aceste cazuri i‐a făcut pe unii
boieri să apeleze la alternativa păstrării actelor de proprietate în afara
locuințelor proprii, considerată probabil mai sigură. Izvoarele epocii ne arată că,
în practică, această soluție a îmbrăcat două forme. Prima a fost depozitarea
privilegiilor în ascunzători speciale; însă nu era una infailibilă, iar în final tot
voința domnului și cancelaria sa erau chemate să remedieze situația. O
demonstrează un act din 2 martie 1554, prin care Alexandru Lăpuşneanu
întărea Mariicăi, cneaghina lui Gavril vornic, jumătate din satul Oteleşti, pe
Berheci, pentru că privilegiul bunicului său Herman, primit de la Ştefan cel
Mare, fusese pierdut de către defunctul ei soț „când i s‐au jefuit la Şipote şi alte
multe privilegii şi ascunzătoarea i s‐a jefuit”201. A doua soluție a fost să
încredinţeze prețioasele înscrisuri, spre păstrare, rudelor sau slugilor. Dar nici
aceasta nu era mai sigură, după cum reiese din cazul diacului Ieremia Chiceră.
La 27 ianuarie 1587, aflăm că acesta se prezentase în faţa domnului pentru a se
plânge că îşi încredinţase privilegiul pentru satul Ilişani diacului Gligorie Dracea.
Dar diacul a intrat și el în atenția tâlharilor, iar reședința sa a fost ținta unui jaf:
„iar sluga noastră Gligorie Dracea diac a mărturisit înaintea noastră […] şi au
spus că privilegiul ce l‐au avut ei de schimb cu Alexandru voievod pe satul
Ilişanii, el l‐a pierdut, când i‐au jefuit casa şi i‐au luat multă îmbrăcăminte şi
argint şi bani şi i‐au ucis atunci o slugă”202. Iar dacă nu interveneau răufăcătorii,
alți factori se puteau manifesta la fel de distructiv, așa cum era de pildă …focul.
În această ultimă postură neplăcută s‐a aflat preotul Tomşa, fiul preotului Ilie,
care obţinea întărire domnească la 2 iulie 1590 pentru o ocină în satul Derzca,
întrucât pierduse și el vechile privilegii: „ace privileghiia au arsu şi au pieritu,

199
DRH, B, V, 1551‐1565 (editori: Damaschin Mioc şi Marieta Adam Chiper), EARSR, Bucureşti,
1983, p. 67, nr. 65.
200
DRH, B, V, p. 26, nr. 22.
201
DRH, A, vol. VI, p. 220, nr. 128.
202
atunci cându s‐au aprinsu casa Iurahăi din Derzca, cari au fost în mijloculu
satului, fiindu că le dedese la dânsulu, să le ţiia acele privileghiia acolo, de frica
tâlharilor”203.
Cazul cel mai grav pe care îl atestă izvoarele epocii a fost uciderea
marelui clucer Radu Florescu la 8 iulie 1604, de către răufăcători descinşi din
Transilvania în satul Nămăeşti, aparținând boierului nostru. Despre el ne
informează un act de cancelarie din 28 mai 1610, care omite să spună ce făcea
acolo marele dregător204. Însă incidentul a stârnit interes și în afara țării, motiv
pentru care a fost menționat într‐o scrisoare adresată de căpitanul Attilio
Vimercato consilierului imperial Paul Khrausenegg von Fessendorf. Aici este
prezentat cu ceva mai multe detalii decât în documentul intern din 1610.
Mulțumită acestora, știm că în satul cu pricina se afla una dintre reședințele
familiei Florescu, iar atacul a fost declanșat cu scopul de a o jefui: „clucerul
Radu, fiind departe de casa sa, [refugiat] la munte, retras în siguranţă la
adăpost de raidurile tătarilor şi pentru a‐i aduna pe vasalii săi, sunt patru zile de
când a fost asaltat pe timp de noapte în propria‐i casa de către asasini, veniţi
din Transilvania, [şi a fost] omorât împreună cu unii dintre ai săi şi jefuit”205.
În finalul acestei serii, ne punem întrebarea dacă toate aceste atacuri
au fost ceea ce pretind actele de cancelarie a fi fost: doar niște infracțiuni.
Ridicăm această problemă întrucât limbajul juridic al domniei ‐ unul dintre
instrumentele centralizării politice206 ‐ poate ascunde un alt fel de violență, pe
care îl regăsim de altfel peste tot în Europa medievală207. Furturile, jafurile și
crimele pot fi doar fragmente ale unor tablouri mai ample, efecte
complementare ale unor conflicte personale sau răfuieli locale de mică
magnitudine, derulate între familiile nobiliare, care se lasă greu surprinse în
mediul social autohton208. Cu alte cuvinte, trebuie să conștientizăm faptul că

203
204
DIR, B, veacul XVII, vol. I, 1601‐1610, EARPR, București, 1951, p. 475, nr. 421.
205
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. VII,
Acte şi scrisori (1602‐1606), Cartea Românească, Bucureşti, 1934, p. 208, nr. 188.
206
Marian Coman, Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV‐XVI), Polirom,
Iași, 2013; Oana Rizescu, Construirea statului prin controlul datoriilor. Chezășia si relațiile
contractuale în Țara Românească în secolele XV‐XVII, partea I, Secolele XV‐XVI, în SMIM, XXI,
2013, pp. 287‐309; Mihai‐D. Grigore, The Space of Power State Consolidation by Means of
Religious Policy in the Danube Principalities in the Fourteenth to Sixteenth Centuries, în Acta
Poloniae Historica, 116, 2017, pp. 35‐56.
207
Claude Gauvard, Violența, în vol. Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, pp. 824‐829.
208
Pentru un inventar al formelor de violență din spațiul românesc din care lipsește acest tip de
confruntări, vezi Dan Horia Mazilu, Lege și fărădelege în lumea românească veche, Polirom, Iași,
2006. Pentru comparație, a se vedea Adrian Magina, Cum manibus armatis. Facets of Violence in
the Medieval Banat, în Banatica, 24, 2014, nr. 2, pp. 51‐60.

utilizând actele interne de cancelarie devenim tributari unei singure versiuni a
evenimentelor. Este versiunea părții care a obținut de la domnie sancționarea
ca ilegală a acțiunii „celuilalt”. Domnia era totuși o autoritate care acționa în
mod selectiv, interesată să‐i privilegieze pe cei care se supuneau propriului
cadru normativ și hermeneuticii sale. Prin urmare, ne lipsește versiunea
alternativă care să ne spună punctul de vedere al părții adverse. Există totuși
șansa de a vedea și această a doua perspectivă. Ea ar putea veni ca o consecință
a schimbării frecvente a domnilor și a alternării la putere a partidelor boierești
care i‐au susținut. Numeroase procese erau rejudecate în astfel de împrejurări,
iar hotărârile consemnate de aceeași cancelarie domnească ne‐ar putea oferi
indiciile necesare pentru a face separarea necesară între brigandaj și violența
aferentă rivalităților familiale. Dar ele trebuie căutate probabil cu mai multă
atenție.

În loc de concluzii
Inventarul tematic de pe care l‐am alcătuit în rândurile anterioare a
scos la suprafaţă o cantitate semnificativă de informaţii despre un teritoriu
foarte puțin explorat în istoriografia noastră. Totuși acestea nu sunt rezultatul
unei investigații sistematice, ci al lecturării surselor cu scopul descoperirii unor
realităţi care diferă întrucâtva de cele urmărite aici. Aceasta înseamnă că o
cercetare sistematică, care să uzeze de „cheia” interpretativă potrivită, poate
scoate la iveală noi informaţii şi concluzii mai valoroase. „Cheia” în cauză este
corelarea constantă a informaţiilor extrase din diversele categorii de izvoare
aflate la dispoziție. După cum s‐a putut observa, pe parcursul expunerii am
apelat deja la această soluţie în câteva dintre situațiile analizate; însă pentru a
multiplica cazuistica și a extinde astfel baza discuțiilor, ea trebuie utilizată într‐o
manieră organizată, adaptată obiectivelor propuse. Cu alte cuvinte, este nevoie
de o metodă adecvată.
Aceasta credem că trebuie să aibă ca prioritate întocmirea unui
instrument de lucru, care să îmbrace aspectul unui repertoriu sau inventar cât
mai complet posibil, în care să se regăsească așezările care au găzduit reşedinţe
boiereşti în perioada de referinţă. Evident, câte un astfel de repertoriu sau
inventar ar putea fi pregătit pentru fiecare dintre cele două principate. La baza
celor două repertorii astfel obținute vor sta în primul rând informațiile prezente
în actele interne de cancelarie, întrucât sunt cele mai numeroase; însă,
ocazional, celelalte categorii de izvoare pot contribui la fel de eficient, după
cum am avut ocazia să arătăm. Mai departe, cele două instrumente pot fi
utilizate în corelare cu izvoarele care conţin alte tipuri de informaţii relevante.
Le avem în vedere aici pe cele care ne oferă frânturi de informație plasate într‐
un anumit context spaţial, din care lipsesc indiciile prezenței unei reşedinţe
boiereşti. Așadar, prin corelare, se vor putea reuni, pe de o parte, datele
referitoare la viaţa cotidiană într‐un anumit sat boieresc, iar de cealaltă parte,
certitudinea că în respectivul sat, în aceeaşi epocă, se afla o reşedinţă
boierească. Repetarea acestei asocieri în câteva zeci de cazuri, dintre cele
câteva sute pe care le bănuim a fi existat în fiecare dintre cele două principate
extracarpatice, ar fi suficientă pentru a deschide o perspectivă complet nouă
pentru studierea vieții cotidiene la curțile boierilor din Țările Române.
Repertoriile pot fi utile însă şi pentru aprofundarea altor aspecte pe
care le implică acest subiect. Ne gândim mai ales la deschiderea posibilității de
a le carta în integralitate și de a le studia distribuția spațială în funcţie de
factorii geografici sau antropici relevanți în epocă: reşedinţe şi cetăţi domneşti,
drumuri, unităţi administrativ‐teritoriale, târguri şi oraşe sau chiar alte
complexe similare. Numai în acest fel credem că se va putea ajunge în final la o
încadrare adecvată a caselor și curților boiereşti în tipologia funcţională a
reşedinţelor nobiliare europene.

View publication stats

2019 AspectedeviatacotidianalacurtileboierestidinTaraRomaneascasiMoldova

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2019 AspectedeviatacotidianalacurtileboierestidinTaraRomaneascasiMoldova

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Aspecte de viaţă cotidiană la curţile boiereşti din Țara Românească și Moldova.

Chapter · February 2021

Cristian Nicolae Apetrei

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Volum apărut cu sprijinul

coperta 1: Corn pentru păstrarea prafului de pușcă (1608), (Colecțiile

DTP: Rozalia Pîrlitu, Evdochia Smaznov.

Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Adresa: EDITURA ISTROS A MUZEULUI BRĂILEI „CAROL I”

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Croitoru, Costin (ed.)

arhitectura şi funcţiile reşedinţelor boiereşti din secolele XIV‐XVI. Teza

rezultă că aceste preocupări, împreună cu mobilizarea umană aferentă,

Administrarea domeniilor. Necesitatea de a gestiona din punct de

View publication stats

S-ar putea să vă placă și