ATLAS ISTORIC AL BUCOVINEI

1
1
 ANDREI NACU

ATLAS ISTORIC
AL BUCOVINEI

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

București, 2018

3
 Copyright © Editura Academiei Române, 2018.
Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate editurii.

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Calea 13 Septembrie, nr. 13, Sector 5
050711, București, România
Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06
Fax: 4021-318 24 44
E-mail: edacad@ear.ro
Adresa web: www.ear.ro

Referenți științifici: dr. Vasile CIOBANU, cercetător științific gr. I, Academia Română, Institutul de Cercetări Socio-Umane Sibiu
dr. Pavel MORARU, conferențiar universitar, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu; cercetător științific coordonator,
Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie

Coautor al studiului introductiv:

dr. Constantin UNGUREANU, cercetător științific coordonator,
Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

NACU, ANDREI
Atlas istoric al Bucovinei / Andrei Nacu. - București :
Editura Academiei Române, 2018

ISBN 978-973-27-2909-0

94

Finanțat de Departamentul pentru Relații Interetnice din cadrul Secretariatului General al Guvernului României prin intermediul
Forumului Democrat al Germanilor din România și al Forumului Democrat al Germanilor din Sibiu

Se distribuie gratuit

Coperta: G. Freytags Karte der Bukovina (1915). Sursa: Digital Repository of Scientific Institutes
(http://rcin.org.pl/dlibra/documendata?id=13373)
Wappen des Herzogtums der Bukowina (1867). Sursa: Wappenrolle Österreich-Ungarns nach H. Ströhl.
Wikimedia Commons (http://de.wikipedia.org/wiki/Datei:Wappen_Herzogtum_Bukovina.png)

Redactor: CĂLIN DIMITRIU

Tehnoredactor: IOLANDA POVARĂ, MARIANA MOCANU
Coperta: MARIANA ŞERBĂNESCU

Bun de tipar: 30.05.2018. Format: 4/70  100

C.Z. pentru biblioteci mari: 930.9(498.6)
C.Z. pentru biblioteci mici: 9

Tipar: Honterus Sibiu/Hermannstadt

 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE
7 A����� N���

9 PARTEA I (STUDIU INTRODUCTIV)

EVOLUȚIA ISTORICĂ A BUCOVINEI

11 A����� N���, C��������� U��������

21 PARTEA a II-a (HĂRȚI ISTORICE, HARTA BUCOVINEI ÎN PREZENT)

MOLDOVA – DE LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XV-LEA PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA;

23 NORD-VESTUL MOLDOVEI (1774); ȚINUTURILE MOLDOVEI ÎN 1774

BUCOVINA AUSTRIACĂ (1774–1849); CERCURILE REGATULUI GALIȚIEI ȘI LODOMERIEI (1848);

24 BUCOVINA AUSTRIACĂ (1849–1914); BUCOVINA ÎN CADRUL AUSTRO-UNGARIEI (1867–1918)

HARTA LINGVISTICĂ A BUCOVINEI DUPĂ LIMBA DE COMUNICARE (1910);

25 BUCOVINA ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL (1914–1918); FORMAREA ROMÂNIEI MARI (1918–1920)

BUCOVINA INTERBELICĂ (1919–1940); ȚINUTURILE REGATULUI ROMÂNIEI (1938–1940);

26 HARTA ETNICĂ A BUCOVINEI (1930)

HARTA CONFESIONALĂ A BUCOVINEI (1930); EPARHIILE MITROPOLIEI BUCOVINEI ÎN 1939;

27 BUCOVINA ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1940–1945); JUDEȚELE GUVERNĂMÂNTULUI
BUCOVINEI (IULIE 1941–MARTIE 1944)

BUCOVINA POSTBELICĂ (1945–1991); BUCOVINA ȘI CONTEXTUL REGIONAL (1952–2018);

28 HARTA ETNICĂ A BUCOVINEI ÎN 2001/2002

29 REGIUNEA ISTORICĂ BUCOVINA ÎN PREZENT – HARTA GENERALĂ

31 PARTEA a III-a (HĂRȚI VECHI REPRODUSE)

33 DESCRITIONE DELLI PRINCIPATI DELLA MOLDAVIA E VALACHIA – FRAGMENT, 1686

34 MOLDAVIAE PRINCIPATUS DELINEANTE PRINCIPE DEMETRIO CANTEMIRIO, mijlocul secolului al XVIII-lea

36 MAPPA VON DER OESTEREICH[ISCHE] MOLDAU ODER SOGENANNTEN BUCKOVINER DISTRICT, 1786

38 CARTE DU CERCLE DE BUKOVINE/KARTE DES BUKOWINER KREISES, 1790

39 CHARTA BUCOVINEI (...), 1876

40 R. A. SCHULZ'S GENERAL POST UND STRASSENKARTE (...) – FRAGMENT, 1888

41 PLAN VON CZERNOWITZ (...), 1888

43 ROMÂNIA CU ȚĂRILE ROMÂNE-VECINE, cca 1890

44 G. FREYTAGS KARTE DER BUKOWINA, cca 1915

5
45 PLANUL ORAȘULUI CERNĂUȚI, cca 1920

46 JUDEȚUL CÂMPULUNG DUPĂ NOUA ÎMPĂRȚIRE ADMINISTRATIVĂ, 1928

47 JUDEȚUL SUCEAVA DUPĂ NOUA ÎMPĂRȚIRE ADMINISTRATIVĂ, 1928

48 JUDEȚUL RĂDĂUȚI DUPĂ NOUA ÎMPĂRȚIRE ADMINISTRATIVĂ, 1928

49 JUDEȚUL STOROJINEȚ DUPĂ NOUA ÎMPĂRȚIRE ADMINISTRATIVĂ, 1928

50 JUDEȚUL CERNĂUȚI DUPĂ NOUA ÎMPĂRȚIRE ADMINISTRATIVĂ, 1928

51 HARTA BUCOVINEI CU INDICAREA DRUMURILOR PENTRU AUTOMOBILIȘTI, cca 1930

52 ROMÂNIA PE JUDEȚE CU NOUA ORGANIZARE ADMINISTRATIVĂ – FRAGMENT (ȚINUTUL SUCEAVA), 1938

53 DER BALKAN – FRAGMENT (NORD-ESTUL ROMÂNIEI CU NOILE FRONTIERE DIN ANUL 1940), 1941

54 ROMÂNIA ÎN AUTOMOBIL (ATLAS RUTIER), PLANȘA 3 (NORDUL BUCOVINEI), cca 1945–1946

55 LISTA HĂRȚILOR VECHI ȘI A IMAGINILOR REPRODUSE ÎN CADRUL ATLASULUI

56 ANEXĂ – LISTA LOCALITĂȚILOR DIN BUCOVINA FIGURATE ÎN HARTA DE LA PAGINA 29

59 BIBLIOGRAFIE

1. Cernăuți. Primăria (cca 1920-1930).

6
 CUVÂNT ÎNAINTE

Atlasul istoric al Bucovinei a fost elaborat între anii 2017–2018 în cadrul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu al Academiei Române. Intenția noastră
este ca lucrarea de față să fie urmată de editarea unor atlase similare, dedicate tuturor provinciilor istorice românești. Considerăm că utilitatea acestor instrumente
de lucru este evidentă, în condițiile în care majoritatea atlaselor publicate până în prezent sunt consacrate întregului teritoriu național și nu oferă decât informații
generale privind istoria regiunilor.
Bucovina a constituit nucleul Țării Moldovei în secolele XIV–XVI, aici fiind situate vechile capitale domnești Siret și Suceava și unele dintre cele mai
importante mănăstiri ctitorite de voievozii din dinastia Mușatinilor (Putna, Voroneț, Sucevița, Moldovița sau Humor). Chiar și după mutarea capitalei la Iași, partea
de nord-vest a Moldovei a continuat să dețină un rol strategic și economic important în cadrul țării. Pe aici treceau drumurile comerciale spre Polonia și nordul
Transilvaniei și tot aici activa una dintre cele mai vechi și bogate eparhii ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, Episcopia de Rădăuți. Istoria Bucovinei ca entitate
distinctă începe în 1774, odată cu anexarea celei mai mari părți a ținuturilor Cernăuți și Suceava și a fostelor ocoale – devenite ținuturi – Câmpulung-Cernăuți (sau
Câmpulung Rusesc) și Câmpulung-Suceava de către Imperiul Habsburgic. Înainte de acest moment, cele patru unități administrative erau integrate Țării de Sus a
Moldovei, teritoriu aflat sub autoritatea unui mare vornic ce rezida în târgul Dorohoi. În hărțile secolului al XVIII-lea, toponimul „Bucovina” (Bukowina Wald,
Bois de Bukawina etc.) desemna zona împădurită aflată la nord-est de Cernăuți, între Sadagura și Hotin. Ulterior, în timpul administrației austriece, numele a ajuns
să fie folosit pentru întregul teritoriu moldovenesc alipit.
Un studiu introductiv, care prezintă evoluția istorică a Bucovinei după 1774, a fost inclus în prima parte a Atlasului. Analiza a urmărit schimbările de ordin
politic, administrativ, economic și demografic produse în timpul administrației austriece (1774–1918), românești (1918–1940, 1941–1944) sau după dezmembrarea
provinciei în 1940 și 1944. Totodată, studiul a evidențiat circumstanțele anexării Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, dar și acțiunile militare și politice care
au afectat regiunea în timpul celor două războaie mondiale.
Partea a doua cuprinde 12 hărți istorice, elaborate în urma consultării unor surse diverse (studii, lucrări științifice, documente, materiale cartografice). Fiecare
hartă a provinciei, cu excepția celor etnice, integrează și o hartă-anexă, la o scară mai mică, care plasează Bucovina în contextul politico-administrativ regional,
național sau internațional. Harta generală a Bucovinei în prezent, întocmită la scara 1:500 000, încheie partea a doua a lucrării.
În sfârșit, o selecție de hărți vechi ale Moldovei, Bucovinei sau României și două planuri ale fostei capitale provinciale (Cernăuți) au fost reproduse în partea
a treia a Atlasului.

Doresc să mulțumesc pe această cale lui Călin Pantea (Oradea), autorul unor seturi de date istorice folosite la realizarea hărților, și domnului Dorin Lozovanu
(Chișinău), cel care ne-a oferit informațiile privitoare la structura etnică a regiunii Cernăuți conform recensământului din 2001. Mulțumesc, de asemenea, celor doi
referenți, domnii Vasile Ciobanu și Pavel Moraru, pentru îmbunătățirea și corectarea conținutului, precum și domnului profesor Zeno-Karl Pinter pentru sprijinul
acordat întregului proiect.

ANDREI NACU

2. Gruss aus Storożynetz (Bukovina) [Salutări din Storojineț (Bucovina)] (1912).

7
 PARTEA I

STUDIU INTRODUCTIV

3. Franz Xavier Knapp, Vatra Dornei (1867).

9
 EVOLUȚIA ISTORICĂ A BUCOVINEI
ANDREI NACU, CONSTANTIN UNGUREANU
1. Anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic
În octombrie 1768, din cauza amestecului în treburile interne ale Poloniei
și ale provinciilor aflate sub suzeranitate otomană, sultanul Mustafa al III-lea a
declarat război Imperiului Rus. În anii 1769–1770, o parte din operațiunile
militare s-au desfășurat pe teritoriul Moldovei și al Țării Românești, trupele
otomane suferind înfrângeri decisive. Puterea militară otomană se afla într-un
evident declin, iar evoluțiile din regiune au stârnit îngrijorarea cercurilor
conducătoare ale Imperiului Habsburgic. Deja la începutul războiului, Curtea de
la Viena a stabilit un cordon militar înspre Moldova și Țara Românească,
ocupând o fâșie de teritoriu adiacentă graniței montane a Transilvaniei1. În
1771, Imperiul Habsburgic a semnat un acord secret cu Poarta prin care a
promis ajutor militar și financiar Imperiului Otoman în schimbul permisiunii de
a anexa Oltenia2.
În 1772, Regatul Prusiei, Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic au căzut de
acord asupra primei împărțiri a Poloniei. Imperiului Habsburgic i-a revenit
Galiția și Lodomeria, având o suprafață de 83 000 km2 și o populație de
2 650 000 locuitori3. Odată cu anexarea Galiției, interesele geostrategice ale
Vienei față de Principatele Române s-au modificat. Inițial se dorise reocuparea
Olteniei, provincie deținută de imperiu între 1718–1739. În iulie 1773, după
înglobarea teritoriilor poloneze, împăratul Iosif al II-lea a propus achiziția
nordului Moldovei, în scopul obținerii unei legături mai directe între
Transilvania și Galiția. Deoarece considerentele de ordin strategic nu erau
suficient de convingătoare, au fost invocate și anumite „drepturi istorice”. În
acest sens, s-a lansat ipoteza că nordul Moldovei ar fi aparținut în trecut Pocuției
(partea de sud a Galiției)4.
În 1773, maiorul von Mieg a cartografiat zona dintre Prut și Nistru și a
prezentat o hartă generală și un raport referitor la avantajele alipirii regiunii5.
Deoarece Moldova era încă ocupată de trupele țariste, anexarea unei părți a țării
nu era posibilă fără permisiunea mareșalului Piotr Rumeanțev, comandantul
armatei ruse din zona Dunării. Totuși, după ce a fost mituit în prealabil,
Rumeanțev și-a dat acordul pentru ocuparea teritoriului și marcarea noii frontiere6.
Pe 21 iulie 1774, la Kuciuk-Kainargi a fost semnat tratatul de pace între
Imperiul Rus și Imperiul Otoman. Rușii începuseră să își retragă trupele
staționate în ținuturile Suceava și Cernăuți încă din aprilie 1774. Profitând de
situație, în mai 1774, primele unități austriece (două detașamente de husari) au
intrat în regiune. După 31 august, mai multe batalioane de infanterie și
regimente de cavalerie, aflate sub comanda generalului Gabriel Splény von
Miháldy, au ocupat sistematic nord-vestul Moldovei și nord-vestul raialei Hotin.
Fixarea marcajelor de hotar a fost realizată până la 19 noiembrie 17747.
Imperiul Otoman era slăbit din cauza îndelungatului război ruso-turc și nu
dispunea de forțe militare suficiente pentru a rezista în fața pretențiilor teritoriale
ale Imperiului Habsburgic. Domnul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, a fost
singurul care a luat atitudine față de pierderea teritorială. El a trimis noului
sultan, Abdul-Hamid I, un memoriu în care protesta împotriva ocupării nordului
țării, condamnând neputința Porții de a asigura, în calitate de putere suzerană,
integritatea teritorială a Moldovei. Cu toate acestea, asasinarea lui Ghica de
către turci, în 1777, nu a fost o consecință a opoziției față de cedarea Bucovinei,
cum au susținut mai mulți istorici, ci s-a datorat intrigilor țesute împotriva sa de
anumite grupări de opoziție, pe fondul legăturilor domnului cu Rusia8.
La începutul anului 1775, zona de ocupație austriacă a fost extinsă spre
est, până la râul Siret și la pâraiele Răchitna, Molnița și Herța. Motivul invocat
de generalul Splény a fost apropierea prea mare a liniei de demarcație fixate
inițial de orașele Cernăuți, Siret și Suceava9.
Convenția de cedare a Bucovinei, alcătuită din patru articole, a fost
semnată de Imperiul Otoman în 7 mai 177510. Granița stabilită cu această ocazie
lăsa localitățile Dorna Candrenilor, Stulpicani, Capul Codrului, Suceava, Siret și
Cernăuți în cadrul Imperiului Habsburgic, în timp ce teritoriile cetății Hotin
rămâneau turcești11. Convenția din 7 mai a avut un caracter general și a fost
urmată de tratative suplimentare.
1 Johann Polek, „Die Besitzergreifung”, în Bukowina in Wort und Bild, Wien, Verlag von
Eduard Beyer, 1899, p. 116.
2 Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei. Vol. I (1774–1862). De la administrația militară la
autonomia provincială, București, Editura Academiei Române, 1993, p. 57–58.
3 Nicolae Ciachir, Din istoria Bucovinei (1775–1944), București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1993, p. 34.
4 Johann Polek, op. cit., p. 123; Mihai Iacobescu, op. cit., p. 61–63.
5 Johann Polek, op. cit., p. 118.
6 Mihai Iacobescu, op. cit., p. 66.
7 Johann Polek, op. cit., p. 120–122.
8 Mihai-Cristian Amăriuței, Grigore al III-lea Ghica. Cronica unui principe din secolul al
XVIII-lea, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2017, p. 228–229, 259–267.
9 Johann Polek, „General Splény’s Beschreibung der Bukowina”, republicat în Bucovina în
primele descrieri geografice, istorice, economice și demografice, Radu Grigorovici (ed.), București,
Editura Academiei Române, 1998, p. 25.
10 Johann Polek, „Die Besitzergreifung”, p. 123.
11 Mihai Iacobescu, op. cit., p. 79; Johann Polek, „General Splény’s Beschreibung…”, loc. cit.
11
După semnarea convenției a fost înființată o comisie mixtă austro-turcă,
condusă de feldmareșalul-locotenent Vincenz von Barco și de inspectorul în
construcții Tahir Aga, ce avea rolul de a determina mai exact traseul noii
frontiere. În timpul lucrărilor comisiei, reprezentanții austrieci au reușit să
revendice o parte din teritoriile ocupate de Splény la începutul anului 1775.
Dacă hotarul ar fi rămas după cum se convenise în septembrie–octombrie 1775,
Imperiul Habsburgic ar fi dobândit o frontieră de est mult mai favorabilă, trasată
de-a lungul râului Siret pe secțiunea dintre vărsarea râului Suceava și a pârâului
Molnița. Negocierile au fost în cele din urmă sistate din cauza unor neînțelegeri
legate de partea de nord-vest a raialei Hotin, pretinsă în continuare de austrieci.
Deși discuțiile au fost reluate în anul următor, delimitarea stabilită de-a lungul
Siretului nu a mai fost acceptată de oficialii Porții12.
În 12 mai 1776 a fost încheiată o nouă convenție explicativă, alcătuită din
trei articole. Imperiul Habsburgic a renunțat la pretențiile asupra așezărilor din
raiaua Hotin și a acceptat pârâul Onut ca limită nord-vestică a teritoriului
ocupat. În schimb, Poarta a oferit nouă sate la est de Cernăuți, în regiunea
cuprinsă între râul Prut și pârâul Răchitna. Articolul 3 prevedea efectuarea unei
noi demarcații a zonei cedate între râurile Siret și Suceava13.
Ultima convenție austro-turcă de reglementare a frontierei a fost semnată
în 2 iulie 1776, la Balamutca (un sat de la marginea raialei Hotin). Oficialii
austrieci au acceptat mutarea hotarului de pe Siret pe râul Suceava (până în
dreptul orașului Suceava), pârâul Mitoc și mai departe spre nord pe cumpăna
apelor dintre râurile Suceava și Siret (până la sud de orașul Siret)14.
Conform convenției de la Balamutca, monarhia habsburgică a anexat un
teritoriu de aproximativ 10 400 km2, cu orașele Cernăuți, Siret și Suceava și
peste 250 de sate și cătune. Austriecii erau totuși nevoiți să evacueze câteva zeci
de localități ocupate în 1774–1775, în special din ținutul Suceava. Delimitarea
exactă a noului hotar în fostul ținut Câmpulung-Suceava a fost definitivată mai
târziu, în iulie 1783. Din acest ținut au rămas în cadrul Moldovei satele Șarul
Dornei, Păltiniș, Crucea, Holda și cătunele Gioseni și Chiril15.
În timpul stabilirii noii frontiere nu s-a ținut cont de împărțirea
administrativă a Moldovei sau de hotarele satelor, mai multe așezări fiind
divizate. Doar în zona dintre Prut și Nistru, frontiera a coincis cu limita dintre
ținutul Cernăuți și raiaua Hotin. În plus, orașele Siret și Suceava au devenit
localități de graniță, fapt care a avut consecințe importante asupra evoluției
ulterioare a provinciei.
2. Bucovina austriacă (1774–1914)
După anexarea la Imperiul Habsburgic, Bucovina a fost condusă de doi
guvernatori militari, Gabriel Splény von Miháldy (1774–1778) și Karl von
Enzenberg (1778–1786). Datorită poziției centrale, orașul Cernăuți a fost
desemnat drept capitală a provinciei. În 1780 au fost formulate patru variante
referitoare la organizarea și statutul definitiv al Bucovinei în cadrul monarhiei.
A fost luată în calcul înființarea unei granițe militare, similară cu cea existentă
în Transilvania, divizarea între Galiția și Transilvania, înglobarea integrală la
Galiția sau menținerea Bucovinei ca țară autonomă a coroanei habsburgice16. În
final, s-a decis ca regiunea să fie atașată Regatului Galiției și Lodomeriei și să
formeze cercul Cernăuți (sau cercul Bucovinei). Între 1786 și 1848, Bucovina a
fost condusă de guvernatori desemnați de administrația galițiană și confirmați de
guvernul central de la Viena17.
Limitele subdiviziunilor administrative moștenite de la Principatul
Moldovei – ținuturi și ocoale – au fost menținute în primii ani de administrație
militară. În 1780, Bucovina era formată din două districte sau directorate
districtuale: Suceava și Cernăuți. Districtul Suceava era împărțit în ocoalele
(Teile) Câmpulung (fostul ținut Câmpulung-Suceava), Berhomet, Vicov și
Moldova (sau Suceava), iar districtul Cernăuți în ocoalele Câmpulung–Rusesc
(fostul ținut Câmpulung-Cernăuți), Cernăuți, Ceremuș, Prut și Nistru.
Autoritățile austriece au efectuat modificări mai substanțiale începând cu ultimii
ani ai administrației militare. Astfel, în jurul anului 1783, Bucovina a fost
reorganizată în patru districte: Siret, Cernăuți, Suceava și Vijnița18. La
momentul anexării, singurele așezări urbane din regiune erau Cernăuți, Siret și
Suceava. Până la începutul secolului al XIX-lea, Sadagura, Vijnița și
12 Daniel Werenka, „Ueber die Grenzregulierung der Bukowina zur Zeit der Vereinigung mit
Oesterreich”, în Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museums (Czernowitz), III, 1895, p. 3–5; Johann
Polek, „Topographische Beschreibung der Bukowina mit militärischen Anmerkungen von Major
Friedrich von Mieg”, în Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museums (Czernowitz), V, 1897, p. 9.
13 Johann Polek, „Die Besitzergreifung”, p. 124; Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare
la istoria românilor, vol. VII, București, Socecu, Sander & Teclu, 1876, p. 277.
14 Daniel Werenka, op. cit., p. 5.
15 Mihai Iacobescu, op. cit., p. 81–82.
16 Kurt Scharr, Die Landschaft Bukowina. Das Werden einer Region an der Peripherie 1774–
1918, Wien–Köln–Weimar, Böhlau Verlag, 2010, p. 144.
17 Mihai Iacobescu, op. cit., p. 124.
Câmpulung sunt ridicate la rangul de târg19, iar în 1819 acest statut este obținut
și de Rădăuți20. În anul 1830 au fost înființate unități administrative mai mici ca
întindere, în lumina unei reorganizări la nivelul întregului Imperiu Austriac. Cu
această ocazie, în Bucovina au fost stabilite districtele Coțmani, Vijnița,
Sadagura, Cuciurul Mare, Siret și Suceava, orașul Cernăuți constituind o
subdiviziune separată21.
Rolul strategic deținut de Bucovina în cadrul imperiului și nevoia de a
valorifica resursele regiunii au stimulat dezvoltarea infrastructurii rutiere. După
1775, pentru asigurarea legăturilor dintre Transilvania și Galiția sunt construite
două șosele principale: Bistrița–Poiana Stampei–Câmpulung–Gura Humorului–
Suceava–Siret–Cernăuți–Sniatin și varianta Gura Humorului–Marginea–Crasna–
Storojineț–Dubăuți, a doua fiind cunoscută sub numele de „drumul acoperit” sau
„drumul militar”22. Ruta poștală dintre Transilvania, Suceava și Cernăuți,
deschisă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, urma traseul primei șosele23.
În timpul administrației militare, în Bucovina s-au stabilit numeroși
imigranți și a demarat procesul de colonizare a provinciei. Cu sprijinul
autorităților au fost înființate colonii germane, maghiare și lipovene, iar din
regiunile învecinate au venit ucraineni, evrei, armeni și polonezi, alături de
români moldoveni și transilvăneni. În perioada administrației galițiene au apărut
primele colonii slovace și numărul așezărilor germane a continuat să crească,
dar a avut loc și un exod al populației din Bucovina către Moldova, culminând
în anii 1814–1816. Locuitorii din satele întemeiate de germani, maghiari,
slovaci și lipoveni aveau ca principale ocupații agricultura și creșterea
animalelor, însă în partea montană a provinciei s-au așezat și germani sau
slovaci care erau specialiști mineri sau sticlari. Evreii, polonezii și armenii
practicau comerțul și diverse meserii, arendau moșii sau ocupau posturi în
administrația locală și s-au stabilit cu preponderență în centrele urbane. De
asemenea, în orașe și în satele mai importante au venit funcționari, negustori,
meșteșugari și militari germani. Populația Bucovinei a crescut de la cca 70 000
locuitori, în 1774–1775, la cca 380 000 locuitori, în 1850, iar procentul
românilor s-a redus treptat (de la cca 58–60%, în 1774, la 48,5%, în 1850).
După mijlocul secolului al XIX-lea, amploarea migrațiilor s-a diminuat și
populația a crescut în special pe cale naturală24.
Administrația habsburgică a hotărât ruperea legăturilor canonice existente
între Episcopia de Rădăuți și Mitropolia Moldovei și mutarea reședinței
episcopale la Cernăuți. Noua Episcopie a Bucovinei a fost înființată pe 12
februarie 1782. Totodată, au fost secularizate averile mănăstirești și au fost
desființate majoritatea așezămintelor monahale. Au mai rămas în funcțiune
numai trei mănăstiri (Putna, Sucevița și Dragomirna), fiecare cu un sobor limitat
la 25 de călugări. În 1783, din averile mănăstirești a fost înființat Fondul
Bisericesc greco-oriental al Bucovinei (organizat definitiv în 1786), având
menirea de a întreține bisericile și școlile din provincie25.
În jurul anului 1786, în Bucovina funcționau două școli normale (în
Cernăuți și Suceava), șase școli districtuale sau principale, precum și un număr
mic de școli triviale (școli primare elementare). În perioada administrației
galițiene s-a produs o stagnare sau o dezvoltare foarte lentă a sistemului de
învățământ. La începutul secolului al XIX-lea au fost înființate doar câteva școli
noi, cele mai multe în coloniile protestante din ținut. Cea mai importantă
instituție de învățământ cu predare în limba română era școala clericală din
Suceava (mutată ulterior la Cernăuți), care a funcționat în perioada 1786–1818.
În anul 1808, în orașul Cernăuți a fost deschis primul gimnaziu pentru băieți, cu
predare în limbile latină și germană. În 1826, la opt ani după închiderea școlii
clericale, în capitala Bucovinei este înființat un Institut Teologic și un seminar.
Institutul a reprezentat cea mai importantă unitate de învățământ din regiune
timp de 50 de ani, până la înființarea Universității din Cernăuți26.
În anii 1848–1849, în contextul mișcărilor naționale care au izbucnit în
Imperiul Austriac, românii bucovineni au căutat să se desprindă de Galiția,
dominată politic de nobilimea poloneză, și să obțină autonomia provinciei.
Separarea de Galiția nu era însă agreată de minoritatea ucraineană, care dorea
păstrarea situației existente sau divizarea Bucovinei pe criterii etnice27. La 22
martie 1848 a avut loc la Cernăuți o adunare populară și s-a format un comitet
ce avea misiunea de a întocmi un program de revendicări. După alte întruniri, la
începutul lunii iunie este redactată Petiția Țării. Documentul cuprindea 12
articole și sintetiza revendicările esențiale ale românilor bucovineni. O delegație
condusă de episcopul ortodox Eugenie Hacman a ridicat problema transformării
Bucovinei într-o provincie de sine stătătoare cu ocazia omagiului prestat față de
18
Kurt Scharr, op. cit., p. 151, 157.
19
Karl Müller, Ost-Galizien. IV.-es Blatt enthaltend den Sanislawoner, Zaleszyker und
Tschernowitzer Kreis (hartă), Wien, Verlag des Kunst- und Industrie-Comptoir, 1803.
https://maps.hungaricana.hu/en/HTITerkeptar/317/ (accesat în 30.11.2017).
20 Mihai Iacobescu, op. cit., p. 246.
21 Kurt Scharr, op. cit., p. 166.
22 Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, Georgeta Filitti et al. (ed.),
serie nouă, vol. I, București, Editura Academiei Române, 2004, p. 780–781.
23 Johann Ernst Mansfeld, Neue und vollkommene Postkarte durch ganz Teutschland nach
Italien, Frankreich, Niederland, Preussen, Polen und Ungarn (hartă), Wien, Artaria & Co., 1788.
https://maps.hungaricana.hu/en/MOLTerkeptar/10521/ (accesat în 30.11.2017).
24 Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece (1774–1918): aspecte
etnodemografice și confesionale, Chișinău, Editura Civitas, 2003, p. 85, 93–105, 110, 120, 247.
25 Ion Nistor, Istoria Bucovinei, București, Editura Humanitas, 1991, p. 32–34, 36–37, 40–43.
26 Constantin Ungureanu, Sistemul de învățământ din Bucovina în perioada stăpânirii
austriece (1774–1918), Chișinău, 2015, p. 46, 64, 183, 327.
12
noul împărat, Franz Iosif I (1848–1916), la 20 ianuarie 1849. În 9 februarie a
fost tipărit și difuzat Promemoriul la Petiția Țării (Promemoria zur Bukowinaer
Landespetition im Jahre 1848), alcătuit din nouă articole și elaborat cu sprijinul
liderului românilor bucovineni Eudoxiu Hurmuzachi, cel care avusese un rol
decisiv și în conceperea Petiției Țării. După publicarea Promemoriului, la
insistențele elitei politice bucovinene, problema viitorului statut al provinciei a
fost discutată în cadrul Comisiei parlamentare însărcinată cu redactarea noii
Constituții a Austriei (februarie 1849). În ciuda opoziției reprezentanților cehi și
ucraineni, autonomia Bucovinei a fost susținută în Parlamentul Austriei de
deputații germani-austrieci și polonezi. Dintre cei opt deputați bucovineni, doar
trei (germanul Anton Kral și românii Mihai Bodnar și Miron Ciupercă) s-au
pronunțat pentru separarea de Galiția28.
În martie 1849, Bucovina a devenit Ducat de sine stătător, subordonat
coroanei habsburgice. Autonomia efectivă a fost consfințită doar în 1861, atunci
când Ducatul Bucovinei a primit dreptul de a avea o Dietă și organisme
executive proprii. În prima Dietă, întrunită în aprilie 1861, românii formau
majoritatea absolută a reprezentanților și episcopul Eugenie Hacman a devenit
primul șef al adunării („căpitan al țării” – Landeshauptmann). Lucrările Dietei
Bucovinei aveau să se desfășoare în limba germană. Până în 1918, guvernul
central de la Viena a fost reprezentat la Cernăuți de un guvernator, numit și
președinte al țării (Landespräsident)29.
Organizarea administrativă a provinciei a devenit mai stabilă de la
mijlocul secolului al XIX-lea. În 1850, Bucovina era organizată provizoriu în 16
districte judecătorești (Gerichtsbezirke), grupate în șase districte politice
(Bezirkhauptmannschaften): Cernăuți, Coțmani, Vijnița, Rădăuți, Suceava și
Câmpulung30. În 1857 sunt menționate opt districte politice, cele șase existente
în 1850, la care s-au adăugat districtele Storojineț și Siret31.
În 1859, Imperiul Austriac a fost înfrânt de armata franco-piemonteză în
războiul purtat în Italia. După numai câțiva ani, monarhia habsburgică a fost din
nou învinsă – în războiul austro-prusac din 1866 – și a fost exclusă din afacerile
germane. În 1867, în urma compromisului cu elitele maghiare (Ausgleich-ul),
imperiul s-a transformat în statul dualist Austro-Ungaria și Bucovina a devenit
parte a Cisleithaniei, jumătatea austriacă a monarhiei.
Între 1867 și 1914, Bucovina a progresat semnificativ din punct de vedere
economic. O manifestare evidentă a modernizării și industrializării a fost
apariția căilor ferate. Prima cale ferată din regiune, construită între 1866 și 1869,
asigura legătura între Galiția și România și urma traseul Nepolocăuți–Cernăuți–
Suceava32. Conexiunile feroviare cu Galiția au fost sporite după finalizarea căii
ferate Horodenka–Zalescic și a legăturii cu linia Cernăuți–Colomeea, prin
Coțmani. O altă cale ferată importantă din punct de vedere economic a fost
construită în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, între Cernăuți și Ocnița.
Aceasta facilita tranzitul dintre Galiția, Bucovina și porturile rusești de la Marea
Neagră, în special Odessa și Nicolaev. Până la începutul Primului Război
Mondial au fost construite numeroase linii ferate în zona montană sau de-a
lungul văilor Nistrului și Siretului: Hliboca–Storojineț–Lăpușna (cu ramura
sudică spre Cosciuia), Verenceanca–Ocna, Hliboca–Siret, Nepolocăuți–Vijnița,
Dornești–Rădăuți–Seletin sau Dărmănești–Câmpulung–Vatra Dornei (cu
ramurile Vama–Moldovița și Câmpulung–Fundul Moldovei)33. Bucovina a fost
conectată feroviar cu Transilvania abia în timpul Primului Război Mondial.
Nevoia de a aproviziona trupele austro-ungare ce luptau în vestul Bucovinei a
impus construcția unei căi ferate pe ruta Vatra Dornei–Dornișoara–Prundu
Bârgăului. Aceasta a fost dată în folosință în 1915 și a fost întrebuințată până în
anul 1938, când finalizarea noii căi ferate Ilva Mică–Vatra Dornei i-a anulat
utilitatea34.
Căile ferate, alături de șoselele și podurile rutiere construite de
administrația austriacă au facilitat dezvoltarea comerțului și a industriei. Printre
cele mai importante obiective industriale apărute în Bucovina înainte de Primul
Război Mondial se numărau fabrica de sticlă de la Putna, fabricile de zahăr de la
Zviniace, Lujeni și Jucica sau fabrica de ciment de la Straja. Cea mai însemnată
resursă valorificată în regiune era lemnul, însă existau și exploatații de mangan
la Iacobeni, de var la Crasna și Pojorâta și de sare la Cacica. Agricultura din
ținut a progresat semnificativ datorită extinderii suprafețelor cultivate, a
introducerii unor noi culturi (cartoful, tutunul etc.) și a îmbunătățirii calitative a
producției35. Un rol important în economia Bucovinei l-a jucat Fondul
Bisericesc greco-oriental. Acesta poseda mai bine de un sfert din suprafața de
cca 10 400 km2 a provinciei, cea mai mare parte constituită din păduri (cca
27
Kurt Scharr, op. cit., p. 168–171.
28
Ibidem, p. 171–172; Mihai Iacobescu, op. cit., p. 373–403.
29 Ion Nistor, op. cit., p. 111–114; Kurt Scharr, op. cit., p. 168, 175.
30
Kurt Scharr, op. cit., p. 165.
31 Mihai Iacobescu, op. cit., p. 211.
32 Ion Nistor, op. cit., p. 305.
33 G. Freytag’s Neue Verkehrskarte von Österreich–Ungarn (hartă), Wien, 1900.
https://maps.hungaricana.hu/en/HTITerkeptar/2723/ (accesat în 30.11.2017).
34 Ioan Abutnăriței, „O cale ferată uitată – linia «benzino-electrică» Dornișoara–Tiha
Bârgăului”, în Monitorul de Dorna (Vatra Dornei), 26 octombrie, 2005. http://www.mdd.
orionmedia.ro/index.php/cultural-mainmenu-37/98-file-din-istoria-bucovinei (accesat în 25.11.2017).
35 Ion Nistor, op. cit., p. 307; Mihai Iacobescu, op. cit., p. 211–216.
250 000 de hectare). La mijlocul secolului al XIX-lea, Fondul își permitea chiar
să achiziționeze exploatații miniere falimentare în partea de sud a regiunii36.
Universitatea din Cernăuți a fost înființată în 1875, printr-un decret al
împăratului Franz Iosif, și a reprezentat cea mai estică instituție de învățământ
superior de limbă germană din Imperiul Austro-Ungar. Inițial, aceasta a
funcționat cu trei facultăți: Teologie ortodoxă, Drept și Filosofie. Între 1875–
1919, Universitatea a fost condusă de 44 de rectori, dintre care 22 germani, 11
români (majoritatea de la Facultatea de Teologie), 9 evrei și 2 ucraineni. Marea
majoritate a profesorilor titulari au fost transferați de la alte universități din
cadrul imperiului. Doar la Facultatea de Teologie, toți profesorii au fost
bucovineni (13 români și 2 ucraineni)37.
În ajunul războiului, pe lângă Universitate, în Bucovina mai funcționau
13 gimnazii pentru băieți, 2 școli reale, 2 școli de meserii și câteva licee de stat
sau particulare pentru fete. Sistemul de învățământ s-a dezvoltat mai ales în
ultimele decenii de administrație austriacă. În anul 1869 s-a introdus
obligativitatea învățământului primar și școlile au fost scoase din subordinea
bisericii. Doar cca 13% din copiii de vârstă școlară frecventau o unitate de
învățământ în 1870–1871, însă procentul a crescut până la 96% în anul școlar
1912–1913. Inițial au fost deschise multe școli primare mixte cu două, trei și
chiar patru limbi de predare, dar mai târziu au apărut în special unități cu o
singură limbă de instruire. Înainte de Primul Război Mondial, în Bucovina
funcționau 564 de școli primare de stat, dintre care 219 ucrainene, 190
românești, 97 germane, 15 poloneze, 4 maghiare și 39 mixte38.
În 1873, Episcopia ortodoxă a Bucovinei a fost ridicată la rangul de
arhiepiscopie. Aceasta a mai primit în subordine episcopiile din Kotor (Cattaro)
și Zadar (Zara) pentru a forma Mitropolia Bucovinei și Dalmației. Deși românii
din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș primiseră acceptul de a înființa o
mitropolie creștin-ortodoxă cu sediul la Sibiu în 1864, bucovinenii nu s-au alipit
acestei structuri din cauza opoziției episcopului Eugenie Hacman. La începutul
anului 1873, după ce a fost ridicat la rangul de arhiepiscop-mitropolit al
Bucovinei, Eugenie Hacman a murit – chiar înainte de a fi instalat oficial în
noua funcție39. Succesorii săi, până în 1924, au fost mitropoliții Teofil Bendella
(1873–1875), Teoctist Blajevici (1877–1879), Silvestru Morariu-Andrievici
(1880–1895), Arcadie Ciupercovici (1896–1902) și Vladimir Repta (1902–
1924)40. În preajma Primului Război Mondial s-a convenit divizarea Eparhiei de
Cernăuți într-o arhiepiscopie română și o episcopie ucraineană, însă tratativele
au fost ulterior sistate41.
După 1849, procentul populației românești a continuat să scadă. Dintre
celelalte etnii, cel mai mult a crescut ponderea evreilor, ucrainenilor și
germanilor. Ultimul recensământ austriac, cel din 1910, a înregistrat 794 929
locuitori în Bucovina. După criteriul lingvistic, 38,4% dintre aceștia vorbeau
limba ucraineană (în această categorie erau recenzați inclusiv huțulii din zona
Putila–Seletin și lipovenii), 34,4% – limba română, 21,2% – limba germană
(aici erau incluși, alături de germani, și evreii din provincie – vorbitori ai limbii
idiș), 4,5% – limba poloneză, 1,3% – limba maghiară42.
Urbanizarea a fost mult mai pronunțată după mijlocul secolului al
XIX-lea. În 1910, Bucovina a ajuns să includă zece orașe (Cernăuți, Coțmani,
Vijnița, Storojineț, Siret, Rădăuți, Suceava, Câmpulung, Gura Humorului, Vatra
Dornei) și șase târguri (Solca, Ciudei, Zastavna, Sadagura, Boian și Vășcăuți pe
Ceremuș)43. Capitala Cernăuți era, cu 87 128 locuitori, al optulea oraș ca
mărime din Cisleithania44. În ceea ce privește organizarea administrativă, până
la începutul Primului Război Mondial au mai fost înființate districtele politice
Gura Humorului, Vășcăuți și Zastavna, iar orașul Cernăuți a fost separat de
districtul rural Cernăuți. Tot în 1910, în Bucovina funcționau 19 judecătorii
districtuale, cele din nord fiind subordonate tribunalului provincial din Cernăuți
(Landesgericht Czernowitz), iar cele sudice tribunalului cercual din Suceava
(Kreisgericht Suczawa)45.
După obținerea autonomiei provinciale, în 1861, în Bucovina a funcționat
un sistem politic democratic, organizându-se alegeri locale și provinciale. Inițial,
Dieta era dominată de marii proprietari funciari, majoritatea acestora fiind nobili
români. În jurul anului 1900, datorită democratizării și modernizării legislației
electorale, în provincie se afirmă partidele de masă, naționale sau social-
democrate. Prin legea electorală din 1910, majoritatea membrilor Dietei erau
aleși în cadrul unor corpuri electorale naționale. La alegerile din 1911 au fost
aleși 63 de deputați (23 români, 17 ucraineni, 10 evrei, 7 germani și 6
36 Sorin-Toader Clipa, Fondul Bisericesc al Bucovinei și lichidarea lui, Suceava, Editura
Universității „Ștefan cel Mare” Suceava, 2006, p. 50, 53.
37 Constantin Ungureanu, Sistemul de învățământ din Bucovina…, p. 314, 321.
38 Ibidem, p. 380; Idem, Învățământul primar din Bucovina (1774–1918), Chișinău, Editura
Civitas, 2007, p. 53–54, 81, 122, 187–188.
39 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 54.
40 Anuarul Arhidiecezei ortodoxe a Bucovinei pe anul 1930, Cernăuți, Editura Consiliului
Eparhial Ortodox al Bucovinei, 1930, p. 25–29.
41 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 69.
42 Leopold Waber, „Die zahlenmäßige Entwicklung der Völker Österreichs”, în Statistische
Monatschrift (Wien), Neue Folge, XX, 1915, p. 706–707.
43 Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece…, p. 250.
44 Károly Kogutowicz, Győző Hermann, Zsebatlasz: Naptárral és statisztikai adatokkal az
1914. Évre [Atlas de buzunar: Calendar și date statistice pentru anul 1914], Budapest, Magyar
Földrajzi Intézet, 1913, p. 34.
45 Kurt Scharr, op. cit., p. 165, 178.
13
polonezi)46. Între 1861–1873, Bucovinei i s-au acordat cinci mandate în Camera
Deputaților a Parlamentului de la Viena. Numărul reprezentanților alocați
provinciei a crescut la nouă (în 1873), apoi la 11 (în 1897). La 26 ianuarie 1907,
în Cisleithania este introdus votul universal, direct și secret, însă doar pentru
bărbații care împliniseră 24 de ani. Totodată, numărul deputaților bucovineni a
crescut la 14. La alegerile parlamentare din 1907 și 1911, din partea Bucovinei
au fost aleși 6 deputați români, 5 ucraineni, 2 germani și 1 evreu47.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, s-au
înmulțit revendicările naționale ale românilor și ucrainenilor. Liderii comunității
ucrainene doreau constituirea unei provincii proprii în cadrul monarhiei
habsburgice, formată din Galiția Orientală, Ucraina Subcarpatică și Bucovina
(integral sau doar nord-vestul ei). Pe termen lung se urmărea înființarea unui stat
ucrainean, compus din teritoriile estice ale Imperiului Austro-Ungar și Ucraina
rusească. În același timp exista și o mișcare panslavistă filorusă, care dorea
unirea teritoriilor populate de ucraineni cu Rusia48. Românii militau pentru
păstrarea integrității teritoriale a Bucovinei și menținerea caracterului românesc
al provinciei. Începând cu finalul secolului al XIX-lea, în rândul intelectualilor a
început să se manifeste un curent național mai intransigent, în opoziție cu
atitudinea conciliantă a nobililor români conservatori49.
În 1879, din cauza pericolului rusesc și a divergențelor dintre Viena și
Sankt Petersburg referitoare la delimitarea sferelor de influență în Europa de
Sud-Est, Austro-Ungaria a intrat într-o alianță cu Germania. În 1882, Germania,
Austro-Ungaria și Italia au format „Tripla Alianță”, înțelegere la care a aderat și
România în 1883, tratatul de asociere fiind semnat în secret50. După izbucnirea
Primului Război Mondial, Germania și Austro-Ungaria au constituit nucleul
uneia din coalițiile beligerante – Puterile Centrale sau Cvadrupla Alianță
(ultimul nume fiind folosit după cooptarea Imperiului Otoman și a Bulgariei).
Italia și România, foste membre ale Triplei Alianțe, s-au alăturat în cele din
urmă Antantei, tabăra opusă Puterilor Centrale, inițial formată din Regatul Unit,
Franța și Rusia, dar care a reunit și alte state după 1914 (Serbia, Muntenegru,
Belgia, Japonia, Portugalia, Grecia, Statele Unite, China, Brazilia etc.).
3. Bucovina în timpul Primului Război Mondial și al
Conferinței de Pace de la Paris (1914–1920)
La începutul Primului Război Mondial, în august 1914, Bucovina era
apărată de forțe austro-ungare insuficiente. Prin urmare, în septembrie 1914,
armata rusă a ocupat cu ușurință orașul Cernăuți și a avansat până la râul Siret.
După câteva săptămâni, unitățile conduse de comandantul jandarmeriei din
provincie, colonelul Eduard Fischer, au recucerit capitala Bucovinei, însă în
noiembrie, trupele ruse au atacat din nou și au străpuns linia Prutului. La
începutul lui ianuarie 1915, frontul s-a stabilizat în partea montană a Bucovinei,
la vest de Câmpulung51.
În februarie 1915, grupul de armate austro-ungar comandat de generalul
Karl von Pflanzer-Baltin (Armeegruppe Pflanzer-Baltin) a contraatacat dinspre
Vatra Dornei și a recucerit în scurt timp toată provincia. Câteva contraofensive
rusești lansate între Nistru și Prut au fost respinse în mai–iunie 1915 și frontul
s-a menținut pentru un an în zona graniței dintre Bucovina și Basarabia52.
În iunie 1916, generalul Alexei Brusilov, comandantul Frontului de
Sud-Vest al armatei ruse, a lansat o puternică ofensivă împotriva Puterilor
Centrale în Volânia, Galiția și Bucovina. Pe flancul sudic, aliniamentul defensiv
a fost străpuns la Ocna și Dobronăuți și armata austro-ungară s-a retras din toată
Bucovina, cu excepția zonei Vatra Dornei. Frontul s-a stabilizat în august între
Câmpulung și Vatra Dornei, la Pasul Mestecăniș53.
În acest timp se încheiau negocierile premergătoare intrării României în
război de partea Antantei. În 4/17 august 1916, la București a fost semnat un
tratat secret prin care Franța, Regatul Unit, Italia și Rusia recunoșteau dreptul
României asupra teritoriilor locuite de români din Imperiul Austro-Ungar.
Referitor la Bucovina, în articolul 4 se preciza că hotarul va fi format de râul
Prut, sudul și centrul provinciei, inclusiv orașul Cernăuți, urmând să revină
României, în timp ce teritoriul dintre Prut și Nistru ar fi fost anexat de Rusia54.
Intervenția militară a României în război (14/27 august 1916) s-a
concretizat într-o ofensivă în Transilvania împotriva armatei austro-ungare.
După unele succese inițiale, atacul a fost stopat de intervenția întăririlor
germane. Între septembrie 1916 și ianuarie 1917, contraofensiva Puterilor
46 Mihai-Ștefan Ceaușu, Parlamentarism, partide politice și elită politică în Bucovina
habsburgică (1848–1918), Iași, Editura Junimea, 2004, p. 114–117, 129–137, 162, 326, 376–395.
47 Ibidem, p. 185, 197–198, 219–231; Reichsgesetzblatt für die im Reichsrath vertretenen
Königreiche und Länder, Jg. 1907, Wien, Verlag der k.k. Hof- und Staatsdruckerei, 1907, p. 57–58.
48 Ion Nistor, Problema ucraineană în lumina istoriei, București, Editura Vestala, 2016, p.
196–198, 204; Teodor Bălan, Bucovina în Războiul Mondial, Cernăuți, Institutul de Arte Grafice și
Editură „Glasul Bucovinei”, 1929, p. 5–7.
49 Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 259–260; Teodor Bălan, op. cit., p. 6–7.
50 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 74.
51 Teodor Bălan, op. cit., p. 16–24.
52 Ibidem, p. 31–33.
53 Ibidem, p. 33.
54 Constantin Ungureanu, „Unirea Bucovinei cu România în 1918”, în Revista de Istorie a
Moldovei (Chișinău), nr. 1 (93)/2013, p. 35; Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea
României: 1916–1919, ediția a III-a, vol. I–II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989,
vol. I, p. 200.
Centrale, pornită atât dinspre Transilvania, cât și dinspre Bulgaria, a dus la
ocuparea sudului României. Regele Ferdinand (1914–1927) și guvernul au fost
nevoiți să se refugieze la Iași și luptele au continuat în 1917 în zona Moldovei.
În Rusia, în februarie 1917 a avut loc o revoluție democratică, urmată de
abdicarea țarului Nicolae al II-lea. Armata rusă, tot mai slăbită, a fost învinsă în
Galiția și trupele Puterilor Centrale au recucerit din nou o mare parte a
Bucovinei, inclusiv capitala Cernăuți. În perioada august–decembrie 1917, deși
au fost lansate mai multe contraatacuri, situația militară a rămas neschimbată,
armatele ruse reușind să mențină doar colțul de sud-est al Bucovinei, cu orașele
Siret, Gura Humorului și Suceava55. În acești ani, ocupațiile militare rusești,
rechizițiile efectuate de ambele tabere, precum și luptele desfășurate în regiune
au adus mari pagube economiei și populației Bucovinei56.
Negocierile privind un armistițiu pe frontul de est au debutat în urma
venirii la putere a bolșevicilor în Rusia (noiembrie 1917). Pe frontul românesc,
inclusiv în sudul Bucovinei, încetarea ostilităților s-a produs la 9 decembrie, ca
urmare a armistițiului de la Focșani. După decembrie 1917, din cauza
dezintegrării armatei ruse, trupele române au preluat integral apărarea în zona
Bucovinei57.
La începutul anului 1918, Ucraina – din iunie 1917 republică autonomă –
și-a proclamat independența față de Rusia. Din cauza invaziei bolșevice,
reprezentanții Radei de la Kiev au semnat un tratat de pace cu Puterile Centrale
în 9 februarie 1918 și au solicitat sprijin militar Germaniei și Austro-Ungariei58.
Conform unei înțelegeri secrete semnate în aceeași zi, Austro-Ungaria urma să
primească o cantitate însemnată de cereale și alte alimente din Ucraina. În
schimb, Viena se angaja să înființeze o provincie cu majoritate etnică ucraineană,
formată din estul Galiției și Bucovina. Această prevedere a tratatului, contestată
mai ales de polonezi, nu a mai fost pusă în practică de guvernul austriac59.
Conducerea bolșevică a Rusiei, dornică să încheie pacea, a acceptat
condițiile impuse de Puterile Centrale în urma unui nou avans al armatelor
germane și austro-ungare (februarie–martie 1918). Prin Tratatul de la
Brest-Litovsk, semnat pe 3 martie 191860, Rusia era nevoită să cedeze Finlanda,
Țările Baltice, Belarus, Ucraina și părți din zona Caucazului.
După prăbușirea frontului rusesc, la sfârșitul lui 1917 și începutul lui
1918, România a fost nevoită să încheie o pace separată cu Puterile Centrale. În
5/18 martie 1918 a fost semnat un tratat preliminar la Buftea, urmat, la 24
aprilie/7 mai 1918, de Tratatul de Pace de la București. România renunța la cea
mai mare parte a Dobrogei și la o fâșie de teritoriu de-a lungul frontierei cu
Austro-Ungaria. Dacă acest tratat ar fi intrat în vigoare, o regiune montană
întinsă, situată la sud de Vatra Dornei și Câmpulung, câteva sate din apropierea
orașelor Suceava și Siret, precum și zona Herței, cu orașele Herța și Mihăileni
din județul Dorohoi, ar fi fost atașate Bucovinei61.
În urma semnării tratatelor cu Ucraina și Rusia, trupele austro-ungare și
germane au instaurat un protectorat în Ucraina. În ciuda unirii Basarabiei cu
România, la 27 martie/9 aprilie 1918, Puterile Centrale au ocupat și partea de
nord a ținutului Hotin. În toamna anului 1918 era prevăzută extinderea
districtelor Câmpulung, Gura Humorului și Siret în teritoriile cedate de
România, înființarea unui district cu reședința la Țureni, care să includă și
localitățile din zona Herței, și a unui alt district, cu sediul în Hotin, în care să fie
arondate așezările din nordul Basarabiei62.
Evenimentele militare din vestul Europei au zădărnicit realizarea acestor
planuri. Între august și octombrie 1918, armatele Puterilor Centrale au suferit
înfrângeri decisive în estul Franței și nord-estul Italiei. În 3 noiembrie,
Austro-Ungaria a acceptat încetarea oficială a ostilităților. Pe 11 noiembrie,
Germania a semnat la rândul ei armistițiul de la Compiègne cu țările Antantei.
Tot în 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I (1916–1918) a abdicat și, în ziua
următoare, în Austria a fost proclamată republica.
Înfrângerea Puterilor Centrale a favorizat afirmarea mișcărilor naționale
din Imperiul Austro-Ungar. La 19 octombrie 1918, adunarea națională
ucraineană din Liov s-a pronunțat pentru înființarea unui stat ucrainean asociat
monarhiei habsburgice, iar pe 25 octombrie, ucrainenii bucovineni au format un
comitet provincial (subordonat Consiliului Național Ucrainean din Liov) condus
de Omelian Popowicz. După două zile, în 27 octombrie, la Cernăuți a avut loc o
adunare a reprezentanților românilor bucovineni care s-a proclamat Constituantă
și a decis „unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat
național independent”. Constituanta respingea orice încercare de știrbire a
integrității Bucovinei și dorea relații armonioase cu etniile conlocuitoare.
55 Teodor Bălan, op. cit., p. 42–44; Marian Olaru, „Aspecte privind istoria Bucovinei în timpul
Primului Război Mondial”, în Glasul Bucovinei (Cernăuți–București), XXII, nr. 3/2015, p. 35–36.
56 Teodor Bălan, op. cit., p. 50–75; Constantin Kirițescu, op. cit., vol. II, p. 388.
57 Constantin Kirițescu, op. cit., vol. II, p. 197–204.
58 Orest Subtelny, Ukraine: A History, ediția a 4-a, Toronto–Buffalo–London, University of
Toronto Press, 2009, p. 252–253.
59 Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 376–377; Constantin Ungureanu, „Unirea Bucovinei…”, p. 36.
60 Constantin Kirițescu, op. cit., vol. II, p. 309.
61 Basarabia, Bucovina, Transilvania. Unirea 1918, Viorica Moisuc (ed.), București,
Departamentul Informațiilor Publice, 1996, p. 329–330.
62 Erich Prokopowitsch, Das Ende der österreichischen Herrschaft in der Bukowina
(Buchreihe der Südostdeutschen Historischen Kommission, Bd. II), München, R. Oldenbourg
Verlag, 1959, p. 11–12.
14
Totodată, în Consiliul Național Român au fost aleși 50 de membri și a fost
stabilit un comitet executiv condus de Iancu Flondor63.
În 1 noiembrie 1918, ucrainenii au preluat controlul administrației
orașului Liov și au proclamat Republica Populară a Ucrainei Occidentale. Noul
stat includea teritorii din Galiția Orientală și pretindea părți din Bucovina
(nordul, până la râul Siret) și din nord-estul Ungariei (Ucraina Subcarpatică)64.
Pe 3 noiembrie, în ziua în care Austro-Ungaria semna armistițiul cu Antanta,
ucrainenii bucovineni au convocat o adunare la Cernăuți și au votat pentru
împărțirea Bucovinei după criteriul etnic. S-a decis ca orașul Cernăuți,
districtele Zastavna, Coțmani, Vașcăuți și Vijnița în întregime, părți din
districtele Cernăuți și Siret (în funcție de majoritatea înregistrată la ultimul
recensământ) și unele localități din districtele Storojineț, Rădăuți, Suceava și
Câmpulung să devină teritorii național-ucrainene. Consiliul Național Ucrainean
era desemnat să administreze aceste regiuni65.
Pe 6 noiembrie 1918, după ce au ocupat militar orașul Cernăuți,
ucrainenii au solicitat ultimului guvernator austriac, Iosif von Etzdorf, să
transfere puterea către Consiliul Național din Liov. Deși nu se bucura de
sprijinul reprezentanților românilor bucovineni, deputatul Aurel Onciul a
acceptat colaborarea cu liderii ucraineni și a fost declarat comisar național
român. Acesta a admis divizarea Bucovinei într-o entitate teritorială românească
și una ucraineană, orașul Cernăuți urmând să aibă o administrație comună66.
Între timp, la Iași, guvernul filogerman al lui Alexandru Marghiloman a
fost înlocuit și România s-a alăturat din nou Antantei. În 8 noiembrie, în urma
cererii Consiliului Național Român, armata română a pătruns în sudul
Bucovinei. Pe 9 noiembrie, cu sprijinul unui detașament format din soldați
români din Lugoj ai armatei austro-ungare, instituțiile cele mai importante din
Cernăuți au trecut sub controlul Consiliului Național Român. La 11 noiembrie
1918, unitățile armatei regale române comandate de generalul Iacob Zadik au
intrat în Cernăuți și, în zilele următoare, au luat sub control teritoriul dintre Prut
și Nistru – inclusiv nordul ținutului Hotin aflat anterior sub ocupație
austro-ungară67.
Tot la începutul lunii noiembrie, locuitorii polonezi din Liov, ce formau
majoritatea populației orașului, s-au răsculat împotriva autorităților ucrainene.
Având susținerea armatei poloneze nou-formate, aceștia au pus stăpânire pe
capitala Republicii Populare a Ucrainei Occidentale până pe 22 noiembrie68.
La 28 noiembrie 1918, în sala sinodală a reședinței mitropolitane din
Cernăuți s-a întrunit Congresul General al Bucovinei. Au fost prezenți 74 de
membri ai Consiliului Național Român, 6 delegați ai Consiliului Național Polon,
7 ai Consiliului Național German, precum și 13 reprezentanți ucraineni. Iancu
Flondor a citit declarația Congresului prin care se decidea „unirea
necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la
Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”69.
În mai 1919, în înțelegere cu Polonia, trupele române au pătruns în
Pocuția. Acestea nu au întâmpinat o rezistență serioasă din partea forțelor
vest-ucrainene, nevoite să lupte pe două fronturi. În iulie 1919, întreaga Galiție
Orientală se afla sub control româno-polonez și guvernul Republicii Populare a
Ucrainei Occidentale a fost silit să se refugieze în Podolia, pe teritoriul statului
ucrainean condus de Simon Petliura. În august 1919, după încheierea operei de
pacificare în Pocuția, armata română s-a retras și administrația civilă și militară
a regiunii a fost preluată de polonezi70.
Lucrările Conferinței de Pace au început în capitala Franței pe 18 ianuarie
1919, cele mai importante hotărâri fiind luate de reprezentanții Regatului Unit,
Statelor Unite, Franței și Italiei71. În cadrul discuțiilor privind Bucovina,
delegația Statelor Unite a întocmit un proiect care lăsa Poloniei marginea de
nord-vest a provinciei (locuită aproape exclusiv de ucraineni). După mai multe
discuții, purtate fără participarea unor reprezentanți români, divizarea Bucovinei
a fost aprobată de Consiliul Suprem al celor Patru Puteri. Pe 2 iulie 1919,
delegația română, condusă de prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, a fost informată
în legătură cu traseul graniței româno-polone72.
La 21 iulie 1919, Brătianu, nemulțumit de tratamentul aplicat delegației
române, s-a retras din fruntea acesteia și a depus un memoriu, intitulat România
în fața Conferinței de Pace. El a protestat inclusiv față de hotărârea Consiliului
Suprem de a lipsi Bucovina de o parte din teritoriul său istoric. Între timp,
reprezentanții americani și-au modificat poziția referitoare la Bucovina, în
condițiile în care partea de nord-vest a regiunii nu a fost revendicată de
polonezi. În cele din urmă, doar cinci sate din nordul extrem al Bucovinei
(Babin, Creșceatic, Luca, Prelipcea și Zveneacin) au fost atribuite Poloniei,
63 Radu Economu, Unirea Bucovinei 1918, Cernăuți, Editura „Alexandru cel Bun”, 2011, p.
16–20; Ion Nistor, Problema ucraineană…, p. 229.
64 Radu Economu, op. cit., p. 16; Christopher Mick, Lemberg, Lwów, L'viv, 1914–1947: violence
and ethnicity in a contested city, West Lafayette, Purdue University Press, 2016, p. 140, 144–145.
65 Radu Economu, op. cit., p. 157.
66 Pavel Țugui, Bucovina, istorie și cultură, București, Editura Albatros, 2002, p. 299; Radu
Economu, op. cit., p. 26–28, 158–161.
67 Radu Economu, op. cit., p. 28–35; Constantin Kirițescu, op. cit., vol. II, p. 392–393.
68 Christopher Mick, op. cit., p. 147–158.
69 Radu Economu, op. cit., p. 47–50.
70 Ion Nistor, Problema ucraineană…, p. 245–246.
71 Radu Economu, op. cit., p. 106; Daniel Hrenciuc, „Un capitol din recunoașterea
diplomatică a Marii Uniri. Problema Bucovinei in cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1919–
1920). Contribuții istorice”, în Analele Bucovinei (București), X, nr. 2/2003, p. 440.
72 Radu Economu, op. cit., p. 113–115, 202–203.
așezările fiind traversate de calea ferată ce lega orașele galițiene Colomeea și
Zalescic. Consiliul Suprem a acceptat această variantă, însă delegația română
urma să fie informată doar după semnarea Tratatului de Pace cu Austria73.
Pe 10 septembrie 1919, la Saint-Germain-en-Laye a fost semnat Tratatul
de Pace între Austria și țările Antantei. România a refuzat inițial să îl semneze,
nefiind de acord cu stipulațiile din Tratatul minorităților și cu trasarea
frontierelor. După demisia guvernului liberal, condus de Brătianu, și formarea
unui nou guvern, în frunte cu generalul Arthur Văitoianu, s-a reușit negocierea
unor modificări. Tratatul minorităților și Tratatul de Pace cu Austria au fost
semnate pe 10 decembrie 1919, iar delegației române i-a fost comunicată
decizia luată în privința frontierei Bucovinei pe 18 decembrie. Tratatul cu
Austria a intrat în vigoare pe 4 septembrie 1920, când au fost depuse
instrumentele de ratificare la Paris74.
Prevederile referitoare la frontierele României din Tratatul de la Sèvres
(10 august 1920) indicau același traseu al graniței în zona Bucovinei. Totuși,
Polonia nu a mai intrat în posesia celor cinci localități bucovinene. Apartenența
finală a acestor sate trebuia decisă după efectuarea unui schimb de teritorii între
România și Polonia, după cum se convenise la 3 martie 1921, prin Convenția
defensivă încheiată între cele două state75.
4. Bucovina interbelică (1920–1940)
În perioada imediat următoare unirii cu România, în Bucovina au rămas
în vigoare vechile legi și ordonanțe austriece. În guvernul român au intrat doi
bucovineni ca miniștri fără portofoliu, Iancu Flondor – la Cernăuți și Ion Nistor
– la București. La începutul anului 1919, în urma unor disensiuni între cei doi,
Iancu Flondor este înlocuit cu Ion Nistor ca ministru la Cernăuți. Limba română
a fost introdusă ca limbă oficială în locul limbii germane în administrație,
justiție și în sistemul de învățământ. După promulgarea legii agrare (1919,
aplicată în Bucovina în 1921), 97 310 hectare au fost expropriate și oferite
țăranilor cu pământ puțin, parohiilor ortodoxe, școlilor rurale, celor afectați
material în urma războiului etc76. Au fost expropriate inclusiv majoritatea
terenurilor agricole și o mică parte din suprafețele forestiere ce aparțineau
Fondului Bisericesc greco-oriental77. În 1919 este înființată Curtea de Apel a
Bucovinei, având sediul în Cernăuți, iar în octombrie 1920 este inaugurată
Universitatea română din capitala provinciei. În urma adoptării noii Constituții,
în 1923, Bucovina a fost integrată pe deplin Regatului României78.
Inițial, cele 11 districte moștenite din perioada austro-ungară au fost
menținute și redenumite drept județe. După unificarea administrativă din 1925,
în Bucovina sunt organizate cinci județe mai mari (Cernăuți, Storojineț, Rădăuți,
Câmpulung și Suceava), subîmpărțite la rândul lor în plăși. Astfel, județul
Cernăuți includea plășile Colacin, Cosmin, Nistru, Prut și Șipeniț, județul
Storojineț – plășile Ceremuș, Dumbrava Roșie, Răstoace și Sirețel, județul
Rădăuți – plășile Dornești, Putila, Siret și Vicovi, județul Câmpulung – plășile
Dorna, Humor, Moldova și Moldovița și județul Suceava – plășile Arbore,
Bosancea, Dragomirna și Ilișești. Orașul Cernăuți este declarat municipiu,
alături de București și de alte 15 mari orașe din România. În 1926, pe lângă
municipiul Cernăuți, Bucovina mai avea 11 orașe: Cozmeni (Coțmani),
Zastavna, Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Storojineț, Siret, Rădăuți, Suceava,
Câmpulung-Moldovenesc, Gura Humorului și Vatra Dornei79. Până în 1930 sunt
declarate orașe și localitățile Sadagura, Solca și Vama.
În perioada interbelică, numele unor așezări bucovinene au fost
schimbate. În anumite cazuri s-au restabilit vechile denumiri de dinaintea
perioadei austriece, însă au existat și transformări forțate, de exemplu Hliboca a
devenit Adâncata, Camenca – Petriceni, Molodia – Plaiul Cosminului,
Verenceanca – Vrânceni. Cu unele excepții, numele nou-adoptate nu s-au
păstrat în nordul Bucovinei după 1940 și 1944.
Între 1921–1935 a activat o comisie mixtă româno-polonă, ce avea rolul
de a clarifica situația frontierei dintre cele două țări. România era dispusă să
cedeze cele cinci localități bucovinene atribuite Poloniei în 1919 în schimbul
sudului Pocuției – teritoriu considerat necesar pentru facilitarea tranzitului dintre
Bucovina și Maramureș. În 1928, după eșuarea negocierilor, s-a convenit ca
aceste sate să rămână definitiv în cadrul României80.
După 1918, Biserica Ortodoxă din Bucovina și-a păstrat statutul de
mitropolie și a fost subordonată Patriarhiei Române. Pentru a compensa
pierderea eparhiilor din Dalmația, Mitropolia a primit în subordine Episcopia
Hotinului (cu jurisdicție asupra județelor Hotin, Bălți și Soroca din Basarabia).
73 Daniel Hrenciuc, op. cit., p. 446; Radu Economu, op. cit., p. 115–116.
74 Radu Economu, op. cit., p. 116–119; Daniel Hrenciuc, op. cit., p. 446–449; Cezar C.
Ciorteanu, Frontierele Bucovinei în perioada 1918–1947, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun,
2017, p. 74.
75 Cezar C. Ciorteanu, op. cit., p. 74–75.
76 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 96–101.
77 Sorin-Toader Clipa, op. cit., p. 65–66.
78 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 98–99; Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 409–411, 414.
79 Anexele decretului regal nr. 2.465, publicate în Monitorul Oficial, partea I, nr. 220, 7
octombrie, 1925, p. 10.972–10.974, 11.072–11.073, 11.097–11.098; Decizia nr. 87.615 din 9
octombrie 1925, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 223, 10 octombrie, 1925, p. 11.285–
11.286, 11.326, 11.338–11.339.
80 Radu Economu, op. cit., p. 120–121; Cezar C. Ciorteanu, op. cit., p. 76–78.
15
În 1937, la inițiativa mitropolitului Visarion Puiu (1935–1940) se înființează
Episcopia Maramureșului ca eparhie a Mitropoliei Bucovinei. În urma acestor
evoluții, Mitropolia Bucovinei a ajuns să cuprindă teritorii din trei provincii
istorice diferite81. Structurile bisericilor romano-catolică, greco-catolică și ale
cultelor protestante din Bucovina sunt de asemenea unificate cu cele existente în
restul României.
Municipiul Cernăuți a reprezentat un puternic centru cultural de-a lungul
întregii perioade interbelice, mai ales datorită statutului de oraș universitar. Înainte
de al Doilea Război Mondial, în România mai existau universități doar în orașele
București, Iași și Cluj. Universitatea „Regele Carol I” din Cernăuți avea patru
facultăți: Drept și Științe de stat, Litere și Filosofie, Științe, respectiv Teologie. În
Cernăuți mai funcționau Conservatorul de Muzică și Arte Dramatice, un teatru
național, un liceu militar, un seminar, mai multe licee teoretice de băieți și fete,
licee comerciale, industriale și gimnazii. În 1934, pe teritoriul celor cinci județe
bucovinene activau 20 de licee teoretice, comerciale sau industriale (14 de băieți
și 6 de fete), alături de mai multe gimnazii, școli profesionale și de ucenici și alte
școli secundare. La Rădăuți funcționa și un liceu german particular. În același an,
numărul școlilor primare de stat se ridica la 57682.
În 1929, cu ocazia unei reforme privind descentralizarea administrativă,
județele Cernăuți, Storojineț, Rădăuți, Câmpulung, Suceava, Baia și Dorohoi au
format o unitate regională – Directoratul ministerial Cernăuți. Cele șapte
directorate înființate la nivelul întregii țări erau conduse de un director
ministerial și coordonau o serie de servicii publice înființate la nivel local83. În
1931, directoratele sunt desființate și se revine la situația anterioară.
În decembrie 1930, în România este organizat singurul recensământ al
populației și locuințelor din perioada interbelică. Potrivit recensământului,
județele din Bucovina aveau 853 009 locuitori. Românii formau o majoritate
relativă la nivelul provinciei (44,5%), în timp ce ucrainenii și huțulii (29,1%),
evreii (10,8%), germanii (8,9%), polonezii (3,6%) și maghiarii (1,4%)
reprezentau principalele minorități. În mediul urban trăiau 228 056 persoane
(26,7% dintre bucovineni), însă românii reprezentau doar 33% din total. Restul
populației din orașele Bucovinei era format mai ales din evrei (30%), germani
(14,7%), ucraineni (13,9%) și polonezi (6,3%). Municipiul Cernăuți, cu 112 427
locuitori, era al treilea oraș ca mărime din România, după București și
Chișinău84. În ceea ce privește structura confesională, în 1930, 71,9% din
populația Bucovinei era de religie creștin-ortodoxă (marea majoritate a românilor
și ucrainenilor), 11,5% erau romano-catolici (majoritatea germanilor, polonezilor
și maghiarilor), 10,9% mozaici (evreii), 2,4% luterani (o parte din germani),
2,3% greco-catolici (o parte din ucraineni și români) și cca 1% aparțineau unor
alte culte – în principal creștini de rit vechi (lipovenii), reformați (o mică parte
dintre maghiari) și neoprotestanți85.
Cele cinci județe ale Bucovinei cuprindeau 16 plăși în 1930. Numărul
acestor subdiviziuni scăzuse față de situația înregistrată în 1926. Județul
Câmpulung includea plășile Dorna, Moldova și Humor, județul Suceava – plășile
Arbore, Ilișești și Dragomirna, județul Rădăuți – plășile Putila, Ștefan-Vodă și
Siret, județul Storojineț – plășile Storojineț, Răstoace și Ceremuș și județul
Cernăuți – plășile Prut, Nistru, Șipeniț și Cosmin. Tot atunci, Bucovina avea un
municipiu (Cernăuți) și 14 orașe. În 1930, în componența județelor bucovinene
se aflau mai multe așezări care nu aparținuseră Austro-Ungariei înainte de 1918.
Astfel, satul Revcăuți din Basarabia era inclus în județul Cernăuți, suburbia
Verpolea de lângă orașul Siret se afla în județul Rădăuți și localitățile Burdujeni
și Mitocel se găseau în cadrul județului Suceava. Cele mai multe sate au fost
încorporate însă județului Câmpulung (Cârlibaba Nouă și Coșna din
Transilvania, precum și Dorna, Dârmoxa, Glodul, Neagra Șarului, Panaci,
Păltiniș, Sărișor și Șar din Moldova). În același timp, satul bucovinean Bunești
era inclus în județul Baia. Ulterior, până în 1938, satele moldovenești Adâncata și
Mitocaș, aflate la nord de orașul Suceava, au trecut de la județul Dorohoi la
județul Suceava și satul bucovinean Stănilești a fost arondat județului Baia86.
Cea mai importantă realizare interbelică în domeniul infrastructurii este
construcția căii ferate Floreni–Ilva Mică (finalizată în 1938)87. Aceasta înlocuia
linia provizorie Dornișoara–Prundu Bârgăului, construită în timpul Primului
Război Mondial și inadecvată pentru exploatarea la capacitate mare. În 1933, în
prezența regelui Carol al II-lea și a membrilor guvernului, este inaugurat
aeroportul din Cernăuți. În 1938–1939, orașul reprezenta punct de escală pentru
cursa internațională București–Liov–Varșovia. Alte destinații erau accesibile
81 Dumitru Valenciuc, „Visarion Puiu, Mitropolit al Bucovinei (1935–1944), un martir al
demnității ortodoxe”, în Analele Bucovinei (București), XI, nr. 1/2004, p. 42, 52.
82 Enciclopedia României, Dimitrie Gusti et al. (ed.), vol. II – Țara Românească, București,
Imprimeria Națională, 1938, p. 124, 130, 363, 426, 434–435.
83 Legea nr. 167/1929 pentru organizarea administrațiunii locale, publicată în Monitorul
Oficial, partea I, nr. 170, 3 august, 1929, p. 6.222.
84 Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930. Vol. II: Neam,
limbă maternă, religie, Sabin Manuilă (ed.), București, Editura Institutului Central de Statistică, 1938,
p. 114–115, 120–123, 356–357, 430–437.
85 Ibidem, p. XXVI.
86 Organizarea administrativă a României la sfârșitul anului 1930 este reflectată în Ibidem, iar
cea din 1938 în Enciclopedia României, vol. II.
87 David Turnock, „Railway Network Development in Inter-war Romania: Economic and
Strategic Motives”, în Geographica Pannonica (Novi Sad), 8, 2004, p. 19.
prin cele trei curse aeriene interne: Cernăuți–Cluj–Arad, Cernăuți–Iași–Galați–
București și Cernăuți–Iași–Galați–Constanța88.
Economia a rămas în continuare dominată de agricultură, creșterea
animalelor (în special a ovinelor, bovinelor și cabalinelor), exploatarea lemnului
sau prelucrarea produselor lactate. Ca activități și ramuri industriale, pe lângă
exploatarea sării și a diverselor minereuri, predomina industria alimentară și cea
textilă și a confecțiilor. Industria grea era concentrată în zona orașului Cernăuți,
unde funcționau câteva fabrici de mașini și turnătorii89.
După Primul Război Mondial, sistemul electoral a fost reformat și, în
urma absorbției unor formațiuni politice locale, în Bucovina au început să
activeze cele mai importante partide românești prezente în restul țării (Partidul
Național Liberal, Partidul Poporului, Partidul Național-Țărănesc). De asemenea,
s-au afirmat și grupări aparținând curentelor de stânga, extrema stângă sau
extrema dreaptă (Partidul Social-Democrat, Partidul Comunist din România,
Mișcarea legionară etc.). Minoritățile germană, ucraineană și evreiască din
Bucovina au format partide alături de conaționalii din celelalte regiuni
românești (Partidul German din România, Partidul Național Ucrainean, Partidul
Evreiesc, Uniunea Evreilor Români). În 1926, în urma promulgării noii legi
electorale, a fost stabilit un prag minim de 2% pentru accederea în Parlament.
Această prevedere a obligat partidele mici și pe cele aparținând minorităților
naționale să încheie alianțe electorale cu alte formațiuni. Toate partidele
românești mari au înscris constant în listele de candidaturi din județele
Bucovinei și membri de partid sau aliați electorali de origine ucraineană,
evreiască, germană sau poloneză. La alegerile din 1932, de exemplu, dintre cei
18 deputați aleși în Bucovina, 7 aparțineau minorităților naționale (3 ucraineni,
2 evrei și 2 germani). Totodată, în Senat au fost aleși 2 ucraineni și 1 german90.
Pe parcursul anilor ’30, tendințele dictatoriale ale regelui Carol al II-lea
(1930–1940) s-au accentuat. Și în plan european se remarcă ascensiunea
regimurilor autoritare și contestarea tot mai puternică a aranjamentelor
internaționale stabilite prin Tratatul de la Versailles. Alegerile generale din
decembrie 1937 (ultimele alegeri democratice din România până în 1990) au
consemnat următoarele rezultate în Bucovina: Partidul Național Liberal – 26%,
Partidul Național Țărănesc – 25,4%, „Totul pentru Țară” (Mișcarea legionară) –
22,8%, Partidul Național Creștin – 9,3%, alte partide mai mici și voturi nule –
16,5%. Partidul Național Țărănesc, care a crescut în mod excepțional numărul
candidaților ucraineni pe listele proprii, a obținut majoritatea voturilor în
județele Cernăuți și Storojineț. Partidul Național Liberal a obținut cel mai mare
scor în județele Suceava și Câmpulung, iar Partidul „Totul pentru Țară” a
câștigat alegerile în județul Rădăuți91.
În 10 februarie 1938, Carol al II-lea a instaurat dictatura regală și în 30
martie a dizolvat Parlamentul și partidele politice. Una dintre cele mai
importante măsuri luate de regimul carlist a vizat înființarea ținuturilor ca unități
administrativ-teritoriale principale. În august 1938, județele își pierd
personalitatea juridică și rămân doar simple circumscripții de control. În zona
Bucovinei este înființat ținutul Suceava, cu reședința la Cernăuți, înglobând
județele Cernăuți, Storojineț, Rădăuți, Câmpulung, Suceava, Hotin și Dorohoi.
Ținutul era condus de un rezident regal, cu rang de subsecretar de stat, ajutat de
un consiliu. Primul rezident regal numit de Carol al II-lea a fost Gheorghe
Alexianu, conferențiar în drept public al Universității din Cernăuți și viitorul
guvernator al Transnistriei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial92.
În timpul dictaturii regale, viața națională a ucrainenilor din Bucovina a
avut cel mai mult de suferit. Ziarele și revistele în limba ucraineană au fost
suspendate, școlile au fost închise și slujba bisericească în slavonă interzisă93.
După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939,
Bucovina, prin proximitatea față de Polonia, a fost afectată de luptele purtate
între armata poloneză și trupele germano-sovietice – aliate conjunctural în
această primă fază a conflictului. Peste 100 000 de polonezi s-au refugiat în
România, inclusiv în Bucovina, în urma ocupării Poloniei de către Germania și
U.R.S.S.94. Tezaurul Băncii Naționale a Poloniei, dar și guvernul și rămășițe ale
armatei poloneze au fost evacuate atunci prin România. Unitățile poloneze care
au tranzitat Bucovina în toamna anului 1939 au continuat luptele cu puterile
Axei pe teatrele de operațiuni din vestul Europei și Africa de Nord.
Sovieticii, care anexaseră jumătate din Polonia, Țările Baltice și părți din
Finlanda la sfârșitul lui 1939 și la începutul anului 1940, manifestau tendințe
expansioniste și asupra României. Protocolul secret adițional al Pactului
Ribbentrop–Molotov, semnat la Moscova, pe 23 august 1939, între miniștrii de
88 Enciclopedia României, Dimitrie Gusti et al. (ed.), vol. IV – Economia națională:
circulație, distribuție și consum, București, Imprimeria Națională, 1943, p. 135–136; Adevărul
(București), 47, nr. 15.150, 27 mai 1933, p. 3.
89 Enciclopedia României, vol. II, p. 122–123, 129–130, 361–362, 424–425, 432–434.
90 Florin-Răzvan Mihai, „Dinamica electorală a candidaților minoritari din Bucovina la
alegerile generale din România interbelică”, în Partide politice și minorități naționale din România în
secolul XX, Vasile Ciobanu, Sorin Radu (coord.), vol. V, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”
din Sibiu, 2010, p. 82, 87, 97–102; Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 414.
91 Kurt A. Treptow, „Politica regală și alegerile din 1937–1938”, în Sabin Manuilă: Istorie și
demografie, Sorina Bolovan, Ioan Bolovan (coord.), Cluj-Napoca, Fundația Culturală Română, 1995,
p. 264; Florin-Răzvan Mihai, op. cit., p. 97.
92 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 117–119; Legea administrativă din 14 august 1938 (promulgată
prin decretul regal nr. 2.919), publicată în Monitorul Oficial, nr. 187, partea I, 14 august 1938, p.
3.772–3.801.
93 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 116.
94 Ibidem, p. 120.
16
externe german și sovietic (Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov)
includea doar Basarabia în sfera de interes sovietică. În ciuda acestei înțelegeri,
pretențiile Moscovei vor ajunge să cuprindă ulterior și Bucovina95.
5. Bucovina în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940–1945)
La începutul anului 1940, partenerii interbelici tradiționali ai României
– Franța și Regatul Unit – suferiseră înfrângeri majore în fața armatelor germane.
După capitularea Franței, în 22 iunie 1940, statele vecine revizioniste (U.R.S.S.,
Ungaria și Bulgaria) au formulat revendicări teritoriale concrete asupra
Basarabiei și a unor părți din Bucovina, Transilvania și Dobrogea. Reorientarea
tardivă a politicii externe românești spre o apropiere față de Germania și Italia a
reușit doar să asigure supraviețuirea României ca stat suveran, fără să împiedice
însă pierderea unei treimi din teritoriul țării între iunie și septembrie 1940.
În 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a cerut în mod ultimativ cedarea
Basarabiei și a nordului Bucovinei. Autoritățile române au acceptat ultimatumul
în 28 iunie și au fost nevoite să evacueze aceste teritorii în decurs de doar șase
zile. Pe lângă nordul Bucovinei și Basarabia, sovieticii au ocupat și Ținutul
Herței, cu orașul Herța și 29 de localități limitrofe – regiune care nu aparținuse
Rusiei sau Austro-Ungariei înainte de 1918. Teritoriul cedat Uniunii Sovietice
avea o suprafață de 50 762 km2 (6 262 km2 în Bucovina)96. Inițial, pretențiile
sovietice includeau toată Bucovina, după cum raporta ambasadorul Reichului la
Moscova, Friedrich Werner von der Schulenburg. Până la urmă, datorită
opoziției germane, ultimatumul adresat României a făcut referire doar la partea
nordică a provinciei97.
Traseul exact al frontierei a fost stabilit pe 14 septembrie 1940, în urma
unor negocieri româno-sovietice purtate la Moscova. Delegația română a reușit
să mențină doar satele Climăuți (din Bucovina), Baranca, Fundu Herții și
Oroftiana (din zona Herței) în afara teritoriului cedat98.
Pe 2 august 1940 s-a decis constituirea R.S.S. Moldovenești și includerea
nordului Bucovinei, a județelor Hotin, Ismail și Akkerman (Cetatea Albă) din
Basarabia, precum și a opt din cele 14 raioane ale R.A.S.S. Moldovenești în
componența R.S.S. Ucrainene. La 7 august 1940 a fost înființată regiunea
Cernăuți, formată din nordul Bucovinei, județul Hotin și Ținutul Herța. Pe 4
noiembrie 1940, prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a stabilit noul hotar
dintre R.S.S. Ucraineană și R.S.S. Moldovenească. Potrivit acestei decizii, sudul
județului Hotin a rămas în componența R.S.S. Moldovenești99.
Cedarea nordului Transilvaniei, în 30 august 1940, a marcat falimentul
dictaturii regale. În septembrie 1940, Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului
său, Mihai I (1927–1930, 1940–1947). Cu toate acestea, conducerea efectivă a
statului a fost preluată de generalul Ion Antonescu și de legionarii conduși de
Horia Sima, fiind instaurat „Statul Național-Legionar”. În scurt timp, o misiune
militară germană a fost invitată în țară și, pe 23 noiembrie 1941, România a
aderat la Pactul Tripartit.
În 15 septembrie 1940, la Cernăuți a început să activeze o comisie
însărcinată cu transferul etnicilor germani din nordul Bucovinei în Germania.
Peste 40 000 de persoane au părăsit regiunea Cernăuți pe această cale între
septembrie și noiembrie 1940. Prin intermediul comisiei au reușit să plece și
locuitori de altă naționalitate, în principal români și ucraineni. La sfârșitul lunii
noiembrie 1940, în Germania se aflau în jur de 3 000 de refugiați români, o
parte dintre aceștia întorcându-se mai târziu în România. Pe 22 octombrie, în
urma unor tratative purtate cu guvernul român, s-a decis strămutarea germanilor
din sudul Bucovinei. În total, peste 52 000 de germani au părăsit partea sudică a
provinciei în toamna anului 1940. După relocări, în Bucovina au mai rămas cca
3 400 de germani în partea de nord și 3 700 în sud. În timpul războiului au
existat și cazuri izolate de germani bucovineni care au ales să se reîntoarcă din
Germania în regiunea natală100.
În nordul Bucovinei, foarte mulți locuitori, mai ales din mediul rural, nu
au avut timp să se retragă odată cu armata și administrația română sau au fost
despărțiți de membri ai familiei rămași dincolo de noua frontieră. Pe cale
oficială, doar o mică parte dintre cei care și-au exprimat dorința de a pleca în
România au obținut din partea autorităților sovietice permisiunea de a părăsi
regiunea. Neavând posibilitatea legală de a se refugia, mulți bucovineni, în
principal români, dar și persoane de altă etnie, au încercat să treacă în România
în mod clandestin. Această situație a dus la producerea unor masacre, mai ales
95 Ibidem, p. 124–125.
96 Ibidem, p. 128–129; Constantin Ungureanu, „Populația Bucovinei în anii 1940–1945”, în
Mișcări de populație și aspecte demografice în România în prima jumătate a secolului XX, Sorina
Bolovan, Ioan Bolovan, Rudolf Gräf, Corneliu Pădurean (coord.), Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2007, p. 225.
97 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 125–128.
98 Cezar C. Ciorteanu, op. cit., p. 122–123.
99 Буковина. Iсторичний нарис, Чернівці, Зелена Буковина, 1998 [Bucovina. Schiță
istorică, Cernăuți], p. 256.
100 Johann Leugner, „40 Jahre seit der Umsiedlung aus dem Buchenland (Bukowina).
Rundschau und Bilanz”, în Kaindl Archiv (Augsburg), 6, 1987, p. 7–9; Mihai-Aurelian Căruntu,
„Calvarul repatrierilor din nordul Bucovinei (iulie 1940–iunie 1941)”, în Glasul Bucovinei (Cernăuți–
București), VI, nr. 4/1999, p. 59; Bogdan-Alexandru Schipor, „Strămutarea germanilor din țările
baltice și Bucovina, 1939–1941. Câteva aspecte comparative”, în Analele Bucovinei (București),
XXII, nr. 2/2015, p. 543.
după ce sovieticii au întărit securitatea în zona frontierei. Cel mai mare masacru
a avut loc pe 1 aprilie 1941, când aproximativ 2 000 de locuitori din satele de pe
valea Siretului au încercat să se refugieze în România. Aceștia au fost opriți de
grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna Albă și până la 200 de oameni
au fost omorâți. O parte dintre supraviețuitori au fost răniți sau au devenit
victime ale represiunii101.
Conform unor estimări, cel puțin 7 000 de refugiați au trecut din regiunea
Cernăuți în România în 1940–1941. În județele Rădăuți, Suceava și Câmpulung,
marea majoritate a refugiaților înregistrați în prima parte a anului 1941 au fost
cei din nordul provinciei, însă o parte au venit și din Basarabia, nordul
Transilvaniei sau partea de sud a Dobrogei (Cadrilater). Totodată, câteva mii de
evrei din sudul Bucovinei au preferat să plece în U.R.S.S.102.
În 1940–1941 a fost relocată și comunitatea maghiară din sudul
Bucovinei. În toamna anului 1940, primele familii au plecat în nordul
Transilvaniei, apoi, în primăvara anului 1941, cca 13 500 locuitori au fost
transferați în mod organizat. Autoritățile din Ungaria au decis să îi așeze pe
acești maghiari în regiunea Bacska din Voivodina (anexată de Ungaria de la
Iugoslavia în 1941). La finalul războiului, maghiarii bucovineni au fost din nou
dislocați și s-au stabilit definitiv în Ungaria propriu-zisă103.
În 1940–1941, mii de bucovineni și basarabeni din regiunea Cernăuți,
clasificați adesea ca „dușmani ai orânduirii socialiste” sau „susținători ai
dușmanilor poporului”, au fost deportați. Numai în noaptea de 13 iunie 1941,
peste 5 000 de locuitori, majoritatea români, dar și ucraineni, polonezi și evrei,
au fost strămutați forțat în Siberia și Kazahstan. Foarte mulți dintre aceștia au
murit sau nu s-au mai întors niciodată în Bucovina104.
În primele luni de ocupație, regiunea Cernăuți a cunoscut un aflux de
membri de partid și specialiști veniți dinspre zonele răsăritene ale Ucrainei.
Aceștia s-au stabilit cu precădere în locuințele bucovinenilor și basarabenilor
refugiați sau deportați. Universitatea din Cernăuți a devenit o instituție
superioară de învățământ de tip sovietic la 13 august 1940. În 1940–1941 au fost
naționalizate băncile, instituțiile de credit, mijloacele de transport, uzinele,
tipografiile, hotelurile, farmaciile, teatrele, bunurile bisericii, proprietățile
agricole mai mari și casele tuturor celor care au plecat. Totodată, presa
independentă a fost suprimată și țăranii din zonele de podiș au fost siliți să
formeze colhozuri105.
În România, în urma înlăturării legionarilor de la conducere, în ianuarie
1941, generalul Antonescu și echipa sa guvernamentală au preluat întreaga
putere executivă. Pentru a recupera Basarabia și nordul Bucovinei, Ion
Antonescu a decis ca România să participe la preconizata ofensivă militară
germană împotriva U.R.S.S.. Operațiunea „Barbarossa” a fost declanșată pe 22
iunie 1941 și trupele româno-germane au eliberat, după lupte grele, teritoriile
cedate în vara anului 1940. Forțele române s-au aflat sub comanda operativă a
Armatei a 11-a germane (comandată de generalul Eugen Ritter von Schobert)
din Grupul de Armate Sud în această etapă a desfășurării luptelor pe Frontul de
Est. Nordul Bucovinei a fost eliberat de unități aparținând Armatei a 3-a
române: Corpul de Munte, o divizie de infanterie, o brigadă de cavalerie și alte
formațiuni independente. Orașul Cernăuți a fost eliberat pe 5 iulie 1941 și
forțele sovietice au fost silite să se retragă complet din provincie până pe 7
iulie106. În noaptea de 23 iunie 1941, înainte ca trupele române să intre în
capitala istorică a Bucovinei, cca 3 000 de intelectuali din Cernăuți, majoritatea
evrei, au fost ridicați și deportați în Siberia de autoritățile sovietice. Printre
aceștia se numărau foștii conducători ai comunității evreiești, precum și liderii
mișcării sioniste din oraș107.
După reinstaurarea administrației românești în Basarabia și nordul
Bucovinei, s-a decis ca aceste două provincii să constituie guvernăminte
autonome, conduse de reprezentanți numiți direct de conducătorul statului,
generalul – din august 1941 mareșalul – Antonescu. În Guvernământul Bucovinei
au intrat cele cinci județe din Bucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuți, Storojineț
și Cernăuți), județul Hotin din nordul Basarabiei, și, din octombrie 1941, județul
Dorohoi din Moldova. Capitala guvernământului a fost stabilită la Cernăuți și
primul guvernator a fost colonelul Alexandru Rioșanu. După moartea acestuia, în
urma unei operații nereușite, pe 30 august 1941, postul a fost ocupat de generalul
Corneliu Calotescu (1941–1943). Al treilea – și ultimul – guvernator al Bucovinei
a fost generalul Corneliu Dragalina (1943–1944)108.
101 Ștefan Purici, „Represiunile sovietice în regiunea Cernăuți (anii ’40–’50 ai secolului al
XX-lea)”, în Analele Bucovinei (București), VIII, nr. 2/2001, p. 252–256; Constantin Ungureanu,
„Populația Bucovinei…”, p. 229–231.
102 Constantin Ungureanu, „Populația Bucovinei…”, p. 226, 230–231; Ștefan Purici, op. cit.,
p. 252.
103 Constantin Ungureanu, „Populația Bucovinei…”, p. 229; Sandrinio Neagu, „Cum au
dispărut 13 000 de maghiari din Bucovina în doar câteva săptămâni”, în Monitorul de Suceava
(Suceava), 13 mai, 2016. https://www.monitorulsv.ro/Local/2016-05-13/Cum-au-disparut-13000-de-
maghiari-din-Bucovina-in-doar-cateva-saptamani (accesat în 25.11.2017).
104 Constantin Ungureanu, „Populația Bucovinei…”, p. 231–232; Ștefan Purici, op. cit., p. 259.
105 Constantin Ungureanu, „Populația Bucovinei…”, p. 226; Nicolae Ciachir, op. cit., p. 142;
Ștefan Purici, op. cit., p. 249–251.
106 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 137–139; p. 17–18; Alesandru D. Duțu, Mihai Retegan,
România în război. 1421 zile de încleștare. Eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord (22 iunie–
26 iulie 1941), București, Editura Globus, 1993, p. 17–18, 20, 117, 128.
107 David Scha’ary, „Die jüdische Gemeinde von Czernowitz,” în Czernowitz. Die Geschichte
einer ungewöhnlichen Stadt, Harald Heppner (ed.), Köln–Weimar–Wien, Böhlau Verlag, 2000, p. 126.
108 Pavel Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu (1941–1944), Iași, Editura Tipo Moldova,
2013, p. 51, 53, 64.
17
Între 1941–1944, cea mai puternic afectată comunitate din Bucovina a
fost cea evreiască. În vara lui 1941, în Cernăuți au activat unitățile
Einsatzgruppe D, operate de SS-ul german, care au ucis mii de evrei. Și unități
ale armatei și jandarmeriei române s-au dedat la fapte similare în săptămânile ce
au urmat eliberării nordului Bucovinei109. Începând cu octombrie 1941,
majoritatea evreilor din Bucovina, inclusiv cei din sudul provinciei, au fost
deportați în Transnistria. Ghetoul din Cernăuți a fost înființat în 10 octombrie
1941 din ordinul guvernatorului Calotescu, în vederea concentrării și transferării
evreilor de aici la est de Nistru. Totuși, autoritățile române au realizat faptul că
înființarea ghetoului presupune menținerea unor tehnicieni și specialiști evrei în
oraș. În plus, datorită eforturilor primarului Traian Popovici, cca 17 000 de
persoane au fost salvate de la deportare în toamna anului 1941110. Conform
rapoartelor guvernământului, în 1941 au fost relocați 91 485 de evrei din
Bucovina și din județele Hotin și Dorohoi. Dintre aceștia, o mare parte au murit
în timpul strămutării sau în lagărele din Transnistria. În 1942, la finalul
deportărilor, în Bucovina mai locuiau doar 17 159 evrei, majoritatea în orașul
Cernăuți (16 794)111.
Conform unor evaluări românești de la sfârșitul anului 1941, cele cinci
județe din Bucovina aveau cca 757 000 locuitori – 58,2% români, 34,7%
ucraineni și huțuli, 2,9% evrei, 2,4% polonezi, 0,7% germani etc112. În 1941, în
municipiul Cernăuți au fost înregistrați doar 78 825 locuitori, o scădere
dramatică față de situația consemnată în 1930113.
După eliberarea nordului Bucovinei, infrastructura rutieră și feroviară a
fost refăcută și linia aeriană București–Galați–Iași–Cernăuți redeschisă (în
august 1941). Învățământul superior a fost restabilit la Cernăuți între 1941–1944
sub forma unei Facultăți de Teologie, subordonată Universității din Iași, și a
Școlii Politehnice „Gheorghe Asachi”, care funcționa cu trei facultăți:
Electromecanică, Chimie industrială și Construcții. Mitropolia Bucovinei,
alături de Curtea de Apel și de organele de siguranță și menținere a ordinii
publice, refugiate la Suceava în 1940, au revenit la Cernăuți114. După 1941,
printre măsurile luate de administrația regională s-a numărat și românizarea
denumirilor unor localități. Dintre orașe, Vijnița a fost redenumită „Vișinița”, în
timp ce Zastavna a primit numele „Târgu Nistrului”115.
În ciuda pierderilor umane și materiale dezastruoase suferite în vara și
toamna anului 1941, Uniunea Sovietică nu a fost înfrântă decisiv. Trupele
germane au ajuns până în fața Moscovei în decembrie 1941 și au atins Munții
Caucaz în anul următor, însă rezistența sovietică s-a dovedit a fi mult mai
puternică decât se apreciase inițial. De asemenea, în urma atacului japonez
asupra bazei navale americane de la Pearl Harbor, în 7 decembrie 1941, Statele
Unite au intrat în război de partea Regatului Unit și a Uniunii Sovietice.
Înfrângerea suferită de Axă la Stalingrad (noiembrie 1942–februarie 1943),
unde și armata română a suferit pierderi considerabile, a marcat punctul de
cotitură al războiului pe Frontul de Est. După pierderea Africii de Nord și a
Siciliei, Italia a capitulat în fața forțelor anglo-americane (septembrie 1943) și
Germania a fost nevoită să treacă în defensivă pe Frontul de Est pentru a aloca
mai multe trupe către teatrele de operațiuni din Italia și, mai apoi, din Franța.
În 1943–1944, s-au întețit raidurile de bombardament ale aviației Aliaților
asupra Germaniei și a țărilor partenere din Axă. În România, principalele
obiective vizate au fost zona petroliferă Ploiești–Câmpina, capitala București și
orașele portuare Giurgiu, Turnu Severin, Galați și Constanța. Deși Bucovina a
fost ferită de bombardamente, în provincie au fost lansați parașutiști sovietici,
având misiunea de a spiona, sabota căile de comunicații și de a ataca
administrația română. De asemenea, odată cu apropierea frontului de Bucovina,
sunt semnalate grupări de partizani prosovietici în nordul regiunii116.
Pe Frontul de Est, inițiativa a trecut definitiv de partea armatei sovietice,
care a recucerit treptat Ucraina în 1943 și 1944. La începutul anului 1944,
Bucovina a devenit din nou teatru de război. În martie, din cauza înaintării
sovietice, administrația civilă și militară, autoritățile judiciare, ecleziastice și
instituțiile principale de învățământ sunt evacuate și dispersate în județele din
partea de vest a României117. La 29 martie, unități aparținând Frontului 1
Ucrainean (Corpul 11 tancuri gardă) au cucerit orașul Cernăuți118. Aproape două
treimi din Bucovina, alături de părți importante din nordul Moldovei și al
Basarabiei, sunt ocupate până la mijlocul lunii aprilie. Între aprilie–august 1944,
frontul s-a stabilizat pe linia Kuty–Putna–Gura Humorului–Târgu Neamț,
109 Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România,
Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu (ed.), Iași, Editura Polirom, 2004, p. 127–132, 175.
110 Ibidem, p. 136. Liviu Cărare, „Considerații privind procesul de ghetoizare a evreilor din
Cernăuți”, în Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca. Series Historica
(Cluj-Napoca), 49, 2010, p. 104, 107.
111 Raportul final…, p. 176–177; Constantin Ungureanu, „Populația Bucovinei…”, p. 233.
112 Pavel Moraru, op. cit., anexa 37.
113 Indicatorul localităților din România, București, Imprimeria Institutului Statistic, 1943, p. 176.
114 Pavel Moraru, op. cit., p. 75, 78, 80, 226, 270–274, 294.
115 Împărțirea Administrativă a României (ediție oficială), întocmită după actele oficiale
emanate până la 31 martie 1943 aflate în arhiva Direcțiunii Administrației Locale, București,
Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, 1943, p. 10, 12.
116 Valeriu Avram, Viorel Gheorghe, Marius-Adrian Nicoară, Confruntări aeriene româno-
sovietice: misiuni de bombardament, vânătoare, recunoașteri și lansări de parașutiști (21 iunie
1941–23 august 1944), Buzău, Editura Editgraph, 2017, p. 343, 348–351, 362, 376–379, 388.
117 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 148; Pavel Moraru, op. cit., p. 391–394.
118 Андрей Лаврентьевич Гетман, Танки идут на Берлин, Москва, Наука, 1973 [Andrei
Lavrentievici Getman, Tancurile merg la Berlin, Moscova], p. 178, 188–189.
apărarea Bucovinei montane fiind asigurată de Corpul 17 Armată german și de
Corpul 7 Armată român119.
După declanșarea operațiunii Iași–Chișinău de către armata sovietică și
dezintegrarea frontului româno-german (20–22 august), regele Mihai, în
înțelegere cu formațiunile politice din opoziție, a decis arestarea lui Ion
Antonescu și încetarea ostilităților față de statele Aliate – U.R.S.S., S.U.A. și
Regatul Unit. Actul regelui Mihai de la 23 august 1944 nu a dus însă la stoparea
imediată a confruntărilor cu forțele sovietice în partea de est a României. Până la
începutul lui septembrie, militari români de pe front au fost dezarmați și luați
prizonieri, în timp ce trupele germane, care încercau să limiteze efectele
strategice produse de decizia regelui, erau neutralizate în interiorul țării120.
Corpul 17 Armată german a reușit să mențină pozițiile ocupate în partea
montană a Bucovinei și după sfârșitul lunii august, ultimele forțe germane
retrăgându-se din zona Vatra Dornei abia în 26 septembrie 1944121.
În 1944, peste 100 000 de bucovineni și basarabeni s-au refugiat în
România. Majoritatea acestora, considerați drept cetățeni ai U.R.S.S, au fost
repatriați forțat, mulți ajungând în lagăre din Siberia, Kazahstan și Asia
Centrală. De asemenea, în august 1944, cca 7 000 de locuitori din nordul
Bucovinei au fost duși la muncă forțată în Karelia. În iarna anului 1945, alte
câteva mii de persoane au fost trimise pentru doi ani la Vorkuta, în nordul
extrem al Rusiei. Cei aproximativ 19 000 de nord-bucovinenii care au servit în
armata română au fost condamnați la șase ani de muncă silnică122.
Prin semnarea armistițiului cu Aliații, în 12 septembrie 1944, România a
fost nevoită să recunoască apartenența nordului Bucovinei și a Basarabiei la
U.R.S.S.. Nordul Transilvaniei este retrocedat oficial României în martie 1945,
însă transferul a fost condiționat de instalarea unui guvern prosovietic, condus
de Petru Groza, la București. Armata română a continuat, alături de armata
sovietică, operațiunile împotriva forțelor Axei în nordul Transilvaniei, Ungaria
și Cehoslovacia până la capitularea Germaniei (8/9 mai 1945).
6. Teritoriul istoric al Bucovinei după 1945
Conferința de Pace de la Paris (1947) a reafirmat cedarea Basarabiei,
nordului Bucovinei și a Ținutului Herța către Uniunea Sovietică și a Cadrilaterului
către Bulgaria. Națiunile Unite au recunoscut doar revenirea nordului
Transilvaniei în componența României. Deși a contribuit la înfrângerea Germaniei
în 1944–1945, România nu a beneficiat de statutul de țară cobeligerantă și a fost
obligată să plătească despăgubiri în valoare de 300 de milioane de dolari Uniunii
Sovietice. Gestionarea reparațiilor de război a fost făcută prin intermediul
societăților mixte româno-sovietice (sovromuri), înființate în 1945. Societatea
Sovromlemn, care a funcționat în perioada 1946–1954, a preluat exploatarea
lemnului pe o suprafață întinsă a sudului Bucovinei, cu precădere în bazinul
Bistriței. Sediul acestui trust a fost stabilit în orașul Vatra Dornei123.
Bucovina a fost afectată de foamete în 1946–1947, chiar dacă
consecințele nu au fost atât de dramatice precum în Basarabia. Deși populația
suferea din cauza lipsei alimentelor, autoritățile sovietice au decis să continue
colectivizarea agriculturii în nordul provinciei. Imediat după terminarea
războiului, în regiunea Cernăuți au sosit zeci de mii de specialiști sovietici,
funcționari de partid, cadre didactice, muncitori și militari. Numai pe parcursul
anului 1946 s-au stabilit aici aproape 54 000 de persoane din alte zone ale
U.R.S.S., majoritatea de origine etnică ucraineană și rusă124.
După 1945, majoritatea polonezilor din nordul Bucovinei și o mică parte
a celor din sud au fost relocați în Polonia. În anii 1945–1946 au fost transferați
peste 10 000 de locuitori din regiunea Cernăuți, printre care și cca 2 000 de
evrei, iar în 1945–1947 s-au repatriat în Polonia aproximativ 500 de persoane
din sudul Bucovinei125.
În România, ultimul moment important în acapararea întregii puteri
politice de către comuniști s-a produs la 30 decembrie 1947, când a fost abolită
monarhia și proclamată „Republica Populară”. Alături de celelalte state
comuniste est-europene, România a aderat la C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc) în 1949 și la Organizația Tratatului de la Varșovia în 1955.
Trupele sovietice au staționat pe teritoriul țării până în 1958 și au contribuit la
consolidarea noului regim. După 1948, în munții și pădurile din sudul Bucovinei
au activat 11 grupuri de rezistență armată anticomunistă. Ultimul partizan
bucovinean, Vasile Motrescu (din grupul Gavril Vatamaniuc), a fost executat pe
119 Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România: 1944, București, Editura Militară,
2015, p. 46.
120 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediția a III-a, București, Editura
Univers Enciclopedic, 2002, p. 408–417.
121 Klaus Schönherr, op. cit., p. 270–271.
122 Mihai-Aurelian Căruntu, „Drama refugiaților bucovineni (1940–1941)”, în Codrul
Cosminului (Suceava), nr. 3–4 (13–14)/1997–1998, p. 163; Ștefan Purici, op. cit., p. 261–262.
123 Mihai Marcean, „Pădurile Sucevei și calamitățile din perioada 1945–2002”, în Bucovina
Forestieră (Suceava), X, nr. 1–2/2002, p. 61, 63; Sorin-Toader Clipa, op. cit., p. 95.
124 Ștefan Purici, op. cit., p. 264–267; Ion Popescu, Constantin Ungureanu, Românii din
Ucraina între trecut și viitor. Românii din regiunea Cernăuți, Oradea, Editura Primus, 2009, p. 198.
125 Florin Pintescu, Daniel Hrenciuc, Din istoria polonezilor din Bucovina (1771–2002),
Suceava, Uniunea „Dom Polski”, 2002, p. 175–176; Mariana Hausleitner, „Eine wechselvolle
Geschichte. Die Bukowina und die Stadt Czernowitz vom 18. bis 20. Jahrhundert”, în Czernowitz:
die Geschichte einer untergegangenen Kulturmetropole, ediția a 3-a, Helmut Braun (ed.), Berlin,
Christoph Links Verlag, 2013, p. 78.
18
29 iulie 1958126. În nordul Bucovinei, trupele sovietice s-au confruntat cu
formațiunile de partizani din Organizația Naționaliștilor Ucraineni și Armata
Insurecțională Ucraineană (O.U.N.–U.P.A.), constituite încă din perioada de
sfârșit a administrației românești (1944). Pentru a combate mișcările
antisovietice, autoritățile au deportat zeci de mii de locuitori spre alte părți ale
U.R.S.S.. Până la începutul anilor ’50, ultimele grupări armate, ce operau în
zona montană a frontierei româno-sovietice (raioanele Vijnița și Putila), au fost
anihilate. Românii din nordul Bucovinei au constituit și ei unități de partizani,
remarcându-se gruparea lui Ilie Gherman din Crasna și cea a lui Ștefan Petriu
din zona Codrii Cosminului127.
Procesul de colectivizare a fost demarat în R.P. Română începând cu anul
1949. Anterior, naționalizarea din 1948 a dus la acapararea de către statul
comunist a unor unități economice de pe teritoriul județelor Suceava, Rădăuți și
Câmpulung, printre care se numărau exploatații miniere și fabrici de cherestea,
zahăr, ulei, produse textile sau încălțăminte128. Toate proprietățile Fondului
Bisericesc (băile de la Vatra Dornei, minele de la Iacobeni, aproximativ 189 000
de hectare de pădure, terenuri agricole, clădiri etc.) au fost și ele naționalizate în
1948–1949129.
Biserica Ortodoxă din Bucovina a suferit transformări importante după
1945. În 1948, Mitropolia Bucovinei, rămasă fără Episcopia Hotinului și cea mai
mare parte a Arhiepiscopiei Cernăuților, a fost desființată și înlocuită cu
Arhiepiscopia Sucevei și Maramureșului, aparținând Mitropoliei Moldovei
(reintitulată ulterior drept „Mitropolie a Moldovei și Sucevei”). În 1950, această
arhiepiscopie este desființată și parohiile din sudul Bucovinei sunt atașate
Arhiepiscopiei Iașilor130. În nordul Bucovinei, o dioceză a Cernăuților,
subordonată Patriarhiei Ruse, este înființată în 1940 și restabilită din nou în 1944.
În perioada comunistă, cultele creștine au avut mult de suferit, numeroase biserici
și așezăminte monahale fiind închise, clerul persecutat și învățământul teologic
marginalizat. Bisericile catolice de rit oriental (greco-catolice) din R.P. Română
și R.S.S. Ucraineană au fost desființate după sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial, iar clerul și credincioșii au fost siliți să treacă la Biserica Ortodoxă131.
În 1946, numele câtorva zeci de sate din nordul Bucovinei au fost
schimbate. Astfel, Crasna a devenit Crasnoilsc, Tereblecea – Porubne, Oprișeni
– Dubivka, Suceveni – Șiroka Poliana etc132. După 1945, regiunea Cernăuți a
fost împărțită în 14 raioane, dintre care nouă în teritoriul istoric al Bucovinei
(Putila, Vijnița, Storojineț, Hliboca, Cernăuți rural, Sadagura, Vașcăuți, Coțmani
și Zastavna). În ianuarie 1963, numărul raioanelor a fost redus la șase, dar în
1965 a crescut din nou la zece. Comparativ cu perioada 1945–1962, în 1965 nu
au mai fost înființate raioanele Cernăuți rural, Herța, Sadagura și Vașcăuți. Tot
în 1965, orașul Sadagura și câteva sate învecinate au fost incluse în componența
orașului Cernăuți133. În sudul Bucovinei, cu ocazia reformei administrative din
1950, județele Rădăuți, Suceava și Câmpulung sunt desființate și înlocuite de
regiunea Suceava. Această regiune a cuprins teritorii din afara Bucovinei (zona
Fălticeni, satele de pe malul drept al Siretului, satele din zona Broșteni de pe
Valea Bistriței) și a fost similară ca întindere cu județul Suceava de mai târziu.
Reședința a fost stabilită în orașul Câmpulung-Moldovenesc134. În 1952, cea
mai mare parte a regiunii Botoșani este atribuită regiunii Suceava și reședința
este mutată în orașul Suceava135. Regiunea Suceava a fost subîmpărțită inițial, în
1950–1952, în șase raioane (Vatra Dornei, Câmpulung-Moldovenesc, Gura
Humorului, Rădăuți, Suceava, Fălticeni), la care s-au adăugat raioanele din fosta
regiune Botoșani în 1952. Între 1956 și 1960, pe teritoriul Bucovinei a
funcționat și raionul Siret136. În 1968 sunt reînființate județele, având însă o
configurație diferită față de cele existente înainte de 1950. Județul Suceava a
inclus sudul Bucovinei, în afară de localitățile Rogojești și Cândești (arondate
județului Botoșani) și părți din fostele județe interbelice Neamț, Maramureș,
Năsăud, Baia, Botoșani și Dorohoi. Suceava, reședința noului județ, a primit
statutul de municipiu137. În 1989, în sudul Bucovinei se găseau șapte localități
126 Doru Radosav, „Rezistența anticomunistă armată din România între istorie și memorie”, în
Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național, Ruxandra Cesereanu
(coord.), Iași, Editura Polirom, 2006, p. 89; Theodor Bărbulescu, Liviu Țăranu, „Existența cotidiană a
unui «bandit»: cazul Vasile Motrescu”, p. 6–7. http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/
studii_articole/activitati_plan_intern/Vasile%20Motrescu.pdf (accesat în 25.11.2017).
127 Ion Popescu, Constantin Ungureanu, op. cit., p. 194; Буковина. Iсторичний нарис, p.
263–264, 276–277; Mariana Hausleitner, op. cit., p. 77–78.
128 Ion Bojoi, Nicolae Cârlan, Ioan Cocuz, Suceava. Ghid turistic al județului, București,
Editura Sport-Turism, 1979, p. 40.
129 Sorin-Toader Clipa, op. cit., p. 13, 78, 99.
130 Ibidem, p. 103.
131 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006, p. 445–448, 451–453; Orest Subtelny, op.
cit., p. 488, 519; André Kom, Unificarea Bisericii Unite cu Biserica Ortodoxă Română în 1948.
http://ebooks.unibuc.ro/istorie/religie/unificarea%20bisericii.htm (accesat în 30.11.2017).
132 Ștefan Purici, op. cit., p. 264.
133 Буковина. Iсторичний нарис, p. 265, 280–281.
134 Legea nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii
Populare Române, publicată în Buletinul Oficial, partea I, nr. 77, 8 septembrie, 1950, p. 858; Costică
Brânduș, Alexandru-Ionuț Cristea, Județele României: Județul Suceava, București, Editura
Academiei Române, 2013, p. 15.
135 Decretul 331/1952 privind modificarea legii nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-
economică a teritoriului Republicii Populare Române, publicat în Buletinul Oficial, partea I, nr. 50,
27 septembrie 1952, p. 472.
136 Costică Brânduș, Alexandru-Ionuț Cristea, op. cit., loc. cit.; Cristina Monica Loșonți
(Mitran), „The „rayon” – administrative subunit of the region between 1950 and 1968 – was it a
territorial-administrative unit serving development?”, în Lucrările Seminarului Geografic „Dimitrie
Cantemir” (Iași), 28, 2008, p. 191–192.
137 Legea nr. 55/1968 pentru modificarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă
a teritoriului Republicii Socialiste România, în Buletinul Oficial, partea I, nr. 163–165, 20 decembrie,
1968, p. 1.527–1.530, 1.639–1.643.
urbane, situație neschimbată față de anul 1945. În schimb, în nord, mai multe
așezări rurale au fost ridicate la rangul de „localitate de tip urban” (Putila,
Hliboca, Nepolocăuți, Costrijivca, Crasna, Lujeni și Berhomet pe Siret).
În perioada postbelică, industria s-a diversificat în ambele jumătăți ale
Bucovinei. În Cernăuți, noile fabrici construite după anii ’50 au atras locuitori
din întregul spațiu sovietic. În același timp, orașul Suceava a înglobat satul
Burdujeni și a devenit un important pol industrial. În sudul Bucovinei, inițial
mai slab dezvoltat față de nord, au apărut noi ramuri și subramuri industriale,
precum industria celulozei și a hârtiei, a construcțiilor de mașini sau chimică138.
Aeroportul Sucevei de la Salcea a fost deschis în 1962, iar cel din
Cernăuți a fost modernizat după anul 1970. În nordul Bucovinei, căile ferate au
fost convertite la ecartament larg și tronsoanele Berhomet pe Siret–Lăpușna și
Ciudei–Cosciuia au fost desființate până în 1970. Pentru legătura dintre
Vășcăuți pe Ceremuș și Nepolocăuți este realizat un nou tronson, pe teritoriul
regiunii Ivano-Frankivsk, în dreptul satului Zavale. În partea românească a
Bucovinei sunt construite două noi căi ferate, Suceava–Păltinoasa și Dornești–
Siret, cea din urmă pentru a deservi orașul Siret, după ce vechea linie Siret–
Hliboca a rămas parțial pe teritoriu sovietic139. Sunt modernizate și principalele
căi rutiere din regiune, drumul internațional Fălticeni–Suceava–Siret–Cernăuți–
Coțmani–Zalescic (E 85) sau drumul Bistrița–Vatra Dornei–Câmpulung-
Moldovenesc–Gura Humorului–Suceava (actualul E 58, clasificat ca E 571 în
trecut). Traseele acestor două magistrale rutiere sunt în general identice cu cele
ale șoselelor realizate în perioada austriacă. Singura diferență semnificativă este
în cazul segmentului dintre Tărășeni și Corovia (pe ruta Siret–Cernăuți), unde a
fost construit un nou tronson de drum, mai direct.
Recensămintele sovietice au evidențiat o creștere continuă a populației
totale și a procentului ucrainenilor în nordul Bucovinei. Ponderea minorității
române și a celei ruse s-a menținut la un nivel constant după anii ’50. În schimb,
s-a redus treptat numărul evreilor, în principal din cauza emigrărilor în Israel și
Statele Unite. Ultimul recensământ sovietic, cel din anul 1989, a înregistrat
940 801 persoane în regiunea Cernăuți, dintre care 70,8% ucraineni, 19,6%
români (100 317 români și 84 519 moldoveni), 6,7% ruși și 1,7% evrei. Pe
parcursul epocii sovietice s-a consemnat asimilarea locuitorilor din satele cu
populație mixtă, rusificarea parțială, mai ales în orașul Cernăuți, dar și
„moldovenizarea” etnicilor români. Încă din primul an de administrație sovietică
(1940), alfabetul latin al limbii române a fost interzis, trecându-se la grafia
chirilică și la noțiunea de „limbă moldovenească”. În anul 1989, dintre cei
100 317 locuitori care s-au declarat de etnie română, doar 53% au recunoscut
româna drept limbă maternă, în timp ce 11,7% au indicat ucraineana, 2,9% rusa
și 32,3% alte limbi, în principal „moldoveneasca” (recunoscută ca limbă
maternă de 95,4% dintre cei declarați moldoveni )140.
În partea de sud a Bucovinei, mult mai uniformă din punct de vedre etnic,
procentul majorității românești a înregistrat o creștere moderată. Dintre
minorități, cea evreiască a scăzut cel mai mult, tot datorită emigrărilor. În 1992,
județul Suceava avea o populație de 701 830 locuitori – 96,7% români, 1,4%
ucraineni, 0,7% romi (țigani), 0,4% polonezi, 0,4% ruși-lipoveni și restul
germani, maghiari, evrei etc141.
Regiunea Cernăuți a fost afectată de schimbările politice de la sfârșitul
anilor ’80 din U.R.S.S., dar și de revoluția anticomunistă din România. Odată cu
redeșteptarea națională din Ucraina și creșterea numărului organizațiilor
național-culturale ucrainene, în nordul Bucovinei au fost înființate societăți
culturale românești și s-a revenit la grafia latină a limbii române. După
destrămarea U.R.S.S. și proclamarea independenței Ucrainei, în 1991, s-a
diminuat influența limbii ruse și a crescut importanța limbii ucrainene. În primii
ani după independență, aproape toate școlile ruse din regiune au fost
transformate în școli ucrainene142.
După căderea comunismului în România și Ucraina, viața religioasă a fost
revigorată, mai ales prin înființarea de noi parohii și așezăminte monahale sau
reactivarea unor biserici și confesiuni interzise în perioada comunistă, precum
Biserica Greco-Catolică română și cea ucraineană sau unele culte
neoprotestante. În nordul Bucovinei, credincioșii ortodocși aparțin de una din
următoarele trei biserici: Biserica Ortodoxă Ucraineană – afiliată Patriarhiei
Ruse din Moscova, Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia din Kiev și
Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală. Fiecare din aceste biserici are astăzi
o eparhie organizată în regiunea Cernăuți143. În 1990, în partea românească a
Bucovinei, Mitropolia Moldovei și Sucevei primește titulatura de Mitropolie „a
138 Mariana Hausleitner, op. cit., p. 78; Ion Bojoi, Nicolae Cârlan, Ioan Cocuz, op. cit., p. 43–44.
139 Vlad Tozlovanu, Evoluția rețelei feroviare din România din 1854 până în prezent (hartă).
http://historymaps.ro/?p=2522 (accesat în 26.11.2017); Costică Brânduș, Alexandru-Ionuț Cristea, op.
cit., p. 147–149; David Turnock, „Romania’s Railway Development 1950–1989: Changing Priorities
for Socialist Construction”, în Geographica Pannonica (Novi Sad), 9, 2005, p. 33–35.
140 Ion Popescu, Constantin Ungureanu, op. cit., p. 223.
141 Populaţia după etnie la recensămintele din perioada 1930–2002, pe judeţe, p. 11–12.
http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol4/tabele/t1.pdf (accesat în 26.11.2017).
142 Constantin Ungureanu, „Populația regiunii Cernăuți între 1989 și 2001 (evoluție etnică și
lingvistică)”, în Glasul Bucovinei (Cernăuți–București), XX, nr. 1–4/2013, p. 149, 152; Ștefan Purici,
„Considerații privind evoluția comunităților românești din Ucraina (1990–2006)”, în Analele
Bucovinei (București), XV, nr. 1/2008, p. 193; Orest Subtelny, op. cit., p. 574–576.
143 Ștefan Purici, „Considerații…”, p. 186; Orest Subtelny, op. cit., p. 673–674; Pagina web a
Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia din Kiev. https://www.cerkva.info/regions/chernivtsi
(accesat în 26.11.2017); Pagina web a Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale. http://church.net.ua/
jepiskopat/ pravljachi-arkhijereji.html (accesat în 26.11.2017).
19
Moldovei și Bucovinei” și este reînființată o eparhie pe teritoriul județului
Suceava – Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților (cu sediul în Suceava).
După 1990, numărul orașelor din partea de sud a Bucovinei a crescut prin
ridicarea unor comune la rangul de oraș. Numai în anul 2004, patru localități
bucovinene (Frasin, Cajvana, Milișăuți și Vicovu de Sus) sunt declarate orașe.
De asemenea, până în 2000, orașele Câmpulung-Moldovenesc, Rădăuți și Vatra
Dornei primesc statutul de municipiu. În regiunea Cernăuți, în 1991 este
reînființat raionul Herța144. Acest raion cuprinde și patru sate care se află pe
teritoriul istoric al Bucovinei (Poieni Bucovina, Ostrița, Țureni și Mamornița
Ucraineană). În 1995, Rada Supremă a Ucrainei a hotărât reintroducerea
vechilor denumiri de dinainte de 1946 pentru mai multe sate din regiunea
Cernăuți. Au fost vizate localitățile Ciudei și Panca din raionul Storojineț,
alături de Suceveni, Oprișeni, Iordănești și Tereblecea din raionul Hliboca145.
Producția industrială a intrat în declin după 1990–1991, atât în Bucovina
românească, cât și în partea ucraineană, în principal din cauza instabilității
politice, a lipsei investițiilor și a capacității scăzute de adaptare la cerințele unei
economii de piață. O problemă majoră este declinul industriei de prelucrare a
lemnului. În schimb, se înregistrează cantități importante de materie primă
exportată, fapt care a condus la o exploatare nerațională a fondului forestier. În
sectorul agricol se constată o mare fragmentare a terenurilor, rezultată după
privatizare și desființarea întreprinderilor agricole colective sau de stat
(C.A.P.-uri și I.A.S.-uri în România; colhozuri și sovhozuri în Ucraina)146.
În decembrie 2001, după zece ani de independență, în Ucraina a fost
realizat primul recensământ al populației. Potrivit acestuia, regiunea Cernăuți
avea 919 028 locuitori – 75% ucraineni, 19,8% români (divizați oficial în
114 555 români și 67 225 moldoveni), 4,1% ruși și restul polonezi, evrei etc.
Față de anul 1989, doar ucrainenii au crescut numeric și procentual. Pe de altă
parte, s-a diminuat semnificativ numărul evreilor și rușilor din regiune.
Populația românească s-a menținut la cca 20% și s-a consemnat o tendință de
revenire la identitatea românească a locuitorilor declarați sau înregistrați anterior
ca moldoveni147. În anul următor (2002), recensământul efectuat în România a
înregistrat 688 435 locuitori în județul Suceava, dintre care 96,3% români, 1,3%
romi (țigani), 1,2% ucraineni și restul germani, polonezi, ruși-lipoveni, evrei
etc148. În ambele părți ale Bucovinei se constată un spor natural negativ și
emigrarea unei părți a populației către alte țări pentru munci sezoniere.
Bucovina are în prezent două centre universitare, Cernăuți și Suceava.
Alături de Universitatea de Stat din Cernăuți, în perioada sovietică este înființat
Institutul de Medicină (azi Universitatea Medicală de Stat a Bucovinei) și un
Institut de Comerț și Economie al Universității de Comerț și Economie din
Kiev. În Cernăuți mai funcționează Academia de Stat de Economie și Finanțe a
Bucovinei, un institut privat de Economie și Drept și o facultate a Institutului
Politehnic din Harkov. Singura microstructură românească din cadrul
Universității de Stat „Iurii Fedkovici” este Catedra de Filologie Română și
Clasică149. În martie 1990, în sudul provinciei este înființată Universitatea
„Ștefan cel Mare” din Suceava. În 1999, la Cernăuți a fost deschis un consulat
general al României și la Suceava un consulat general al Ucrainei. Cele două
principale orașe bucovinene sunt înfrățite din anul 2003.
Turismul rămâne și astăzi o activitate importantă în regiune, în principal
datorită elementelor etnografice, peisajului natural deosebit și a patrimoniului
construit (mănăstirile medievale, cetatea Sucevei, centrul istoric al orașului
Cernăuți etc.). Din păcate, legăturile dintre cele două părți ale Bucovinei sunt
limitate datorită existenței a numai două puncte internaționale de trecere a
frontierei (rutier Siret– Tereblecea și feroviar Vicșani–Vadu Siret). În trecut mai
existau încă patru puncte rutiere de trecere a frontierei româno-ucrainene,
destinate traficului local, însă acestea sunt închise din anul 2010 (Izvoarele
Sucevei–Șipot, Ulma–Rusca, Crasna–Vicovu de Sus și Climăuți–Fântâna Albă).
După 1990, România a urmat calea integrării euro-atlantice, spre deosebire
de Ucraina, care a rămas membră a Comunității Statelor Independente. În 2004,
România a aderat la N.A.T.O. și din 1 ianuarie 2007 este membră a Uniunii
Europene. Orientarea proeuropeană a Ucrainei s-a manifestat mai ales după
2005, însă a suferit un regres în timpul președinției lui Viktor Ianukovici (2010–
2014). În urma protestelor care s-au soldat cu demiterea lui Ianukovici, la
începutul anului 2014, mișcări separatiste, sprijinite militar și logistic de Rusia,
au luat amploare în sudul și estul Ucrainei. Peninsula Crimeea și părți din
regiunea Donbas sunt în prezent controlate de forțe proruse ostile guvernului de
la Kiev. După anexarea Crimeii de către Federația Rusă, Ucraina s-a retras din
C.S.I. și a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană (2014).
144 Олександр Врублевський, Володимир Артеменко, Територіальна реформа: від
моделювання до реалізації. Інформаційні матеріали для Чернівецької області, Київ, ІКЦ
«Леста», 2006 [Olexandr Vrublevski, Volodâmâr Artemenko, Reforma teritorială: de la model la
implementare. Materiale informative pentru regiunea Cernăuți, Kiev], p. 8.
145 Deciziile nr. 133/1995 și 204/1995 ale Radei Supreme a Ucrainei (Верховна Рада України).
http://w1.c1.rada.gov.ua/pls/z7503/A034?rdat=13.05.2018&letter=1995 (accesat în 20.05.2018).
146 Costică Brânduș, Alexandru-Ionuț Cristea, op. cit., p. 137–138; Mariana Hausleitner, op.
cit., loc. cit; Orest Subtelny, op. cit., p. 618, 623, 661.
147 Ștefan Purici, „Considerații…”, p. 188, 190.
148 Populaţia după etnie…, loc. cit.
149 Rodica Iațencu, „Considerații asupra vieții cultural-științifice a comunității românești din
regiunea Cernăuți (1990–2007) (I)”, în Analele Bucovinei (București), XVI, nr. 1/2009, p. 56.