Constantin cel Mare

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 d.Hr.,

 Niš, Imperiul Roman – d. 22 mai 337 d.Hr., Nicomedia, Bithynia et Pontus(d), Imperiul
[3]

Roman), cunoscut sub numele Constantin cel Mare (greacă: Κωνσταντῖνος ὁ Μέγας)

sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306 și 337. Din 324, el a condus ca împărat unic.

Numele sale de referință sunt: Imperator, Caesar, Flauius ,Valerius,

Aurelius,Constantinus, Pius ,Felix ,Inuictus, Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus
Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus,
Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus.

Împăratul Constantin I a dus o politică militară, religioasă și economică profund

reformatoare, care i-a permis să reunească sub unica sa autoritate un Imperiu Roman slăbit și
divizat. S-a debarasat de împărații Maxentius în 312 (Bătălia de la Podul Milvius)
și Licinius în 324 (bătălia de la Adrianopole). Domnia sa a văzut stabilirea libertății
religioase individuale, care a pus capăt persecuțiilor creștinilor (Edictul de la Milano, 313).

A pus provizoriu capăt disensiunilor dintre Bisericile Răsăritene convocând Primul

conciliu de la Niceea (325), și și-a afirmat autoritatea în domeniul religios. A instaurat o monedă
stabilă (Solidus, în 312), a dezvoltat administrația centrală, a apărat frontierele Imperiului contra
atacurilor francilor, alamanilor, sarmaților, goților și sassanizilor. A fondat, în 330, o nouă
capitală cu numele său, Constantinopol (actualul Istanbul).

Reformele sale au favorizat din plin avântul Creștinismului, spre care s-a întors treptat,
devenind unul dintre sfinți pentru Biserica Ortodoxă și Greco-Catolică. Este considerat
în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor (în greacă ισαποστολος, „izoapostolic” sau
„întocmai cu apostolii”).