1.

Octavian Augustus
Octavian, ca nepot și fiu adoptiv al lui Iulius Cezar, a devenit figura centrală
militară pe perioada haosului de după asasinarea lui Cezar în urma unui
complot senatorial. În 43 i.Hr., la vârsta de 20 de ani, a devenit unul dintre
membrii celui de-al doilea Triumvirat, o alianță polițica cu Marcus Antonius
și Marcus Lepidus. Octavian și Antonius i-au învins și nimicit pe Brutus și
Cassius, asasinii lui Cezar în anul 42 i.Hr. în Bătălia de la Philipi. Au izbucnit
tensiuni între cei doi învingători și astfel, după încheierea triumviratului din
anul 32 i.Hr., Lepidus a fost exilat, iar Antonius s-a aliat și s-a căsătorit cu
amanta sa, regina Cleopatra, trădând înțelegerea cu Octavian și mariajul cu
sora sa. A început un nou război civil prin care Octavian a obținut victoria la
Actium în anul 31 i.Hr., distrugând flota navală a lui Antonius. Antonius și
Cleopatra s-au sinucis, iar Octavian a anexat Egiptul.

2. Titulatura
De-a lungul vieții sale a fost cunoscut cu mai multe nume: La naștere a fost
numit Gaius Octavius după tatăl său biologic, Gaius Octavius, la care a fost
adăugat când era copil numele Thurinus în cinstea victoriei de la Thurii
împotriva sclavilor fugari la care tatăl său a participat.
În 42 î.Hr., în urma relațiilor sale politice cu foștii soldați ai lui Iulius Cezar,
după zeificarea acestuia, și-a adăugat la numele său titulatura Divi filius (fiu
divin), devenind Gaius Iulius Cezar Divi Filius.
În 38 î.Hr., și-a înlocuit prenumele Gaius și numele Julius cu Imperator.

În iulie 32 î.e.n., Octavian a obținut pe cale ilegală testamentul lui Antoniu și

l-a citit în public. Se aflase că Antoniu a lăsat moșteniri consistente copiilor
pe care îi avea cu Cleopatra.
Senatul nu a putut tolera un astfel de testament și a declarat război. Bătălia
decisivă a avut loc la Actium, pe coasta de vest a Greciei, pe 2 septembrie
31 î.e.n. Actium era un promontoriu pe coasta vestică a Greciei, la gura
vastului golf Ambracia.
Ca unic împărat al Romei, Octavian a inițiat reforme la scară largă în
domeniul militar, fiscal și politic. Senatul i-a acordat puteri nelimitate și
titlul de "Augustus". Octavian a respins titlul de rege și monarhia și a
adoptat titlul de "princeps", de prim cetățean al imperiului, instaurând un
regim de guvernare aparent constituțional numit Principatul.

Augustus a primit și autoritatea de tribun, ceea ce-i permitea să cheme

senatul și poporul la voință să și să prezideze asupra alegerilor, să voteze
acțiunile adunării sau senatului, să fie primul care să țînă un discurs la
fiecare întrunire. A căpătat și autoritatea de censor, prin care putea să
supravegheze caracterul moral al societății și să emită legi în interesul
publicului, precum și să țină un recensământ și să determine statutul de
membru al Senatului.

Augustus a dispus de puteri militare nelimitate , toate forțele militare fiind

aflate în capitală, anterior aflate sub controlul perfectilor, acum fiind sub
controlul și autoritatea sa. Augustus a primit și titlul de imperium
proconsulare maius, proconsulul suprem, având dreptul de a interfera în
fiecare provincie și să dea ordine guvernatorilor. Putea să organizeze și o
paradă triumfală fiecărui general victorios.

Legiunile române au fost reorganizate și reduse de la 50 la 28. Unele legiuni

au fost desființate din cauza loialitățîi îndoielnice, altele au fost unificate și
numite drept Gemina (gemene). Augustus a creat nouă cohorte speciale
pentru a menține pacea în Italia și cu trei gărzi pretoriene amplasate în
Roma. Augustus controla fiscus-ul pentru a asigura loialitatea și plata
legiunilor.

În anul 14, Augustus a murit la vârstă de 75 de ani, probabil otrăvit de soția

sa Livia, după o domnie îndelungată de 43 de ani, fiind succedat de
Tiberius.

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie 37, Anzio – d.

9 sau 11 iunie 68, Roma) a fost din 54 e.n. până în 68 e.n. al cincilea împărat
roman al dinastiei Iulio-Claudiene. Tatăl sau, Gnaeus Dimitius Ahenobarbus,
era membru al uneia dintre familiile de vază din vremea republicii. Nero era
cunoscut datorită mamei sale, Iulia Agrippina, fiica lui Germanicus și sora lui
Caligula. Tatăl lui Nero a murit când el avea doar trei ani, iar mama lui a fost
exilată de către Caligula pe insulele Ponziane.

Nero a oferit o donație enormă gărzii pretoriene și a ținut un discurs în fața

senatului, prin care promitea întoarcerea la principiile lui Augustus. Rolul
senatului în cadrul guvernării avea să crească, iar senatorii aveau să se
bucure de mai multă libertate în exprimarea opiniilor. Discursurile sale au
fost scrise de Seneca, un distins filosof stoic, exilat în Corsica de Claudius și
rechemat să se ocupe de Nero, ca preceptor, alături de Afranius Burrus,
perfectul pretoriului.

Pe plan militar, generalul Gaius Suetonius Paulinus a înăbușit o revoltă a

icenilor condusă de Boudica în Britannia, în anul 61 și Corbula a purtat
victorii asupra parților în Armenia.La întoarcerea sa la Roma, în anul 67,
relațiile dintre Nero și Senat s-au înrăutățit. Fiindcă a impus impozite
împovărătoare, era pe cale să-și piardă susținerea provinciilor. În martie 68,
a izbucnit revolta lui Iulius Vindex, guvernatorul Galiei Lugdunensins,
câștigând adeziunea lui Galba, guvernatorul Hispaniei Tarraconensis. Galba
aștepta în Spania, în timp ce agenții lui au retras toată susținerea de care se
mai bucura Nero. La 8 iunie, Nero a fugit, fiind abandonat de comandantul
pretorian, Nymfidius Sabinus. Nero se ascundea într-o cameră din spatele
casei, când soldații au venit să-l aresteze. A ales să se sinucidă. L-a chemat
pe Epafroditus, secretarul său personal, să-l ajute să se înjunghie în gât.
Astfel, Nero a murit la 9 iunie 68, la numai 30 de ani.

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n.,

Naissus, Imperiul Roman – d. 22 mai 337 e.n., Nicomedia, Imperiul Roman),
cunoscut sub numele Constantin cel Mare (greacă: Κωνσταντῖνος ὁ Μέγας)
sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306 și 337.

Constantin I cel Mare s-a născut la Naissus, în provincia romană Moesia

Superior, fiind fiul generalului Constantius Chlorus (viitorul împărat
Constantius I) și al Helenei. În 305, după abdicarea lui Dioclețian și
Maximian, Constantin se alătură tatălui său, în partea apuseană a
imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în Britannia (25 iulie
306), Constantin este proclamat împărat de către armată. În înțelegere cu
Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi
pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Torino,
Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lângă Roma, în care
Maxentius își găsește moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale
ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.

Înainte de a veni el la putere, împăratul Galerius a pus capăt persecuțiilor

creștinilor în teritoriile sale, apoi Constantin impunând nu numai toleranță,
ci și restituirea bunurilor creștinilor, însă constantin nu era gata de a deveni
creștin. În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să
dețină funcția Pontifex Maximus funcție care permitea conducerea
religioasă. În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la
Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat „Edictul de la Milano”.
Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și cu
„Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395),
creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi
constituțională a Imperiului Roman.

Pe plan religios, în 325 Constantin a convocat la Niceea primul consiliu

ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice ale
acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la
provocarea reprezentată de erezia arianistă. Toți episcopii prezenți s-au
declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie,
dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse,
suprimate, reformate sau distruse”. Despre Constantin se crede că a exilat
pe cei care au refuzat să accepte Crezul de la Niceea — pe Arius, diaconul
Euzoios, episcopii libieni Theonas de Marmarica și Secundus de Ptolemais
— si de asemenea pe episcopii care semnaseră Crezul dar refuzaseră să se
alăture condamnării lui Arius, Eusebiu de Nicomedia și Theognis de Niceea.
Împăratul a ordonat să fie arse exemplarele din Thalia, cartea în care Arius
și-a exprimat învățăturile.

Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul și de a face din el

capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele
noului său oraș, mutându-le cu circa 4 km în afară și mărind cam de 4 ori
suprafața sa. Noul oraș a devenit un centru al creștinismului, reședința unui
patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. În
perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea
Albastra), Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit
la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început și construcția a
doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) și Hagia Eirene
(Sfânta Pace).
La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua
capitală a Imperiului Roman. Festivitățile au durat 40 de zile și s-au
desfășurat pe hipodrom.

Între 325 și 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica și să folosească

resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi
Georgia) din Caucaz a adoptat creștinismul în timpul domniei lui
Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creștinism, iar
regatul său a devenit oficial creștin la începutul secolului al IV-lea.La scurt
timp după Paștele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a
fost botezat de către episcopul arianist Eusebiu de Nicomedi, iar după
botez a purtat numai veșminte albe precum ale unui neofit creștin în locul
veșmintelor imperiale.În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a
murit la Nicomedia, azi Izmit, în Turcia. Trupul său a fost dus cu escortă la
Constantinopol și expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.