UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

MASTERAT MANAGEMENTUL INSTITUȚIILOR PUBLICE

PARTICULARITĂȚILE
MODELULUI DE MANAGEMENT DIN
ITALIA

Coordonator ştiinţific: Prof. Univ. dr. Cornel GRIGORUȚ

Masteranzi: Laurențiu CHELĂRESCU

Vasile AXINTE

Noiembrie 2019

1
 Cuprins

Cuprins......................................................................................................................................................3
Considerente istorico-administrative italiene........................................................................................7
Structura organizatorică a Italiei în prezent.........................................................................................8
Indicatorii principali ai economiei..........................................................................................................9
Norme juridice și organizatorice pentru dezvoltare economică........................................................ 11
Mediul de afaceri în Italia.................................................................................................................... 13
Principalele sectoare economice............................................................................................................15
Principalele sectoare economice............................................................................................................17
Concluzii privind particularitățile sistemului de management italian.............................................18

2
 1. Considerente istorico-administrative italiene

Italia este una dintre cele mai dezvoltate țări ale Europei și ale Lumii și este una dintre cele mai
bogate, în privința patrimoniului cultural.
Spațiu locuit încă din vremuri preistorice Peninsula Italică a primit, păstrat și dezvoltat populații
diverse, purtătoare de culturi uneori înrudite, alteori aproape antagonice, reușind o sinteză exemplară,
totuși păstrând o remarcabilă diversitate ce își are explicațiile în evoluția din ultima mie de ani.
Trebuie amintit că numele țării este foarte vechi; a devenit cunoscut înaintea apariției Republicii
și a Imperiului Roman și, la începuturi desemna doar o parte a sudului, ca să ajungă, în pragul erei
creștine, numele aproximativ întregului teritoriu de astăzi al peninsulei. Denumirea era acceptată
oficial, însă nu cu aceleași valențe ca în perioada modernă; în vremea Republicii și apoi, mai ales, a
Imperiului, un nativ italian, adică al Peninsulei, avea statut aparte față de cineva născut în teritoriile
cucerite ulterior.
După abolirea Regatului Romei (și alungarea ultimului ei rege, Lucius Tarquinius Superbus,
petrecută la începutul sec. al VI a. Chr.), Cetatea Eternă (fondată în 753 a. Chr.), la început membră a
unei alianțe latine, începe cucerirea Italiei, luptând cu mulțimea triburilor existente în Peninsulă (sabini,
volsci, equi, samniți, etrusci etc.) și împotriva grecilor (din Grecia Mare), va purta războaie chiar și cu
„Liga Latină”, cu galii (celții; până puțin după 330 a. Chr.), cu samniții și cu Tarent-ul susținut de
Epirul puternicului rege Pyrrus. Înainte de celebrul război punic (de fapt, o sumă de trei lungi conflicte,
petrecute între anii 264 și 146), Roma cucerise aproape întreaga Italie, până în Alpi.
În urma victoriei din lungul război împotriva Cartaginei, Roma devine o putere a lumii
mediteraneene, deci a unei însemnate părți a lumii antice. Va urma cucerirea Peninsulei Balcanice
(„războaiele ilire”) și mai cu seamă a Greciei (după victoria romană de la Pydna și distrugerea Corynth-
ului), și a Asiei (după războaie cu Siria seleucidă, prin moștenirea Pergamului și, mai târziu, după
confruntările cu Pontul lui Mithridates al VI-lea Eupator). Spre sfârșitul erei precreștine, teritoriile
aflate sub ascultarea Romei constiuiau cea mai întinsă stăpânire, de la Alexandru cel Mare, a unei
puteri europene.
Republica s-a bazat pe un sistem de organizare care durase patru secole și jumătate.
Instituția de frunte a Romei era Senatul. Senatul avea multiple atribuțiuni: gestiona vistieria
cetății, ducea politica externă (activitatea diplomatică), organiza adunările, discuta legile până să fie
votate de adunări, avea atribuții judecătorești etc. Numărul senatorilor era de trei sute; pentru
eligibilitate, ca senator, erau obligatorii câteva condiții, dintre care de primă importanță vor rămâne
multă vreme: cetățenia romană (deci calitatea de om liber, dar nu libert), respectabilitatea și vârsta
potrivită (peste 45 de ani). În Senat, mai ales spre sfârșitul Republicii, se conturaseră două „partide”:
optimates (optimații; care urmăreau reducerea puterii adunărilor și promovau extinderea puterii
Senatului) și popularii (aceia care căutau să micșoreze puterea aristocrației tradiționale, folosind
adunările). Ambele „partide” erau formate, bineînțeles, din aristocrați, la care se adăugau oameni
înstăriți, provinciali bogați etc.
Roma își avea adunările cetățenilor săi, adunări care aveau rol religios, administrativ și
judecătoresc. Existau trei tipuri de adunări. Comisiile/comițiile curiate, comisiile/comițiile tribute și
cele centuriate, înființate în vremea regelui Servius Tullius (575 – 535 a. Chr.), care împărțise cetățenii
în clase cenzitare (cinci, plătitoare de impozit; a șasea era scutită), împărțire regăsită și în structura
militară, și în cea electorală.
Magistrații romani erau de două categorii: ordinari (cei care dețineau funcția pe timp de un an) și
extraordinari (mandatul le era limitat la șase luni; se alegeau în situații excepționale de criză).
Viața religioasă era în general dominată de strictețe în respectarea zeităților și tradițiilor străbune
(greco-romane, dar nu numai), și a principiilor fundamentale pentru societatea romană. Existau, ca
instituții religioase, aflate sub conducerea Marelui Pontif (Pontifex Maximus) și supravegheate de senat,
3
diferite colegii de preoți și de preotese: colegiul flaminilor (unul dintre cele mai importante), colegiul
preoților, colegiul vestalelor, lupercii, augurii etc.
De cea mai mare importanță, în vremea republicii așa cum fusese dintotdeauna și urma să fie și în
vremea Imperiului, era armata. Reformele aceluiași rege, Servius Tullius, fixaseră câteva coordonate
pentru armata romană. În decursul epocilor, felul de recrutare și forma de plată sau alte importante
amănunte au evoluat considerabil. „Arma” fundamentală era infanteria (din secolul al III-lea, după
„războaiele ilirice”, se formează și o flotă pe măsură), formată din cetățeni (serviciul obligatoriu fiind
înlocuit cu unul pe bază de voluntariat) romani sau italici. Cavaleria era „armă auxiliară”, până în
secolul al IV-lea p. Chr. (când mobilitatea ei era necesară și de primă importanță în apărarea
teritoriilor).
Cu tot succesul organizării Romei, evoluția istorică a născut probleme încă din timpul războaielor
punice, probleme care s-au ascuțit, ducând, laolaltă cu o serie de insuccese militare, la prăbușirea
Republicii, în ultimele decenii ale erei pre-creștine.
O perioadă de redresare au mai oferit-o Gaius Marius (157 – 86 a. Chr.), care obține succese
militare importante și reformează atât structura armatei, cât și felul recrutărilor, și apoi dictatorul
Lucius C. Sulla (138 – 78 a. Chr.), care a luat măsuri radicale (a mărit puterea senatului, a
instituționalizat „proscripția” etc.), instaurând un regim pe alocuri asemănător unuia de teroare, astfel,
însă, eliminând mulți opozanți și umplând visteria Romei.
Criza a revenit după retragerea lui Sulla și s-a accentuat odată cu răscoala sclavilor conduși de
tracul Spartacus (fost gladiator), răscoală pornită în anul 73 a. Chr., înfrântă abia în anul 71. Se adăuga
și războiul „lung și nenorocos” din Răsărit, cu regele Pontului, Mithridates al VI-lea Eupator și cu
aliatul acestuia, regele Armeniei, Tigranes cel Mare. Pe fondul acestor complicații, un nobil, au Lucius
S. Catilina, promite anularea datoriilor care ajunseseră la valori imense, lovind atât aristocrația, cât și
cetățenii din clasele de mijloc, dar conjurația sa de a pune mâna singur pe puterea în stat (pusă la cale
împreună cu un grup de senatori și militari) este dezvăluită de Cicero (106 – 43 a. Chr.) care, ajuns
consul în anul 63 a. Chr., ia măsuri speciale, reprimându-i pe conjurați cu ajutorul generalului Gaius A.
Hybrida.
Este momentul în care în prim-planul scenei politice a Romei intră trei personalități dintre care
două, Marcus Licinius Crassus și Cnaeus Pompeius Magnus erau deja notorii și vor fi aleși consuli, în
anul 70 a. Chr.. Totuși, cel de-al treilea, Gaius Iulius Caesar, va ieși învingător, având un aport major în
desființarea republicii și instaurarea Imperiului.
Caesar și-a învins și înlăturat, pe rând, toți adversarii, și i-a adus la tăcere pe oponenții săi. După
ce este numit dictator, va fi și Pontifex Maximus și Părintele Țării și va fi acceptat și ca imperator (titlu
ce devine legal), deopotrivă cu primirea titlului de Liberator. Va fi și tribun pe viață. I se ridică statui,
iar ziua sa de naștere (13 iulie) devine sărbătoare oficială.
Caesar va fi asasinat în anul 44 a. Chr. (la puțină vreme după ce i se acordase și titlul de dictator
pe viață) de o conjurație condusă de Gaius C. Longinus și Marcus Junius Brutus, iar asupra Romei se
abate din nou suma de nenorociri a unui nou război civil, în urma căruia, prin victoria lui, Octavian
Augustus (63 – 14 a. Chr.) va prelua puterea absolută și, după un joc „subtil” în care, restabilind
senatului drepturile toate, este refuzat, conferindu-i-se titlul de Veneratul (Augustus), va fi numit și
Imperator.
Roma intră în perioada Principatului, perioadă care va dura până la sfârșitul secolului al III-lea,
când Domitianus (284 - 305) nu mai este doar un sinmplu „prim cetățean”, fie el August, ci este
„Dominus et Deus” (stăpân și zeu).
Imperatorul este consul pe viață, mare preot, conduce provinciile prin delegați numiți, este
comandant suprem al armatei, administrator al vistieriei și face singur politica externă. După moarte,
este glorificat și divinizat.
În toată această perioadă istorică, cuprinsă între secolul al VIII-lea a. Chr. și secolul I a. Chr.,
lumea evoluează în mod inegal; chiar romanii, despre care se consideră că încheie, pentru Italia, epoca
4
fierului, cuceriseră teritorii mai avansate, cultural (Orientul) sau mai înapoiate (Iberia, Galia; mai puțin
orașele-state grecești, existente acolo). Expansiunea romană continuând și în perioada imperială
(maxiumul suprafeței Imperiului va fi atins în vremea lui Traian: aproximativ 6,5 milioane de kmp.),
caracteristica se va păstra, astfel încât în umbra acvilei romane va fi atât Egiptul cât și Britannia,
Mesopotamia cât și Nordul Africii, sudul Germaniei sau Dacia și Kersonesul Tauric.
Trunchiind, se poate spune că în vremea Principatului, Roma și-a continuat expansiunea (cuceriri
în centrul Europei, în Britania, pe malurile Dunării – Dacia, în Orient), cu toate că procesul nu a fost la
fel de amplu ca acela din perioada anterioară și nici unul liniar.
Această evoluție a influențat direct societatea romană, structură în care se vor petrece schimbări
importante.
Una dintre „slăbiciunile” structurii organizatorice a Principatului era aceea că urmașul
Imperatorului trebuia numit de Senat (monarhie electivă) însă Imperatorul se ocupa de succesiune și
astfel se nășteau conflicte latente, intrigi, conjurații, represiuni sângeroase (ca în cazul chiar a primei
„succesiuni”, când Octavian Augustus, în anii lui din urmă, va deconspira uneltirile care voiau să-i
încalce dorința de a-l lăsa la putere pe Tiberius și îi va pedepsi drastic pe conspiratori; de aici drama
poetului Ovidius Naso). În asemenea conflicte intra și armata, ai căror comandanți, nu de puține ori,
ajungeau să pretindă titlul suprem.
Totuși, perioada primelor două secole ale erei creștine va fi cunoscută ca una de prosperitate, în
Imperiul Roman.
Societatea romană a evoluat din cea gentilic-patriarhală. Încă de la înființare, în baza mai vechii
democrații militare, ea a fost stratificată, clasele principale constuindu-se în nobilime (patricieni) și
plebei. Existau sclavi, la început proveniți din prizonierii de război, și oameni liberi (a căror pondere a
evoluat în timp, uneori dramatic). Vorbind de economie, vorbim, mai întâi, de agricultură (chiar în
Panteonul roman, în mare parte moștenit de la greci, de mare importanță rămân până târziu zeități
„agrare” precum Demeter, Ceres sau chiar Dionyssos), apoi de meșteșuguri (de asemenea reflectat în
mitologie; zeul Vulcan) și nu în ultimul rând de comerț, îndelednicirea cu atâtea efecte chiar și în viața
spirituală, în ultimă instanță.
Societate sclavagistă, societatea romană se baza pe munca sclavilor, foarte numeroși, după atâtea
cuceriri, însă e necesară o abordare nuanțată a problemei, existând diferențe mari în sclavi, de la cei
folosiți la munca brută (agricultură, cariere, mine etc.) până la artiști, virtuozi sau administratori. Clasa
țăranilor liberi, prosperă la început și în anumite perioade, va fi serios amenințată de marea proprietate
a latifundiarilor. Spre finalul epocii imperiale, o mare parte din ea va fi aservită.
Teritoriul fiind prea vast și eterogen, neajunsurile structurii imperiale exacerbându-se, în plus
crescând presiunile/atacurile populațiilor barbare, împărații își vor lua alături co-imperatori (cu
atribuțiuni și puteri variabile), împărțind sarcinile fiecăruia în teritorii distincte. Se vor emite serii de
legi și se vor face reforme care vor schimba fundamental armata, finanțele, chiar structura socială
(Dioclețian, Constantin cel Mare). Se va adopta creștinismul (întâi, ca religie legală, în rând cu toate
celelalte, prin Edictul de la Mediolanum – Milano, la 313, ca apoi să fie declarată singura religie în
stat).
O ultimă împărțire a imensului teritoriu o va face, definitiv, împăratul Theodosius, în anul 395,
instalându-și doi fii la conducerea celor două mari zone: Vest (Honorius) și Est (Arcadius).
Italia făcea parte din Imperiul Roman de Apus; capitala Imperiului va fi la Milano, apoi la
Ravenna. Tot pe teritoriul Italiei, chiar la Roma, continuă să-și aibă reședința unul dintre ultimii cinci
episcopi de seamă ai Lumii (care va deveni Papă).
Teritoriu foarte bogat, Peninsula Italică va fi ținta predilectă a numeroselor atacuri barbare. La
momentul detronării ultimului împărat roman al Apusului, Flavius Romulus Augustus, de Odoacru,
Peninsula era un teritoriu în mare parte distrus și prădat, bântuit de epidemii și de cete de tâlhari nu
numai barbari. Va fi cucerită de germanicii, iar după Odoacru, Theodoric (cel Mare; 493 – 526) o va

5
stăpâni, încercând o conducere echilibrată (va învinge și dușmanii externi, va permite romanilor să se
judece după legile lor etc.).
Ambiția lui Theodoric de a constitui un regat puternic și ereditar s-a spulberat curând după
moartea lui. Italia va fi recucerită de generalul împăratului Justinian I de la Constantinopole, Belizarie,
pe la 540. Stăpânirea bizantină se va păstra în sud. În nord, pe la sfârșitul secolului al VI-lea, năvălesc
alte triburi germanice, ale lombarzilor (longobarzilor) care formează un regat ce va intra în cuprinsul
imperiului lui Carol cel Mare (înainte de anul 800). Completând mozaicul statelor din Italia acelor
vremuri, apare în Sicilia stăpânirea arabă (secolul al IX-lea; va fi înlocuită de stăpânirea normandă, din
secolul al XI-lea), în vreme ce Statele Papale (formate cu sprijinul francilor) se închegaseră în centru.
În centrul Peninsulei și în sud, din începutul secolului al XIII-lea până după epopeea napoleoniană, va
ființa Regatul Neapolelui (cuprinzând, la un moment istoric – secolul al XIII-lea, și Regatul Albaniei),
contopit, în anul 1816, în Regatul celor Două Sicilii (desființat în 1861).
De altfel, „cucerirea Italiei” a fost un deziderat major al puterilor europene pentru câteva secole,
fie că a fost vorba de Imperiul Carolingian, de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, mai târziu
de Franța, Spania și Austria (Imperiul Habsburgic).
Pe acest fundal istoric complex, zbuciumat, apar destul de timpuriu acele „comune”, orașe care,
bine administrate și în conjuncturi favorabile, întemeiază adevărate state puternice și foarte bogate:
Pisa, Florența și Milano (întemeiate în epoca antică), Genova, Veneția (ambele, în primele decenii ale
secolului al V-lea) etc. Desigur, acestea au fost și centre culturale ale Renașterii.
Diversitatea orașelor italiene (provenind de la întemeiere, sorginte, poziție geografică, populație
și conjunctură istorică) a fost mare.
Pisa, „republica maritimă”, și-a început ascensiunea mai de timpuriu, la începutul secolului al XI
afirmându-se ca mare putere maritimă și comercială, ca să decadă relativ curând, mai cu seamă după
distrugerea provocată de genovezi (1290).
Florența, ducat, „fieful” familiei de Medici, centru economic și cultural de primă importanță în
Lume. Florența, centru bancar, a finanțat nenumărate mari întreprinderi ale epocii pe întregul continent,
începând cu meșteșugurile (ridicate la rang de industrie) până la războaie, terminând cu opere de artă
etc., a impus moneda de aur (florinul/florentinul), într-un fel chiar reinventând banii, a fost polul care a
concentrat numeroși artiști și literați, dialectul „florentin” (toscan) ajungând baza formării limbii
naționale a Italiei.
Milano, ducat, deși deseori ținta atacurilor ale căror efecte au fost distrugeri devastatoare, trecut
deseori prin diferite dominații ale străinilor, a avut totuși norocul de a fi ferit de epidemia de ciumă din
prima jumătate a secolului al paisprezecelea. Va ajunge un centru economic, comercial și politic al
Peninsulei și continentului.
Genova, la început republică autonomă în cadrul Sfântului Imperiului Roman, era condusă de un
Consiliu, de consuli și „căpitani ai poporului”; din secolul al XVI-lea, guvernarea devine oligarhică. Va
deține teritorii, orașe și puncte comerciale pe cele mai îndepărtate meridiane (în Flandra și Egipt,
Crimeea și Țările Române, cu Dobrogea, în Africa de nord-vest, în sudul Angliei și în Cipru etc.,
deținând și insula Corsica).
Veneția, în perioada de prosperitate și glorie, a îmbinat formele de guvernare republicană și
monarhică-electivă; era condusă de un consiliu ales (al aristocraților, mai cu seamă), dar magistratul cu
puteri sporite era dogele, ales pe viață. Orașul, în primul rând mare centru comercial (poziția geografică
era deosebit de avantajoasă, pentru epocile în discuție) dar și comercial (și, ulterior, centru cultural de
mare rafinament) ajunge să rivalizeze cu Genova, împotriva căreia va duce un șir de războaie încheiat
cu victoria Veneției (sfârșitul secolului al XIV-lea), apoi chiar cu Bizanțul.
Orașele italiene, întinse în acele teritorii înconjurătoare (senioriile) și având (unele) emporii
importante „peste mări” vor intra deseori în conflict unele cu altele, ca apoi să fie din nou țintele
puterilor vecine (Franța, Spania lui Carol Quintul și cea de mai târziu, în sfârșit Austria).

6
 Mișcarea unificatoare (Risorgimento), având rădăcini în mișcările cu fundament francmason din
anii 1820, se va încheia după 1870, iar unificarea a însemnat includerea în aceleași granițe a unor orașe
și teritorii dezvoltate în nord, în discrepanță cu sudul subdezvoltat.
Italia devine regat (primul rege: Victor Emanuel al II-lea) și își va stabili capitala la Roma.
Italia devine, la sfârșitul secolului al XIX-lea, una dintre puterile Europei și, deci, a Lumii.
Imediat după 1860, începe să-și creeze un imperiu colonial în Africa (Eritrea, Tripolitania, Cyrenaica –
Libia, Somalia, Etiopia). În deceniile de după Primul Război Mondial și în anii începutului celui de-al
doilea, Italia își va extinde teritoriul în Balcani (Coasta Dalmată, Albania, Grecia) și va ocupa Corsica.
Deși Italia a fost prima țară fascistă a Lumii, după Ungaria, iar dictatura lui Mussolini a durat
peste două decenii, puterea tradițiilor, pe fondul unei dezvoltări culturale de excepție (aceeași care a
concretizat o deosebită omogenitate, dincolo de caracterul cosmopolit și eterogen al hărții Peninsulei)
va face ca Italia, după al doilea război mondial (1939-1945), cu toate crizele și convulsiile sociale și
economice, să își revină relativ repede, redevenind una dintre puterile Lumii contemporane.

2. Structura organizatorică a Italiei (în prezent)

Republica Italiană, are forma de guvernământ caracterizată de tip Republică Parlamentară
democratică, unde constituţia a fost adoptată în decembrie 1947 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948.
Italia este un stat dificil de situat în clasificarea structurilor etatice. Ea nu este nici un stat federal, nici
un stat descentralizat. Particularitatea sa vine din existenţa a cinci regiuni cu statut definit ca şi din
crearea a 15 regiuni speciale în 1970. Cele cinci regiuni speciale au un statut definit într-o legislaţie
specială cu rang constituţional. Puterea legislativă a regiunilor „ordinare“ este mult mai limitată şi mult
mai supusă unui control strict din partea Guvernului.
Odată cu intrarea în vigoare, a Constituţiei, s-a hotărât crearea celor trei Puteri: Parlamentul
bicameral - Camera Deputaților (Camera dei Deputati) şi Senat (Senato della Repubblica), Putere
executivă – Guvern (Consiliul de Ministri) condus de Preşedintele Consiliului de Miniştri și Puterea
Juridică – Justiţia. Şeful statului este Preşedintele Sergio Mattarella ales la 31 ianuarie 2015, fiind la
primul său mandat. Preşedintele Italiei poate numi 5 senatori pe viaţă dintre cetăţenii care au merite
pentru patrie prin actele lor sau prin realizările lor excepţionale. Acest “grup” de senatori are acum
rolul de “reglator politic” în procedura de investire a Guvernului.
Iniţiativa legislativă aparţine guvernului, fiecărui membru al celor două camere, altor organe și
organizaţii cărora le este conferit acest drept prin Constituţie. Ambele Camere sunt alese pe o perioadă
de cinci ani, dar pot fi dizolvate înainte de expirarea termenului normal, conform Constituţiei.
Sistemul judiciar italian are la bază dreptul roman, modificat prin codul napoleonic și ulterioare
schimbări.
Guvernul are o structură simplă uniorganică, exercită puterea executivă și este compus din
Preşedintele Consiliului de Miniştri Paolo Gentiloni ( din data de 12 dec 2016 după demisia lui Matteo
Renzi în urma eșecului referendumului din 4 dec. 2016) și miniştri. Guvernul este confirmat de către
Parlament. Preşedintele Consiliului de Miniştri este numit de preşedintele Republicii; tot preşedintele
numeşte miniștrii, la propunerea primului ministru.Partidele care țin frâele, puterii executive, în urma
formării guvernului din data de 1 iunie 2018 sunt: Movimento 5 stele (M.5.S.), Lega Nord (L.N.), (care
formează în prezent o coaliție de guvernare), Partidul Democrat (P.D.), Forţa Italia (F.I.) și nu în
ultimul rând Fratelli d’Italia. Guvernul trebuie să obţină încrederea ambelor Camere ale Parlamentului,
Italia fiind unul dintre puţinele state unitare cu Parlament bicameral. Cu toate acestea, este posibil ca
7
Guvernul să fie investit şi în ipoteza votului contrar al unei Camere; dar un asemenea Guvern are
puţine şanse să supravieţuiască, fiind de presupus că acea Cameră îi va bloca orice iniţiativă legislativă.
Tocmai de aceea, Preşedintele Consiliului de Miniştri, ca şi partidul / partidele din spatele lor, depun
mari eforturi pentru a obţine votul de învestitură în fiecare Cameră. Uneori, acest fapt este posibil
datorită votului acordat de senatorii pe viaţă, numiţi de Preşedintele Republicii.

3. Indicatorii principali ai economiei

La baza economiei Italiene stă la bază o strânsă legătură între Instituții ale statului și Organizații
Economice, ce au un rol important în dezvoltarea economiei, cercetării și politicilor globale de
management.
Camerele de Comerț italiene au un statut puternic la nivel regional, contribuind la crearea unei
rețele naționale. Acestea oferă o mare diversitate de servicii, facilitând integrarea firmelor locale în
contextul economiei globalizate. Cea mai importantă uniune camerală, care reunește 105 Camere de
Comerț, Industrie, Artizanat și Agricultură regionale este UNIONCAMERE - Uniunea Camerelor de
Comerț Italiene.
În afara Camerelor de Comerț regionale, sunt organizate și Camere de Comerț profesionale,
înscrierea membrilor fiind benevolă. Acestea cooperează la nivel regional în cadrul unor uniuni
camerale. În general, primavara și toamna sunt cele mai propice perioade pentru contactele de afaceri,
deoarece, sfârșitul lunii iulie și luna august, precum și perioada Crăciunului și Anului Nou, sunt
perioadele de vacanță.
A) Instituţii guvernamentale
 Ministerul Ministerul dezvoltării economice a muncii și politicilor sociale
 Ministerul afacerilor externe și cooperării internaționale
 Ministerul economiei și finanțelor
 Ministerul politicilor Agricole, Alimentare si Padurilor
 Ministerul Infrastructurii și Transporturilor
B) Instituţii neguvernamentale care se află sub coordonarea Ministerului Dezvoltării Economice în
Italia sunt:
 Institutul Național de Comerț Exterior – ICE
 Instituții pentru Servicii de Asigurări de Comerț Exterior - SACE,
 Compania Italiană pentru Intreprinderi de peste Mări - SIMEST,
 Compania financiară care promovează cooperarea economică (confederații patronale, asociații
de ramură etc.) - FINEST
 Confederația Generală a Industriei Italiene - CONFINDUSTRIA
 Asociația de Afaceri Milaneze- ASSOLOMBARDA
 Confederația Italiană Mică și Media Industrie - CONFAPI
 Uniunea Italiană a Camerelor de Comerț, Industrie, Meserii și Agricultură - UNIONCAMERE
 Confederația Comerțului, Turismului și Serviciilor - CONFCOMMERCIO
 Confederația Generală a Agriculturii Italiene - CONFAGRICOLTURA
1.1.Instrumente și modalități de stimulare a exportului italian
8
 Finanțarea de credite, conform legii nr. 143/98, care este garantată prin societatea italiană pentru
intreprinderi în străinatate (SIMEST), unde sunt finanțate creditele de export atât de tip „credit
furnizor”, cât și cele de tip „credit cumparator”. Asigurarea creditelor pentru export se face prin
societatea pentru asigurarea creditelor de export (SACE), în conformitate cu Decretul Lege nr. 143/98
si 170/99. Instituția acordă garanții pentru exportul de mărfuri și servicii, executarea de lucrări, studii
de proiectare, etc. De asemenea creditele pentru entități publice sau private, sunt acordate pe termen
scurt și mediu-lung cu posibilitatea de refinanțare a datoriei externe prin finanțări ale băncilor italiene
pentru exportatorii naționali sau cauțiuni, depozite și plăți anticipate în străinatate, legate de exporturile
italiene.
SIMEST a fost creat în scopul promovării procesului de internaționalizare a intreprinderilor
italiene și de acodare de asistență celor care iși desfășoară activitatea sau realizează investiții în exterior
pentru a furniza servicii de asistență și consultanță firmelor în toate fazele de inițiere pentru realizarea
investițiilor în exteriorul Italiei.
SIMEST este membru al „INTERACT-EDFI”, care, prin dezvoltarea unei rețele de relații și
informații în Italia, în lume și pe lângă instituțiile internaționale (în special cu UE) este în masură să
pună la dispoziția firmelor informații necesare pentru desfășurarea activității lor în exterior.
O altă sociatate de asigurări este FINEST, ce este deținută de Friuli SpA, Regiunea Veneto,
Provincia Autonoma din Trento, Simest și unele bănci din nordul Italiei. Aceasta dezvoltă și
promovează accesul la credite și asigurări de credite la export prin intermediul SACE SpA și
companiile de asigurări.
1.2. Cercetare si dezvoltare
Pentru cercetarea și dezvoltarea firmelor, în domeniul managementului comercial entern ICE
organizează întâlniri colective și individuale la târguri și expoziții internaționale, realizarea de
seminarii, mese rotunde, conferințe tehnice, elaborarea și difuzarea de studii de țară și de piată,
promovarea „Sistemului Italia” și altele politici și strategii benefice statului Italian. ICE este un
organism public cu sarcini în promovarea, facilitarea și dezvoltarea schimburilor comerciale între Italia
și restul lumii, sprijinind internaționalizarea societaților italiene, îndeosebi a celor mici și mijlocii,
precum și implementarea activităților lor pe piețele externe. Institutul, cu sediul central la Roma,
dispune de birouri regionale în Italia și de o rețea externă alcătuită din peste o sută de birouri în 80 tări
printre care și România. Activitățile desfășurate de ICE sunt finanțate cu precădere din fonduri publice
acordate de către Ministerul italian al Activităților Productive pentru sprijinirea activităților de
promovare ale autorităților, instituțiilor, asociațiilor, consorțiilor și camerelor de comerț italiene în
exterior sau a celor străine în Italia.

1. Norme juridice și organizatorice pentru dezvoltare economică

4.1. Activitățile de finanțare desfășurate de ICE pentru dezvoltare:
- Alocarea de fonduri consorțiilor de export pentru intreprinderilor mici și mijlocii, conform
legii, prevede alocarea de fonduri financiare anuale în raport cu cheltuielile efectuate de consorțiile
multiregionale având ca scop exclusiv, chiar menționat separat, „exportul produselor societăților
comerciale înscrise în consorțiu, precum și activitatea de promovare necesară pentru realizarea
exportului”;
- Alocarea de fonduri pentru Consorții agro-alimentare și turistico-hoteliere, conform Legii nr.
394/1981, art.10; ultima modificare la 31.10.2008;
- Alocarea de fonduri pentru Camerele de Comerț italiene constituite în străinătate,pe baza Legii
având ca beneficiari asociațiile operatorilor economici din străinătate liber constituite, de cel puțin 2
9
ani, de către firme italiene și locale în scopul intensificării relațiilor economico-financiare dintre țările
respective, care pot solicita recunoașterea oficială de „camera de comerț italiană în străinătate”.
Ministerul își rezervă dreptul de a dispune, în orice moment, efectuarea de controale și verificări
privind modul de realizare a programului promoțional, privind veridicitatea declarațiilor făcute,
conformitatea copiilor documentelor și a traducerilor cu originalele, privind existența capacității de a
primi co-finanțare.
4.2. Susținerea mediului de afaceri internațional pentru dezvoltarea firmelor italiene
Finanțarea cheltuielilor pentru realizarea studiilor de prefezabilitate și fezabilitate privind
adjudecarea unor comenzi pentru firme italiene, consorții și asociații ale firmelor. Au prioritatea IMM-
urile precum și firmele care dețin certificat de calitate unde cheltuielile sunt finanțate în limita a 50%
din valoarea estimativă și aprobată de Comitet și sunt admise cheltuielile făcute într-o perioadă de 6
luni din momentul luării deciziei de finanțare. În particular sunt finanțate cheltuielile privind salariile,
retribuțiile plătite consultanților sau experților, transportul, testele, alte cheltuieli de natură tehnică
strâns legate de studiul efectuat unde limita maximă de finanțare este 361.000 euro.
Finanțarea cheltuielilor pentru realizarea de programe de asistență tehnică și studii de
fezabilitate, legate de exporturi sau investiții italiene în străinătate, pentru firme italiene, consorții și
grupări ale firmelor. Au prioritate IMM-urile precum și firmele care dețin certificat de calitate; sunt
finanțate în proporție de 100% cheltuielile incluse în lista estimativă aprobată de Comitet.
Finanțarea programelor privind pătrunderea comercială orientată către constituirea de societăți
de durată în exterior, conform Legii nr. 394/1981, art.2. pentru firmele exportatoare de bunuri și
servicii. Au prioritate întreprinderile mici și mijlocii, consorțiile și asociațiile acestora, societățile care
utilizează capital public pentru comercializarea în străinătate a produselor IMM-urilor din zona de sud
a Italiei. Finanțarea constă în dobânzi preferențiale, reprezentând 40% din dobânda de referință.
Dobânda de referință este fixă și este cea în vigoare la data semnării contractului de finanțare. Aceasta
este stabilită lunar și vizibilă pe paginile web ale ABI (Asociatia băncilor italiene) și Simest SpA.
Finanțarea participării la licitații internaționale, în țările nemembre ale UE, conform Legii nr.
304/1990, art.3.beneficiari fiind firmele italiene, consorțiile sau asociațiile acestora.
Fondurile Mixte de Capital sunt folosite pentru sprijinirea investițiilor în zonele geografice
considerate strategice pentru internaționalizarea sistemului productiv italian, precum China, Balcani,
Africa și Orientul Mijlociu...etc., unde în 2004 au fost create Fondurile publice de capital mixt distincte
pe zone geografice.
Acest instrument se adaugă la cota normală de participare Simest la inițiativele realizate în baza
Legii nr.100/1990 și, în ceea ce priveste Balcanii, la cota de participare conform Legii nr.19/1991.
Responsabili sunt Simest SpA și Finest SpA pentru Fondul Balcani.
- Finanțarea constituirii de societăți mixte în țări în curs de dezvoltare, (prin Legea nr.49/1987,
art.7) pentru firmele italiene care achiziționează cote din capitalul de risc al firmelor mixte create în
tările în curs de dezvoltare.
- Finanțare în bani și/sau în natură la capitalul de risc al societăților mixte în cadrul inițiativelor
din sectoarele agricol, industrial și infrastructură (transport, telecomunicații, energie, apă și sanătate).
Participarea firmei italiene trebuie să fie semnificativă atât la capitalul de risc, la gestionarea firmei, cât
și la pregătirea și dezvoltarea managementului local. Finanțarea obținută va fi rambursată într-o
perioadă de 8 ani, cu o perioadă de grație nu mai mare de 2 ani, la o dobândă fixă egală cu 30% din rata
dobânzii de referință. Cererea trebuie depusă la MAE italian, iar responsabili sunt MAE, Mediocredito
Centrale SpA șI Ministerul Dezvoltării Economice.
4.3. Instrumente naționale de sprijinire a cooperării internaționale
Colaborarea cu țările din Europa Centrală, Orientală și ex-sovietice a fost stabilită prin Legea
nr.212/1992, modificată în ianuarie 2005, unde, beneficiari sunt instituțiile publice și private (cu accent
pe asistența tehnică și formare profesională), confederații, societăți comerciale, consorții,
cooperative...etc. unde, valoarea contribuției este de maximum 50% din costurile eligibile, fără a
depăși 413.165 euro.
10
 2. Mediul de afaceri în Italia

5.1. Categorii de societăți și produsul intern brut

În Italia pot fi constituite societăți de capital și societăți de persoane.
Modalitatea de clasificare a societăților comerciale în Italia este puțin diferită de România, dar
esențială. În contextul italian functioneaza trei mari categorii de firme: grupul marilor companii private,
companii holding proprietate de stat si un mare numar de întreprinderi mici. Micile întreprinderi
reprezinta în Italia o pondere foarte ridicata, ca urmare a traditiei de a dezvolta mici afaceri, mai întâi în
agricultura, apoi si în domeniul serviciilor si chiar în cel al activitatii industriale. Politica economică a
Italiei de după anii 90 a pus accent pe dezvoltarea sectorului privat, ca motor al creşterii economice,
iniţiindu-se un program masiv de privatizare a firmelor și băncilor de stat. Măsurile luate pentru
restabilirea unei politici fiscale încurajatoare, stabilitatea monedei și rata scăzută a dobânzilor, au
permis Italiei să adere la Uniunea Monetară Europeană şi să adopte moneda comună, euro, în calitate
de membru fondator, la 1 ianuarie 1999.
Conform statisticilor (ISTAT), PIB-ul Italiei a înregistrat în anul 2018 o creștere de 0,9% față de
anul 2017. În ceea ce privește anul 2019, statisticile arată că produsul intern brut se așteaptă să crească
cu 0,3% în termeni reali, înregistrând o încetinire accentuată față de anul precedent. ISTAT certifică,
pentru economia italiană, un cadru prielnic de creștere economică, însă este sub așteptările guvernului,
lucru care ar putea afecta stabilitatea politicilor economice și fiscale.
Tot ISTAT menționează că, în Italia PIB-ul a crescut cu 1,5%, cererea internă cu 1,5%, În ceea ce
privește economia, Italia se poate afirma cu o economie diversificată, împărţită între Nordul
dezvoltat/industrializat, dominat de companii private şi Sudul - agricol, mai puţin dezvoltat, mai puţin
prosper şi cu un șomaj ridicat. Standardele de viaţă au cunoscut o diferenţă considerabilă între cele
două regiuni. Astfel, media PIB-ului pe locuitor în Nord depășește cu mult media Uniunii Europene (de
ex. in zona Bolzano aceasta este în jur de 39.800 euro/loc) în timp ce, în anumite regiuni şi provincii
din Italia de Sud acest indicator se situează mult sub această cifră (de ex. în Campania fiind de numai
17.000 euro/loc). Italia are un număr de corporații multinaţionale mai mic decât oricare altă ţară de
dimensiunea sa, având în schimb un număr mare de IMM-uri, multe dintre ele fiind afaceri de familie.
Triunghiul industrial din Nord (Milano – Torino – Genova) alături de cel din Regiunea Toscana
(Firenze – Prato - Pistoia) constituie zonele principale ale industriei italiene.
5.2. Indicatori economici principali
Italia deţine un sector manufacturier de dimensiuni relativ mari, specializat mai ales în pielărie,
textile, utilajele şi produse metalurgice. Principalele produse exportate sunt cele metalurgice, utilajele și
mijloacele de transport, aparatură electrocasnică produse agro-alimentare (cunoscutul brand de ţară
„Made in Italy”). În raport cu celelalte ţări ale UE, Italia este specializată cu predilecţie în sectoarele de
joasă şi medie tehnologie. Este ţara cu cel mai mare număr de întreprinderi (societăţi) din UE: 3,8
milioane IMM-uri, aproape dublu faţă de cele existente în Germania. Aceste mici întreprinderi ar putea
deveni cei mai importanţi concurenţi în economia globală dacă ar fi eliminate obstacolele care le
frânează încă creşterea şi dacă ar fi folosite mai eficient structurile existente pentru dezvoltare.

11
 Rata șomajului, în luna februarie 2019, a crescut de la 10,6% din 2018 la 10,7%. Italia a
înregistrat cea mai mare rată a șomajului în rândul tinerilor, comparativ cu cel al statelor membre în
februarie, cu 32,8%.
Producția industrială: în aprilie 2019, indicele global a scăzut în termeni de tendință cu 1,5%
față de aprilie 2018.
Comerțul Italiei: Italia se află pe locul 9 la nivel mondial (2,9% cota deținută în exportul
mondial) în ceea ce privește exporturile și pe locul 12 (2,5% cota deținută în importul mondial) în ceea
ce privește importurile.
5.3. Perticularitățile managementului în societățile italiene
Se pot identifica o serie de particularitati în ceea ce priveste managementul.În primul rând
managerii din întreprinderile de stat au un comportament în acord cu atitudinile si comportamentul
oficialitatilor, fiind în acord cu problemele de natura politica. În cadrul companiilor private apare o
diferentiere între marile întreprinderi, unde ocuparea posturilor managerile este rezervata aproape în
exclusivitate celor cu studii superioare care detin o diploma. În micile întreprinderi problema ocuparii
posturilor de manageri este mai usor rezolvata din cauza prezentei de obicei a familiei proprietare si a
sferei mai restrânse din care se poate face alegerea. Pentru a întelege mai bine functionarea
întreprinderii italiene si comportamentul managerilor din cadrul acesteia este necesar sa se faca apel la
traditiile familiale din contextul italian. Astfel conducatorul companiei detine puterea în ceea ce
priveste adoptarea deciziilor, el practicând mai mult un stil de management autocratic, care însa nu
deriva atât din statutul formal dat de postul pe care-l ocupa, cât mai ales de personalitatea acestuia. Ca
si în cadrul unei familii, organizatia asteapta din partea angajatilor sai loialitate, iar ea, la rândul ei,
ofera sprijin acestora chiar în afara locului de munca. Chiar daca procesul decizional este centralizat,
decidentii cauta sa se asigure ca deciziile pe care le adopta sunt acceptate de catre subordonati.
Preferinta pentru relatiile personale se extinde si în afara organizatiei la legaturile acesteia cu alte
organizatii. Exista perceptia ca anumite criterii de natura formala, care deriva din anumite reglementari,
contracte etc au un rol secundar, primatul revenind întelegerilor mutuale, respectului dintre indivizi,
acestea fiind adevaratele conditii pentru conducerea afacerilor. Planul strategic în firmele italiene este
un ideal. Daca se constituie într-o forma scrisa este doar pentru a-l arata unor posibili parteneri,
deoarece, în realitate, proprietarul respectiv managerul superior este cel care se ocupa de activitatea de
planificare. Managerii nu folosesc prognozele sau previziunile si, din acest motiv, se concentreaza pe o
planificare pe termen scurt în care fie sa se fructifice o serie de oportunitati legate de o crestere a
veniturilor sau a cotei de piata, fie o nisa de piata. Referitor la organizarea structurala, managerii
italieni prefera structura organizatorica functionala, dupa care urmeaza structura divizionala, specifica
întreprinderilor mari. Una dintre particularitatile aparute în managementul resurselor umane este
predominanta relatiilor informale. Acestea se manifesta în cadrul echipelor de munca constituite pe
baza sentimentului de dependenta reciproca. Putem spune ca angajatii italieni manifesta sentimentul
obligatiilor reciproce, respectiv se constituie o echipa si va functiona doar daca s-a stabilit o relatie
interpersonala înainte. Ceea ce este important la formarea echipei, este ca aceasta sa nu se formeze din
membrii cu acelasi rang, întrucât italienii nu agreeaza ideea împartirii egale a puterii. Din perspectiva
rezultatelor, conducerea firmelor se caracterizeaza prin eficienta, în sensul ca se acorda întotdeauna
importanta profitului, iar în cazul aparitiei unor pierderi se iau imediat masuri de redresare pe termen
scurt.

6. Principalele sectoare economice

6.1. Industria
Sectorul industrial are un rol important în structura economică a ţării, astfe că, pe parcursul
anilor, Italia şi-a câştigat o poziţie importantă pe piaţa internatională în domeniile bunurilor de consum
12
şi a investițiilor (în special în următoarele sectoare: confecţii textile, încălţăminte şi pielărie, mecanic,
chimic, construcţii de automobile, aparatură electrocasnică).
Modelul de dezvoltare industrială italian este bazat pe o strategie flexibilă şi o puternică reţea de
întreprinderi mici şi mijlocii, structuri deosebit de dinamice şi cu o rentabilitate ridicată, organizate pe
zone sau sisteme locale de lucru, precum şi pe mari întreprinderi, precum FIAT, Finmeccanica, Pirelli,
Enel, Eni, Edison, ANSALDO, TENARIS, etc., care în ultimii 20 de ani au suferit puternice
restructurări. Aplicarea unor politici exigente de calitate şi servicii pentru client, reducerea costului de
fabricaţie pe unitatea de produs şi, nu în cele din urmă, angrenarea în globalizarea pieţelor, au permis
marilor grupuri industriale să obţină o creştere consistentă a competitivităţii şi a rentabilităţii.
În anul 2018 cifra de afaceri a industriei prelucrătoare a crescut cu 3,2%, în scădere față de
2017 (+ 5,0%). Atât componenta exportată, cât și cea internă au contribuit la majorarea tuturor
activităților sectorului, cu excepția vehiculelor și a altor mijloace de transport.
6.2. Serviciile
În sectorul serviciilor, în 2018, cifra de afaceri a crescut cu 2,0%, față de + 3,2% din anul
precedent. Încetinirea s-a referit la aproape toate sectoarele: în comerț, decelerarea autovehiculelor
cântărește (+ 1,9%, față de + 5,2% în anul precedent), în timp ce în transport și în depozitare, creșterea
transportului terestru și aerian este însoțită de o contracție a transportului maritim.
Cifra de afaceri a serviciilor de cazare și de servire a mesei de catering încetinește, dar continuă
să crească (+ 2,1%, de la +3,2% în 2017). Scăderi de producție se înregistrează doar in sectoarele de
producție textilă, imbrăcăminte, pilelărie și accesorii și în fabricarea de coke și produse petroliere
rafinate.În cadrul acestui sector, un rol de o deosebită importanţă, îl are turismul. Acesta contribuie într-
o tot mai mare măsură la balanţa de plăţi, după cum se înregistrează şi în alte ţări din bazinul Mării
Mediterane: Grecia, Spania, Turcia.
În Italia s-au înregistrat, în anul 2018, 44,4 milioane de sosiri și numai în Roma 15,2 milioane
de turiști, fiind orașul cel mai vizitat din Italia. Între principalele trei forme de turism: „de mare”, „de
munte” şi „cultural”, acesta din urmă atrage cel mai mare număr de turişti străini, favorizând totodată şi
crearea de locuri de muncă, dat fiind că acest gen de turism nu este afectat de anotimpuri.
6.3. Comerțul exterior
Economia Italiei este puternic orientată spre comerțul exterior, atât ca dependență față de
materiile prime din afara țării, cât și pentru exportul produselor proprii ca sursă a creșterii economice,
comerțul exterior al Italiei contribuind cu circa 30% la realizarea PIB.
În anul 2018, volumul exporturilor a cunoscut o creștere cu 3,1 % față de anul precedent, înregistrând o
valoare de 462,9 miliarde euro.
- Importurile au înregistrat o creștere cu 5,6% față de anul 2017, cu o valoare totală de 423,9
miliarde euro. La sfârșitul anului 2018 s-a înregistrat un excedent al balanței comerciale în valoare de
38,9 miliarde de euro. În 2018 totalul importurilor italiene a atins valoarea de 423,99 miliarde euro, în
creștere cu 5,6% față de anul 2017. Principalii furnizori de mărfuri ai Italiei, în 2018, au fost: Germania
(16,6%), Franța (8,6%), China (7,3%), Olanda (5,4%), Spania (4,9%), Belgia (4,5%), SUA (3,8%),
Rusia (3,3%), Marea Britanie (2,6 %), Elveția (2,6%). Italia este al 11 lea importator la nivel mondial.
Principalele produse importate în Italia, în anul 2017, au fost: autovehicule și părți componente auto
(7,8%), petrol brut (6,5%), produse chimice(6,3%), medicamente și produse farmaceutice (5,2%),
metale non feroase si combustibili nucleari 4%, produse siderurgice (3,8%), gaz natural (3,6%),
articole de imbracaminte (2,9%), masini de uz general (2,8 %), produse derivate din rafinarea petrolului
(2,3%),alte masini de uz general (2,3%).
- Exporturile Italiei: Totalul exporturilor de bunuri și servicii italiene în anul 2018 a însumat
valoarea de 462,9 miliarde de euro. Principalele 10 țari de destinație pentru mărfurile italiene, în 2018
au fost: Germania(12,6%), Franța(10,5%), SUA(9,2%),), Spania(5,2%), Marea Britanie (5,1 %),
Elveția (4,8%), Polonia (2,9%), Belgia (2,8%), China(2,8%), Olanda (2,5%). În Italia exportul este

13
complet liberalizat, cu excepţia unor reglementări privitoare la comerţul cu armament, produse
stupefiante şi unele produse de înaltă tehnologie. Italia este al 9- lea exportator mondial. Exporturile
cele mai importante, pe sectoare, provin de la alte masini de uz general(5,1%), masini de uz
general(5%), produse medicale și farmaceutice(5%), autoturisme(4,8%), alte mașini pentru uz
special(4,7%), articole de îmbrăcăminte(3,8%), produse chimice de baza(3,3%), produse derivate din
rafinarea petrolului(3,2%), părți și accesorii pentru autovehicule(3%), articole din materiale
plastice(3%).
Contribuția regiunilor italiene la exportul italian, este următoarea: Lombardia (27,4%), Emilia
Romagna (13,7%), Veneto (13,7%), Piemonte (10,4%), Toscana (7,9%), Lazio (4,9%), Friuli Venezia
Giulia (3,4%), Marche (2,5%), Campania (2,3%), Sicilia (2,3%).
În ceea ce privește clasificarea regiunilor italiene în funcție de capacitatea de absorbție a
mărfurilor (import) situația se prezintă astfel: Lombardia ( 31,6%), Veneto (11,5%), Emilia Romagna
(8,6%), Lazio (8,5%), Piemonte (8%), Toscana (6%), Sicilia (4,0%), Campania (3,1%),Liguria(2,4%),
Friuli Venezia Giulia (2,1%), Puglia (2%).
6.4. Agricultura
În condiţiile unui exod al populaţiei către oraş şi a scăderii interesului pentru dezvoltarea
agriculturii în favoarea industriei, agricultura are în prezent un rol secundar în cadrul economiei (5%
din PIB), Italia fiind nevoită să importe o mare parte din produsele agricole necesare consumului (cu
excepţia legumelor şi fructelor). Agricultura Italiei este dezvoltată cu predilecție în sudul țării,
angrenând o numeroasă forță de muncă. Italia produce cereale (grâu, orez, porumb), soia, tomate și
produse din carne în partea centrală iar în partea de sud fructe, legume, ulei de măsline și vin, fiind
totodată al doilea producător mondial de vin.
6.5. Economia subterană
Tot în zona de sud a Italiei ( Campania, Apulia, Basilicata, Calabria și Sicilia), putem defini
economia ca fiind o economie subterană, care este, prin însăși natura ei, greu de măsurat, având în
vedere că cei angrenați în astfel de activități încearcă să rămână neobservați. Motivele pentru care
activitățile respective sunt ascunse de autorități sunt monetare, de reglementare sau instituționale. De
cele mai multe ori, nu sunt luate în calcul la realizarea acestor statistici banii care se învârt în zone
precum traficul de droguri, prostituția sau chiar crima organizată. Aceste zone mai sus menționate sunt
printre cele mai cunoscute în lume pentru organizațiile mafiote. În zilele noastre, când se folosește
termenul de „mafie” se subânțelege orice „organizație criminală”, ceea ce este un lucru greșit deoarece
trebuie făcută o diferențiere între termenul istoric al mafiei care nu are nicio legătură cu alte organizații
criminale care caută să ocupe o poziție economică și politică în societate, ca de exemplu „mafia rusă”
sau „mafia turcă”.
În trecut, cu aproximație, secolul al XVII-lea, „mafia” era definită ca fiind un fel de vrăjitoare
care practica magia albă. Mai târziu însă s-a descoperit într-un dicționar al dialectului sicilian, termenul
,,maffia” care avea mai multe sinonime (tâlhărie sau mizerie crâncenă), care se apropiau tot mai mult
de semnificația cuvântului din prezent.
Mafia este descrisă ca fiind o organizație criminală secretă, periculoasă și cu grupări complexe de
fraudă și crimă organizată. Mafia a devenit una dintre cele mai mari afaceri din Italia, având o cifră de
afaceri de miliarde de euro pe an și o rețea, aproximată în cadrul studiilor de fraudă fiscală și
criminalitate la peste 190.000 de comercianți. Un centru considerat important al organizației este orașul
Corleone din Sicilia. Trecutul regiunii mai sus amintite este asociat cu gruparea ,,Cosa Nostra”, care era
considerată ca fiind o organizație rebelă, ce apăra locuitorii Siciliei de ostilitatea guvernului de la Roma
dar și a invadatorilor, însă după Revoluția din anul 1848 și cea din 1860, Sicilia a fost serios afectată și
astfel au apărut primele grupări mafiote care au fost defapt niște bande mici înarmate care se implicau
în revolte.
Principalul factor care a condus la haos, a fost cauzat de distrugerea evidențelor poliției și prin
asasinarea polițiștilor care încercau sa restabilească ordinea. Atunci când a fost învestit noul guvern,

14
acesta a conștientizat riscul reprezentat de bandele criminale și a aplicat o serie de măsuri care să
elimine aceste amenințări. Însă pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Cosa Nostra a reușit să-și rafineze
tehnicile și metodele de acțiune. Astfel a ajuns să protejeze vastele plantații de lămâii și proprietăți ale
nobilimii, devenind o afacere prosperă dar periculoasă. Inițial, orașul Palermo a intrat în zona de
influență a mafiei, treptat această zonă extinzându-se în toată partea de vest a Siciliei. Pe la sfârșitul
secolului al XIX-lea, bandele mafiote s-au hotărât să se organizeze pentru a reduce riscurile, apărând
astfel Cosa Nostra. Organizația are la bază familia, denumită astfel după teritoriul pe care îl
controlează. Fiecare familie fiind condusă de un ,,Capo-famiglia” secondat de un asistent denumit
,,Consiglieri” și de ,,Capidecina”.
Conducerea Mafiei, cunoscută sub numele de „Onorata societate”, este structurată sub forma unei
piramide, asemănătoare cu cea din marile companii moderne:
 Capo di tutti capi (șeful tuturor șefilor)
 Capo di Capi Re (titlu care este acordat în semn de respect unui membru senior sau retras al
Mafiei);
 Capo Crimini (cunoscut drept ,,Don” sau „Nașul” unei familii);
 Capo Bastone (este cel de-al doilea rang după ,,Capo Crimini”);
 Consigliere (consilier);
 Contabile;
 Caporegime sau Capodecina(locotenent care conduce un grup de cel puțin zece „soldați” sau
Sgarrista);
 Sgarrista sau Soldato („soldații” care duc la îndeplinire asasinatele comandate);
 Picciotto („întăririle” soldaților);
 Giovane D'Onore (membru asociat al Mafiei, de obicei fără sa aibă vreo origine italiană).
După mafia Siciliană a fost instalată în provincia Campania, gruparea mafiotă, Camorra care
desemnează societatea secretă a răufăcătorilor napolitani , fiind compusă dintr-o serie de organizații
locale, aflate adesea în opoziție. Camorra s-a evidențiat prin traficul de droguri, în principal de cocaină
și potrivit ,, vice news” este alcătuită din aproximativ 236 de clanuri mafiote și are o cifră de afaceri de
miliarde de euro anual.

7. Concluzii privind particularitățile sistemului de management italian

O caracteristica a întreprinderilor italiene, indiferent ca sunt mari sau mici, consta în promovarea
relatiilor de tip familial. Astfel de relatii sunt caracteristice desigur mai mult întreprinderilor mici. La
sfârșitul anilor 1970, penetrarea produselor industriei automobilelor japoneze pe piețele occidentale a
surprins producătorii europeni și americani. Potrivit cercetătorilor din acei ani, succesul japonez s-a
datorat în principal sistemului de țară din Japonia, specificităților sale culturale și instituționale, precum
și factorilor exogeni legați de normele comerțului internațional. Numai după o perioadă de negare
parțială și respingere s-a constatat că succesul producătorilor japonezi s-a datorat sistemului lor de
producție. Pe care l-au adoptat și producătorii italieni, care după implementare au avut rezultate
deosebite.
În acest context, cele mai importante caracteristici ale contextului italian sunt: dimensiunile mici ale
companiilor noastre, flexibilitatea, creativitatea și spiritul improvizării care disting activitățile
antreprenoriale și productive, proprietatea și implicarea pe scară largă a membrilor familiei în
managementul afacerilor, apartenența companiilor în rețele teritoriale/districte cu legături
interorganizatorice puternice.
Toată lumea este de acord că întreprinderile mici și mijlocii reprezintă cea mai dinamică și proactivă
parte a economiei italiene și realitatea pe care se urmărește o dezvoltare care se dovedește virtuoasă și

15
sustenabilă pentru Italia în timp. ar au avut loc principiile și tehnicile de gândire Lean în companiile
italiene?
Dacă, caracteristicile socio-economice ale Japoniei au contribuit la succesul sistemului Toyota, nu se
poate exclude faptul că particularitățile sistemului industrial italian au influențat istoric și continuă să
influențeze sistemul Lean Pensiero. Originile managementului Lean, care se găsește pe scară largă în
întreaga lume de afaceri, s-a dezvoltat de la un concept simplu. Filosofia de bază în spatele sistemului
Lean este că clienții nu plătesc pentru greșeli sau deșeuri, plătesc doar valoarea. Ca atare, companiile
trebuie să mărească valoarea produselor sau serviciilor lor pentru a maximiza profitul. Lean
Management oferă o oportunitate de a conduce până la obținerea de valoare și de a promova
îmbunătățirea continuă. Implementarea managementului macro permite unei companii să stabilească un
simț al direcției și să creeze obiective corporative. Implementarea sistemelor Lean permite unei
companii să elimine procesele care nu oferă îmbunătățiri de valoare și de urmărire prin intermediul
unui set de valori fiabile. Această formă de management oferă managerilor companiei o imagine clară a
ceea ce este corect pentru companie și ce domenii au nevoie de modificări. Producători italieni au
rămas profitabili chiar și în timpul recesiunii prin utilizarea principiilor Lean pentru a deveni mai
rentabile. Managementul Lean s-a dovedit a fi o componentă eficientă pentru a menține sentimentul de
viabilitate economică al unei companii, chiar și în perioadele financiare nefaste. Managementul Lean
elimină deșeurile prin examinarea proceselor și încercarea de îmbunătățire continuă. Cinci principii
inerente sunt implicate în punerea în aplicare a tehnicilor Lean: valoare de identificare, cartografierea
valorii, crearea fluxului, stabilirea tragerii și căutarea perfecțiunii. Sistemul Lean poate ajuta la
eliminarea defectelor. O parte a procesului de eficientizarea producției implică utilizarea mai mult
"trage" decât "împinge". Acest lucru înseamnă că etapele de producție mai târziu dictează ceea ce se
întâmplă în cele anterioare, în loc de vice-versa.
Fără a utiliza sistemul Lean, o companie ar putea genera o mie de piese într-un stadiu incipient, și apoi
va încerca să le împingă prin prin fluxul său tehnologic. Când se întâmplă acest lucru, un pas de
procesare defect ar putea să nu fie descoperit decât după ce mii de piese au fost produse. Într-un sistem
Lean descoperirea materialul defect se face mai devreme, se va opri apoi producția și rezolva
problema. Tema predominantă a managementului Lean este eliminarea deșeurilor, care necesită mai
întâi identificarea zonelor în care au loc acțiuni de risipă. Există multe deșeuri potențiale, inclusiv
supraproducție, inventar, etape suplimentare de procesare, mișcare, defecte, așteptare și transport.
Angajații implicați în managementul Lean trebuie să examineze procesele și să caute exemple în acest
sens. Gândirea Lean s-a mutat dincolo de lumea producției și este folosită acum de manageri într-o
varietate de discipline. Managementul Lean poate fi găsit acum în domenii precum construcții, îngrijire
medicală, guvern și întreținere. Companiile din aceste industrii care implementează filozofia slabă au o
conștientizare mai mare în ceea ce privește deșeurile. Eficiența devine o prioritate maximă și ajută la la
reducerea costurilor și implicit la maximizarea profitului. O parte importantă a managementului slab
este dezvoltarea unui set de valori cu care angajații își pot documenta realizarea. Valorile sunt utilizate
în afaceri pentru a identifica tendințele și a înregistra progresul către obiectivul final de eliminare a
deșeurilor. De asemenea, sunt necesare pentru promovarea unui sistem Lean tuturor angajaților și
oferirea unui sentiment de scop și de mândrie departamentelor. Companiile pot folosi valori ca bază
pentru emiterea de plăți bonus, iar acest lucru încurajează angajații să fie atenți la deșeuri.
Perioada de criză a forțat cumva companiile să se angajeze în procese de transformare Lean. În unele
cazuri, acestea au fost inițiative slabe disperate, "Ultima plajă" a companiilor în cele din urmă adus la
genunchi de criză. În alte cazuri, acestea au fost inițiative menite în principal să reducă costurile și să
reconstruiască marjele progresiv erodate prin creșterea presiunii concurențiale. Totuși, în alte cazuri,
managerii și antreprenorii cei mai atenți și pregătiți au înțeles caracterul inovator, holistică și cultural al
proceselor de transformare slabă și au profitat de ocazie pentru a se schimba drastic, prin aplicarea
modelelor de afaceri și mentalitate de afaceri, de multe ori se confruntă cu procese foarte relevante de
schimbare, de rezistență și de conflict organizatoric.

16
Cu toate acestea, aplicarea Lean Pensiero (filozofia) în Italia, nu poate ignora luarea în considerare a
particularităților de mai sus, care sunt parțial care să permită factori în adoptarea principiilor și
tehnicilor de gândire Lean.
Existenţa rețelelor corporative/districtuale, în care societățile sunt puternic interconectate, apropiate din
punct de vedere geografic și cultural, este un factor favorabil în adoptarea logicii de colaborare inter-
organizaționale și, de exemplu, prin adoptarea "Este un loc minunat pentru a fi", spune el, "dar eu nu
sunt sigur" ceea ce vrea să facă. Personalul dintr-o varietate de departamente sunt adesea reunite pentru
a examina un singur proces. Acest lucru permite o perspectivă largă și ajută la prevenirea unui mod
învechit de gândire "Aceasta este modul în care este întotdeauna a fost făcut".
Un alt factor care permite este capacitatea de a implementa schimbări organizatorice și îmbunătățiri în
aceste contexte într-un timp mai scurt. Dimensiunea de afaceri mici cu potențial, face procesele de
transformare Lean mai eficiente și mai repide. În prezența unei dedicări puternice, precum și a
competențelor și a conducerii corespunzătoare, procesele, cu fluxurile lor fizice și informationale, sunt
mai ușor de reproiectat prin faptul că au contact direct cu clientul, oamenii pot fi implicați mai ușor și
rezultatele activităților de îmbunătățire devin vizibile mai rapid.
O altă particularitate a sistemului de management italian care poate fi un factor de activare, este
răspândirea proprietății familiale și implicarea operațională a familiei în managementul companiei.
Aplicarea principiilor și tehnicilor de gândire Lean este facilitată dacă toți membrii familiei implicați în
gestionarea împărtășesc abordarea și sunt familiarizați cu tehnicile și dinamica sa. Aceeași aplicație
poate fi utilizată ca o discontinuitate pentru a gestiona procesele de succesiune antreprenorială și
managerială. Aderarea la principiile de gândirea Lean și capacitatea de a stăpâni tehnicile sale poate
deveni chiar criteriul pentru selectarea resurselor antreprenoriale și manageriale.
Caracteristicile sistemului industrial italian și natura specializării de producție predominante a
companiilor italiene împing alte considerente în ceea ce privește aplicabilitatea principiilor și tehnicilor
de gândire Lean. Companiile italiene sunt adesea în concurență internațională directă cu producătorii
din țările emergente, care au costuri mai mici de muncă. Adoptarea principiilor și tehnicilor de gândire
Lean este o cale aproape obligatorie de a recâștiga competitivitatea cu privire la acești concurenți, dar
mai presus de toate pentru a dezvolta capacitatea dinamică de îmbunătățire continuă.

Bibliografie selectivă

 Enciclopedia Britanica, Italia; Gaillard, Jean-Michell, Rowley, Anthony, Istoria Continentului

European, Ed. Cartier, București, 2001;
 Mommsen, Theodor, Istoria Romană, vol I, II, III, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,
1987-1988;
 G.Levasseur, Napoléon et l’élaboration des codes répressifs (Mélanges en homme à Jean
Imbert, PUF, 1989, p. 371)

 Oțetea, Andrei, Renașterea și Reforma, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București,
1941.

Surse online

 www.unioncamere.it
17
  www.sviluppoeconomico.gov.it
 www.esteri.it
 www.mef.gov.it
 www.politicheagricole.it
 www.mit.gov.it
 www.ice.it
 www.isace.it
 www.simest.it
 www.finest.it
 www.confindustria.it
 www.assolombarda.it
 www.confapi.it
 www.unioncamere.it
 www.confcommercio.it
 www.confagricoltura.it

18