Delimitări conceptuale

Managementul public reprezintă o componentă importantă a ştiinţei managementului ce are în vedere

promovarea sistemelor, metodelor, tehnicilor şi procedurilor manageriale în instituţiile publice. Apariţia
managementului public, ca domeniu distinct al ştiinţei managementului, este legată de
disfuncţionalităţile intervenite în anii ’80 în sectorul public din majoritatea ţărilor dezvoltate.

„managementul public constă în integrarea abordărilor managerială, politică şi legală în procesul de

îndeplinire a mandatului autorităţii legislative, executive şi juridice, respectiv furnizarea de servicii
pentru societate în ansamblul ei sau pentru segmente importante ale acesteia”.

Obiectivul principal al managementului public îl reprezintă creşterea eficienţei economice şi sociale a

instituţiilor publice, astfel încât acestea să satisfacă nevoile sociale generale şi specifice ale comunităţilor
pe care le reprezintă.

Instituţiile publice în România - concept şi clasificare

Instituţiile publice au un rol tot mai important în perioada contemporană. Statul alocă resurse financiare
pe care instituţiile publice trebuie să le folosească într-un mod cât mai raţional şi mai eficient.

Instituţiile publice includ Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de

specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi
instituţiile din subordinea acestora, indifferent de modul de finanţare.

Principii ale managementului instituţiilor publice

Principiul conducerii unitare presupune definirea şi aplicarea conceptelor, a sistemelor şi a metodelor

de management într-o viziune coerentă şi unitară.

Principiul autonomei financiare şi manageriale are în vedere două premise importante: diversitatea
domeniilor de activitate ale instituţiilor publice şi numărul semnificativ de variabile care acţionează atât
în mediul intern, cât şi în mediul ambiant.

Principiul flexibilităţii presupune abordarea sistemului de management al instituţiilor publice într-o

viziune dinamică, astfel încât acesta să se adapteze la mutaţiile care survin în mediul ambient intern şi
internaţional.

Principiul legalităţii constă în desfăşurarea activităţii instituţiilor publice în concordanţă cu prevederile

legislative în vigoare. Dimensionarea, structurarea şi combinarea proceselor şi a relaţiilor manageriale
trebuie să se realizeze pe o bază legală.

Principiul eficienţei are în vedere utilizarea tuturor categoriilor de resurse ale instituţiei publice -
materiale, financiare, umane, informaţionale, manageriale - astfel încât să se asigure îndeplinirea
sistemului de obiective previzionate cu costuri cât mai reduse.
Tendinţa dominantă care se manifestă în prezent în administraţia publică este cea de descentralizare. În
esenţă, descentralizarea constă în deplasarea puterii de la centru spre periferie. În contextul
fenomenului de descentralizare, asistăm la o creştere substanţială a rolului instituţiilor publice care îşi
desfăşoară activitatea la nivel local. Important de subliniat este că entităţile publice centrale au o poziţie
bine definită în peisajul administraţiei publice, însă impactul economic şi social al celor locale este şi va
deveni în viitor tot mai mare.

Instituţiile publice din România activează în cinci domenii importante:

 􀂾 social-cultural;
 􀂾 apărare naţională;
 􀂾 ordine publică;
 􀂾 autoritate publică;
 􀂾 economic.

Conducătorii instituţiilor publice sunt ordonatori de credite. În funcţie de subordonarea instituţiilor

publice, managerii acestora pot fi ordonatori principali, secundari şi terţiari de credite.

Ordonatorii principali, secundari şi terţiari de credite au o serie de obligaţii, legate în principal de:
utilizarea creditelor bugetare; realizarea veniturilor; folosirea eficientă a sumelor de la bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, bugetele locale etc.;

Tendinţa dominantă care se manifestă în prezent în administraţia publică este cea de descentralizare. În
esenţă, descentralizarea constă în deplasarea puterii de la centru spre periferie. În contextul
fenomenului de descentralizare, asistăm la o creştere substanţială a rolului instituţiilor publice care îşi
desfăşoară activitatea la nivel local.

Un aspect important în problematica administraţiei publice îl reprezintă determinarea gradului optim de

descentralizare, care este o funcţie de trei politici adoptate de către stat, şi anume:

 politica de stabilizare macroeconomică;

 politica de redistribuire a veniturilor;
 politica de alocare optimă a resurselor.

Trebuie să existe un echilibru între competenţele instituţiilor publice care funcţionează la nivel central şi
competenţele autorităţilor publice locale. Acest echilibru se realizează prin: creşterea calităţii actului
administrativ; delimitarea competenţelor instituţiilor publice potrivit sarcinilor ce urmează a fi
îndeplinite; sporirea capacităţii autorităţilor locale de a-şi realiza obiectivele previzionate în timp util;
utilizarea optimă a resurselor umane din instituţiile publice; evitarea unor suprapuneri în planul
activităţilor desfăşurate de instituţii publice aflate pe paliere ierarhice diferite, precum şi a unor
raporturi de concurenţă ce s-ar putea crea între acestea; întărirea autonomiei locale.
Instituţiile publice locale din România posedă o serie de competenţe care pot fi grupate astfel:

 􀂃 competenţe obligatorii;
 􀂃 competenţe facultative;
 􀂃 competenţe delegate de stat;
 􀂃 activităţi complementare celor desfăşurate de instituţii
 publice situate pe niveluri ierarhice superioare;
 􀂃 alte activităţi.

Sistemul de management al unei instituţii publice are în componenţă patru subsisteme:

 􀂾 subsistemul organizatoric;
 􀂾 subsistemul decizional;
 􀂾 subsistemul informaţional;
 􀂾 subsistemul metodologico-managerial.

Subsistemul organizatoric al instituţiei publice reuneşte ansamblul elementelor de natură organizatorică

ce asigură cadrul de desfăşurare a proceselor de muncă (manageriale şi de execuţie) în vederea
îndeplinirii misiunii social-economice şi a sistemului de obiective.

Fiecare instituţie publică are cinci funcţiuni principale, şi anume:

• funcţiunea de cercetare-dezvoltare;

• funcţiunea comercială;

• funcţiunea de realizare şi furnizare de servicii publice;

• funcţiunea financiar-contabilă;

• funcţiunea de resurse umane.

Structura organizatorică a instituţiei publice reprezintă ansamblul persoanelor, al subdiviziunilor şi al

relaţiilor organizatorice astfel constituite încât să asigure creşterea gradului de satisfacere a interesului
public.
Structura organizatorică a unei instituţii publice este alcătuită din două mari componente:

 􀂃 structura managerială (funcţională);

 􀂃 structura de execuţie (operaţională).

Structura managerială cuprinde ansamblul managerilor de nivel superior, al organismelor de

management participativ, al subdiviziunilor structurale şi al relaţiilor organizatorice, prin ale căror decizii
şi acţiuni se asigură condiţiile de desfăşurare a proceselor de muncă din cadrul instituţiei publice, în
vederea îndeplinirii misiunii sale social-economice.

Structura de execuţie este alcătuită din totalitatea subdiviziunilor organizatorice ale instituţiei publice în
cadrul cărora se realizează şi se furnizează servicii publice.

Principalele componente ale structurii organizatorice sunt:

 􀂾 postul;
 􀂾 funcţia publică;
 􀂾 funcţia politică;
 􀂾 ponderea ierarhică;
 􀂾 compartimentul;
 􀂾 nivelul ierarhic;
 relaţiile organizatorice.

În instituţiile şi autorităţile publice din România se regăsesc cel mai frecvent următoarele tipuri de
structuri organizatorice:

• structura ierarhic funcţională;

• structura teritorială;

• structura mixtă.

Subsistemul decizional reuneşte ansamblul deciziilor fundamentate, adoptate şi aplicate în cadrul unei
instituţii publice, în vederea îndeplinirii obiectivelor previzionate potrivit misiunii sale social-economice.

Principala componentă a subsistemului decizional o reprezintă decizia, care poate fi definită ca un act
raţional de alegere a unei linii de acţiune în vederea realizării unuia sau mai multor obiective.

Decizia managerială constituie acea decizie care are efecte directe şi propagate asupra activităţii şi
comportamentului a cel puţin unei alte persoane decât decidentul.

În afara deciziilor manageriale, în instituţiile publice se mai adoptă decizii administrative şi decizii
politice.
Decizia administrativă reprezintă un act sau un proces de alegere a unei căi de acţiune din mai multe
variante posibile, în vederea aplicării unor proceduri, norme şi reglementări administrative în cadrul
instituţiilor publice.

Decizia politică rezidă în alegerea soluţiei optime din mai multe variante decizionale, având drept
finalitate atingerea unui obiectiv politic.

O decizie managerială trebuie să îndeplinească o serie de parametri calitativi, şi anume:

 􀂾 fundamentare ştiinţifică;
 􀂾 fundamentare legală;
 􀂾 împuternicire;
 􀂾 claritate şi concizie;
 􀂾 coerenţă;
 􀂾 oportunitate;
 􀂾 completivitate;
 􀂾 integrabilitate;
 􀂾 eficienţă.

Varietatea activităţilor desfăşurate de instituţiile publice şi numărul mare de variabile organizaţionale

implicate determină o mare diversitate a deciziilor manageriale, care pot fi grupate în funcţie de
următoarele criterii:

 􀂾 gradul de cunoaştere a mediului ambiant de către decident;

 􀂾 orizont de timp şi implicaţii;
 􀂾 numărul de decidenţi;
 􀂾 frecvenţa adoptării;
 􀂾 numărul de criterii decizionale;
 􀂾 eşalonul managerial;
 􀂾 posibilitatea anticipării;
 􀂾 amploarea sferei decizionale a decidentului;
 􀂾 sfera de activitate;
 􀂾 competenţa decidentului.

Procesul decizional constă într-o succesiune logică de etape progresive, în cadrul cărora decidentul
soluţionează o anumită problemă cu ajutorul unor metode, tehnici şi proceduri specifice.

Procesul decizional din cadrul unei instituţii publice include următoarele componente umane şi
informaţional-decizionale:

 􀂾 decidentul;
 􀂾 obiectivele decizionale;
 􀂾 variantele decizionale;
 􀂾 criteriile decizionale;
  􀂾 mediul ambiant decizional;
 􀂾 consecinţele decizionale.

Principalele etape ale unui proces decizional sunt:

• identificarea şi formularea problemei decizionale;

• definirea criteriilor şi a obiectivului decizional;

• stabilirea variantelor decizionale;

• alegerea variantei optime;

• implementarea deciziei;

• evaluarea rezultatelor aplicării deciziei.

Subsistemul informaţional cuprinde ansamblul datelor, informaţiilor, fluxurilor informaţionale,

circuitelor informaţionale, procedurilor informaţionale şi mijloacelor de tratare a informaţiilor implicate
în procesul de fundamentare a deciziilor manageriale care contribuie la îndeplinirea sistemului de
obiective al instituţiei publice.

Principalele componente ale subsistemului informaţional al unei instituţii publice sunt:

 􀂾 data;
 􀂾 informaţia;
 􀂾 circuitul informaţional;
 􀂾 fluxul informaţional;
 􀂾 procedura informaţională;
 􀂾 mijloacele de tratare a informaţiilor.

Informaţiile vehiculate în instituţiile şi autorităţile publice prezintă o mare diversitate şi pot fi grupate în
funcţie de următoarele criterii:

• modul de exprimare;

• gradul de prelucrare;

• sensul vehiculării;

• modul de evidenţă;

• provenienţă;

• destinaţie;
• obligativitatea pentru beneficiar;

• natura proceselor reflectate;

• gradul de secretizare.

Subsistemul informaţional are un rol important în economia sistemului de management al unei instituţii
publice, îndeplinind trei funcţii principale:

 􀂾 funcţia decizională;
 􀂾 funcţia operaţională;
 􀂾 funcţia de documentare.

Subsistemul metodologico-managerial reuneşte ansamblul sistemelor, metodelor şi tehnicilor de

management utilizate în cadrul unei instituţii publice în vederea îndeplinirii misiunii sale social
economice, respectiv creşterea gradului de satisfacere a interesului public.

Instrumentarul managerial la care recurg managerii din instituţiile publice cuprinde:

􀂾 sisteme de management (managementul prin obiective, managementul proiectelor într-un mediu

complex, managementul prin bugete, managementul prin excepţii, managementul participativ);

􀂾 metode şi tehnici de management (metoda diagnosticării, metoda şedinţei, delegarea, tabloul de bord,
metodele de stimulare a creativităţii resurselor umane, graficul săptămânal de muncă al managerului,
programul zilnic de activitate al managerului, analiza postului).

Managementul prin obiective reprezintă un system managerial centrat pe implicarea resurselor umane
în activitatea de fundamentare a obiectivelor şi pe corelarea recompenselor sau, după caz, a
sancţiunilor, cu nivelul realizat al obiectivelor previzionate.

Managementul Proiectelor într-un Mediu Complex este un sistem managerial a cărui operaţionalizare
presupune constituirea în cadrul instituţiei publice a unui grup de specialişti care formează Unitatea de
Asigurare a Calităţii. Acest organism creat are sarcini, competenţe şi responsabilităţi în activitatea de
control şi de evaluare a obiectivelor pe parcursul derulării proiectului.

Managementul prin bugete constituie un sistem managerial care constă în previzionarea, controlul şi
evaluarea activităţilor instituţiei publice cu ajutorul bugetelor.

Etapele de aplicare a managementului prin bugete sunt, în esenţă, următoarele: delimitarea şi

dimensionarea centrelor de gestiune din cadrul instituţiei publice; fundamentarea şi elaborarea
bugetelor; lansarea bugetelor pe centre de gestiune; execuţia bugetară, înregistrarea şi transmiterea
eventualelor abateri; evaluarea activităţilor desfăşurate de centrele de gestiune.
Diagnosticarea este o metodă managerială care rezidă în identificarea punctelor forte şi, respectiv,
vulnerabile ale domeniului investigat, urmată de evidenţierea cauzelor care le generează, precum şi de
formularea unor recomandări cu caracter corectiv sau de dezvoltare.

Şedinţa este o metodă de management care constă în reunirea mai multor persoane pentru un scurt
interval de timp, în vederea soluţionării unor probleme cu caracter informaţional sau decizional.

În funcţie de conţinut, există patru tipuri de şedinţe:

 􀂾 şedinţe de informare;
 􀂾 şedinţe decizionale;
 􀂾 şedinţe de armonizare;
 􀂾 şedinţe de explorare.

Brainstorming-ul sau „asaltul de idei” face parte din categoria metodelor de stimulare a creativităţii
resurselor umane şi are drept obiectiv emiterea unui număr cât mai mare de idei privind modul de
soluţionare a unei probleme. Aceste idei constituie rezultatul stimulării şi dezvoltării spiritului creativ în
cadrul grupului, în condiţiile creării şi menţinerii unei atmosfere permisive, favorabile exprimării
opiniilor.

Pentru a-şi îndeplini misiunea social-economică, instituţiile publice trebuie să se adapteze în

permanenţă la schimbările care se produc în mediul ambiant şi, totodată, să anticipeze, pe cât posibil,
evoluţiile tot mai complexe înregistrate în cadrul acestuia.

Oportunitatea aplicării managementului strategic în instituţiile publice este susţinută, pe de o parte, de

turbulenţa crescândă a mediului ambiant şi, pe de altă parte, de multiplele avantaje pe care le oferă
această formă de conducere previzională care sunt, în esenţă, următoarele:

􀂾 asigurarea unităţii de concepţie şi acţiune la nivelul fiecărui palier ierarhic;

􀂾 conectarea permanentă la schimbare a instituţiei publice;

􀂾 crearea şi menţinerea unui climat organizaţional favorabil manifestării dimensiunii participative a

managementului.

Schimbarea organizaţională reprezintă o etapă importantă a procesului de management strategic şi

constă în efectuarea unor mutaţii de esenţă în mediul organizaţional, în concordanţă cu noua orientare
strategică a instituţiei publice.

Schimbarea organizaţională presupune anumite modificări în planul viziunii managerilor, introducerea

de noi tehnologii informaţionale, a unui sistem modern de evaluare a performanţelor, reconceperea
sistemului de salarizare, precum şi aplicarea unor sisteme de management cum ar fi managementul prin
obiective, managementul prin proiecte, managementul prin bugete, managementul calităţii totale etc.
Un prim pas în iniţierea unei schimbări organizaţionale strategice îl reprezintă identificarea factorilor
care au influenţat semnificativ evoluţia instituţiei publice. O serie de studii şi cercetări relevă că aceşti
factori sunt legaţi, în principal, de mediul ambiant, de structura organizatorică şi de management.

Forţele care determină o schimbare organizaţională pot fi interne sau externe. Schimbarea orientării
strategice a unor instituţii publice, reglementările guvernamentale, precum şi creşterea calităţii
serviciilor publice reprezintă forţe care determină o instituţie publică să recurgă la efectuarea unei
schimbări organizaţionale. Schimbarea organizaţională îşi poate avea originea şi în interiorul instituţiei
publice - o nouă viziune strategică a managerilor, oferirea unui nou serviciu public, aplicarea unor noi
sisteme şi metode de management. Schimbarea se poate produce într-un mod reactiv (ca reacţie) sau
proactiv (ca iniţiere).

În concepţia noastră, variabilele schimbării organizaţionale sunt viziunea strategică, obiectivele,

structura organizatorică, cultura organizaţională şi tehnicile manageriale. Elemente-cheie ale schimbării,
resursele umane - manageri şi angajaţi - creează şi implementează modelul de schimbare
organizaţională, corelând variabilele amintite şi coordonând interacţiunile dintre acestea.

Instituţiile publice din România trebuie să realizeze în mod constant schimbări organizaţionale pentru a
fi în permanent conectate la evoluţiile înregistrate în mediul economic, social, politic şi legislativ. În acest
sens, este necesară efectuarea de noi studii şi cercetări având ca obiectiv fundamentarea şi elaborarea
unor modele viabile de schimbare organizaţională, a căror aplicare să conducă la îndeplinirea misiunii
social-economice a organizaţiilor publice, respectiv satisfacerea nevoilor sociale generale şi specific

Evaluarea performanţelor instituţiilor publice din perspectiva eficienţei economice este evidentă,
întrucât acestea dispun de resurse financiare alocate de stat, prin intermediul diferitelor categorii de
bugete, pe care trebuie să le utilizeze cât mai raţional pentru a-şi îndeplini sistemul de obiective. De
asemenea, eficienţa unei instituţii publice este evaluată şi prin prisma impactului social pe care
proiectele realizate de aceasta îl au asupra comunităţii. Din perspectivă managerială, principalele direcţii
de acţiune recomandate instituţiilor publice din România în vederea creşterii performanţelor şi a
gradului de satisfacere a interesului public sunt, în opinia noastră, următoarele:

􀂾 practicarea unui management proactiv;

􀂾 proiectarea şi implementarea unor sisteme de management flexibile;

􀂾 crearea şi dezvoltarea unor modele culturale evolutive;

􀂾 accentuarea dimensiunii sociale a managementului;

􀂾 profesionalizarea managementului în instituţiile publice. Satisfacerea interesului public pe de o parte,

şi menţinerea în perimetrul eficienţei economice şi sociale, pe de altă parte, presupune orientarea
activităţii instituţiei publice spre viitor, prin anticiparea schimbărilor înregistrate în mediul ambiant.

Trecerea la practicarea unui management proactiv presupune ca managerii din instituţiile publice
româneşti să ţină cont de o realitate existentă în practica organizaţiilor publice din ţările dezvoltate, şi
anume deplasarea preocupărilor manageriale din zona abordărilor curente în cea a abordărilor
strategice.

Fiecare instituţie publică trebuie să aibă un sistem de management corespunzător, bine definit din punct
de vedere dimensional şi structural, care să asigure îndeplinirea sistemului de obiective potrivit misiunii,
în condiţiile unei eficienţe economice şi sociale cât mai ridicate. Un sistem managerial flexibil permite
adaptarea permanentă a instituţiei publice la schimbările survenite în mediul ambiant.

Din punct de vedere funcţional, flexibilitatea unui sistem de management este o funcţie de mai multe
variabile, şi anume: flexibilitatea procesului de realizare şi furnizare de servicii publice, flexibilitatea
comercială, flexibilitatea informaţională, flexibilitatea în sfera cercetării-dezvoltării, flexibilitatea
organizatorică, flexibilitatea resurselor umane.

Cultura organizaţională influenţează în mod semnificativ potenţialul intern al instituţiei publice întrucât
constituie o modalitate eficientă de evaluare a personalului, permite adaptarea organizaţiei la evoluţiile
mediului ambiant, amplifică gradul de adeziune a resurselor umane la obiectivele organizaţionale şi
susţine procesul de socializare şi de integrare a acestora, legitimând statuturi, roluri şi sisteme de
promovare. Un posibil model de cultură organizaţională, recomandat instituţiilor publice româneşti în
vederea creşterii gradului de satisfacere a interesului public, este centrat pe următoarele coordonate:
implicarea membrilor instituţiei publice în fundamentarea şi adoptarea deciziilor manageriale;
fluidizarea comunicării organizaţionale la nivelul tuturor palierelor ierarhice; conceperea şi aplicarea
unor politici de motivare complexă a resurselor umane.

Dimensiunea socială a managementului instituţiilor publice este conferită de contextul social în care îşi
desfăşoară activitatea fiecare organizaţie publică. Obiectivele sociale ale unei instituţii publice trebuie
abordate dintr-o dublă perspectivă: a cetăţenilor şi a propriilor angajaţi.

Profesionalizarea managementului presupune reorientarea activităţii de selecţie a viitorilor titulari de

posturi şi funcţii publice de conducere, în sensul atragerii acelor persoane care deţin calităţile necesare
unei cariere de funcţionar public. Prevalenţa criteriului competenţei profesionale constituie o premisă
fundamentală a profesionalizării managementului în instituţiile publice.