Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND
DUHUL LUI DUMNEZEU
INVADEAZĂ INIMA POPORULUI SĂU
JIM CYMBALA
Pastor al Bisericii Brooklyn Tabernacle, New York împreuna cu DEAN
MERRILL
Editura Casa Cârfii, Oradea 2003
Titlul original Fresh Wind, Fresh Fire
Copyright © 1997 by Jim Cyrnbala
Zondervan Publishing House
Grand Rapids, Michigan 49530
Nota editurii.................................................................................................9
Introducere.................................................................................................22
Jim şi Carol Cymbala sunt doi dintre cei mai de încredere slujitori ai
lui Dumnezeu. Să facă minunile care au dus la formarea Bisericii Brooklyn
Tabernacle folosind unul din băieţandrii care au crescut în acel cartier nu poate fi
decât modul în care lucrează Dumnezeu.
Bill şi Gloria Gaither
Vocea lui Jim Cymbala merită să fie ascultată. El are acea pasiune şi
puritate care aduce forţă şi claritate anticei Evanghelii — trezind-o la viaţă cu
vitalitatea şi frumuseţea contemporană.
JackW.Hayford
The Church on the Way, Van Nuys, California
NOTA EDITURII
Amatorii
DUBLĂ ÎNDATORIRE
Într-o zi m-a sunat socrul meu din Florida, unde locuia, pentru a-mi
cere un favor. Vroia să merg să predic patru duminici la biserica multirasială,
Brooklyn Tabernacle, una din bisericile pe care le supraveghea el. Lucrurile s-au
cam dus la fund acolo, mi-a spus el. Am fost de acord, fără să bănuiesc nici un
moment că acel pas îmi va schimba viaţa pentru totdeauna.
Am simţit că această biserică avea mari probleme din clipa în care
am păşit în ea. Tânărul pastor era descurajat, întâlnirea a început pe o notă
ezitantă, cu numai o mâna de oameni. Alţi câţiva au intrat mai târziu. Stilul de
închinare aducea a haos; nu avea nici o direcţie. Pastorul a remarcat printre cei
prezenţi un vizitator ocazional, care cântase acompaniindu-se la chitară şi i-a
cerut îndată să vină în faţă şi să cânte o cântare. Bărbatul a zâmbit şi a refuzat.
„Vorbesc serios," pleda pastorul. „Am dori să ne cânţi ceva." Vizitatorul
continua să refuze. Toată situaţia devenise teribil de jenantă. în final, pastorul a
renunţat şi biserica a continuat să cânte.
Îmi amintesc, de asemenea, de o femeie din micul auditoriu care îşi
lua singură dreptul de a conduce cântările din când în când, intervenind şi atunci
când pastorul încerca să preia el acest rol.
Era cu adevărat ciudat, însă nu mă privea pe mine. Din câte îmi
aminteam, eu venisem doar să ajut pentru o perioadă scurtă de timp. (Faptul că
eu, la nivelul la care ajunsesem ca predicator, aş fi putut ajuta pe cineva arată cât
de disperate erau lucrurile).
Am predicat si apoi am plecat acasă.
După serviciul din a doua săptămână, pastorul m-a luat prin
surprindere zicând: „M-am decis să demisionez din această biserică şi să mă mut
în alt stat. Vrei, te rog, să-i aduci la cunoştinţă socrului tău?"
Am dat din cap şi apoi nu am mai schimbat prea multe cuvinte. Când
în acea săptămână l-am sunat pe socrul meu să-i dau vestea, s-a ridicat imediat
întrebarea; dacă acea biserică ar mai trebui să funcţioneze.
Cu mulţi ani în urmă, soacra mea obişnuia să se întâlnească cu un
grup de femei, împreună cu care se ruga neîncetat lui Dumnezeu pentru
formarea unei biserici în inima cartierului Brooklyn, care să schimbe oameni
pentru gloria Lui. Aşa a luat fiinţă această biserică — însă acum totul părea fără
speranţă.
Pe măsura ce discutam ce-i de făcut mi-am adus aminte de o remarcă
a pastorului, El era sigur că unul din uşieri îşi însuşea bani din colectă pentru că
aceştia nu păreau sa se potrivească niciodată cu sumele scrise de oameni pe
plicuri. Nici nu-i de mirare că în contul bisericii erau mai puţin de 10 dolarii
Socrul meu nu era însă pregătit să renunţe. „Nu ştiu — nu sunt sigur că
Dumnezeu a încheiat socotelile cu acel loc" a spus el. „Sunt atâtea nevoi în
partea aceasta a oraşului. Să nu ne lăsăm biruiţi atât de repede."
„Clair, dar ce vei face după ce şi celălalt pastor pleacă?" 1-a întrebat
soţia lui, care asculta la celălat telefon. „Vreau să spun, peste două săptămânii.."
Deodată vocea lui s-a înviorat, „Jim, ce-ar fi ca tu să păstoreşti
ambele biserici pentru moment? Mai dă-le o şansă şi poate îşi vor reveni." Nu
glumea deloc. Vorbea chiar foarte serios.
Nu am ştiut ce să spun. De un lucru eram sigur: nu deţineam nici o
formulă magică care să-i ajute pe cei din Brooklyn Tabernacle. Totuşi
îngrijorarea socrului meu era sinceră, aşa că am pornit la drum.
Acum, în loc să fiu amator într-o singură biserică, mi-am dublat
plăcerea. Pentru anul care a urmat, programul meu de duminică se prezenta
astfel:
Acum eram încercuit. M-am dus sus, m-am aşezat la micul meu
birou, mi-am pus capul în mâini şi am început să plâng: „Dumnezeule," am
suspinat „ce pot eu să fac? Nu ne putem plăti nici măcar chiria." în acea seară
aveam serviciul de rugăciune şi ştiam că nu vor veni mai mult de trei, patru
oameni. Se vor strânge probabil mai puţin de 10 dolari. Cum voi reuşi să ies din
această problemă?
Am strigat către Domnul timp de o oră sau poate mai mult. într-un
final mi-am şters lacrimile şi un nou gând îmi veni: „Stai aşa puţin! Pe lângă
cutia poştală de la uşa din faţă, biserica mai are şi un oficiu poştal. Voi trece stra-
da să mă uit dacă e ceva acolo. Cu siguranţă Dumnezeu îmi va răspunde la
rugăciune!"
Cu o încredere reînnoită am traversat; strada, am trecut prin holul
poştei, am răsucit cheia micii cutii, m-am uitat înăuntru...
Nimic.
Păşind înapoi în lumina soarelui, camioanele treceau în goană pe
Atlantic Avenue. Dacă unul m-ar fi făcut una cu pământul chiar atunci, nu m-aş
fi simţit mai jos. Ne-a abandonat Dumnezeu? Fac cumva ceva ce nu-I place? M-
am târât cu greu până la mica clădire de Peste drum. ,
Dar când am deschis uşa am fost întâmpinat de o altă surpriză.
Acolo, jos în hol era ceva ce nu fusese acum trei minute: un plic aib, simplu.
Fără adresă, fără ştampilă, fără nimic. Doar un plic alb. .
Cu mâini tremurânde l-am deschis şi în el am gă sit... două bancnote
de 50 de dolari.
Am început să strig din toată fiinţa în biserica goală: „Dumnezeule, Tu ai
rezolvat! Tu ai rezolvat!" în bancă aveam 160 de dolari şi împreună cu aceşti
100 puteam plăti chiria- Sufletul meu a lăsat să răsune un „Aleluia!" Ce lecţie
pentru un tânăr păstor descurajat.
Nici până astăzi nu ştiu de unde au venit acei bani. Ştiu doar că ei au
fost un semn că Dumnezeu era aproape şi că rămăsese credincios.
PRĂBUŞIREA
Cum era de aşteptat, programul supraîncărcat ne-a epuizat şi curând,
eu şi Carol ne-am dat seama că va trebui să alegem între o biserică sau alta,
Destul de ciudat, noi ne-am simţit atraşi mai mult spre Brooklyn,
deşi singurul nostru salariu venea din Newark. într-un mod minunat Dumnezeu
ne-a pus pe inimă la amândoi să ne alipim, la bine şi la rău, de Brooklyn
Tabernacle, Pur şi simplu ştiam că acolo ne era locul.
Ambii ne-am găsit imediat o a doua slujbă, ea într-o cantină a şcolii,
eu ca antrenor de baschet la clasele mari din generală. Nu aveam asigurare de
sănătate. într-un fel sau altul reuşeam să punem mâncare pe masă, să cumpărăm
benzină pentru maşină... şi cam asta era tot.
Nu ştiam dacă aşa arată o viaţă normală de slujire, nu avem idei
preconcepute de prin seminarii sau colegii biblice după care m-aş fi putut ghida,
pentru că nu am fost pe acolo. Ne descurcam singuri, aşa cum puteam noi mai
bine. Nici chiar tatăl lui Carol nu ne-a oferit prea multe sfaturi sau perspective;
probabil s-a gândit că vom învăţa mai mult în şcoala loviturilor. El îmi spunea
adesea: „Jim, va trebui pur şi simplu să-ţi găseşti propriul tău mod, în
Dumnezeu, de a sluji oamenilor."
Într-una din acele seri de duminică de la începuturi eram atât de deprimat de
ceea ce vedeam — şi chiar mai mult, de ceea ce simţeam prin duhul meu —
încât nu am mai putut predica. După cinci minute am început să simt un nod în
gât. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Tristeţea m-a învăluit. Tot ce am mai putut
adăuga a fost: „îmi pare rău... nu... nu pot să predic în această atmosferă... Există
o mare greşeală undeva... Nu ştiu ce să spun... Nu pot să mai continui aşa...
Carol, vrei să ne cânţi la pian şi ceilalţi, vreţi să veniţi în faţă? Dacă
nu-L vedem pe Dumnezeu ajutându-ne, atunci... nu ştiu..." Şi cu aceasta am
încheiat. Eram jenat, însă n-aş fi putut face altceva.
Oamenii au făcut ce le-am cerut. M-am aplecat peste amvon şi cu
faţa ascunsă în mâini am început să plâng. L-a început s-a făcut linişte, însă
curând Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât peste noi. Cei de faţă au început să
strige spre Domnul, cuvintele lor izvorând dintr-o răscolire interioară:
„Dumnezeule, ajută-ne!" ne-am rugat. Carol a cântat imnul „Am nevoie de Tine,
oh, am nevoie de Tine" şi noi ne-am alăturat. Un lanţ de rugăciuni stăruitoare lua
naştere.
Deodată, un tânăr uşier s-a apropiat alergând şi s-a aruncat în faţa
amvonului. A început să plângă în timp ce se ruga.
Când mi-am pus mâna pe umărul lui-şi-a ridicat privirea spre mine şi
cu lacrimile curgându-i pe obraji mi-a spus: „îmi pare rău! îmi pare rău! N-o să
mai fac! Vă rog să mă iertaţi!" Imediat mi-am dat seama că el îşi cerea iertare
pentru că luase bani din colectă. Pentru moment am rămas fără cuvinte, şocat de
această confesiune neaşteptată.
Aşa a fost prima noastră trezire spirituală. N-a fost nevoie să mă joc
de-a detectivul, să pun faţă în faţă pe vinovat cu fapta lui sau să-1 silesc să
mărturisească. Iată că într-o singură seară, în timpul serviciului de rugăciune, a
fost rezolvată Problema Numărul Unu (prima din câteva mii,, după cum se
părea). -
În acea seară, când eram la capătul puterilor, derutat de atâtea
piedici, şocat de întunericul care ne înconjura, incapabil chiar de a continua să
predic, am descoperit un adevăr uluitor: Dumnezeu este atras de slăbiciune. El
nu le poate rezista celor care se umilesc şi cu sinceritate admit cât de mare
nevoie au de EL De fapt, slăbiciunea noastră face loc puterii Lui.
În mod asemănător, oamenii nu rămân nici ei indiferenţi în faţa
sincerităţii; Nu era nevoie să mi iau o înfăţişare ministerială. Puteam pur şi
simplu să vestesc
Cuvântul lui Dumnezeu atât cât mă pricepeam eu şi apoi să îndemn
biserica la rugăciune şi laudă. Domnul este cel care preia de acolo.
Cât de mult ţin la acele smeriri timpurii. Acele experienţe mi-au
arătat că nu trebuie să mă joc de-a predicatorul. Isus I-a chemat pe pescari, nu pe
cei care au terminat şcoli rabinice. Principala cerinţă era să fii natural şi sincer.
Ucenicii trebuia să depindă în totalitate de Domnul şi de puterea Sa. In acelaşi
mod şi eu trebuia să încetez să mă mai preocup de felul în care ar trebui să se
comporte un pastor. Dumnezeu îl putea folosi pe Jim Cymbala aşa cum era
el..Ce mare progres a fost pentru mine când am învăţat să mă încred în
Dumnezeu în folosirea personalităţii mele naturale. Dumnezeu a urât
dintotdeauna impostura şi prefăcătoria, în special cea de la amvon. Din
momentul în care aş fi încercat să-mi afişez o postură afectată sau să mă prefac
Duhul lui Dumnezeu S-ar fi întristat.
Ceea ce puteam face totuşi era să mă preocup şi mai serios de studiu.
Am început să-rni formez o bibliotecă biblică şi îmi petreceam multe ore din
săptămână săpând în Cuvântul lui Dumnezeu. însă niciodată nu voi fi un John
Wesley sau un G. Campbell Morgan — asta era clar. Trebuia să-mi găsesc
propriul meu stil şi să rămân deschis şi dependent de Dumnezeu.
PE MUCHIA ASPRĂ
Fiecare săptămână părea să aducă cu ea o nouă provocare. Soba de la
centrală s-a stricat şi reparaţiile ar fi costat; 500 de dolari. Din nefericire, prin
eforturile mele pline de zel am strâns pentru fonduri numai 150 de dolari. M-am
gândit, mai mult ca niciodată, să renunţ. Nu sunt făcut pentru aşa ceva, mi-am
spus, nu am acel fler al lucrătorului. Nu am voce de pastor. Nu sunt un
orator. Arăt prea tânăr. Sunt atât de epuizat...
Nici eu nici Carol nu ştiam unde să căutăm ajutor. Părinţii mei
locuiau în cealaltă parte a Brooklyn-ului, însă în acea perioadă tata se lupta cu
alcoolul, iar mama era doborâtă de necazuri. Aşa că nu ne puteam baza prea
mult pe ea pentru încurajare.
Mama uneia dintre prietenele lui Carol a auzit ce făceam şi a trecut
pe la noi într-o duminică. N-a spus nimic, însă ştiam ce gândea: Ce caută un
cuplu aşa tânăr ca voi aici? Nu ne-a luat mult timp să descoperim că majoritatea
creştinilor albi din clasa de mijloc din cele lalte părţi ale oraşului nu găseau
biserica noastră şi zona în care era aşezată, prea atractive.
Unii din membrii pe care îi moştenisem erau atât de străini de nuanţa
bisericii, atât de înţepeniţi în agen da lor încât pur şi simplu am început să mă
rog ca ei să plece. Un bărbat m-a informat că şi el a fost ordinat şi că ar trebui să
fie lăsat să predice duminicile seara. însă ceea ce am observat eu în viaţa lui
spirituală indica opusul.
Confruntarea s-a încleştat deoarece nu ne puteam permite să pierdem
oameni. Pe de altă parte însă, dacă aceşti membri ar fi rămas, rezultatul ar fi fost
o discordie continuă — şi eu ştiam că Domnul nu ar fi binecuvântat niciodată o
astfel de situaţie cu acea putere spirituală de care noi aveam atâta nevoie. Unul
câte unul acei oameni au plecat. Uneori a trebuit chiar să grăbesc răspunsul pro
priilor mele rugăciuni sugerând unora dintre membri să ia în considerare găsirea
unei alte biserici. învăţam că în munca de pastor, ca şi în baschet, trebuie să te
confrunţi.
Cu timpul, în ciuda acestor neajunsuri, biserica a crescut de la
douăzeci la patruzeci sau patruzeci şi cinci de persoane. Finanţele au rămas
„cum vin aşa şi pleacă". Prietenii lăsau uneori sacoşe cu mâncare pe treptele din
faţa uşii, pentru care noi le eram recunoscători. După primul an în Brooklyn
venitul meu era de 3 800 de dolari. (Venitul mediu la stat pentru o familie de
mărimea noastră era de 14 000 de dolari pe an!) în al doilea an am ajuns până la
5 200 de dolari.
Nu numai o dată în zilele de iarnă mă gândeam că prezenţa la
serviciile de duminică va fi scăzută din cauza zăpezii; majoritatea oamenilor
noştri nu îşi puteau permite o maşină. Aceasta însemna o colectă mai scăzută, în
astfel de perioade mă întrebam cum voi putea oare face faţă unei alte zile de
duminică. Speram că, prin vreun miracol, soarele nu va mai răsări a doua zi.
Carol a început un mic cor cu un total de nouă voci. Însă şi acolo s-
au ivit curând probleme Abia începuse corul să cânte la întâlniri când una, dintre
tinerele necăsătorite a rămas însărcinată. Într-o biserică mică toţi observă totul şi
se vorbeşte despre absolut totul.
După ce am avut câteva seri de rugăciune în jurul altarului, când oamenii s-au
obişnuit deja să-L cheme pe Domnul, prezenţa a crescut la cincizeci sau şaizeci
de persoane. Dar ştiam că Dumnezeu vrea să facă mai mult... şi că va face dacă
noi îi punem la îndemână un pământ bun în care El să poată lucra. Mă săturasem
de mentalitatea celor care fug de realitate, mentalitate pe care am întâlnit-o încă
din cppilărie — întotdeauna lăudând ceea ce Dumnezeu a făcut în trezirile
spirituale din trecut sau prevăzând cu pasiune „marea mişcare a lui Dumnezeu,
care va veni". Adevărul e că ştiam că există nenumărate biserici în tot oraşul şi
în toată ţara care nu botezau, într-un an, o sută de păcătoşi cu adevărat
comvertiţi, iar cele mai multe nici în câţiva ani. Creşterile se realizau doar prin
transferurile de la o biserică la alta. Oraşul New York e un câmp de misiune difi-
cil, însă creşterea prin transfer nu e ceea ce Dumnezeu avea în plan pentru noi.
Aveam nevoie de un suflu proaspăt şi un foc viu. Aveam nevoie de
Duhul Sfânt care să transforme vieţile disperate ale oamenilor din jurul nostru.
Alcoolul şi heroina dominau cartierul; LSD-ul era de asemenea o problemă
(LSD — lysergic acid diethylamide, numele unui drog ce provoacă halucinaţii şi
schimbări psihologice şi de comportament, n. tr.), iar cocaina abia îşi începea
ascensiunea dezastruoasă. Prostituatele lucrau la câteva din colţurile străzii, la
numai trei blocuri depărtare de biserică. Decăderea urbană se instalase pe deplin.
Dacă cineva putea câştiga ceva bani în altă parte, încerca să scape de zona
noastră.
PROMISIUNEA
Tot în acea perioadă m-a cuprins o tuse care nu mai voia să plece.
Am tuşit şi iar am tuşit şase săptămâni până când Carol abia mai putea dormi
noaptea. Scuipam flegmă în fiecare zi.
Socrii deveniseră atât de îngrijoraţi încât mi-au plătit biletul de avion ca .să vin
la ei în Florida, lângă St. Petersburg şi să mă odihnesc în soarele cald de acolo.
Plin de recunoştinţă am plecat. Partea proastă era că trebuia să le las singure pe
Carol şi Crissy care avea numai doi ani.
Într-o zi am ieşit în larg cu o barcă de pescuit împreună cu alţi
douăzeci sau treizeci de turişti. Cerul era de un albastru azuriu şi apele calde ale
Golfului Mexic se izbeau alene de ţărmul nisipos. Pescăruşii se roteau şi ţipau
deasupra capetelor noastre. Soarele le pria atât de bine plămânilor mei
congestionaţi.
Pe măsură ce ne avântam spre larg ceilalţi râdeau şi vorbeau despre
peştii pe care sperau să-i prindă în acea după-amiază. Ţineam şi eu o undiţă în
mâini... însă mintea nu-mi stătea la pescuit. M-am îndreptat spre capătul bărcii,
departe de mulţime şi priveam fix orizontul îndepărtat.
Am început să meditez la ideile şi strategiile în legătură cu creşterea
unei biserici, despre care am auzit sau citit. Un lider creştin mi-a spus: „Uită de
clădirea bisericii instituţionale; întâlnirile din case sunt soluţia din ziua de azi. Ai
putea să vinzi clădirea. Dumnezeu face ceva nou.
O biserică baptistă veche ce fusese cândva mare a investit puternic în
achiziţionarea de autobuze/încercând sa aducă mulţi copii la biserică. Sigurele
rezultate au fost notele de plată mari, vandalismul cronic şi o biserică
neschimbată.
Am participat în biserici mari al căror punct central era invitarea
acelor predicatori şi cântăreţi la modă în acel moment: Aceasta a ajutat la
publicitatea bisericii... cel puţin pentru alţi creştini. Un pastor mi-a spus zâm
bind: „Eu nu fur. oile altor biserici, însă îmi place să las poarta larg deschisă."
Adevărul jenant era că uneori nici eu nu doream să mai particip la
vreun ser viciu — atât de rău ajunsese.
Indiferent că era un mod de abordare valid sau nu, această strategie
necesita bani, aşa că las-o baltă — nimeni n-ar fi venit în Brooklyn pentru micul
onorariu pe care noi ni-1 puteam permite. Ba mai mult, Carol şi cu mine am
recunoscut că dacă Dumnezeu nu intervine, Brooklyn Tabernade era sortită
pieirii. Prin forţele noastre nu puteam face nimic. Nu puteam organiza şi face
reclamă programului nostru. Adevărul jenant era că uneori nici eu nu doream sa
mai particip la vreun servi ciu — atât de rău ajunsese.
Trebuia ca Duhul Sfânt să intervină, altfel muream.
„Doamne, n-am nici o idee cum să ajung un pastor de succes," m-arn rugat
acolo, în largul apei. „Nu am pregătire. Tot ce ştiu este că eu şi Carol lucrăm în
centrul oraşului New York, cu oameni care mor la fiecare colţ din cauza
supradozei de heroină, copleşiţi de materialism şi alte vicii. Dacă Evanghelia
este atât de plină de putere..."
Nu am mai putut continua. Lacrimile mă înecau. Din fericire ceilalţi
pasageri erau prea departe pentru a observa ceva după cum mi-am dat eu seama
când le-am urmărit umbrele în apa albastru-verzuie,
Atunci, încet, însă cu fermitate, în cuvinte auzite nu cu urechea, ci
adânc în duhul meu, L-am simţit pe Dumnezeu vorbind:
Dacă tu şi soţia ta Îmi veţi conduce poporul la rugăciune şi la invocarea Numelui
Meu, nu veţi duce niciodată lipsă de suflu nou în fiecare predică. Eu mă voi
îngriji de banii de care aveţi nevoie, atât pentru biserică cât şi pentru familia ta şi
niciodată clădirea nu va fi îndeajuns de încăpătoare pentru mulţimile de oameni
pe care îi voi trimite ca răspuns.
Eram copleşit. Lacrimile s-au intensificat. Mi-am îndreptat privirea
spre ceilalţi pasageri, încă ocupaţi cu pescuitul. Nici unul nu privea în direcţia
mea.
Eram sigur că-L auzisem pe Dumnezeu, deşi n-am experimentat nici
un fel de viziune stranie, nimic senzaţional sau ieşit din comun. Dumnezeu pur
şi simplu s-a focalizat asupra singurului răspuns la situaţia noastră — sau al
oricărui altcuiva în aceeaşi situaţie. Cuvântul Lui avea rădăcina în nenumăratele
promisiuni repetate în Scripturi; era chiar ceea ce a produs orice trezire a
Duhului Sfat de-a lungul istoriei. Era adevărul care i-a făcut pe Charles D.
Finney, Dwight L. Moody, A.B. Simpson şi pe alţi bărbaţi şi femei folositori în
mâna lui Dumnezeu. Era ceea ce ştiam deja, însă Dumnezeu mă trăgea afară, mă
îndrepta spre o experienţă veridică cu" El însuşi şi puterea Sa. El îmi spunea că
foamea mea după El şi puterea Sa transformatoare vor fi îndeajuns pentru a mă
determina să-mi călăuzesc biserica spre rugăciune.
În acea după-amiază, mai târziu, când vaporul a ancorat, mă simţeam
minunat de calm. Câteva zile mai târziu, am zburat spre New York, acelaşi
pastor tânăr care fusesem şi înainte. însă toate curentele moderne şi noile idei
despre creşterea bisericii deveniseră acum irelevante. Dumnezeu promisese că
seva îngriji, că va răspunde strigătelor noastre după ajutor. Nu eram singuri
încercând imposibilul într-o lume împietrită. Dumezeu era prezent şi El acţiona
în favoarea noastră.
O bucurie sfântă s-a revărsat asupra mea. Aşteptam chiar cu nerăbdare
următoarea duminică dimineaţa pe Atlantic Avenue.
Aprinderea focului
Bine v-aţi întors/Pastor Cymbala" mi-au spus oamenii când m-au
văzut în acea dimineaţă. „V-aţi odihnit bine în Florida? Cum mai staţi cu tusea?"
Le-am spus că tusea mai trecuse, însă în interior abia aşteptam să le spun ceva
mult mai important. Pe la începutul programului am spus: „Fraţi şi surori, sunt
absolut sigur că l-am auzit pe Dumnezeu vorbindu-mi despre viitorul bisericii
noastre. Cât am fost plecat am strigat către Dumnezeu să ne ajute — să mă ajute
— să înţeleg care-i voia Lui pentru noi. Şi cred că am primit un răspuns.
Nu e deosebit, nici profund şi nici spectacular, însă vreau să vă spun
astăzi cu toată seriozitatea: De acum înainte, întâlnirea de rugăciune va fi
barometrul bisericii noastrei Ceea ce se întâmplă marţea seara va fi măsura după
care vom judeca succesul sau eşecul nostru, pentru că aceasta e măsura după
care Dumnezeu ne va binecuvânta;
Dacă noi îl chemăm pe Domnul, El ne-a promis în Cuvântul Său că
ne va răspunde, că va aduce pe cei nemântuiţi la El şi că va turna din Duhul Său
peste noi. Dacă nu-L chemăm — El nu ne-a promis nimic — absolut nimic. E
foarte simplu. Nu are importanţă ce predic eu sau ce pretindem că credem în
minţile noastre, viitorul nostru va depinde de timpul acordat rugăciunii.
Acesta este motorul care va pune în mişcare biserica. Da, vreau să
continuăm să venim duminicile — însă seara de marţi este cea care contează. Eu
şi Carol ne-am hotărât deja şi sperăm că şi voi vă veţi alătura nouă."
Un predicator din Australia (sau poate din Noua Zeelandă) s-a
întâmplat să fie şi el prezent în acea dimineaţă — eveniment rar. L-am prezentat
şi l-am invitat să spună câteva cuvinte. El a păşit în faţă şi a spus doar atât:
„Am auzit ce v-a spus păstorul. Iată ceva la care vă puteţi gândi:
Poţi spune cât de populară este o biserică în funcţie de cine vine duminica
dimineaţa.
Poţi spune cât de popular e pastorul sau evanghelistul în funcţie de
cine vine duminica seara.
Insă poţi spune cât de popular este Isus în funcţie de cine vine la
serile de rugăciune."
Şi acestea fiind spuse, a coborât de pe platformă. Asta a fost tot. Nu
l-am mai văzut niciodată de atunci.
UN NOU ÎNCEPUT
Dacă anunţul meu i s-a părut ciudat bisericii, sau greu de primit,
consider că el nu a fost cu mult mai diferit decât ceea ce Charles Haddon
Spurgeon, marele predicator englez, a spus într-o predică cu exact 100 de ani în
urmă:
Starea unei biserici poate fi măsurată exact cu ajutorul serilor de
rugăciune. Astfel, întâlnirea pentru rugăciune este harometrul şi prin ea putem să
judecăm cantitatea lucrării divine între oameni. Dacă o biserică vrea ca
Dumnezeu să fie aproape, trebuie să se roage. Şi unul din primele semne ale
absenţei Lui va fi lenevia în rugăciune.
În acea primă seară de marţi au venit cinsprezece până la optsprezece
persoane. Nu aveam o agendă sau un program gata pregătit; m-am ridicat şi am
condus biserica în cântare şi laudă spre Dumnezeu. Din aceasta a venit în
rugăciune. Am simţit un nou sens al unităţii şi dragostei între noi. Dumnezeu
părea că ne ţese împreună. Nu le-am ţinut o predică tipică; exista o nouă liber-
tate în a aştepta prezenţa lui Dumnezeu.
În săptămânile care au urmat, răspunsurile la rugăciuni au devenit
evidente. Noi oameni ni s-au alăturat treptat, cu talente şi daruri care ne puteau
ajuta. Au început să vină rudele nemântuite sau oameni total străini. Am ajuns să
credem că suntem „camera de urgenţă a Duhului Sfânt" unde oameni cu traume
spirituale puteau fi salvaţi. în majoritatea spitalelor sala de urgenţă nu este la fel
de frumos decorată ca şi restul clădirii însă foarte eficientă în salvarea de vieţi
omeneşti.
Noi eram un prim exemplu a ceea ce marele scriitor scoţian, Andrew
Bonar, a scris în 1853: Lui Dumnezeu îi place şă-Şi vadă oamenii fixaţi pe ideea
că nu există speranţă decât în rugăciune. În asta constă puterea Bisericii asupra
lumii."2
Astfel, săptămână după săptămână am continuat să-i încurajez pe oameni să se
roage şi, desigur, aşa cum Samuel Chadwick a spus cu mult timp în, urmă, cel
mai mare răspuns ai rugăciunii este mai multă rugăciune.
Noi nu eram acolo ca să ne auzim unii pe alţii dând glas unor
rugăciuni elocvente; eram prea disperaţi pentru aceasta. Ci ne-am concentrat
vertical, spre Dumnezeu, nicidecum orizontal, unii spre ceilalţi. De cele mai
multe ori am strigat către Domnul în grup, rugându-ne toţi în cor, cu voce tare,
practică ce continuă şi în ziua de azi. Alteori ne prindeam de mâini în cercuri de
rugăciune sau diferiţi oameni îşi povesteu necazurile.
Forma unei întâlniri de rugăciune nu este nici pe departe atât de
importantă ca esenţa ei — aceea de a-L atinge pe Cel Atotputernic, de a striga
din întreaga ta fiinţă. Am participat la întâlniri de rugăciune gălăgioase care erau
în majoritatea cazurilor teatrale şi am fost în grupuri în care momentele de
rugăciune tăcută erau profund spiritualei Atmosfera întâlnirii poate varia, însă
ceea ce contează este că noi ne întâlnim cu Dumnezeul Universului, nu doar
unul cu celălalt. .
Am început de asemenea să nu mai fiu atât de rigid în serviciile de
duminica şi să nu-i mai controlez cu ajutorul microfonului. Forma obişnuită —-
două cântări, anunţurile, programul corului, colecta, apoi predica şi în final
binecuvântarea — a fost treptat abandonată pe măsură ce Dumnezeu începea să
ma elibereze. Nu mai trebuia să fiu atât de nervos sau încordat sau fals. Din
cauza fricii încercasem să mă protejez pe mine însumi.
La urma urmelor, oamenii nu erau însetaţi după predici alambicate
sau după luciu organizatoric. Ei doreau doar iubire. Doream să ştie că
Dumnezeu îi poate ridica şi le poate da o nouă şansă.
În acele zile de început pe Atlantic Avenue, când oamenii se
apropiau mai mult de Domnul, primeau plinătatea Duhului şi îşi reînnoiau
dragostea lor pentru Dumnezeu, au început în mod natural să vorbească despre
aceasta la locurile lor de muncă, în blocuri, la întâlnirile din familie. Din acea zi
şi până acum, mai bine de douăzeci de ani mai târziu, nu a existat nici un
moment de declin în biserică, mulţumită lui Dumnezeu. Prin harul Său nu am
avut nici o fracţiune care să se ridice şi să hotărască să se despartă de noi.
Dumnezeu a continuat să trimită oameni care au nevoie de ajutor; adesea nu pot
nici măcar să aflu.de unde au auzit despre noi.
Colecta s-a îmbunătăţit îndeajuns cât să putem face câteva reparaţii
clădirii. Am înlocuit băncile pe jumătate ruinate cu scaune din fibră de sticlă
care se puteau lega împreună. Şi ceva mult mai important chiar, oamenii au
început să simtă prezenţa Domnului în acel loc umil. Se simţeau iubiţi. Cei
împietriţi erau cercetaţi chiar şi în timpul cântărilor. Corul a început să crească.
SUNETE DE BUCURIE
Carol a iubit muzica încă din adolescenţă. De fapt, ea crescuse în
compania ei— tatăl ei fusese cântăreţ de operă înainte de convertire şi bunica
fusese pianistă.
Locuind în oraş, ea a absorbit sunetele multor-culturi, în mintea ei
clasicul se contopea cu muzica negrilor imnurile tradiţionale scandinave cu
refrenurile contemporane şi ritmurile caraibiene. La vârsta de şai sprezece; sau
şaptesprezece ani s-a înfiripat în inima ei visul de a conduce într-o zi un cor
mare — însă nu unul rigid, formal, ci un cor al oamenilor simpli.
Nu exista nimeni competent în biserică care să o acompanieze aşa că
ea trebuia să cânte la pian şi în acelaşi timp să dirijeze şi corul. Nu a învăţat
niciodată să solfegieze, ci în mintea ei selecta fiecare voce şi apoi luându-i pe
rând, învăţa tot grupul. Chiar şi aşa, numărul membrilor a început să urce
ajungând la peste cincizeci. Platforma nu mai era destul de largă să-i cuprindă, ci
ocupau toată partea din, faţă şi cântau de copleşeau cu armonia lor întraga
clădire.
Repetiţiile se ţineau vinerea seara. Poate îi va surprinde pe cititori să
afle că alte evenimente de la sfârşit ,de săptămână nu concurau cu timpul
oamenilor. însă viaţa oraşului e diferită; oamenii sunt prea ocupaţi în timpul
săptămânii cu slujbele lor, obosiţi de lungile navete cu tramvaiul, autobuzul sau
metroul. Ei se odihnesc vineri seara, ştiind că nu mai trebuie să se trezească
devreme a doua zi.
Carol obişnuia să înceapă cu o jumătate de oră de rugăciune. Adesea
spiritul rugăciunii cuprindea întreg grupul. Cineva se oferea să depună o
mărturie sau se simţea îndrumat să citească un pasaj din Scriptură. Carol le
dădea apoi un scurt îndemn. în multe rânduri era mai multă rugăciune şi
închinare decât repetiţie; uneori nici măcar nu mai apucau să cânte.
Această experienţă a schimbat modul de gândire al oamenilor. Corul
nu venea numai cu două cântări „speciale" înainte de predică, ci dimpotrivă,
membrii lui s-au angajat într-o adevărată slujire.
Membrii orchestrei erau la fel de nepregătiţi ca şi Carol. Joey
Vazquez, de la chitară bas, a învăţat să cânte „din mers". într-o zi îşi făcea de
lucru cu o chitară bas la un prieten; la repetiţia de cor de a doua zi prietenul său
a spus, în glumă, că Joey ştie să cânte. Carol luând afirmaţia în serios 1-a pus pe
Joey la lucru. Acesta a fost începutul carierei sale de chitarist; el e şi astăzi la noi
în biserică.
La, tobe, Michael Archibald, un bărbat din Trinidad, nu luase nici el
niciodată lecţii de muzică. Jonathan Woodby, organistul nostru (şi după părerea
mea unul din cei mai buni ai Americii) nu ştia să citească notele. Cu toate
acestea, cei doi au cântat pe două dintre albumele premiate cu Grammy.
Corul a jucat un rol crucial atunci când am început să găzduim
întruniri lunare, în colaborare cu Teen Challenge, o organizaţie ce se ocupa cu
dependenţii de droguri, înfiinţată în Brooklyn, în 1958, de David Wilkerson.
Împreună cu Teen Challenge am închiriat sala unei mari biserici baptiste. La
prima întrunire am făcut reclamă filmului Crucea şi pumnalul, care povesteşte
convertirea conducătorului unei bande, Nicky Cruz. Au venit atât de mulţi
oameni încât a trebuit să difuzăm filmul de trei ori pentru ca fiecare să aibă
La cea de-a doua, însuşi Nicky a venit să vorbească. A fost
nemaipomenit să-1 vezi predicând în chiar clădirea unde cu ani în urmă 1-a
trântit pe scări pe un italian, gata să-1 omoare dacă nu ar fi intervenit poliţia.
Povestea lui Nicky a fost o mare sursă de inspiraţie pentru mine. El
era simbolul lucrurilor care se vor întâmpla în biserica noastră; Dumnezeu care
îi ia pe cei lipsiţi de speranţă şi chiar nebuni, şi îi schimbă. Ştiam că multe
biserici spun doar din vârful buzelor că Dumnezeu poate face orice. însă noi
aveam nevoie de o credinţă reală încât oricine ar fi intrat în clădire, indiferent de
problemele lui/ei, să poată deveni un trofeu al harului lui Dumnezeu. Din acea
seară Nicky mi-a devenit prieten apropiat şi musafir obişnuit la Tabernacle.
Pe măsură ce tot mai multe biserici s-au implicat în lucrare, Carol a
format „New York Challenge Choir" compus din membri de la Tabernacle şi
alţii care doreau să cânte (optzeci sau mai multe voci).
Cam tot în acea perioadă, Carol a scris primul ei cântec. Ea a luat
cplinda de Crăciun „Joy to the world" şi i-a compus o nouă melodie. Nu a ştiut
cum să o aştearnă pe hârtie aşa că, pur şi simplu, a învăţat fiecare voce pe rând.
O COMUNITATE A DRAGOSTEI Şl A
RUGĂCIUNII
Niciodată nu ştiam cine s-ar putea întoarce la Hristos la Brooklyn
Tabernacle, toxicomani, prostituate sau homosexuali. însă şi avocaţi pierduţi,
oameni de afaceri şi şoferi de autobuz se întorceau de asemenea Noi îi primeam
pe toţi
Printre ei erau latini, negri americani, caraibieni, albi şi mulţi alţii. O
dată ce oamenii erau umpluţi de Duhul Sfânt, ei începeau să considere celelalte
rase ca pe creaţia lui Dumnezeu. În loc să-i judecăm pe homosexuali, am început
să plângem pentru ei. Oamenii conduceau treizeci sau patruzeci de minute din
Long Islahd pentru a veni la biserică. Unul şi probabili singurul avantaj al
situării noastre în inima Brooklynului este tranzitul excelent al maselor, adică
oameni din Manhattan, Queens, Bronx şi din alte părţi puteau ajunge foarte uşor
la noi cu metroul sau autobuzul. Când crescusem la o sută cincizeci sau o sută
şaptezeci şi cinci de ascultători duminică dimineaţa, prezenţa la serile de
rugăciuneera de aproximativ o sută de persoane. Era viaţă, bucurie şi o
atmosferă de familie şi dragoste. Oamenii nu se grăbeau să plece la sfârşitul
întâlnirii; mai zăboveau, se rugau şi vorbeau unul cu altul.
Cum nu aveam aer condiţionat, în serile fierbinţi de vară deschideam
toate ferestrele şi oamenii puteau chiar şedea pe pervaz. într-o seară de duminică
din august, când erau 35 grade afară şi probabil 45 grade în încăpere, am simţit
un impuls ciudat de a cânta „O noapte preasfinţită,, ca o expresie a dragostei
pentru Isus. Un beţiv care tocmai trecea pe acolo s-a oprit să asculte şi în mintea
lui confuză el şi-a spus: Problema asta a băuturii mi-a scăpat total de sub
control. Aud acum colinzi de Crăciun. Mai bine aş intra în această biserică şi aş
cere ajutor! Uşierii erau acolo gata să-1 primească şi să-i vestească Evanghelia.
Din când în când mai apăreau şi dintre cei deranjaţi mintal. Un
bărbat numit Austin eliberat recent dintr-o instituţie a început să vină la biserică.
într-o zi el a spus ceva vulgar uneia dintre surorile noastre. La întâlnirea de
marţi, când l-am chemat şi l-am avertizat că nu tolerăm un astfel de lucru el mi-a
spus: „Oh! Sigur!? Vor avea grijă de tine 'băieţii mei! Era un uriaş aşa că nu am
îndrăznit să râd.
„Austin," i-am răspuns eu, „poate că vei avea tu grijă de mine, însă nu cu 'băieţii
tăi' — după modul în care te comporţi mă îndoiesc că ai pe vreunul din 'băieţi''
I-am prevenit pe uşieri să mă cheme dacă va reveni şi de asemenea
să cheme imediat poliţia. Austin s-a întors chiar în acea seară. Am ieşit afară de
la întâlnirea de rugăciune ca să vorbesc cu el, încercând să trag de timp. Curând
poliţia şi-a făcut apariţia şi 1-a luat. Ei doreau ca eu sa aduc acuzaţii, însă am
refuzat. În loc de aceasta m-am întors în biserică şi am continuat ora de
rugăciune. Astfel de episoade stranii au devenit o parte obişnuită a lucrării
noastre în această zonă a oraşului. Colecta nu era niciodată extraordinară, asa
cum poate v-aţi fi aşteptat, datorită genului de comunitate în care slujeam,
compusă din mame singure, şomeri, oameni care căutau să scape de droguri.
însă veneau şi oameni mai aşezaţi şi mai stabili din punct de vedere material pe
care nu-i deranja amestecul socio-economic.
Pentru că am fost jucător de baschet, niciodată nu m-am gândit să-i
evaluez pe oameni pe baza culorii lor. Dacă puteai juca atunci jucai. Se pare că
în America e mai multă deschidere, acceptare şi cooperare în sala de sport decât
în Biserica lui Isus Hristos.
PROBLEME DE SPAŢIU
Prin 1977, oamenii care încercau să găsească un loc duminica
dimineaţa şi duminica seara erau mai mulţi decât putea cuprinde clădirea. Mai
jos cu un bloc era YWCA {Young Woinen'sChristian Associatian — Asociaţia
Femeilor Creştine Tinere, n. tr.)a cărei sală avea o capacitate de 400-500 de
locuri. Noi o închiriam duminica şi ne căram în fiecare săptămână acolo
echipamentul de sunet şi alte lucruri de care aveam nevoie. Ferestrele erau
vopsite şi nu exista aer condiţionat. Adesea trebuia să curăţim locul duminica
dimineaţa înainte de a putea aşeza scaunele pentru biserică.
Dar cel puţin aveam un spaţiu pe care îl puteam folosi. Am închiriat
acea sală timp de doi ani. Unele din primele amintiri legate de biserică ale celor
doi copii ai noştri" mai mici, Suzan şi James se regăsesc în acea clădire. Îmi
amintesc că într-o duminică m-am uitat în sus în timpul unei cântări şi spre
oroarea mea am văzut-o pe acrobatica mea fiică făcând salturi de 360 grade la
paralele din capătul holului. Nimic mai nepotrivit pentru „copiii perfecţi ai
pastorului"!
Când Lanny Wolfe, bine cunoscut interpret şi compozitor de muzică
creştină ne-a vizitat biserica, a fost captivat de armonia corului care cuprindea
acum o sută de voci. El a încurajat-o pe Carol să continue să compună. „Tu ai un
mod de abordare cu totul diferit/' a spus el. „Cântările pe care le scrii nu se
aseamănă deloc cu ceea ce aş scrie eu, sau Bill Gaither sau oricine altcineva."
încurajarea lui Lanny a însemnat foarte mult pen tru amândoi.
Sigur că de atunci muzica lui Carol s-a extins în întreaga ţară şi este
cântată în toate genurile de biserici, indiferent de modul lor de închinare. După
ce Brooklyn Tabernacle a vândut un milion de partituri, World Music i-a
înmânat lui Carol un premiu în 1994. în mod ironic, Tabernacle nu a cumpărat
nici măcar o partitură din compoziţiile lui Carol — nici nu i-ar fi folosit unui cor
care nu ştie să solfegieze!
Întâlnirile în clădirea YWCA au fost cea mai bună soluţie temporară
la problema supraaglomerării. Am cumpărat un teren vis-a-vis în speranţa
ridicării unei clădiri reale într-o zi. Era un pas mare în credinţă însă Dumnezeu
ne-a dat fondurile necesare.
Entuziasmaţi la gândul începerii unei noi clădiri, a unei case
permanente am programat o ceremonie pentru prima săpătură pe care o vom
face. Vă vine să credeţi că tocmai în acea duminică specială a plouat atât de tare
încât nu am putut ieşi afară nici cât să înfingem un hârleţ în pământ? Dezamăgiţi
ne-am reîntors la YWCA în acea seară.
Insă în timpul serviciului Dumnezeu ne-a făcut să înţelegem limpede
că El nu dorea să sape pământul de vis-a-vis, ci în inimile noastre şi să-şi
clădească biserica pe acea fundaţie.
Ploaia torenţială a fost providenţială, aşa cum s-a dovedit mai târziu.
La câteva luni, un teatru cu o capacitate de 1400 de locuri de pe Flatbush
Avenue, principala arteră nord-sud a Brooklynului a fost scos la vânzare pentru
numai 150 000 de dolari.
Am reuşit să vindem terenul cumpărat la un preţ avantajos; Trebuia
să vindem şi clădirea dărăpănată de pe Atlantic Avenue pentru a cumpăra teatrul.
Câţiva păstori au venit să vadă vechiul nostru loc şi păreau serioşi în a o
cumpăra. Am căzut de acord asupra preţului — pentru a afla mai târziu că ei nici
măcar nu aveau de gând să ne dea un avans; în acel moment eram în pericolul de
a pierde oferta în legătură cu teatrul.
Toate visurile noastre erau pe punctul de a se nărui. La seara de
rugăciune de marţi am adus problema înaintea Domnului, plângând şi pledând
pentru o salvare de ultim moment, de oricare natură ar fi fost ea.
Miercuri după-amiază a sunat soneria de la uşa bisericii. Am coborât
să deschid. în faţa mea stătea un străin bine îmbrăcat, care s-a dovedit a fi un om
de afaceri kuweitian. A intrat şi s-a uitat în jur în timp ce eu îmi ţineam respiraţia
de teamă ca el să nu se uite prea atent la pereţii scorojiţi, la băile învechite şi
instalaţia şubredă. Tavanul subsolului era atât de jos încât m-am temut că el se
va lovi cu capul de una din ţevile care atârna.
„Cât ceri pe această clădire?,, a întrebat el într-un sfârşit.
Mi-am reglat vocea şi am răspuns abia auzit:
„Nouă zeci şi cinci de mii."
El a tăcut un moment şi apoi a spus:
„Corect."
Eram şocat!
„încheiem afacerea," a adăugat el.
„A, păi, cât timp îţi va lua să faci aranjamentele la bancă?" Eram îngrijorat că
oferta de pe Flatbush va expira înainte ca noi să încheiem această afacere.
„Fără bancă, fără nimic," a răspuns el abrupt. „Spune-i doar
avocatului tău să-1 sune pe al meu — iată numele şi numărul lui de telefon.
Plătesc cu bani gheaţă." Şi cu asta a plecat.
Încă o dată, rugăciunea noastră a fost ascultată în îtr-un mod
neaşteptat. Dumnezeu formase un lanţ de oameni care au dorit să se roage şi
care au crezut că nimic nu e prea complicat ca El să nu poată rezolva. Nu are
importanţă ce fel de munte ne stă în faţă, nu contează ce atac vine asupra
noastră, nu are importanţă cât de sălbatic a devenit oraşul la sfârşitul anilor '70
— când cocaina s-a alăturat heroinei. Dumnezeu putea încă schimba oameni şi îi
putea elibera de păcat. El îşi construia biserica într-un cartier dur şi atâta timp
cât oamenii continuau să implore binecuvântarea şi ajutorul Său, El se angaja că
le va răspunde.
3
Un cântec pentru disperaţi
Deşi teatrul de pe Flatbush părea o comoară pentru noi el se afla într-
o stare jalnică. Am cheltuit mai mult de 250 000 de dolari pentru reparaţii
înainte de a ne muta în el, în ianuarie 1978. Atunci au început lucrurile să ia
avânt pe plan spiritual.
Foloseam clădirea de pe Flatbush de mai puţin de un an când cineva
care avea legături cu un studio de înregistrări din Manhattan a sugerat corului să
scoată ceea ce se numeşte „custom album" — o producţie la costuri scăzute în
folosul nostru personal. Ceea ce am şi făcut în 1980, Carol compunând trei sau
patru din cele zece piese.
Copiile şi-au făcut drum, nu se ştie cum, până în Nashville şi
companiile de muzică au început să ne caute. Word Music a refăcut primul
album şi 1-a lansat pe piaţă în toată ţara. Curând ne-au cerut să mai scoatem
două. Carol a ajuns să înregistreze cu profesionişti începând de la Larnell Haris,
Babbie Mason, Wayne Watşon, Talleys până la liderul muzicii religioase de pe
Coasta de Vest, Morris Chapman.
Nu era ceva neobişnuit ca în zilele de duminică corul să cânte şi să
depună mărturie cu atâta putere; un duh de laudă cobora asupra oamenilor
schimbând întreaga direcţie a serviciului. Odată corul a fost planificat să cânte
trei piese. Pentru a o prezenta pe cea de-a doua, un fost toxicoman şi-a depus
mărturia. Dragostea lui Dumnezeu se simţea atât de tare încât nu m-am putut
abţine să nu intervin la sfârşitul cântării, punându-mi un braţ în jurul fratelui şi
făcând o invitaţie chiar atunci pentru ca oamenii să-L primească pe Hristos.
Răspunsul a fost imediat şi puternic
Corul nu a mai ajuns să cânte cea de a treia piesă — însă la urma
urmelor de ce ne-am agăţa de o anumită ordine a serviciului când oamenii sunt
dornici să fie mântuiţi? Dumnezeu putea folosi corul sau pe oricine altcineva
pentru a transforma întreg serviciul într-o întâlnire de rugăciune dacă aşa dorea
EL
„DOAMNE, AJUTĂ"
David Jeremiah, vechiul meu prieten de la Shadow Mountain
Community Church, de lângă San Diego, a predicat în câteva rânduri la
Brooklyn Tabernacle. Imediat după ce a fost diagnosticat cu cancer, el ne-a sunat
să ne ceară să ne rugăm. Câteva luni mai târziu el s-a întors să ne viziteze în
timpul unei evanghelizări pe care am ţinut-o pe stadionul Madison Square
Garden. Mai târziu el a vorbit la unul din serviciile noastre de duminică, întreaga
adunare s-a bucurat să-1 vadă pe acest minunat frate pentru care noi am mijlocit
cu toţii.
FORŢA REALĂ
Principala strategie a lui Satan împotriva oamenilor lui Dumnezeu a
fost întotdeauna şoapta: „Nu-L chema, nu-I cere,' nu aştepta ca Dumnezeu să
facă lucruri mari. Te vei descurca bine dacă te bazezi pe propria ta isteţime şi
putere." Adevărul e că diavolul nu-i deloc înspăimântat de eforturile noastre
umane şi de succesele noastre. Dar el ştie că împărăţia îi va fi zdruncinată atunci
când ne înălţăm inimile spre Dumnezeu.
Ascultaţi afirmaţia plină de încredere a lui David din Psalmul 4:3:
„Să ştiţi că Domnul şi-a ales un om pe care-l iubeşte: Domnul aude cină strigă
către El" (subl. autorului). Aceasta era atitudinea lui David, instinctul său şi mai
ales modul lui de abordare a luptei. Nu contează cum sunt armatele filistene.
Dacă îl chemăm pe Dumnezeu, El ne va da biruinţa. Dacă dăm înapoi şi nu
strigăm, atunci vom fi înfrânţi chiar şi de un număr mic de oameni.
Aproape că-1 aud pe David spunând: „Mă poţi urmări, mă poţi persecuta, poţi să
faci ce vrei — însă când îl chem pe Dumnezeu ai dat de necaz! Domnul aude
când îl chem."
Notaţi cum îi defineşte Dumnezeu pe cei răi în Psalmul 14:4: „Şi-au
pierdut mintea toţi cei ce săvârşesc fărădelegea, de mănâncă pe poporul Meu,
cum mănâncă pâinea şi nu cheamă pe Domnul?-"- (subl. autorului). Aceasta e
definiţia divinităţii pentru cei păcătoşi. Ei vor face multe lucruri, însă nu se vor
smeri şi nu vor recunoaşte omnipotenţa lui Dumnezeu, de aceea nici nu-L vor
chema din toată inima lor.
Unul dintre marii scriitori de meditaţii a spus: „Principalul lucru pe
care îl cere Dumnezeu e atenţia noastră." Mântuirea însăşi e imposibilă până când
omul nu cheamă în smerenie Numele Domnului (Fapte 2:21) pentru că
Dumnezeu a promis că va fi bogat în îndurare faţă de cei ce cheamă Numele Lui
(Romani 10:12-13).
„Cheamă-Mă în ziua necazului" spune Dumnezeu în Psalmul
«50:15. „Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi." Dumnezeu doreşte laudă din
vieţile noastre... însă singurul mod prin care lauda proaspătă şi proslăvirea vor
izbucni este ca noi să continuăm să venim la El în vremuri de restrişte şi
necazuri. Atunci El va interveni pentru a ne lua apărarea, iar noi vom cunoaşte
că El ne-a
ajutat.
Nu suntem noi toţi înclinaţi să fim un pic cam mândri şi să credem
că putem face faţă tuturor lucrurilor? Numai să vină un pic de necaz şi cât, de
repede simţim insuficienţa noastră. Necazul este unul din marii slujitori ai lui
Dumnezeu pentru că el ne aminteşte cât de mult avem nevoie de Domnul în
orice zi. Altfel tindem să uităm a-L implora, pin diferite motive noi vrem să ne
purtăm singuri de grijă.
5
Ziua în care Isus S-a mâniat
VERIGA LIPSĂ
În ultimii treizeci de ani s-au scris mai multe cărţi despre căsătorie
decât în toţi ceilalţi 2000 de ani ai Istoriei Bisericii, însă întrebaţi pe orice pastor
din America dacă nu sunt probabil mai multe căsătorii cu probleme în ziua de
azi decât în oricare alt secol. Avem toate cărţile care să ne spună cum să
convieţuim, şi totuşi familiile se destramă.
Cuplul care se roagă împreună,, rămâne împreună. Nu vreau să par
simplist; vor exista momente dificile în orice mariaj. Însă Cuvântul lui
Dumnezeu este adevărat atunci când zice: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu
te voi ajuta. Oferă-Mi ocazia să fac acest lucru."
Acelaşi lucru e valabil şi pentru părinţi. Poate că avem teancuri de
cărţi bune despre cum să creştem şi cum să ne petrecem „timp de calitate" cu
copiii noştri. Şi totuşi avem mai multe probleme în biserică cu tinerii astăzi
decât în oricare altă perioadă anterioară. Aceasta nu se datorează lipsei de
cunoştinţe, ci lipsei de rugăciune pentru putere şi har de la Dumnezeu.
Cum ar fi fost dacă în ultimii 25 de ani am fi investit numai jumătate
din timpul şi energia cheltuite în a scrie, publica, citi şi discuta pe marginea
cărţilor despre familie... şi să fi pus cealaltă jumătate în rugăciune pentru
căsătoriile noastre şi pentru copiii noştri? Sunt sigur ca astăzi am fi fost îritr-o
stare mult mai bună. J.B. Phillips punctează încă o dată cu multă profunzime;
6
Un timp pentru trezire
Imaginează-ţi că eşti pe stadionul Madison Square Garden pentru un
meci de baschet al Universităţii, într-o seară de ianuarie, pe la mijlocul anilor
'60. Rhode Island Rams, echipa mea, a venit la New York să joace, să zicem, cu
Fordham sau St. Johns. Te aşezi cât mai aproape de teren, cu câteva minute
înainte de fluierul de început.
După opt sau nouă minute, Rams pierde cu 23 la 7. Executăm
manevre prosteşti, nu ricoşăm cu agresivitate, scăpăm ocaziile bune.
Antrenorul cere pauză. Noi ne strângem şi unul dintre jucători spune:
„Nu-i aşa că-i distractiv? Jucăm în Madison Square Garden!"
Altul spune: „Chiar îmi place dunga asta aurie de pe echipamente. Face contrast
bun cu albul, nu credeţi?"
Al treilea îi face din mână mătuşii Nela de sus de la mezanin, în timp
ce al patrulea aleargă să lase un sărut scurt pe obrazul iubitei sale.
Dacă asta s-ar întâmpla cu adevărat, ce credeţi că ne-ar spune
antrenorul Calverley? „Hei, oameni buni, vreţi să vă uitaţi puţin la tabela de
marcaj? Ne omoară ăştia! Când vă întoarceţi pe teren, vreau să faceţi un zid atât
în spatele cât şi în faţa terenului. S-a terminat cu mersul ca prin somn! Vom
pierde acest joc dacă nu vă treziţi băieţi!" în realitate el nu ar fi vorbit deloc aşa
de politicos.
Ca echipă noi nu puteam visa sau lăsa să se creadă că totul e bine.
Tabela de marcaj era un semn necruţător că noi trebuia să ne schimbăm tactica
de joc.
Lumea creştină de astăzi nu joacă deloc aşa de bine precum credem
noi. Confundăm adesea, credinţa cu fantezia. Deşi Evrei 11:6 declară ca „fără
credinţă este cu neputinţă să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu," se pare că noi
devenim tot mai mult adepţii gândirii pozitiviste în ori ce situaţie imaginabilă.
„Trăim nişte zile .minunate/ se entuziasmează unii predicatori, „Ce perioadă
extraordinară de binecuvântare pentru poporul,lui Dumnezeu!"
Între timp, cercetătorul creştin George Bârna raportează că 64%, din
aşa numiţii americani „născuţi din nou" şi 40% dintre „evanghelici" susţin că nu
există adevăr absolut Cu alte cuvinte, cele zece porunci s-ar putea să fie. sau s-ar
putea să nu fie valide; Isus Hristos nu este în mod necesar singura cale spre,
Dumnezeu, şi aşa mai departe. Cu acest gen de gândire şubredă, ce însemnătate.
;mai are „a fi născut din nou"? In goana după „succes" şi „creştere" noi am
distorsionat însăşi esenţa Evangheliei. ......
Mai mult de trei pătrimi din creşterea unei biserici astăzi, adaugă
Barna este o „creştere prin transfer" — oameni, care se mută de la o biserică la
alta, In ciuda tuturor emisiunilor creştine şi a campaniilor extrem de bine,
pregătite, "populaţia creştină nu creşte în număr pe plan naţional. De fapt,
prezenţa la biserică, dintr-o săptămână a anului J996 a coborât la ,37% din
totalul populaţiei, cu toate că 82% dintre americani pretind că sunt creştini
Aproape toţi sunt de acord că cultura devine din ce în ce mai
promiscuă, mai violentă şi mai plină de ură pe zi ce trece. Deci, ce s-a întâmplat
cu acea Biserică ce trebuia să fie .lumina şi sarea pământului? Ce au de spus
purtătorii de cuvânt din trupul lui Hristos despre aceste lucruri?
Cuvintele aspre ale lui Isus ni se aplică nouă astăzi la fel de bine ca
şi creştinilor de la sfârşitul primului secol: „... nu eşti nici rece, nici în clocot. O,
dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot,
am să te vărs din gura Mea" (Apoc. 3:15-17). Cu alte, cuvinte, ei dădeau glas
unei „mărturisiri pozitive" minunate. Proclamau victorie şi binecuvântare. Singu
rul necaz era că Isus nu rămânea deloc impresionat. El răspunde:
„... nu ştii că eşti ticălos, nenorocit sărac, orb şi gol....
Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc, fii plin de
râvnă dar, şi pocăieşte-te" (Apoc.3:17,19).
Cu siguranţă sunt nişte cuvinte aspre! Isus se poartă aspru întotdeauna cu cei
pe care îi iubeşte. „Care este fiul pe care nu-1 pedepseşte tatăl?" se întreabă scri
itorul Epistolei către Evrei (12:7).
Observaţi că cei din Laodicea erau sfinţi ai lui Dumnezeu, care
aveau dreptul la toate promisiunile Lui. Ei erau parte din trupul lui Hristos —
cântau cân tări, se închinau duminica, se bucurau de beneficii fizice şi fără
îndoială se vedeau pe ei înşişi mai buni decât vecinii lor păgâni. Şi totuşi erau pe
punctul de a fi văr saţi. Ce mesaj de trezire!
PRIMA CONFRUNTARE
Ori de câte ori trupul lui' Hristos ajunge în necaz — fie din cauza
propriei sale neglijenţe, ca în Laodicea, fie prin unele atacuri speciale ale lui
Satan — este nevoie de o puternică intrare în acţiune. Nu putem pur şi simplu
sta cu mâinile în sân, sperând că problema se va rezolva de la sine.
În urma studierii, putem învăţa din ce a făcut biserica timpurie atunci
când era în necaz.
Apostolii se bucuraseră de trei ani de învăţătură din partea lui Isus.
Ei au fost discipolii celui mai mare învăţător, însă doar învăţătura nu este
niciodată de ajuns, chiar dacă vine direct de la Isus. În noaptea prinderii
Mântuitorului, ucenicii s-au purtat ca nişte laşi, pentru că nu aveau puterea
Duhului Sfânt.
Odată ce au primit acea putere, în ziua Rusaliilor, ei au devenit
biserica victorioasă, biserica militantă. Prin manifestarea Duhului Sfânt, în
camera de sus, discipolii au fost puşi faţă în faţă cu primul lor auditoriu. Petru,
cel mai mare ratat dintre ei toţi, a devenit propovăduitor în acea zi. Predica lui
nu a fost o capodoperă homiletică, cu siguranţă. însă oamenii au fost „străpunşi
în inima lor," potrivit relatării din Fapte 2:37, prin cuvintele lui inspirate. În acea
zi s-au alăturat bisericii trei mii de oameni.
Cărei biserici? Celei baptiste, prezbiteriene, penticostale? Nu existau
astfel de denumiri în acea perioadă — şi din punctul de vedere al lui Dumnezeu,
ele nu există nici astăzi. El ignoră catalogările noastre. Când se uită pe pământ,
el nu vede decât trupul lui Hristos alcătuit din toţi credincioşii născuţi din nou şi
spălaţi în sânge. Singurele subdiviziuni pe care le vede sunt cele de ordin
geografic — bisericile locale. Celelate deosebiri sunt imateriale.
Nu vi se pare curios că noi, creştinii, apărăm cu tărie ceea ce Efeseni
4 spune despre „un Domn" (fără politeism) şi „o credinţă" (mântuire numai prin
Hristos), însă devenim suspect de tăcuţi când ajungem la „un trup" (vers. 4-6).
De la acel punct începem să fabricăm scuze, istorice şi de altă natură, pentru
divizările ruşinoase din interiorul bisericii.
Primii creştini au început cu dinamism, în putere. Ei erau uniţi,
oameni ai rugăciunii, umpluţi de Duhul Sfânt, gata să facă lucrarea lui
Dumnezeu, după planul lui Dumnezeu şi văzând rezultatele care îl glorificau.
Părea o perioadă de aur. Aceasta era adevărata biserică ce biruia porţile iadului,
aşa cum a descris-o Isus.
Într-o zi a avut loc o minune în văzul tuturor — vindecarea unui olog
— Fapte 3 — care a atras o altă mulţime şi o altă predică din partea lui Petru.
Alte mii de oameni au crezut în Hristos.
Apoi a venit primul atac. Preoţii, Saducheii şi căpitanul gărzii
Templului au venit la ei pe neaşteptate „foarte necăjiţi că învăţau pe norod şi
vesteau în Isus învierea din morţi. Au pus mâinile pe ei [pe Petru şi loan] şi i-au
aruncat în temniţă până a doua zi, căci se înserase" (Fapte 4:2-3).
Isus îi avertizase că vor veni zile grele. Acum ele erau aici. Deşi
atacurile de mai târziu vor veni sub forma învăţăturilor false sau sub cea a,
divizării interne, această lovitură, era fizică şi frontală. . .
O surpriză îi aştepta însă pe liderii iudei. „Când au văzut ei
îndrăzneala lui Petru şi a, lui Ioan, s-au mirat întrucât ştiau că erau oameni fără
învăţătură, oameni de rând; şi au priceput că fuseseră cu Isus" (Fapte 4:13).
Aceşti pescari păreau nevinovaţi, sinceri — chiar opusul a ceea ce vedem astăzi,
adică predici şlefuite, dar cu atât de puţină putere.
Apostolii au fost eliberaţi, cu condiţia să nu ma| vorbească în
Numele lui Isus. Cum au răspuns ei? Şi ce au făcut?
Ei nu.au trimis o plângere guvernului. Nu şi-au frecat mâinile
gândindu-se la cât de nedrept era totuţ. Nu s-au plâns de pierderea libertăţii
cuvântului, deşi ar fi putut alcătui un dosar voluminos pentru Imperiul Roman,
care, cu multitudinea lui de zei, nu, ar fi avut nimic împotrivă ca ei să vorbească
şi despre zeul Isuş. Apostolii ar fi putut apela la oricare din, tacticile care
stârnesc opinia publică. însă.în minţile lor aceasta nu era o problemă de ordin
politic;— ci de ordin spiritual. Ei s-au grăbit să se alăture întâlnirii
.credincioşilor şi să se roage. Ş-au îndreptat imediat spre izvorul dinainte al
puterii,
Iată cum s-au rugat:
CONSECINŢE
În vreme ce majoritatea oamenilor se simţeau uşuraţi şi se bucurau
de rezultate, soţia mea era într-o stare de şoc. Nu a vorbit deloc până la sfârşitul
acelei zile de duminică. A doua zi dimineaţa, pe când serveam cafeaua, ea şi-a
dat drumul sentimentelor:
„Acesta este modul în care vom sfârşi într-o zi, Jim? Aşa vom trece
noi pe lumea cealaltă — cineva care să vină şi să te împuşte în timpul
serviciului?
Nu avem nici o.protecţie acolo sus! Unde erau uşierii? Unde erau cei
responsabili cu paza? A fost aproape să fim omorâţi aşa uşor ieri."
Am încercat să o liniştesc şi să fac apel la raţiunea ei: „Nu, Carol —-
Dumnezeu ne-a păzit în tot acest timp şi El va face acest lucru şi în viitor.
Uşierii nu ar fi avut nici o şansă să-1 oprească." însă cuvintele mele s-au izbit ca
de un zid.
Carol a suferit toată săptămâna. Frica devenise insuportabilă. Avea
probleme cu somnul. De multe ori o vedeam uitându-se în gol, retrăind
îngrozitoarele momente de duminică.
Vineri seara, Carol s-a dus la repetiţia de cor, ca de obicei. Potrivit
obiceiului lor, membrii au început cu o jumătate de oră de rugăciune şi închinare
înainte de a cânta vreo cântare.
Duhul Sfânt a vorbit unuia din membrii corului. Ea a ieşit de la locul
ei, s-a aşezat lângă Carol şi, luând microfonul, a zis: „Ştiţi ce? Eu cred că
Dumnezeu mi-a arătat că e nevoie să o purtăm pe Carol în rugăciune. Vreţi să vă
alăturaţi mie?"
S-au strâns în cerc, şi-au pus mâinile peste soţia mea şi au început să
se roage cu intensitate. În acele momente s-a întâmplat ceea ce cuvintele mele de
mângâiere nu au putut realiza în cinci zile. Carol era din nou eliberată de frică.
Atunci când ne vom îndrepta cu toată seriozitatea spre puterea lui
Dumnezeu, se vor întâmpla lucruri remarcabile. Chiar şi atunci când devenim
mai căldicei şi nepăsători, Hristos ne aminteşte încă: „Iată Eu stau la uşă şi bat.
Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el
cu Mine" (Apocalipsa 3:20,22).
Aceste cuvinte blânde, citate des de evanghelişti pentru cei care nu îl
cunosc pe Dumnezeu, erau adresate creştinilor din Laodicea, pe care Isus îi
mustrase. Deşi era mâhnit de letargia lor, El se oferea să dea o nouă dragoste şi
putere oricui deschidea uşa. Vrem noi?
Mirajul noului
In lumea reclamei, fiecare autor cunoaşte puterea celor două cuvinte
magice: „Gratis!" şi „Nou!" Le vedem în magazin, în ziare, pe panouri. Şi
clienţii răspund.
În biserica de astăzi, noi cădem pradă chemării „Noului!" Vechile
adevăruri ale Evangheliei nu ni se mai par destul de impresionante. Suntem
mereu în căutarea celei mai noi, celei mai măreţe învăţături sau tehnici. în
special noi pastorii căutăm orice scurtătură sau nouă strategie dinamică care să
aprindă bisericile noastre.
Rugăciunea primilor creştini, amintită în Fapte 4, subliniază trei
principii fundamentale de la care suntem în pericol de a ne. îndepărta: „Dă
putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău... cu toată îndrăzneala... întinde-Ţi
mâna ca să se facă tămăduiri minuni şi semne" (v. 29-30).
Aş vrea să-1 probez pe primul dintre ele: „dă... Cuvântul Tău..."
Nu există nici o confuzie în minţile primilor creştini în legătură cu ce
ar trebui să propovăduiască. Nu există goana după mesaje noi. Evanghelia pe
care o auziseră de la Isus, Domnul lor, era mai mult decât suficientă.
Nu cu mult timp în urmă, la o mare conferinţă am avut o surpriză,
când în pauza dintre cele două părţi ne-am strâns mai mulţi vorbitori pentru a
discuta. Conversaţia a dus la accentele care se pun astăzi în biserici. M-am trezit
curând întrebându-mă despre ce religie discutau ei.
Unul spunea cât de important este ca toţi credincioşii să afle dacă
vreunul din strămoşii lor a participat vreodată la o şedinţă de de spiritism, chiar
dacă aceasta a fost cu secole în urmă. Până când nu va fi îndepărtat „blestemul
generativ" să nu ne aşteptăm să prosperăm ca şi creştini. Chiar copiii şi nepoţii
noştri vor continua să fie la limita riscului, susţinea el. Imaginează-ţi că eşti
mântuit, o nouă creaţie în Hristos, „izbăvit de sub puterea întunericului, şi...
strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui" (Coloseni 1:13) şi totuşi încă sub un
blestem al Satanei!
M-am gândit la numeroşii oameni din Haiti, de la Brooklyn
Tabernacle care au venit la New York dintr-o ţară unde principala religie este
voodoo. Dacă învăţătura acestui om este adevărată, atunci aceşti oameni au o
groază de cercetări de făcut, încercănd să afle care din stră-străbunicele lor s-au
ocupat de ocultism, şi apoi să rupă acest lanţ foarte vechi.
De ce, mă întreb, nu a vorbit Pavel mult mai clar despre acest subiect
în scrisorile sale? Primele secole erau înteţite de vrăjitorie. Au mers credincioşii
din Corint, Roma, pe firul arborilor lor genealogici pentru a afla urmele vreunui
blestem?
Într-una din sesiunile pentru învăţătură un alt vorbitor a spus: „Există
trei nivele de luptă spirituală: lupta cu demonii obişnuiţi, de fiecare zi,
confruntările cu ocultismul precum astrologia şi New Age, şi apoi războiul
teritorial la nivel strategic, împotriva duhurilor care ocupă întreaga lume. Nici
chiar apostolul Pavel nu a înţeles vreodată cel de-al treilea nivel şi nici nu a
practicat acest gen de slujire. Imaginează-ţi-1 pe acest învăţător mai deştept
decât însuşi marele apostol al Noului Testament!
Nu m-am putut abţine să nu, mă întreb care este numele demonului
din cartierul Brooklyn? Efectele răului sunt de ajuns de evidente la fiecare colţ
de stradă. Aş putea eu cu adevărat să scot răul afară cu o mustrare a puterii
teritoriale de peste întregul oraş?
Unde este descrisă în Noul Testament această strategie? A legat Petru
duhul din oraşul Cezarea? Pavel a stat trei ani în Efes, centrul închinării la idoli
şi totuşi nu există nici o menţiune că el ar fi „legat duhul zeiţei Diana," al cărei
templu din acea cetate era una din cele şapte minuni ale lumi antice. Apostolii
nu cer, în capitolul 4 din Fapte, să li se spună numele duhului care plana asupra
Ierusalimului.
Atât eu cât şi Carol ne-am întors la hotel trişti şi deprimaţi. Tragic e
că tinerii predicatori îşi notau cu multă fervoare toate aceste învăţaturi exotice
sperând că vor putea ajuta bisericile muribunde din oraşele lor cu tehnici şi
învăţături care nu se găsesc nicăieri în Scriptură.
NU HOCUS-POCUS
Nu există un exemplu mai bun al lucrării lui Dumnezeu într-un oraş
decât cel relatat în Fapte 11:20 21: „Totuşi, printre ei au fost câţiva oameni din
Cipru şi din Cirena, care au venit în Antiohia, au vorbit şi Grecilor, şi le-au
propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei şi un mare
număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul."
S-a strâns o recoltă atât de mare încât Barnaba a fost trimis din
Ierusalim pentru a vedea ce se întâmplă, „Când a ajuns el, şi a văzut harul lui
Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi
de Domnul. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă.
Şi destul de mult norod s-a adaos la Domnul" (v. 23-24).
Cine erau aceşti bărbaţi care au pus bazele unei biserici puternice ce
avea să întreacă biserica mamă din Ierusalim? Nu le cunoaştem numele. Nu le
ştim metodologia. Nu ştim dacă erau premilenişti, postmilenişti sau amilenişti.
însă cunoaştem câteva lucruri: ei au răspândit „Evanghelia Domnului Isus"
şi „mâna Domnului era cu ei" (v. 20-21),
Aceasta s-a dovedit a fi prima biserică cu adevărat multiculturală şi,
potrivit versetului din Fapte 13:1, cu lucrători multiculturali: Simon, numit
Niger, nişte evrei, nişte greci, Manaen, care fusese crescut împreună cu
cârmuitorul Irod (lucru care l-ar fi făcut suspect în ochii tuturor!) şi alţii. Cu
toate acestea, ei au lucrat împreună lăsând un model puternic de unitate între
culturi.
Ura dintre Evrei şi Neamuri era pe atunci mult mai pregnantă decât
izbucnirile rasiale din ziua de azi. Dumnezeu a înfruntat această problemă,
clădindu-Şi Biserica în modul Lui
Tensiunile rasiale sunt mult mai adânci acum în New York ;decât
erau cu zece ani în urmă. Noi avem nevoie disperată de dragostea lui Dumnezeu
pentru a putea depăşi aceste tensiuni, aşa cum a făcut biserica din Antiohia cu
mult timp în urmă.
Nici o învăţătură nouă nu va schimba cursul lucrurilor. Nu; există
scurtături elegante, nici mantre hocus-pocus care să-1 poată învinge pe Satan.
Cineva mi-a spus odată: „Ştii, ar trebui să te gândeşti să-ţi iei o hartă
topografică a Brooklyn-ului ca să vezi care este cel mai înalt punct din zonă.
Apoi, să te duci acolo pentru a te ruga împotriva duhurilor teritoriale."
Am vrut să-i spun: „Frate, asta nu-i decât vrăjitoria amintită în Noul
Testament. Închinătorii la idoli din vremea lui Ilie se duceau pe înălţimi”, îţi
aduci aminte?" Mă gândesc că ei probabil credeau că îi prind pe demoni dintr-un
unghi mai bun. Nu-mi pasă nici dacă aş ţine serviciul de închinare la cel de al
100-lea etaj din World Trade Center — am avea o minunată panoramă asupra
Brooklyn-ului, însă nu l-am impresiona pe Dumnezeu. Şi nici pe diavol.
;
Alţii spun: „Cheia eliberării puterii lui Dumnezeu stă în a cânta pe
străzile din oraşul tău. Organizaţi un marş, faceţi pancarde şi declaraţi
suveranitatea lui Dumnezeu printr-o mare paradă." Creştinii s-ar putea să se
bucure de o astfel de ieşire, dar ar aduce ea vreo schimbare notabilă într-o
comunitate?
Mustră-1 pe diavol" spun unii. „Stai cu faţa spre nord şi calcă
puternic pământul în picioare. Aceasta va aduce victorie."
În vacanţă, eu şi Carol am urmărit la televizor un serviciu de
duminică dimineaţa în care pastorul punea accent pe războiul spiritual. Stătea la
amvon cu o expresie militârească pe faţă! Mă gândesc că vroia să-1 sperie pe
diavol. Nu ştiam dacă să râdem sau să plângem.
Îmi poate arăta cineva unde există în Noul Testament vreo
promisiune legată de cum îţi mişti trupul sau cum te îmbraci? Atunci când
manifestările fizice bizare devin semnul oficial al unei presupuse noi treziri,
înseamnă că am abandonat rădăcinile biblice. În faţa noastră se află numai
necaz.
Să uităm de noutăţi. Dacă facem din rugăciune o ţintă, Dumnezeu va
face numai ceea ce El poate face. Cum acţionează, când şi în ce manieră va
depinde numai de El. Numele lui Isus, puterea sângelui Său şi rugăciunea cre
dinţei nu şi-au pierdut puterea de-a lungul secolelor.
Când Charles Finney a predicat în Rochester, New York, în 1820,
mai mult de 100 000 de oameni s-au întors la Hristos într-un an. „întreaga
comunitate a fost pusă în mişcare" afirma un martor. „Magazinele de băuturi s-
au închis; Sabatul era onorat; bisericile erau luate cu asalt de fericiţii
închinători... Chiar şi tribunalele şi închisorile stăteau mărturie acestor efecte
binecuvântate. A urmat o perioadă nemaipomenită de scădere a criminalităţii.
Tribunalele nu mai aveau cazuri, închisorile ajunseseră aproape goale în anii
care au urmat."1
Vă asigur eu că Finney nu a „legat duhul alcoolului", ori altceva de
genul acesta; el nu a făcut decât lucrarea Domnului, după voia Domnului şi
întregul oraş a fost afectat.
In timpul trezirii din Ţara Galilor, prin 1906, potrivit istoricului J.
Edwin Orr, un sergent de poliţie a declarat ziarului local: „în oraşul nostru există
17 biserici şi noi avem cvartete de poliţişti gata să se ocupe de muzică în cazul
în care ii vrea vreo biserică." Aceasta din cauză că poliţiştii nu mai ştiau ce să
facă cu timpul lor. Chiar criminalii se pare că erau în biserică, unde un tânăr pe
nume Evan Roberts conducea majoritatea întâlnirilor mai, mult rugându-se decât
predicând.
Când G,Campbell Morgan şi alţi bărbaţi distinşi ai bisericii au venit
la Londra pentru a observa trezirea, ei nu au putut intra în clădire, ci au trebuit
să.se mulţumească să privească, peste, capetele oamenilor din vestibul. L-au
auzitei pe Raberts chemând credincioşii la un marş pe înălţimile munţilor din
Ţara Galilor? Din contră, Roberts era auzit de multe ori rugându-se: „Mai jos
Doamne, du-ne mai jos," Apoi cădea în genunchi şi începea să suspine şi să
mijlocească pentru Ţara Galilor, urmând modelul biblic de supunere în
rugăciune (vezi Iacov 4:9-10 şi 1 Petru 5:6).
A existat de asemenea şi un val de falimente în Ţara Galilor, în
timpul acelor ani, în rândul tavernelor.
DINCOLO DE POPULARITATE
Care lucruri spirituale erau importante în biserica din Faptele
Apostolilor? Rugăciunea apostolilor din capitolul 4 ne oferă următoarea cotă de
nivel: „Dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala"
(v.29). Apostolii nu doreau numere, ci o calitate esenţială care să păstreze
biserica în starea în care Dumnezeu o dorea. .
Îndrăzneala nu poate fi dată decât de Duhul Sfânt. Nu există
„îndrăzneală învăţată". Nu o poţi obţine în nici un seminar. 2 Timotei 1:7 spune:
„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de
chibzuinţă."
Predicatorii Noului Testament erau plini de îndrăzneală în
confruntări, având încrederea că Duhul Sfânt va produce convingerea de păcat
necesară pocăinţei. Lor nu le era teamă.
Ascultaţi ce spune Petru în ziua de Rusalii: „Voi L-aţi răstignit şi L-
aţi omorât prin mâna celor fărădelege" (Fapte 2:23). Acesta era ultimul lucru pe
care mulţimea voia să-1 audă. Dacă David Letterman ar fi făcut o listă cu cele
zece lucruri pe care ar trebui să nu le spui în prezenţa unei audienţe compusă din
evrei, numărul unu ar fi fost: „Ştiţi ce — voi tocmai L-aţi ucis, cu propriile
voastre mâini, pe Mesia, pe cel pe care Israelul L-a aşteptat de veacuri."
Însă îndrăzneala lui Petru nu i-a îndepărtat pe oameni. Din contră, i-a
străpuns în inimă. La sfârşitul zilei un mare număr de oameni s-a pocăit de
păcatele lor şi s-a convertit.
Petru este la fel de franc şi în următorul capitol cu mulţimea care s-a
adunat după vindecarea ologului: „Voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi neprihănit şi
aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii... Pocăiţi-vă
dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pen tru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină
de la Domnul vremile de înviorare" (Fapte 3:14-15,19).
Câţiva ani mai târziu, când Pavel a predicat în Efes, confruntarea sa
cu idolatria păgână a fost atât de direc tă încât s-a produs o răscoală. „Cuvintele
acestea i-au umplut de mânie şi au început să strige: 'Mare este Diana
efesenilor!' Toată cetatea s-a tulburat. Au năvălit cu toţii într-un gând în teatru"
(Fapte 19:28-29).
Cu toate acestea acolo a luat fiinţă o biserică puternică şi la plecarea
lui, Pavel a putut spune: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui
Dumnezeu... aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să
sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi" (Fapte 20:27, 31). Observaţi: „tot planul
lui Dumnezeu... n-am încetat să vă sfătuiesc" (sau să vă atrag atenţia, n. tr.).
Aceasta era esenţa lucrării apostolice.
Apostolii şi-au dat seama că fără o atitudine îndrăzneaţă, agresivă în
vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, nu se putea construi biserica pe care o dorise
Isus. Fiecare biserică din oricare oraş al lumii trebuie să ajungă la aceeaşi
concluzie.
Apostolii nu încercau să-i menajeze pe oameni. Comunicarea lor nu
intenţiona să fie „grozavă" sau liniştitoare. Scopul lor era străpungerea inimii,
pentru o convingere de păcat. Ei nu aveau nici cea mai vagă intenţie să întrebe:
„Ce vor oamenii să audă? Cum putem să atragem cât mai mulţi oameni la
biserică duminica?" Astfel de gânduri nici măcar nu treceau prin mintea lor. O
astfel de abordare ar fi fost străină de învăţătura întregului Nou Testament.
În loc să încercăm să aducem bărbaţi şi femei la Hristos prin metoda
biblică noi ne consumăm cu conceptul nebiblic de „creştere a bisericii". Biblia
nu spune că ţelul nostru ar trebui să fie numărul ci mai degrabă ne îndeamnă să
vestim cu credincioşie mesajul lui Dumnezeu, cu îndrăzneala dată de Duhul
Sfânt. Astfel se va construi Biserica lui Dumnezeu după modelul lăsat de El.
Din nefericire, unele biserici monitorizează acum în permanenţă cât
de mulţumiţi sunt oamenii de program şi îi întreabă ce altceva ar mai dori. Un
specialist în denominaţiuni a spus unui reporter: „Noi trebuie să învăţăm cum să
ne adaptăm schimbărilor."1
Nu avem dreptul în nici un fel să ajustăm mesajul Evangheliei.
Popular sau nu, noi trebuie să vestim cu îndrăzneală şi credincioşie că păcatul
este real însă Isus îi iartă pe cei care se pocăiesc.
Dumnezeu nu cere nimănui să aibă o biserică mare. El ne cheamă să-
I facem doar lucrarea, vestind Cuvântul Său oamenilor pe care El îi iubeşte,
având ungerea şi puterea Duhului Sfânt pentru a vedea rezultatele pe care numai
El le poate face posibile. Gloria I se cuvine atunci numai Lui — nu unei
denominaţiuni, biserici locale, unui pastor sau unui consultant pentru creşterea
bisericii. Acesta este singurul plan al lui Dumnezeu şi orice altceva este o
deviere de la învăţătura Noului Testament.
Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel că dacă oamenii nelegiuiţi au nevoie
să fie avertizaţi şi el nu-i avertizează, sângele lor va fi pe mâinile profetului.
Acelaşi adevăr e valabil şi astăzi pentru toţi vestitorii Cuvântului.
Dwight L. Moody a fost urmărit toată viaţa lui de un moment când a
crezut că e destul de isteţ în prezentarea Evangheliei. Cu şase ani înainte de a
muri el a povestit ce s-a întâmplat în Chicago în toamna anu lui 1871:
„Am hotărât să dedic şase zile studierii vieţii lui Hristos. Am
petrecut patru seri de duminică pe subiect şi L-am urmărit de la iesle, de-a
lungul vieţii, până la prinderea şi judecarea Lui. În a cincea duminică, pe 8
octombrie, tocmai predicam celui mai larg auditoriu pe care îl avusesem
vreodată în Chicago, flatat de succesul meu. Textul era: „Şi ce să fac cu cel ce se
numeşte Isus?" în acea seară am săvârşit una din cele mai mari greşeli ale, vieţii
mele. După predică...
cu toată puterea pe care Dumnezeu mi-o dăduse. L-am implorat să coboare peste
oameni şi am încheiat spunând: „Aş vrea să , luaţi acest text cu voi acasă, să vă
gândiţi la el în timpul săptămânii şi duminica viitoare vom veni la Gblgota şi la
cruce şi vom decide ce vom face cu Isus din Nazaret."
Chiar în acel moment sirena a anunţat un incendiu. Moody a încheiat
imediat serviciul şi i-a evacuat pe oameni din clădire. Era începutul Marelui
Incendiu din Chicago care în următoarele 27 de ore avea să lase 300 de morţi, 90
000 de oameni fără case şi un mare oraş în cenuşă. Evident, Moody nu a ajuns
niciodată să-şi încheie seria mesajelor. El a continuat:
„Nu m-am mai întâlnit niciodată cu auditoriul de atunci. Astăzi lupt
din greu să îmi reţin lacrimile... 22 de ani au trecut... şi eu nu-i voi mai întâlni
niciodată pe acei oameni, până când ne vom revedea în cealaltă lume. Insă vreau
să vă spun lecţia pe care am învăţat-o în acea seară şi pe care nu o voi uita
niciodată. Acum, când predic îl aduc pe Hristos în faţa lor atunci şi acolo şi
încerc să-i determin să ia o hotărâre pe loc. Aş vrea mai degrabă să mi se taie
mâna dreaptă decât să-i mai las pe ascultători să decidă o săptămână întreagă ce
vor face cu Isus.”
Nu e de mirare că apostolul Iacov a scris: „Şi nu ştiţi ce va aduce
ziua de mâine. Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată
puţintel şi apoi piere" (4; 14). Evanghelia este prea importantă pentru a fi lăsată
pe mâine sau pe săptămâna viitoare sau până când ascultătorii vor părea mai
receptivi.
Şi-a spus vreodată John Weşley, pe când predica minerilor de pe
şesurile Angliei, în anii 1700: mai bine să nu le spun că sunt păcătoşi, s-ar putea
să plece?
Există astăzi un spirit de anti-autoritate în America, care spune:
„Nimeni nu poate să-mi spună că trebuie să mă schimb. Să nu cumva să
îndrăzneşti." Atât la amvon, cât şi în consilierea spirituală ne-am lăsat subjugaţi
prea adesea de această mentalitate şi ne e teamă să spunem adevărul despre
păcat. Ne ascundem în spatele afirmaţiei lui Pavel, „m-am făcut tuturor, totul" (1
Corinteni 9:22) fără să observăm că în următorul paragraf el spune: „Alergaţi
dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul" (v.24). A ne adapta stilul pentru a câştiga un
auditoriu este un lucru, însă mesajul nu se poate schimba niciodată fără să nu ne
lase cu mâna goală înaintea Domnului.
Credem noi încă adevărul din Proverbe 28:23: „Cine mustră pe alţii
găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare?"
Isus avea un spirit de confruntare. Când Petru i-a spus să nu treacă
pe la cruce, Isus nu i-a replicat: „Ştii ce Petre, încerc să-mi dau seama pe ce
poziţie eşti. îţi apreciez grija pentru Mine şi faptul că nu vrei ca Eu să sufăr."
Din contră, El a spus ucenicului Său numărul unu: „înapoia Mea Satano, tu eşti
o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui
Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor" (Matei 16:23).
Ale cui sunt gândurile noastre?
SĂ PLĂCEM, CUI?
Comitetul de la Brooklyn Tabernacle a înfruntat cu curaj chiar şi cele
mai complicate cazuri, ca atunci când cuplul care trăieşte împreună are copii.
Să-i ceri unui bărbat să se mute separat, dar în acelaşi timp să continue să achite
cheltuielile, e dificil. Cu toate acestea, cei care se pocăiesc sincer, au mers până
la capăt în a îndrepta lucrurile.
Le spun adesea cuplurilor care trăiesc împreună: „Vă întrebaţi
probabil: care e motivul acestei predici? Ce încearcă el să dovedească? Nu
urmăresc nimic altceva decât să plac lui Dumnezeu. După cum vedeţi, sala e
deja plină; nu căutăm cu disperare noi membri şi nici contribuţia voastră la
colectă. Insă căutăm cu disperare să-i plăcem lui Dumnezeu şi să nu fim daţi de
ruşine. când vom sta într-o zi înaintea Lui."
Apostolul Pavel şi-a exprimat convingerea în felul următor:
„Căutăm... să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne cercetează inima"
(1 Tes. 2:4). Dumnezeu nu ne-a cerut, mie şi soţiei mele, să construim o biserică
mare. El ne-a spus să vestim Evanghelia şi să-i iubim pe oameni în Numele Lui.
Unii ascultători resping adevărul în timp ce alţii se deschid să-1 primească. Aşa
a fost dintotdeauna în istorie şi rezultatele sunt mereu mai dinamice şi mai
glorioase atunci când facem lucrurile în felul lui Dumnezeu.
Israeliţii au fost avertizaţi în privinţa dumnezeilor canaaniţi, numiţi
Baal sau Astartea, iar noi trebuie să fim atenţi să nu fim atraşi de zeul zilelor
noastre numit Succes. Mai mare nu înseamnă întotdeauna şi mai bun, dacă se
face în defavoarea adevărului sau dacă îl întristează pe Duhul Sfânt.
Imaginaţi-vă un teren de baschet cu coşurile la 1,50 m înălţime de
sol. Linia de la care poţi arunca e la trei paşi de coş. Tocmai am marcat opt sute
opt zeci şi patru de aruncări libere, fără oprire.
Soţia mea iese afară, mă priveşte şi întreabă: „Ce faci?"
„Joc baschet. Nu vezi? Asta-i mingea şi ăla e coşul. Chiar şi liniile
sunt marcate toate."
Carol ar spune: „Nu, coşul trebuie să fie la 3 m înălţime şi linia de
aruncare la o depărtare de 15 paşi. Acela se cheamă baschet. Ceea ce faci tu nu e
decât şaradă."
Şi noi avem o mulţime de puncte marcate care par legate de
creştinism, însă am redus în mod drastic parametrii. Oamenii au coborât
standardele în încercarea de a face bisericile să pară mai pline de succes decât în
realitate. Predicile trebuie să fie în uniformitate pozitive şi programele să nu
depăşească mai mult de 60 de minute. Chiar şi în aceste condiţii, biserica e un
inconvenient pentru unii, în special în sezonul meciurilor de fotbal. Venitul la
biserică e o corvoadă atât de mare încât curând oamenii îşi vor trimite prin fax
predicile şi rugăciunile!
Un lucrător mi-a spus recent că două familii s-au mutat la o altă
biserică pentru că cei care se ocupau cu parcarea maşinilor nu le-au dirijat destul
de repede afară din parcare. Ce-ar fi făcut aceşti oameni în acea seară în Troa
când Pavel a vorbit până după miezul nopţii? (Vezi Fapte 20:7.)
Vă puteţi imagina pe cineva dându-i lui Petru un microfon, duminica
dimineaţa şi şoptindu-i: „Ai doar 20 de minute la dispoziţie. Trebuie să dăm
drumul oamenilor de aici cât mai repede pentru că e o cursă de care ce începe la
ora unu?"
Adevărul e că această preocupare pentru „confortul ascultătorilor"
poate fi o mască ce acoperă firea veche. Aceeaşi oameni care vor un program de
doar 60 de minute închiriază casete video de câte două ore sau urmăresc
meciurile din NBA şi NFL care durează chiar şi mai mult de atât. Problema nu
este lungimea, ci apetitul De ce această inversare a dorinţelpr?
Să ne întrebăm în mod serios ce vor experimenta copiii şi nepoţii
noştri în biserică? Timpurile în care se stătea înaintea Domnului vor fi total
străine pentru ei. Nu îşi vor mai aduce aminte să fi văzut oameni care să stea în
rugăciune înaintea lui Dumnezeu. îşi vor aduce aminte doar de nişte producţii
profesioniste încadrate într-un timp bine determinat.
Unul din soliştii noştri s-a dus recent să cânte într-o biserică şi i s-a
spus: „Te rugăm să nu cânţi nici o piesă în care se menţionează sângele lui
Hristos. Oamenii nu se simt confortabil cu asta şi scopul nostru aici e să fim în
acord cu dorinţele lor."
Dacă oamenii chiar nu apreciază cuvântul sânge în sensul
sacrificiului, atunci de ce îi ascultă cu atâta entuziasm pe vorbitorii care în ziua
de 4 iulie ne vorbesc despre sacrificiul, bărbaţilor şi al femeilor care au luptat
pentru a câştiga independenţa Americii? Trebuie să evităm şi menţionarea
sângelui vărsat pentru libertatea politică? Dacă nu, atunci cu atât mai mult ar
trebui să onorăm sângele Mielui lui Dumnezeu, indiferent de ce gândesc alţii.
Mesajul crucii va fi întotdeauna o nebunie pentru unii, o piatră de
poticnire pentru alţii. însă dacă atenţia noastră se concentrează asupra reacţiei
maselor, ne îndepărtăm de puterea Evangheliei. Teama de a vorbi despre sângele
lui Hristos este neîntemeiată. Ba chiar mai rău, ea se apropie de erezie pentru că
distorsionează şi micşorează puterea Veştii Bune.
Ce s-a întâmplat cu atitudinea de a sta în picioare pentru Evanghelia
lui Hristos? Nimeni nu e mai deştept decât Dumnezeu. Când El ne spune să-I
facem lucrarea după cum vrea El, noi să fim siguri că El va scoate şi rezultate
pentru gloria Lui. Nu e nevoie să devenim „creativi" în faţa Lui. Dumnezeu ştie
exact de ce avem nevoie şi aşteaptă ca noi să ne încredem şi sărL ascultăm cu
acea simplitate de copil.
Dumnezeu nu ne cere să fim mai isteţi pentru a-i fermeca pe cei ce
caută o înţelepciune lumească. Nu prin tărie, nu prin putere, nu prin computere,
nu prin isteţime, ci prin Duhul, zice Domnul (vezi Zaharia 4:6).
Noi suntem atât de programaţi astăzi încât Dumnezeu n-ar pătrunde
nici dacă ar vrea. Timpul de laudă şi închinare din multe biserici este atât de
rigid programat şi respectat încât nimic nici chiar Duhul lui Dumnezeu nu-l
poate întrerupe. Grupurile de închinare au totul bine memorat. Dacă Dumnezeu
i-a putut călăuzi pe evrei 40 de ani prin pustie, nu ne poate El călăuzi de-a
lungul unui program, al unui timp de laudă şi închinare, fără o anumită
succesiune? Un semn de bază al trezirii spirituale este lăsarea vântului să bată în
voie.
Nu avem nevoie de tehnicieni şi organizatori de programe; noi avem
nevoie de Dumnezeu. El nu caută oameni deştepţi, pentru că El este cel înţelept.
El vrea oameni îndeajuns de simpli încât să se încreadă în El.
Potrivit capitolului 14 din 1 Corinteni, dacă întâlnirile sunt guvernate
de Duhul Sfânt rezultatul asupra vizitatorului va fi că „tainele inimii lui sunt
descoperite aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va
mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul nostru" (v.25). Acesta trebuie
să ne fie scopul. Ar trebui să existe un aşa amestec de adevăr şi prezenţă a lui
Dumnezeu încât inima celor ce vin pentru prima oară să fie străpunsă şi ei să-şi
dea seama de zădărnicia vieţii lor şi să se pocăiască.
Tindem noi spre acest lucru? Ne rugăm pentru el? Şi-au făcut liderii
bisericii de azi o ţintă din el? îl încurajeaza membrii bisericii pe pastorul lor să
acţionez conform voii Domnului, indiferent de preţ?
Alexander Whyte, după ce a studiat trezirea din 1859, din Scoţia, a
făcut această remarcă deosebită: ,În trezirea spirituală, congregaţia e cea care
ţine predica." Ce a vrut el să spună e că, mai mult decât prezenţa pre dicatorilor,
a muzicienilor şi a altor lucrători, ceea ce vorbeşte inimii este că Dumnezeu
locuieşte în strânsă comuniune cu poporul Său.
ADEVĂRATUL TEST
La o conferinţă de muzică unde am vorbit, un domn s-a apropiat de
mine cu lacrimi în ochi. „Tocmai am angajat un nou pastor," a spus el. „Şi
instrucţiunile lui pentru mine, ca dirijor sunt: Te rog să nu mai continui cu
această <muzică bisericească> Vreau să te inspiri de pe Broadvyay pentru
muzica corală, de pe scena pop pentru întâlnirile de duminică.
Ce să fac? Vreau să mă raportez la oameni aşa cum face el, — dar
asta înseamnă să nu pot să mai cinstesc Numele Domnului prin muzica noastră,
aşa cum am făcut dintotdeauna?"
I-am spus că singura lui şansă e să se întoarcă la pastorul lui şi să-şi
deschidă inima. Cei doi aveau nevoie de o lungă discuţie.
Va veni o zi, spune Pavel, când toată „lucrarea fiecăruia va fi dată pe
faţă: ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va
dove di cum este lucrarea fiecăruia" (1 Corinteni 3:13). Aurul argintul şi pietrele
preţioase vor rezista, pe când lemnul fânul şi trestia se vor topi în fum.
Pavel nu spune că va fi testată cantitatea. El nu spune nimic despre
numărul celor ce frecventează adunarea. Totul se va concentra asupra calităţii.
Warren Wiersbe a făcut o remarcă interesantă des pre acest pasaj la una din
întâlnirile comitetului de la Brooklyn Tabernacle. „Care mai e diferenţa dintre
aceste materiale, pe lângă cea evidentă, că o grupare e rezistentă la foc şi
cealaltă nu?
Cred că e semnificativ faptul că lemnul, fânul şi trestia se găsesc din
abundenţă — chiar lângă uşa ta sau la numai câţiva metri depărtare, în cel mai
rău caz. Orice pădure, orice teren al ţăranului are din abundenţă aceste materiale.
Insă dacă vrei aur, argint şi pietre de valoare trebuie să sapi pentru a
le da de urmă. Trebuie să depui un mare efort. Ele nu stau împrăştiate oriunde, ci
trebuie să pătrunzi adânc în pământ."
Pentru mine aceste vorbe sunt profunde. „Construcţia" spirituală care
foloseşte lemn, paie şi trestie se înalţă uşor — cere puţină muncă, puţină căutare,
nici un efort, nici o durere a facerii. O înalţi rapid şi va arăta chiar acceptabil
pentru o vreme. însă dacă vrei să clădeşti ceva care să reziste în Ziua Judecăţii,
efortul cere un preţ mult mai mare.
In acea zi nu va mai conta ce au crezut ceilalţi fraţi despre tine. Nu
va mai avea importanţă ce ţi-au spus experţii în marketing. Tu şi cu mine vom
sta înaintea Celui ai cărui ochi sunt „ca para focului". Nu-L vom înduioşa deloc
spunându-I cât de strălucită ne-a fost strategia. Vom sta în faţa privirii Lui
pătrunzătoare.
El ne va întreba doar dacă am fost credincioşi Cuvântului Său.
9
Mirajul doctrinei fără putere
Nu am avut intenţia să descriu New York-ul ca un oraş în totalitate păgân şi fără
de Dumnezeu, pentru că de fapt Brooklyn era mai demult cunoscut din punct de
vedere istoric ca „cetatea bisericilor". Există nenumărate clădiri care fuseseră
cândva pline de adunări vii. Din nefericire, ele sunt aproape goale astăzi. Pe
măsură ce împrejurimile „s-au schimbat", pe măsură ce drogurile au înaintat tot
mai mult, bisericile au intrat într-un con de umbră. ;
Mulţi enoriaşi au murit ori s-au mutat în alte cartiere, însă au lăsat cu
generozitate importante donaţii. Astăzi la aceste biserici nu vin decât o mână de
oameni duminica, însă îşi permit încă să plătească un pastor cu normă întreagă şi
să-şi achite toate cheltuielile. Printre cele mai renumite rămâne o biserică din
inima oraşului, pe care obişnuiam să o închiriem pentru anumite evenimente
speciale. Sanctuarul, care cuprindea 1 400 de locuri fusese plin între 1930-1940,
însă nu mai era folosit pentru programele regulate de duminică încă din 1960.
Congregaţia se întâlneşte acum la subsol.
Centrele oraşelor au devenit astfel un câmp de misiune uitat.
Clădirile bisericilor sunt goale în locurile unde ar trebui să fie pline până la
refuz. Păcatul se înmulţeşte, însă contrar capitolului 5 din Romani, harul nu
sporeşte în aceeaşi măsură
Să dăm vina pe faptul că de la amvoane nu se mai proclamă
adevărul?
In unele cazuri, da, însă în majoritatea cazurilor nu. S-ar putea să vă
surprindă acest lucru, dacă sunteţi de părerea că declinul este întotdeauna
rezultatul liberalismului teologic sau al falsei doctrine. însă multe din grupurile
care deţin aceste sanctuare tăcute sunt la fel de „ortodoxe" pe cât poate fi o
biserică. Dacă le-ai întreba despre divinitatea lui Hristos, despre naşterea lui din
Fecioară sau despre aderenţa lor la învăţătura apostolilor, ele ar câştiga numai
buline roşii.
Şi totuşi, ce lipseşte?
LIMITELE ÎNVĂŢĂTURII
Daţi-mi voie să fac o afirmaţie dură: Creştinismul nu este
predominant o religie a învăţăturii. Aproape că suntem sufocaţi în aceste zile de
cultul vorbitorului. Persoana care se poate ridica şi expune o doctrină corectă
este privită ca fiind importantă; fără un astfel de talent biserica nu ar şti ce să
facă. Aşa cum am spus într-un capitol precedent, biserica din America de Nord a
făcut din predică punctul central al întâlnirii, în locul tronului de milă unde
Dumnezeu lucrează în vieţile oamenilor.
Credinţa iudaică din zilele lui Isus era dominată de Rabbi —
învăţătorii Legii. Doctrina lor era fără cusur. „Cercetaţi Scripturile pentru că
socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică", le spunea Isus, „dar tocmai ele mărturisesc
despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!" (Ioan 5:39-40),
(sublinierea autorului). Ei cunoşteau foarte bine Cuvântul scris al lui Dumnezeu,
însă nu şi Cuvântul Viu, care stătea chiar înaintea lor.
Scripturile nu sunt atât de mult ţinta, cât indicatorul care ne îndrumă
spre Hristosul care schimbă vieţi.
Din nefericire, rabinii nu şi-au dat niciodată seama pe cine aveau
printre ei. Cu câteva zile înainte de răstignire, Isus a privit cetatea şi a plâns
zicând: „.„ n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată" (Luca 19:44).
E uşor să vorbeşti despre Dumnezeu, dar puţini, mult prea puţini
oameni experimentează astăzi pe Hristosul cel Viu în vieţile lor. Nu mai
cunoaştem vremea cercetării în întâlnirile noastre. Nu mai căutăm să ne prindem
de mâna Lui întinsă.
Predarea unei doctrine sănătoase este preludiul, dacă vreţi, pentru
supranatural. Este de asemenea un ghid, un set de margini care menţin emoţia şi
exuberanţa în canalele adecvate.
Dar aşa cum a spus Pavel: „Slova omoară, dar Duhul dă viaţă" (2
Cor. 3:6). Dacă Duhului Sfânt nu i se face loc în mijlocul nostru, dacă lucrările
Lui nu sunt binevenite, dacă ne temem de ceea ce El ar putea face, atunci în noi
numai rămâne nimic altceva decât morţi.
Extremiştii au făcut lucruri fanatice în numele Duhului Sfânt,
îndepărtând astfel pe mulţi creştini sinceri, întâlnirile în care haosul, atitudinile
prosteşti şi lipsa de reverenţă faţă de Dumnezeu predominau i-au determinat pe
mulţi să prefere o lectură în linişte şi orânduială. Însă aceasta e o altă tactică a
vrăjmaşului de a ne face să aruncăm totul peste bord, fie bun, fie rău. Tendinţa
lui Satan este întotdeauna de a ne împinge fie spre o extremă, fie spre cealaltă:
moarte sau fanatism.
Gordon D. Fee, un specialist în Noul Testament, care provine dintr-o
biserică penticostală a spus odată despre închinarea în comun:,,... ar trebui să-ţi
dea acest sentiment incredibil al nimicniciei — locul meu nu e aici' — însoţit de
un sentiment opus de bucurie totală — totul se datorează harului, de aceea locul
meu e aici Ceea ce mă deranjează oarecum în tradiţia penticostală şi carismatică
e bucuria fără reverenţă, fără acel sentiment de respect amestecat cu teamă şi
uimire." însă în prea multe biserici evanghelice, adaugă Fee, nu există „nici
reverenţă, nici bucurie".5
Vechile cuvinte sunt adevărate: Dacă ai numai Cuvântul, te usuci.
Dacă ai numai Duhul, explodezi. Dacă le ai pe amândouă, creşti.
Nu trebuie să ne lăsăm dominaţi de frică faţă de Duhul Sfânt. Cu mai bine de
două sute de ani în urmă, William Law afirma fără menajamente că biserica din
vremea lui era „în aceeaşi apostazie care a caracterizat naţiunea iudaică... Iudeii
L-au refuzat pe Cel care era esenţa şi împlinirea a tot ceea ce învăţa Legea şi
Profeţii. Biserica creştină a căzut în aceeaşi stare în ce-L priveşte pe Duhul
Sfânt." Şi tot aşa cum iudeii L-au refuzat pe Isus, continuă el, citând pasaje din
Scriptură pentru a-şi susţine punctul de vedere, „liderii bisericii de azi res ping
manifestarea şi puterea Duhului Sfânt în numele unei doctrine serioase."6
Ce ar spune acest englez dacă ar mai trăi şi astăzi?
PARTEA A TREIA
Drumul care ne stă înainte
10
Prea mândri pentru a fi ajutaţi?
Trăind zile aglomerate, şi având ceea ce lumea ar denumi „succes
bisericesc" - număr mare de membri, aproximativ douăzeci de filiale, un cor ce a
cântat la evanghelizările lui Billy Graham, casete video difuzate în toată ţara,
invitaţii de a vorbi în diferite locuri —un gând sâcâitor din partea Domnului îşi
face cuib în inimile membrilor comitetului. Amintiţi-vă cine a făcut totul.
Nevoia voastră de Mine nu s-a redus câtuşi de puţin.
Dacă eşti creştin de o bună perioadă de vreme, acelaşi adevăr e
valabil şi pentru tine. Întâiul tău val de emoţii la gândul cât de minunat te-a
salvat Dumnezeu din păcat s-a domolit. Primele zile de disperare, când strigai la
Domnul pentru că nu ştiai ce să faci (aşa cum am fost nevoit să fac şi eu când
eram în Atlantic Avenue) au făcut loc unui grad de încredere şi siguranţă. Atât tu
cât şi eu am învăţat multe, am văzut şi auzit multe, am clădit un fel de arhivă şi
am acumulat o frumoasă doză de „înţelepciune".
Tocmai de aceea ne aflăm într-un mare pericol.
Descoperim acest lucru din viaţa unui om numit Asa. Probabil că de
mult nu v-aţi mai gândit la acest împărat din Vechiul Testament — sau poate că
nu v-aţi gândit niciodată. Marea majoritate a cititorilor Bibliei încep să moţăie
imediat ce termină relatările despre faimoşii monarhi Saul, David şi Solomon,
excepţie făcând poate doar cei împătimiţi de istorie.
Asa a fost strănepotul lui Solomon. Dumnezeu i-a consacrat trei
capitole întregi din 2 Cronici dintr-un anumit motiv. Se întâmplă să cred că
biografia lui este una dintre cele mai importante din toata Scriptura, în special în
ziua de azi.
Asa nu a fost educat pentru a fi o persoană spirituală. Solomon, aşa
cum toţi ştim, s-a îndepărtat de Dumnezeu către sfârşitul vieţii. Roboam, care 1-
a urmat la tron şi apoi Abia, tatăl lui Asa au lăsat ca închinarea la idoli să
pătrundă până în măduva a ceea ce ar fi trebuit să fie o societate monoteistă.
Baal a fost luat drept ajutor al recoltelor, stâlpii Astarteei, sculpturi
de proporţii reprezentând organul sexual al bărbatului, simbolizând fertilitatea,
erau imagini obişnuite; s-a ajuns până la oferirea copiilor ca jertfe în focurile lui
Moloh.
Cine a răzbit până la tânărul Asa, într-un astfel de climat spiritual şi
1-a convins să-L caute pe Domnul? Nu ştim. A doua carte a Cronicilor 14:2-4 ne
spune numai că la începutul domniei Asa „a făcut ce este bine şi a fost plăcut
înaintea Domnului Dumnezeului său. A îndepărtat altarele dumnezeilor străini şi
înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti şi a tăiat Astarteele. A poruncit lui Iuda să
caute pe DOMNUL, Dumnezeul părinţilor săi, şi să împlinească legea şi
poruncile" (sublinierea autorului).
În esenţă, Asa spunea: „Opriţi-vă! în jurul nostru e haos. Altarele
străine şi imoralitatea trebuie îndepărtate. Vom face curat prin toată această
împărăţie. Vom începe să ascultăm de poruncile Domnului şi-L vom căuta din
toată inima noastră. Trebuie să-L avem de partea noastră pentru a primi
binecuvântarea Lui."
Aceşti oameni erau israeliţi, fiii şi fiicele lui Avraam, trăind într-o
ţară special aleasă pentru ei. Însă fără nici o îndoială, starea lor spirituală era
groaznică. Prin originea lor nu au fost scutiţi de consecinţele neascultării de
Dumnezeu. De fapt, statutul lor de oameni aleşi atrăgea mai rapid corecţia din
partea lui Dumnezeu decât vrăjmaşii lor.
Primul pas în orice trezire spirituală este demolarea. Nu putem
înainta în căutarea lui Dumnezeu fără ca mai întâi: să nu înlăturăm gunoiul
acumulat în sufletele noastre. Raţionalizarea trebuie sa înceteze. Noi trebuie să
începem prin a vedea dărâmăturile păcătoase pe care nu le observasem înainte,
deoarece ele ne privează de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Mă întreb dacă vreunul din dregători a spus: „Să-mi fie cu iertare,
împărate Asa, însă acel templu a fost construit de tatăl dumneavoastră... Bunicul
Măriei Tale a dedicat acel altar pentru a se arde tămâie. Sunteţi sigur că vreţi să
le dărâmaţi?" ..
Dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat, atunci Asa le-ar fi replicat:
„Sfărâmaţi-le acum! Ei au greşit. Această idolatrie a fost împrumutată de la
Cananiţi... însă noi nu suntem Cananiţi. Dumnezeu nu ne va binecuvânta atâta
timp cât toate acestea rămân în picioare."
Ori de câte ori oamenii însetează după adevărata cunoaştere a Domnului, Duhul
Sfânt le va pune în inimă o lopată şi o mătură. Soţii şi soţiile încep să se ocupe
de problemele dureroase din căsnicia lor pe care le-au îngropat de mult. Adulţii
sunt mai atenţi la alegerea programelor TV şi a filmelor. Membrii bisericii încep
să vadă distrugerile provocate de bârfele, atitudinile anti-rasiale şi criticile lor.
Sunt de acord că sună cam demodat, însă eu nu mă raliez obiceiului
modern de a „pretinde" binecuvântarea lui Dumnezeu, indiferent de cum ţi-e
viaţa. Ce ne spune Biblia?
Ori de câte ori oamenii însetează după adevărata cunoaştere a Domnului, Duhul
Sfânt le vai pune în inimă o lopată şi o mătură.
Păcatul îl întristează pe Duhul Sfânt şi înăbuşă puterea Lui printre
noi. Fără binecuvântarea Lui noi pierdem ceea ce are Dumnezeu pentru noi şi
ceea ce vrea El ca noi să fim, indiferent de eticheta religioasă pe care am purta-
o.
Într-o duminică, acum douăzeci de ani, în zilele când ne întâlneam în clădirea
YWCA am spus ceva inedit în timp ce primeam noi membri în biserica alături
de care am rămas de atunci. Candidaţii stăteau pe un rând în faţa mea şi pe când
le vorbeam Duhul Sfânt mă îndemna să adaug: „Şi acum, ca pastor al acestei
biserici, vă dau o însărcinare. Ori de câte ori veţi auzi vreun membru criticând
sau spunând vorbe nu tocmai frumoase despre vreun altul — fie că sunt eu, un
alt pastor, un uşier, un corist sau oricine altcineva — aveţi autoritatea să-1
întrerupeţi şi să-i spuneţi: 'Scuză-mă— cine te-a jignit? Cine te-a ignorat? Cine
te-a desconsiderat? A fost cumva pastorul Cymbala? Dacă da, să mergem chiar
acum în birou lui. El va îngenunchea, îşi va cere iertare şi apoi ne vom ruga
împreună ca Dumnezeu să poată reinstaura pacea în acest trup. însă nu te vom
lăsa să-i critici pe aceia care nu sunt de faţă să se apere
Vă rog să înţelegeţi că eu consider această problemă foarte serioasă.
Vreau să mă ajutaţi să o rezolv cât mai repede. Şi între timp, să ştiţi un lucru,
dacă voi veţi fi vreodată cei care aruncaţi acele vorbe uşoare, veţi avea de a face
cu noi." ' .
De atunci şi până în ziua de azi, de fiecare dată când primesc noi
membri le spun acelaşi lucru. Pentru că ştiu ce distruge bisericile cel mai uşor.
Nu cocaina. Nu; opresiunea politică. Nici chiar lipsa de fonduri. Bârfa şi
calomnia îl întrisează pe Duhul Sfânt.
Oamenii dau din cap în semn de înţelegere şi ca . rezultat, zvonurile
şi cancanurile sunt ţinute la nivelul minim. Desigur că au fost câteva persoane cu
care ne-am confruntat de-a lungul timpului, însă preocuparea generală de a trăi
cu o inimă curată şi o vorbire curata înaintea Domnului previne ivirea multor
probleme.
Perioada de început a lui Asa a debutat cu o acţiune de curăţare a
casei la nivel naţional. Ca răspuns, binecuvântarea lui Dumnezeu s-a revărsat
asupra împăratului şi poporului său.
O MARE PROVOCARE
Din nefericire, a-L căuta pe Domnul din toată inima nu ne scuteşte
de atacurile din afară. După zece ani de pace, colţul de lume al lui Asa a fost
invadat de o uriaşă armată etiopeană, aparent fără nici un motiv. Evlavia nu i-a
garantat lui Asa un drum neted pentru tot restul vieţii sale.
Într-un astfel de moment, căutătorii de Dumnezeu au deja pregătit un
rezervor de credinţă proaspătă pentru a face faţa noilor probleme. Ei ştiu exact
ce să facă:
„Asa a chemat pe Domnul, Dumnezeul lui, şi a zis: 'Doamne, numai
Tu poţi veni în ajutor celui slab ca şi celui tare; vino în ajutorul nostru! Căci pe
Tine ne sprijinim, şi în Numele. Tău am venit împotriva acestei mulţimi.
Doamne, Tu,eşti Dumnezeul nostru: să nu iasă. biruitor omul împotriva Ta!” (2
Cronici 14:11),
Credinţa lui Asa nu era un fel de prăjitură instant luată direct de pe
rafturile cămării. El împreună cu poporul chemaseră Numele Domnului timp de
un deceniu, Prin urmare, nu a existat panică. Au strigat către Domnul să le vină
în ajutor şi El le-a venit. Etiopienii au fost nimiciţi cu desăvârşire în ciuda,
numărului lor impresionant de mare, „căci groaza Domnului căzuse peste ei"
(v.14). ,;
Acesta este un exemplu clasic al unui principiu cardinal al lui
Dumnezeu în raport cu omenirea. Evrei 11:6 îl exprimă cel mai bine: „Căci cine
se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-
L caută" (sublinierea autorului). Nu pot să accentuez atât cât aş vrea acest
adevăr: Dumnezeu ne va binecuvânta atunci când îl căutăm. Însă când încetăm
a-L mai căuta... totul se anulează, indiferent de rangul pe care l-am avea. Nu
contează cât talent avem, câte diplome atârnă pe pereţii noştri, ce ne-a fost
profeţit cândva. Nu contează absolut nimic.
În drumul lor spre casă, de pe câmpul de luptă, Asa şi armata lui au
fost opriţi de un profet, care, prin cuvintele lui, a întărit ceea ce tocmai se
întâmplase:
„Ascultaţi-mă... Domnul este cu voi când sunteţi cu El; dacă-L veţi
căuta îl veţi găsi; iar dacă-L părăsiţi, şi El vă va părăsi" (2 Cronici 15:2).
Niciodată n-ar putea fi exprimată mai limpede această relaţie dintre cauză şi
efect.
Cu cât îl căutăm mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult vedem
nevoia de a-L căuta. Asa, entuziasmat de această experienţă, a început să
privească în jurul lui şi a descoperit lucruri pe care înainte nici nu le băgase de
seamă. Altarul din Templul lui Dumnezeu era dărâmat; el a dat imediat ordin să
fie reparat. A convocat o adunare a poporului şi a încheiat un nou legăinânt cu
Dumnezeu.
Mai târziu, a fost şocat să afle că propria lui mamă, Maaca, „făcuse
idol Astarteei" (2 Cronici 15:16). Asa a dărâmat idolul şi a destituit-o din funcţia
de împărăteasă. Vi-1 puteţi imagina pe Asa împotrivindu-i-se propriei lui mame?
Poporul nu mai putea decât să-şi şoptească unul altuia: „Acest împărat vrea cu
adevărat să se facă plăcut lui Dumnezeu."
Imaginaţi-vă curentul social căruia trebuia să i se împotrivească.
Imaginaţi-vă toate legăturile afective pe care trebuia să le rupă, întreaga sa
percepţie despre legăturile de familie s-a întors împotriva voii lui Dumnezeu.
însă Asa era ferm hotărât să fie mai mult decât „fiul lui Maaca"
Am întâlnit mulţi oameni dintre cei care merg la biserică pentru care
presiunea familiei e o provocare prea mare. Alţii sunt prinşi de sentimentul
apartenenţei la o anumită clasă socială sau de faptul că sunt albi sau negri.;
Dumnezeu nu m-a chemat să fiu un creştin alb, din clasa mijlocie. El m-a
chemat să fiu creştin, şi atât, şi ceea ce-mi cere El trebuie să depăşească oricare
altă afinitate aş avea.
Chiar şi a fi american nu e la aceeaşi magnitudine cu a fi căutător de
Dumnezeu. Păstrarea culturii ameri cane nu trebuie să intre în concurenţă cu
înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu. Primul loc îl ocupă ceea ce Dumnezeu
aprobă. Lucrurile care îl întristează trebuie lăsate deoparte.
În relaţia cu Dumnezeu nu există staţionare, ci numai apropiere sau
îndepărtare de El.
Asa a înţeles cine este Cel care merită cea mai mare loialitate. Nu
mama lui, nici cultura, nici tradiţia, nici ori care alt lucru. Dumnezeu şi numai
Dumnezeu o merită. Ce minunat exemplu de slujire cu o inimă neîmpărţită.
GAFA
Cât de mult mi-aş fi dorit ca povestea lui Asa să se fi încheiat aici.
Dar ea nu s-a încheiat.
Au trecut douăzeci şi cinci de ani. Undeva, de-a lungul timpului — aşa cum se
întâmplă cu multe biserici, pastori, dirijori şi denominaţiuni întregi — Asa n-a
mai simţit nevoia sa-L caute pe Domnul. Nu cunoaştem motivul. Nu ştim dacă
grijile vieţii l-au slăbit din punct de vedere spiritual. Sau poate că el s-a gândit că
a atins culmea spiritualităţii şi de acum se putea odihni. Biblia ne învaţă că în
relaţie cu Dumnezeu nu există staţionare, ci numai apropiere sau îndepărtare de
El.
Într-o zi lui Asa i s-a dat de veste că o mică armată a vecinului lui
din nord începuse să construiască întăriri în jurul teritoriului lor (vezi 2 Cronici
16). Adversarul nu era nici pe departe atât de numeros cât hoarda etiopeană de
acum un sfert de secol. Şi totuşi, ce a făcut Asa? Cum a reacţionat?
„Asa a scos argint şi aur din visteriile Casei Domnului; şi ale casei
împăratului, şi a trimis soli la Ben-Hadad, împăratul Siriei, care locuia la
Damasc. Şi a pus. să-i spună: 'Să fie un legământ între mine şi tine, cum a fost
unul între tatăl meu şi tatăl tău'" (v. 2-3).
Faptul e cât nu se poate mai ciudat. Iată-1 pe omul care îşi clădise
întregul lui succes în viaţă pe căutarea de Dumnezeu, deschizând acum visteriile
Domnului pentru o mituire mârşavă!
Şi împăratul Siriei era dornic să se lase cumpărat. El şi-a trimis
armata pentru a face presiuni asupra vrăjmaşilor lui Asa care au renunţat imediat
la a mai ataca Ierusalimul. Pe deasupra Asa s-a mai şi ales cu câteva materiale de
construcţie abandonate de ei.
Cu alte cuvinte, planul „a funcţionat". Asa s-a simţit probabil foarte
mândru de sine. Mi-am folosit creierul şi am găsit singur soluţia. Sunt deştept,
ce mai!
Poporul a ajuns la concluzia că avea un lider foarte dibaci. Multe
biserici astăzi cred că dacă ceva „merge" atunci acel lucru este bun. Dacă
folosirea anumitei strategii umple băncile şi ajută la achitarea cheltuielilor,
atunci înseamnă că ea e binecuvântată de Dumnezeu. Rezultatele vizibile sunt
dovada că acea strategie e de provenienţă cerească. O astfel de gândire suferă o
zdruncinare puternică atunci când stăm înaintea Domnului.
În timp ce demnitarii de la curtea lui Asa se felicitau unii pe alţii pentru
operaţiunea care tocmai se încheiase cu succes, la curte îşi face apariţia un alt
profet, numit Hanani. Abia a început el să vorbescă şi zâmbetul a îngheţat pe
toate feţele.
„Pentru că te-ai sprijinit pe împăratul Siriei şi nu te-ai sprijinit pe
Domnul, Dumnezeul tău, de aceea a scăpat oastea împăratului Siriei din mâinile
tale" (v. 7). Cu alte cuvinte, Asa nu se va mai putea împotrivi niciodată Siriei;
era constrâns să coopereze cu această împărăţie păgână.”
Mesagerul lui Dumnazeu continuă: >>
„Etiopienii şi Libienii nu alcătuiau oare o oaste mare, cu o mulţime
de cară,şi călăreţi? Şi totuşi Domnul i-a dat în mâinile tale, pentru că te
sprijiniseşi pe El. Căci Domnul îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să spri-
jinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui. Ai lucrat ca un nebun în
privinţa aceasta, căci de acum vei avea războaie" (v. 8-9, sublinierea autorului).
Ochii Domnului privesc şi astăzi de-a lungul ţării, de-a lungul
pământului, căutând pe cineva — oricine — care să-L caute cu pasiune, care să
fie hotărât ca orice acţiune şi orice gând al lui să placă Domnului. Dumnezeu va
lucra cu putere pentru o astfel de persoană sau grup.
Zilele trec pe rând şi Dumnezeu continuă să se uite şi să se uite... Nu
vrea nimeni să-I ceară binecuvântarea? Peste cine ar putea să toarne din harul
Său? E cineva interesat?
Cu cât noi II căutăm mai puţin pe Dumnezeu, cu atât mai mult
trebuie să vină El să ne caute. De ce să nu alergăm în direcţia Sa? în mijlocul
mulţimii din Templu, Isus a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi
să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice
Scriptura" (Ioan 7:37-38).
Când ne conectăm la sursa harului viu al lui Dumnezeu, au loc tot
felul de lucruri minunate. Puterea Lui ne dă energia necesară să înfruntăm orice
armată, mare sau mică şi să câştigăm victorii în Numele Lui. Noi îl chemam şi
El ne trimite să înfăptuim ceea ce niciodată nu am fi putut face singuri, cu toţi
banii, educaţia sau victoriile noastre anterioare.
MOMENTUL ADEVĂRULUI
Prima persoană de pe lista lui David, Iaşobeam, „şi-a învârtit suliţa
peste trei sute de oameni, pe care i-a omorât dintr-odată" (1 Cronici 54:11), Pare
imposibil- în nici un caz nu putea el ajunge la numărul acesta impresionant de
victime fără prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Numai vijtejia omenească nu. e
deajuns când şansele sunt de 300 la 1.
Nici eu nici tu nu vom ajunge şă ne cunoaştem, potenţialul spiritual
până când nu vom face un pas înainte şi vom lupta în prima linie. Nu vom vedea
niciodată ce putere şi ce ungere sunt posibile până când nu ne alipim de
împăratul nostru şi nu pornim la luptă în Numele Lui pentru întărirea împărăţiei.
Nu vom declanşa niciodată puterea Dumnezeu stând comod la adăpostul
discuţiilor teologice dintre noi sau văitându-ne unul altuia de starea în care a
ajuns societatea umană, El ne întâlneşte acolo, pe câmpul de luptă. El ne
întăreşte atunci când avem de înfruntat un vrăjmaş.
În versetele 12-14 îl întâlnim pe Eleazar, cel care 1-a însoţit pe Da
vid într-o împortantă ofensivă împotriva filistenilor. Ne dăm seama de cât de
formidabil era vrăjmaşul din ceea ce ne spune Biblia: „Acolo era o bucată de
pământ plină cu orz: şi poporul fugea dinaintea Filistenilor." Nu era doar o
simplă ambuscadă, ci o luptă istovitoare împotriva unui adversar superior. Mulţi
dintre soldaţii israeliţi, văzând hoarda, au luat-o la fugă să-şi scape viaţa.
Însă nu şi Eleazar. El împreună cu David „s-au aşezat în mijlocul
ogorului, l-au păzit, şi i-au bătut pe Filisteni. Şi Domnul a dat o mare izbăvire/'
încă o dată vedem combinaţia dintre efortul uman şi ajutorul divin. Dumnezeu
nu a acţionat de unul singur. El nu a dezlănţuit fulgerele din cer pentru a-i nimici
pe Filisteni. Ci în acea zi şi-a îndreptat privirile pe câmpul de luptă pentru a
vedea cine a rămas acolo pentru a primi ajutorul Lui supranatural. Aceştia doi —
David şi Eleazar — au rămas tari chiar dacă ceilalţi au fugit de frică.
Relatarea din 2 Samuel 23:19 aduce chiar şi mai multă lumină
asupra lui Eleazar. „El s-a sculat, şi a lovit pe Filisteni până ce i-a obosit mâna şi
a rămas lipită de sabie". îşi mânuise arma cu atâta hotărâre şi energie încât
muşchii braţului i-au paralizat; nu-şi mai putea descleşta mâna de pe sabie.
Vorbiţi despre acest războinic puternic pentru Dumnezeu!
Situaţia lumii de astăzi cere o astfel de credinţă hotărâtă şi disperată
care să apuce sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu-i mai dea
drumul până când nu obţine victoria.
Gândurile mă poartă către un om, ca şi Eleazar, partenerul puţin
cunoscut şi rar văzut al marelui evanghelist Charles Finney din timpul celei de-a
doua mari treziri. Numele lui era Daniel Nash, un pastor neînsemnat din statul
New York. Pe la 48 de ani el s-a hotărât să se consacre în totalitate rugăciunii
pentru evanghelizările lui Finney.
„Părintele Nash" aşa cum îl numeau unii, îşi făcea neştiut apariţia în
oraşul în care urma să predice Finney cu trei sau patru săptămâni înainte de
sosirea acestuia, închiria o cameră, căuta doi sau trei creştini cu acelaşi gând şi
împreună stăruiau înaintea lui Dumnezeu. Locul cel mai bun pe care 1-a putut
găsi într-unul din oraşe a fost o pivniţă umedă şi întunecoasă şi ea a devenit
centrul de unde se înălţau rugăciunile lui.
într-un alt loc Finney relatează:
Când am ajuns în oraş pentru a începe evanghelizarea, m-a
contactat o doamnă, proprietara unui han. „Frate Finney, îl cunoaşteţi pe
Părintele Nash?" m-a întrebat ea. „El, împreună cu alţi bărbaţi stau la hanul
meu de trei zile, însă nici unul nu a pus mâncare în gură. Am deschis uşa şi
m-am uitat pe furiş la ei pentru că îi auzeam gemând. I-am văzut întinşi cu
faţa la pământ, poziţie în care au stat în toate aceste trei zile. Stăteau
prosternuţi pe podea şi gemeau. M-am gândit că li s-a întâmplat ceva
îngrozitor. îmi era frică să intru şi nu ştiam ce altceva să fac. Sunteţi bun să
veniţi să vedeţi ce se întâmplă cu ei?"
',Nu, nu este necesar", am răspuns eu. „Ei simt acum durerile
naşterii prin rugăciune."1
La patru luni după moartea lui Nash, Finney s-a retras din toate
turneele şi a devenit pastor într-o biserică din oraşul New York. Partenerul său,
care sfărâma porţile iadului, nu mai era. Dacă vrei să vezi mormântul Părintelui
Nash trebuie să conduci până în nordul statului New York, aproape de graniţa cu
Canada. Acolo, într-un cimitir în paragină, lângă o alee nepietruită, vei descoperi
o piatră de mormânt pe care scrie doar atât:
CINE, NOI?
Lista vitejilor lui David din 1 Cronici 11:22 ni-l prezintă pe Benaia,
printre ale cărui fapte de vitejie se numără înfrângerea celor mai buni doi bărbaţi
ai Moab-ului. De asemenea, el a ucis un leu într-o groapă în care căzuse zăpada.
Poate că cea mai uimitoare faptă a lui a fost ofensiva împotriva unui egiptean,
destul de înalt cât să ajungă mijlocaş pentru Chicago Bulls. Acest uriaş de 2,30
m avea în mână o suliţă, ca sulul unui ţesător, în timp ce Benaia nu avea decât
un toiag de lemn.
Chiar şi aşa... Benaia „a smuls suliţa din mâna Egipteanului şi 1-a
ucis cu ea. Iată ce a făcut Benaia, fiul lui Iehoiada;... Era cel mai cu vază din cei
treizeci" (v. 23-25).
In acele zile nu existau diplome de doctorat prin care o persoană să-
şi fi câştigat o poziţie. Cinstea nu aparţinea neapărat persoanelor cu bani, pile
sau acces la massmedia, ci ea venea în urma faptelor de vitejie făcute pentru
împărat.
Cine mai face astăzi acele fapte de vitejie pentru Dumnezeu? în care
loc inamicul dă înapoi? Aceasta este marea dorinţă a tuturor oamenilor spirituali.
Pe ei nu-i poţi încânta cu predici stilizate şi tehnici de organizare ingenioase.
Unde sunt vitejii unşi de Dumnezeu pentru a aduce cu adevărat o schimbare?
Cred că-1 cunosc cel puţin pe unul din vitejii lui Dumnezeu. Rina
Gatdula, o filipineză, ne e ca şi o soră mie şi lui Carol. Dumnezeu ne-a trimis-o
încă din primele zile ale bisericii Brooklyn Tabernacle înzestrând-o cu un duh
deosebit, care s-a dovedit a fi o nepreţuită binecuvântare. Când uşierii noştri
erau intimidaţi de vreun beţiv sau o persoană ostilă care se rătăcea pe la uşa
clădirii noastre, Rina îl înfrunta direct cu un curaj dat de Duhul Sfânt.
Deşi lipsită de darul vorbirii în public, ea s-a ocupat de rugăciune şi
mijlocire, lucrare care ne-a purtat victorioşi prin multe bătălii. Este nevoie de o
clădire mai mare, e nevoie ca un credincios căzut să se reîntoarcă la Domnul?
Rina va fi întocmai ca şi Benaia. Ea nu-1 va lăsa pe Dumnezeu până când
oamenii nu primesc ajutorul de care au nevoie. Ea ştie cum să-i aducă pe oameni
la rugăciune; mulţi au găsit eliberare în Hristos pentru că Rina a stat împreună
cu ei la tronul de har.
Tenacitatea ei este atât de unică în felul ei încât atunci când s-a mutat într-o altă
zonă a ţării, bisericile de acolo aproape că nu au ştiut ce să facă cu ea. Ele nu i-
au înţeles darurile; au remarcat numai că engleza ei era limitată şi că nu avea
cine ştie ce aptitudini. Prin urmare, nu au fost deloc deschise lucrării ei.
Astăzi Rina vizitează pe rând bisericile plantate de Brooklyn
Tabernacle, atât în ţară cât şi în afara ei, amintindu-le de faptele de vitejie pe
care le pot face prin Dumnezeu. Ea pare să aprindă întotdeauna scânteia
rugăciunii. Fie că e în Harlem, San Francisco, Lima sau Peru, Rina este un
exemplu viu de eroină a credinţei.
Gândiţi-vă ce multe biserici evanghelice sunt în cele cincizeci de state ale
Americii — 200 000, dacă nu chiar mai multe. Dacă fiecare din aceste biserici ar
aduce, în medie, doi oameni la Hristos, într-o săptămână — nu furând oile din
staulul altcuiva, ci câştigând noi credincioşi pentru împărăţia lui Dumnezeu —
aceasta ar însemna o sută de credincioşi noi, botezaţi, în decurs de un an în
fiecare biserică, sau 20 000 000 în toata ţara.
Populaţia Statelor Unite este acum de aproximativ 270 000 000. Numai aducând
opt sau nouă oameni la Hristos într-o lună, în fiecare biserică şi America ar fi
schimbată drastic în decurs de doi sau trei ani. Cum ar putea o biserică ce
predică Evanghelia să nu-şi facă din aceasta un ţel, în numele împăratului ei?
Planul Iui Dumnezeu pentru biserica locală s-a centrat mereu pe
evanghelizare. Cei aduşi la Hristos se nasc astfel în chiar locul unde pot fi apoi
hrăniţi şi disciplinaţi. Acest fapt duce la evitarea stagnării pe care o vedem
adesea atunci când lucrători parabisericeşti încearcă să facă o lucrare desemnată
în principal bisericii locale.
Preocuparea pentru evanghelizare ne va întoarce, în mod sigur, spre
rugăciunea serioasă şi spre răspândirea Evangheliei simple a lui Hristos.
Dumnezeu ne va pregăti aşa cum numai El o poate face, pentru un război
spiritual victorios. Credincioşii implicaţi n-ar mai avea atât de mult timp să se
uite la televizor, vor trebui să renunţe la multe alte activităţi. Trăirea conform
Bibliei, chemarea Domnului, rugăciunea şi apoi abordarea celor nemântuiţi ne
va consuma. Vom cere atunci ungerea lui Dumnezeu, indiferent de preţul pe care
trebuie să-1 plătim.
Bisericile din localităţile foarte mici s-ar putea să aibă dificultăţi în a
aduce o sută de persoane la Hristos într-un an, însă ele vor fi compensate de
bisericile din marile oraşe unde nevoile şi oportunităţile sunt atât de mari.
Dacă biserica din America s-ar decide cu adevărat să facă această
„ispravă" pentru Dumnezeu, adică să aducă 20 000 000 de oameni la Hristos în
acest an, alte 20 000 000 anul viitor, în trei sau patru ani societatea ar fi de
nerecunoscut. Broadway şi Hollywood ar fi nevoite să remarce schimbarea din
preferinţele publicu lui. Clinicile pentru avort se vor întreba unde au dispărut
clientele lor. Abuzul de droguri nu ar mai fi o problemă.
Unii mă vor acuza de idealism, dar nu cumva acest proiect ne-a fost
încredinţat chiar de Isus înainte ca El să se înalte la cer? „Duceţi-vă şi faceţi
ucenici din toate neamurile" a spus El, „botezându-i în Numele Tatălui, şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit" (Matei
28:19-20). Când îşi vor da seama liderii denominaţiunilor, pastorii şi membrii
bisericii că noi toţi vom răspunde în faţa lui Hristos la Tronul de Judecată?
Impresia noastră de nepotrivire nu este o scuză dat fiind faptul că El ne-a promis
că va lucra împreună cu noi dacă ne punem inimile întru totul Ia extinderea
împărăţiei Lui.
NOTE
Capitolul 2 — Aprinderea focului
1. Tom Carter, compilare, Spurgeon ai His Best (Grand Rapids: Baker, 1988), p.
155: selectiuni din ediţia 1873 a cărţii Metropolitan Tabemacle Pulpit, p. 218.
2. Andrew A. Bonar, Heavenly Springs (Carlisle, PA: Banner of Truth Trust,
1904), p. 15.
Capitolul 4 — Cea mai maţe descoperire a tuturor timpurilor
1. Tom Carter, compilare, Spurgeon at His Best (Grand Rapids: Baker, 1988), p.
145: selectiuni din ediţia 1901 a cărţii Metropolitan Tabemacle Pulpit, p. 247.
2. Copyright © 1989 Carol Joy MusicXASCAP (admin. ICG)\Word
Music\ASCAP. Toate drepturile rezervate. Folosit cu permisiune.
Capitolul 5 — Ziua în care Isus S-a mâniat
1. J. B. Phillips, The Young Church in Action (New York: Macmillan, 1955), p.
vii.
2. Ibid., p. viii.
3. Lyle Wesley Dorsett, E. M. Bounds, Man ofPrayer (Grand Rapids:
Zondervan, 1991), p. 134.
Capitolul 6 — Un timp pentru trezire
1. Andrew A. Bonar, Heavenly Springs (Carlisle, PA: Banner of Truth Trust,
1904), p. 34.
Capitolul 7 — Mirajul noului
1. Citat în V. Raymond Edman, They Found the Secret (Grand Rapids:
Zondervan, 1984), p. 46.
Capitolul 8 — Mirajul statisticilor
1. Marc Spiegler, „Scouting for Souls", American Demogniphics (March 1996),
p. 42-49.
Capitolul 9 — Mirajul doctrinei fără putere
1. William Law, The Poiper of the Spirit (Fort Washington, PA: Christian
Literature Crusade, 1971), p, 19.
2. Ibid., p. 124.
3. E. M. Bounds, Power ful and Prayerful Pulpits (Grand Rapids: Baker, 1993),
p. 55.
4. J. Edwin Orr, America's Great Revival (Elizabeth-town, PA: McBeth Press,
1957), p. 11.
5. Citat de Wendy Murray Zoba, „Father, Son, and...", Christwnity Today (Iunie
17,1996), p. 21.
6. Law, The Power of the Spirit, p. 23.
Capitolul 11 — în căutarea eroilor obişnuiţi
1. Citat de J. Paul Reno, Daniel Nash: Prevailing Prime of Prayer (Asheville,
NC: Revival Literature, 1989), p. 8.
2. Pentru mai multe informaţii despre acest eveniment, vezi Garth M. Rossel and
Richard A. G. Dupuis, editori, TJw Memoirs of Cliarles G. Finney: The
Complete Restored Text (Grand Rapids: Zondervan, 1989), p. 119-120.
3. Reno, Daniel Nash, p. 160.