Sunteți pe pagina 1din 51

Harul lui Dumnezeu

de la punctul zero

JIM CYMBALA

PASTOR AL BISERICII BROOKLYN TABERNACLE

împreuna cu Stephen Soreson

CĂUTAREA INIMII LUI DUMNEZEU PENTRU VIITORUL LUMII


NOASTRE

Editura Casa Cărţii, Oradea 2003


Titlul original God's Grace from Ground Zero Copyright © 2001 by Jim
Cymbala, Zondervan Publishing House
Grand Rapids, Michigan 49530
Harul lui Dumnezeu de la punctul zero Copyright © 2003 Fundafia My
Brother's Keeper International m y Str. Mediaşului nr. 24
keeper i 3700 Uradea
Tel. 0745-273147, Email: office@mbk.ro
Dreptul de publicare al acestei edifii aparţine
Editurii Casa Cărţii
CP. 270, O.P. 1,3700 Oradea
Tel.: 0259-210056; 0722-669566
Email: casa.cartii@rdslink.ro
Traducerea: Mihaela Fodor
Editarea şi tehnoredactarea: Vasile Gabrian
Coperta: Cornelia Costi
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CYMBALA, JIM
Harul lui Dumnezeu de la punctul zero / Jim Cymbala,
Stephen Sorenson ; trad., ed.: Mihaela Fodor. - Oradea: Casa
Cărfii, 2003
ISBN 973-85617-8-7 .
I. Sorenson, Stephen
II. Fodor, Mihaela (trad.; ed.)
284.57
Tiparul executat la Imprimeria de Vest, Oradea str. Mareşal Ion Antonescu nr.
105 Tel.: 0259-413835
În memoria
pompierilor, ofiţerilor de poliţie şi
a personalului serviciilor de urgenţă,
care pe 11 septembrie 2001
şi-au dat vieţile pentru alţii.
Cuprins
Nota editurii 9
1. O vreme a recoltei 11
2. Adevăr şi dragoste 33
3. Creştini dependenţi 53
4. Doar astăzi 67
5. Supravieţuind furtunii 83
6. O binecuvântare ciudată 97
Nota editurii
„După 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi la fel." „Totul se va
schimba după 11 septembrie 2001." Astfel de concluzii au fost exprimate din
plin în presa scrisă sau vorbită imediat după ce America a fost lovită de cel mai
mare atentat terorist din istoria sa.
Desigur, după 11 septembrie 2001 multe s-au schimbat. Economia
mondială în general şi cea americană în mod special a resimţit în mod vizibil
şocul terorismului. Societatea civilă a reacţionat şi ea, la fel ca politica şi sfera
militară internaţională.
Dar oare Biserica lui Hristos cum a reacţionat? Unii s-au grăbit să
arate cu degetul, căutând „vinovaţii" din pricina cărora Dumnezeu a îngăduit
„pedeapsa"; alţii au dat vina pe Dumnezeu, iar alţii au văzut în tragicele eveni-
mente o uşă deschisă de Dumnezeu pentru vestirea Evangheliei şi slujire.
Biserica Brooklyn Tabernacle din New York, păstorită de Jim
Cymbala, face parte din categoria celor care au văzut în Ground Zero—Punctul
Zero, nume generic dat oribilului atac terorist şi locului unde acesta a avut loc—
o uriaşă provocare din partea lui Dumnezeu; adresată bisericii, de a face
relevantă dragostea divină pentru lume, prin slujirea celor afectaţi de atacul
terorist.
Harul lui Dumnezeu de la punctul zero prezintă în mod simplu
această provocare şi modalitatea cum o biserică situată la mică distanţă de locul
dezastrului a slujit comunităţii în mijlocul căreia îşi desfăşoară activitatea.
Vă recomandăm cu căldură această nouă carte a pastorului Jim Cymbala, scrisă
în stilu-i caracteristic, cu care cititorii români s-au obişnuit din celelalte cărţi ale
sale.
Menţionăm că în citatele biblice, italicele au fost adăugate de autor
cu scopul de a accentua anumite idei sau principii descrise în carte.
După 11 septembrie 2001 Biserica lui Hristos trebuie să-şi analizeze mai serios
modul în care se închină, slujeşte şi evanghelizează. Eşti unul dintre cei care
doreşti să împlineşti mai bine scopul lui Dumnezeu pentru viaţa ta? Dacă da,
atunci această carte este pentru tine.

Vasile Gabrian
Oradea, mai 2003
1

*
O vreme a recoltei

Era luni, 10 Septembrie 2001, aproape de miezul nopţii, când eu şi Carol ne-am
dus în sfârşit la culcare pentru o binemeritată odihnă. Avusesem o zi plină,
urmată de o seară de duminică şi mai plină în biserica Brooklyn Taberacle din
New York City şi amândoi eram frânţi. Carol a adormit imediat, însă eu, dintr-un
motiv sau altul am rămas treaz în timp ce orele se scurgeau cu încetineală. Pe la
2:30, m-am ridicat din pat şi m-am dus în biroul alăturat dormitorului nostru
pentru a citi Biblia şi a mă ruga. M-am întors în pat cândva după ora 3:30, dar
somnul a continuat să mă evite.
Pentru mine era un fapt neobişnuit, deoarece am fost binecuvântat cu
capacitatea de a dormi indiferent de presiunile sau preocupările pe care le
aveam. Însă orele de dinaintea acestei dimineţi de marţi păreau diferite. Am
privit ceasul care arăta ora 5:00. Din nou m-am ridicat să mă rog. Din nou m-am
întors în pat. De două ori l-am întrebat pe Domnul ce se întâmplă. Pur şi simplu
nu înţelegeam. Nu consumasem nimic din ce ar fi putut conţine cofeină, nu
aveam nici o problemă fizică şi cu toate acestea nu puteam dormi. Vrea Domnul
să-mi vorbească despre ceva? m-am întrebat. Mă pregăteşte El spiritual pentru
vreo situaţie din viitor?
Pe tot parcursul acelei nopţi lungi, aşa cum stăteam întins pe pat, în
inima mea răsuna fără încetare un singur verset. Părea să fie un mesaj ciudat, dar
am meditat îndelung şi cu intensitate asupra înţelesului lui: „Cine strânge vara,
este un om chibzuit, cine doarme în timpul seceratului este un om care face
ruşine" (Proverbe 10:5).
Imaginea de aici ar avea o semnificaţie aparte pentru o naţiune ce se
ocupă exclusiv de agricultură. Vara este timpul optim pentru recoltare, astfel
încât efortul anterior, de a ara pământul şi de a-1 însămânţa să nu fi fost în zadar.
Nimeni nu poate strânge porumbul în timpul lunilor reci ale anului. Această
lucrare trebuie făcută în sezonul recoltării. Toată căldura şi ploaia cu care
Dumnezeu binecuvintează pământul n-ar avea nici o însemnătate dacă oamenii
nu ar ieşi şi nu ar lucra din greu pe câmp în acele ore critice. Scriptura spune că
un fiu înţelept ştie când vine vremea recoltei şi-şi foloseşte la maxim toate
resursele. El se alătură fără rezervă planurilor şi ţelurilor tatălui său.
În mod obişnuit proverbele pun în contrast pe cei înţelepţi cu cei
nebuni, însă în Proverbe 10:5 limbajul este cu mult mai dur. Omul care doarme
în timpul secerişului este descris ca un om care face sau aduce ruşine! Imaginea
este aceea a unui fiu care leneveşte, în timp ce fereastra unei şanse unice trece pe
lângă el. Toată munca depusă la însămânţarea pământului, binecuvântările soare
lui şi ale ploii sunt o pierdere, atunci când recolte valoroase încep să putrezească
pe câmp. Fiul care aduce ruşine stă şi doarme (lucru pe care eu nu l-am putut
face în acea noapte!) atunci când totul în jurul său cere o muncă grea şi
sârguincioasă.
Stau treaz şi încerc să aplic mereu şi mereu acest verset mie şi
bisericii pe care o păstoresc. Nu cumva dormim şi noi ca acest om care aduce
ruşine? Nu cumva risipesc o şansă unică pe care mi-o dă Dumnezeu şi îl
dezamăgesc pe Domnul ca păstor al oilor Sale? L-am rugat pe Dumnezeu să mă
ierte pentru orice lipsă de zel din partea mea. I-am spus că nu vreau să fiu un fiu
care aduce ruşine şi nici nu vreau ca Brooklyn Tabernacle să eşueze, de va veni
vreo oră critică.
Ceasul de lângă patul meu arăta 6:20, înainte ca să adorm şi eu în
cele din urmă. Ultimele cuvinte care mai răsunau încă în mintea mea erau: E vre
mea recoltei. Ca urmare a vegherii din acea noapte lungă, în sufletul meu a
apărut o nouă şi intensă conştientizare a faptului că: Este timpul secerişului.
Trebuie să găsim modalităţi de a ne apropia de oamenii din New York City cu
Evanghelia lui îsus Hristos. Copii, tineri, adulţi,: pensionari—toţi au nevoie de
Dumnezeu. Trebuie să încetăm de a ne mai ocupa de lucruri lipsite de
importanţă sau de a trăi pentru noi înşine atunci când holdele sunt atât de coapte
pentru secerişul spiritual.

EVENIMENTE CATASTROFALE

Dormisem doar câteva ore când m-am trezit şi am început să urmăresc la


televizor evenimentele dezastruoase care se derulau la World Trade Center.
Mulţi din biserica noastră lucrau în acea zonă şi ştiam că unii dintre ei lucrau în
interiorul turnurilor gemene. Mă gândeam la ei împreună cu soţia, atunci când
primul turn şi apoi al doilea s-au prăbuşit, imagine pe care nici un new-yorkez
—-sau oricare alt american—nu o va uita vreodată.
Telefonul a început să sune fără oprire în locuinţa mea, pe măsură ce
veştile ajungeau la biserică şi îmi erau apoi transmise mie. La câteva minute
după aceea, câţiva membri au sunat să-mi spună că sunt teferi şi că au scăpat ca
prin urechile acului de acest dezastru naţional Mai erau unii de la care nu
primisem încă nici o veste. In decurs de o oră şi ceva, câţiva membri au ajuns la
biserică, acoperiţi cu funingine şi praf, tremurând şi dezechilibraţi de întâlnirea,
lor cu moartea. Oameni buimăciţi care se aflaseră în interior sau lângă cartierul
financiar au trecut peste Brooklyn Bridge, prin cartierul Brooklyn şi acum
mergeau pe Flatbush Avenue, chiar pe lângă biserica noasră. Unii plângeau fără
nici o reţinere. Alţii, luptându-se să-şi păstreze emoţiile sub control, priveau
înaintea lor cu ochi goi. Se mişcau greoi dar în linişte, majoritatea fiind încă
acoperiţi cu moloz, cu pantofii albiţi de praf.
Am transferat o parte din clădire, de unde împărţeam apă sau
ofeream asistenţă. De asemenea, am deschis uşile bisericii, pentru ca oricine ar
fi vrut, să poată intra şi să găsească un loc de rugăciune. O turistă din Vestul
Mijlociu a intrat împleticindu-se, aparent într-o stare de şoc. Am încurajat-o, am
ajutat-o să-şi pună la punct un alt plan de acţiune şi i-am amintit că Dumnezeu îi
aude rugăciunile.
Pe măsură ce orele se scurgeau, am încercat să-mi adun gândurile şi
emoţiile. încă o dată, în străfundurile fiinţei mele au răsunat cuvintele: E vremea
recoltei. Holdele erau coapte cu oameni care şi-au dat brusc seama, la un nivel
profund, că au nevoie de Dumnezeu în vieţile lor.
Următoarele zile au fost tensionate. Curând am aflat că patru dintre
membrii bisericii noastre se aflau printre cei dispăruţi. Dar erau şi alţi membri
care au scăpat într-un mod miraculos de dezastru. Câţiva au experimentat
întârzieri neobişnuite care nu le-au pemis să fie la locul lor obişnuit de lucru din
World Trade Center în acea dimineaţă. Ne-am trezit copleşiţi de ceea ce părea un
val uriaş de durere, tristeţe şi teamă amestecat cu zeci de întrebări fără răspuns.
Am fost gata, atât cât am putut, să venim în întâmpinarea nevoilor diverse din
jurul nostru. Membri ai familiilor din biserica noastră aveau încă câţiva dintre
cei dragi pe lista persoanelor dispărute. Copiii mai mici din biserica noastră
aveau nevoie de clase organizate, în aşa fel încât să-i ajute să facă faţă violenţei
din 11 septembrie. De fiecare dată când stăteam de vorbă cu cineva îmi dădeam
seama cât de multă nevoie aveam de discernământ şi înţelepciune pentru a
înţelege ce impact avusese tragedia asupra acelei persoane.

O RANĂ ADÂNCĂ

M-am născut şi am crescut în New York City şi am păstorit biserici din oraş de
aproape treizeci de ani. Cu toate că îi cunosc bine pe new-yorkezi, nu mi-aş fi
putut imagina impactul pe care aceste evenimente le-au avut asupra lor. Ştiam că
niciodată nu se mai întâmplase ceva asemănător, dar eram încă uimit de efectele
incredibile asupra oamenilor în zilele care au urmat atacurilor teroriste. Oamenii
dintr-un magazin de lângă locuinţa mea se mişcau printre rândurile de rafturi
într-o stare de uluire. Nimeni nu vorbea la casele de marcat, în parcări,
restaurante şi pe străzile cartierului, străinii se priveau unul pe celălalt într-o
nouă lumină şi cu un sentiment nou. Până şi traficul părea că a încetinit, şoferii
erau un pic mai atenţi.
Tragediile au străpuns sufletul oraşului meu. O rănire adâncă a inimii
sale colective a transformat acest loc atât de cunoscut pentru destrăbălarea şi
insensibilitatea sa. Oamenii de pretutindeni aveau o nouă sensibilitate, o
conştientizare acută a mortalităţii lor şi a existenţei răului şi morţii.
La o săptămână după atacurile din 11 septembrie, acest sentiment
nou al oraşului mi s-a înfăţişat într-un mod aparte, într-un parc la mai bine de un
kilometru depărtare de casa mea. Îmi luasem o pauză în programul meu haotic
pentru a face un pic de mişcare. împreună cu Ricky Manga, prieten şi membru al
personalului de la Brooklyn Tabernacle m-am dus să joc paddleball (un joc în
aer liber asemănător tenisului). Când am ajuns în parc am observat un poliţist
stând singur într-o maşină a poliţiei la vreo 6 metri depărtare. Nu mai văzusem
niciodată un poliţist staţionând în acel loc, aşa că m-am întrebat ce se petrece.
Din cauza ameninţării teroriste, m-am uitat în jurul meu să văd de ce a fost
poziţionat în acel loc, dar nu am ajuns la nici o concluzie.
Mai aruncam din când în când în timpul jocu lui câte o privire spre
maşina poliţiei. O oră şi ceva mai târziu poliţistul era tot acolo. Când ne
pregăteam să părăsim parcul, eu şi Rick ne-am îndreptat spre maşina respectivă.
în momentul în care ne-a văzut venind ,poliţistul a deschis geamul maşinii şi ne-
a întrebat: „Hei, ce mai faceţi?/'
„Bine" i-am răspuns eu. Apoi, cu o admiraţie sinceră am spus: „Nu vă pot
mulţumi tuturor celor din poliţie pentru ce aţi făcut la World Trade Center, dar
vă pot mulţumi dumneavoastră." Am întins mâna spre el. El şi-a scos mâna
dreaptă pe geam şi a strâns-o pe-a mea. Rick de asemenea i-a strâns mâna.
În acel moment toţi trei eram pe punctul de a izbucni în lacrimi. Mi-
am simţit ochii umezi şi Rick la fel şi am observat că poliţistul clipea şi el. Cu
toţii am fost copleşiţi de o tristeţe fără precedent care ne-a sensibilizat intens
inimile. Discuţii despre Dumnezeu şi beneficiile rugăciunii— subiecte care cu
câteva zile mai înainte erau incorecte din punct de vedere. politic—erau pe
buzele tuturor. în fiecare din conferinţele de presă ale primarului Rudolf
Giuliani, rugăciunea era menţionată de nenumărate ori. Bărbaţi şi femei se
gândeau în secret la faptul că s-ar fi putut întâmpla ca să fie ei cei care să aibă
numai câteva secunde de trăit, în timp ce savurau o ceaşcă de cafea şi mâncau o
chiflă într-unul din birourile clădirii cu 85 de etaje.
Deci a fost—şi încă mai este—vremea recoltei, dar la un nivel pe
care nimeni nu l-ar fi putut prevesti sau imagina. Gândurile a miloane de oameni
din întreaga lume s-au oprit asupra nevăzutului şi a veşniciei, asupra existenţei
lui Dumnezeu şi asupra misterelor adânci ale vieţii. Subiecte pe care un
materialism sufocant şi ritmul frenetic al oraşului le-au împins mereu într-un colţ
întunecat al minţii au ieşit dintr-o dată la suprafaţă. Cei care înainte protestau ori
de câte ori era menţionat Dumnezeu şi care criticaseră făţiş practicarea
rugăciunii se ascunsesem probabil undeva sub o piatră pentru că nu erau de găsit
nicăieri în public. Oameni de pretutindeni deveniseră conştienţi de
vulnerabilitatea şi nevoile lor. Unii prieteni mi-au spus că acest fenomen avea
loc şi în alte regiuni ale ţării. .
Cu toate aceste schimbări vizibile nu eram pregătit pentru ceea ce s-a
întâmplat în prima duminică de după acea zi infamă. Aveam, ca de obicei, patru
programe la Brooklyn Tabernacle şi la toate sala a fost arhiplină. Oamenii erau
aşezaţi sau stăteau în picioare peste tot în biserică. Era o mulţime compactă de la
un perete la celălat şi cu toate acestea uşierii mi-au spus că rândurile celor care
nu au reuşit să intre s-au extins până pe strada vecină. Am ieşit din sală după
primul serviciu şi am văzut oameni cu capul plecat în rugăciune stând în
picioare la intrarea în holul principal de primire. Şi nu participaseră încă la nici
un serviciu religios în acea zi
Atmosfera din timpul acelor slujbe a fost incredibil de delicată şi
plină de sensibilitate. Patru dintre membrii noştri erau încă daţi dispăruţi şi
speranţa ca ei să fi supravieţuit se stingea o dată cu trecerea orelor. Adunarea şi
numeroşii vizitatori s-au rugat pentru familiile implicate, în timp ce noi le-am
arătat dragostea noastră şi i-am mângâiat pe cei afectaţi în mod direct de atacuri.
Dar abia atunci când s-a împărtăşit Evanghelia lui Isus Hristos, mi-am dat seama
cât de dramatic deschisese Domnul inimile. În acea duminică mai mult de şase
sute de oameni au răspuns invitaţiei de a-şi închina vieţile Domnului printr-o
credinţă simplă. Momentele de mărturisire şi predare de după serviciu au fost
pline de lacrimi şi rugăciuni din inimă. A fost o zi măreaţă de recoltă spirituală,
şi secerişul continuă.

ADEVĂRUL SPUS ÎN DRAGOSTE

Marjorie, care cântă la alto în corul Brooklyn Tabernacle, îşi dovedise şi înainte
credinţa ei în Hristos faţă de colegii ei de serviciu, însă vineri, la numai trei zile
după atac se ivise o nouă oportunitate. Marjorie lucrează în Long Island, la o
distanţă bună de locul unde s-au aflat turnurile gemene. Deşi firma ei nu era în
pericol, angajaţii sufereau încă de pe urma a ceea ce se întâmplase în cursul
săptămânii.
Când preşedintele Bush a declarat ziua de vineri, 14 septembrie
2001, zi naţională a rugăciunii, Marjorie 1-a întrebat pe director dacă se poate să
fie chemaţi toţi angajaţii pentru ca ea să-i conducă în rugăciune. Ea a mai cerut,
şi a primit permisiunea să vorbească despre Isus Hristos. Ca rezultat al dragostei
şi îndrăznelii ei, dragostea lui Dumnezeu a inundat locul ei de muncă într-un
mod deosebit.
Marjorie a împărtăşit unor mai bine de o sută de angajaţi adevărul
despre marea dragoste a lui Dumnezeu pentru ei şi despre nevoia ca numele lor
să fie scrise în cartea vieţii Mielului (Apocalipsa 21:27). Inimile atinse au
răspuns dragostei şi adevărului lui Isus şi toţi, fără jenă au repetat rugăciunea de
acceptare a harului lui Dumnezeu în vieţile lor! Timpul lor de rugăciune a fost
asemenea unui serviciu frumos de biserică, a spus Marjorie, deşi locul era un
sediu de birouri, nu departe de oraşul New. York. Iată ce se poate întâmpla când
adevărul lui Dumnezeu este transmis cu dragoste inimilor pe care Domnul le
pregăteşte! Dacă Dumnezeu poate folosi un membru din biserica noastră precum
Marjorie, într-un mod atât de remarcabil, într-un birou, în faţa căror şanse vom fi
puşi noi în zilele care vor urma?

EVITAREA LUCRURILOR CARE NE DISTRAG


ATENŢIA
Acum este vremea secerişului spiritual, iar noi trebuie să ne ferim de a deveni
preocupaţi de lucruri mărunte şi de a pierde şansele de a vesti dragostea şi
compasiunea lui Isus pentru oameni. În zilele ce au urmat după 11 septembrie
am fost intervievat de multe staţii de radio creştine. Un reporter mi-a pus ceea ce
părea a fi cea mai populară întrebare în multe cercuri creştine: „Domnule pastor
Cymbala, noi am citit cărţile dumneavoastră şi ştim de lucrarea pe care o faceţi
în New York City. Spuneţi-ne, care este opinia dumneavoastră referitoare la
dezastrul de la World Trade Center? Unii spun că diavolul l-a provocat, alţii că
Dumnezeu l-a îngăduit, în timp ce alţii declară că Dumnezeu este în spatele
întregii întâmplări." .
Trebuia să ştiu că se va ivi şi o astrel de întrebare. Profeţi cu
imaginaţie fantezistă ies din văgăunile lor în vremuri ca acestea pentru a oferi
proclamări îndrăzneţe şi aşa-zise descoperiri despre ultimele evenimente care
zguduie pământul din temelii. (Vă mai amintiţi, de exemplu, când eram asiguraţi
că U.R.S.S. este „ursul de la nord" menţionat în profeţia biblică şi că stă gata să
coboare şi să distrugă Israelul? Acum U.R.S.S. nu mai există. În locul ei o Rusie
săracă şi împresurată se confruntă cu crize financiare ce vin unele după altele!)
Mi-e teamă că prea mulţi dintre noi am uitat ce înseamnă cu adevărat
Creştinismul desprins din învăţătura Noului Testament. Nu este treaba noastră să
analizăm grafice profetice sau să despicăm firul teologic în patru. Isus a fost cât
se poate de clar în aceast privinţă în timpul slujirii Lui aici pe pământ. Gândiţi-
vă la reacţia pe care a avut-o la câteva din evenimetele tragice care au avut loc în
timpul lucrării Lui:
„În vremea aceea au venit unii şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase
unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor" (Luca 13:1). O
întorsătură neplăcută a evenimentelor politice costase vieţi evreieşti şi execuţia
acelor Galileeni era tragedia de ultimă oră din Israel. Ascultaţi răspunsul lui
Isus:
„Credeţi voi că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni,
pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la
fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât,
credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în
Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel" (Luca
13:2-5).
Galileenii fuseseră probabil omorâţi în timp ce aduceau jertfe în
templul din Ierusalim. Un turn din Siloam s-a prăbuşit şi optsprezece vieţi
nevinovate s-au pierdut într-un mod tragic. Răspunsul lui Isus la aceste două
evenimente este un model pentru cum ar trebui să răspundem noi la tragediile
recente din tara noastră. Fiul lui Dumnezeu nu a declarat cine era răspunzător de
acele evenimente, ci le-a folosit pentru a-i avertiza pe oameni, cu blândeţe, că şi
ei trebuie să se pocăiască, să se întoarcă la Dumnezeu şi să fie mântuiţi. El nu a
explicat de ce, ci s-a folosit de ocazie pentru a proclama din nou mesajul Lui
neschimbător: „S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape.
Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!" (Marcu 1:15).
Prin statutul de creştini noi suntem urmaşi ai lui Isus, prin urmare
trebuie să ne amintim avertismentul Lui de a nu ne lăsa distraşi de chestiuni
secundare: „Deci apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat:
«Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel?» El
le-a răspuns: «Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe, acestea
Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi o putere, când se va pogorî
Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori in Ierusalim, în toată Iudeea, în
Samaria şi până la marginile pământului»" (Fapte 1:6-8).
Nu se aşteaptă ca cei credincioşi în Hristos să-şi piardă vremea,
discutând cu infatuare despre cine este vinovat de o tragedie naţională şi nici nu
trebuie să ne lăsăm prinşi de diversele interpretări profetice care abundă în jurul
nostru. Ne-ar sta mult mai bine să ascultăm de ceea ce Hristos ne-a poruncit să
facem: să-i iubim pe cei loviţi şi tulburaţi şi să le împărtăşim vestea bună a vieţii
veşnice prin credinţa în Isus Hristos. Isus a spus limpede că nu vom înţelege
niciodată pe deplin timpurile şi vremurile profetice şi nici nu trebuie ca acele
lucruri să fie principala noastră preocupare cât trăim aici pe pământ. Misiunea
noastră ca şi creştini rămâne întotdeauna aceeaşi: să fim martorii plini de putere
şi compasiune ai lui Isus şi ai Evangheliei mântuirii prin Numele Său. Şi eu cred
că trebuie să facem acest lucru acum mai mult decât niciodată.

UN MEMENTO CHEIE

Mai există un; adevăr care se poate aplica crizei naţionale şi internaţionale cu
care ne confruntăm. Isus ne-a avertizat: „Veţi auzi de războaie şi veşti de
războaie: vedeţi să nu vă spăimântaţi căci toate aceste lucruri trebuie să se
întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci" (Matei 24:6). Istoria a dovedit că
această profeţie este foarte adevărată. Timp de mai bine de douăzeci de secole au
existat cicluri nesfârşite de războaie şi veşti de războaie: războaie tribale,
războaie etnice, războaie civile şi char războaie mondiale care au cuprins globul.
Isus nu a spus că acest fapt îngrozitor al vieţii pe pământ ar putea fi evitat, dacă
noi creştinii ne-am ruga cu credinţă sau am trăi vieţi evlavioase. Nu, El afirmă
ca astfel de lucruri „trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci."
Aşa cum Statele Unite au fost atacate la Pearl Harbor şi atrase în cel
de-al doilea război mondial în 1941, tot astfel acum, 60 de ani mai târziu ne-am
implicat într-un conflict. Acest tip nou de război, un război al secolului 21 nu
seamănă cu nimic din ceea ce ştiam până acum. A început pe 11 septembrie
2001 şi va continua probabil o lungă perioadă. Duşmanul are un spirit diabolic
care combină nebunia unui kamikaze cu tendinţe spre genocid mai groaznice
decât ale lui Adolph Hitler şi ale naziştilor.
Nu trebuie să pierdem însă din vedere lucrul cel mai important din
toate aceste evenimente. Dumezeu le foloseşte pentru a aminti oamenilor din
America şi din alte ţări ale lumii adevăruri spirituale de mult uitate. Da, putem
spune că aceste evenimente tragice din New York City, Washington, D.C., şi
dintr-un sat din Pennsylvania au fost o chemare la trezire pentru ţara noastră. La
fel e şi pentru oamenii din Anglia, Franţa, Germania, Rusia şi alte ţări care
s-ar putea să fie următoarele victime ale unui val de terorism.
Există totuşi ceva mult mai important de care noi trebuie să ne
amintim. Isus nu a părăsit cerul pentru ca să condamne şi să judece lumea: El a
venit pentru ca, prin El, lumea să poată fi mântuită (Ioan 3:17). El nu încearcă
să-i distrugă pe oameni, ci să-i salveze! Ironic, deşi prin ura oarbă şi violenţa
gen kamikaze teroriştii au vrut să facă numai rău, Dumnezeu poate schimba răul
în bine aducând o mare recoltă de suflete. De fapt, El a făcut deja acest lucru la
Brooklyn Tabernacle, unde şase sute de oameni şi-au pus credinţa în Hristos
într-o singură zi!
Aşadar nu e momentul pentru condamnare şi învinovăţire. Mai
degrabă e un moment propice pentru compasiune şi pentru ca noi să fim mai
proaspeţi şi mai curajoşi în mărturisirea noastră. Nu este un timp pentru teamă
sau pentru a ne refugia într-o ascunzătoare. Din contră, e un timp în care să
rămânem tari şi să ne declarăm credinţa în Dumnezeul Atotputernic.

NEVOIE: UN NOU GEN DE FERVOARE

Nu există nici o îndoială că acum e vremea secerişului. Dar să fim oneşti. E


nevoie să vedem o schimbare dramatică la nivelul nostru de consacrare, dacă
vrem să strângem recolta ce ni se dezvăluie înaintea ochilor. Inimile noastre
trebuie să fie cuprinse de un nou gen de fervoare, dacă e să folosim din plin
acest moment. Sufletele atârnă în balanţă.
Gândiţi-vă la ce s-a întâmplat pe 11 septembrie 2001. Mai mult de o
duzină de bărbaţi, unii din ei căsătoriţi, au fost atât de plini de ură şi violenţă
încât s-au antrenat ani de zile şi au renunţat la vieţile lor pentru a omorî mii de
oameni şi a-şi trăi credinţele lor fanatice. Pe de cealaltă parte, în timp ce
Gemenii se umpleau de fum şi foc, ofiţeri de poliţie şi pompieri curajoşi au
intrat cu sutele în acele clădiri pentru a salva vieţi. Ei ştiau că nu se puteau
aştepta la nimic bun de la acele structuri, pe măsură ce focul şi căldura degajată
se ridicau la nivele incredibile. Dar au continuat să se îndrepte spre pericol
pentru că misiunea lor era să salveze oameni de la pericol. Era parte a fişei
postului lor.
Tot oraşul New York şi Statele Unite în întregime au arătat o nouă
admiraţie faţă de aceşti ofiţeri de poliţie şi pompieri. Aceşti bărbaţi şi femei nu
s-au gândit la ei înşişi, ci şi-au făcut datoria chiar cu riscul vieţii. Adevărul e că
eforturile dramatice şi dedicarea de care ei au dat dovadă nu ne sunt chiar atât de
necunoscute pe cât am crede. De fapt, pe plan spiritual, creştinii trebuie să fie
plini de un tip similar de consacrare pentru lucrarea pe care Dumnezeu a pus-o
înaintea noastră.
Când apostolul Pavel şi-a luat rămas bun de la conducătorii bisericii
din Efes, el le-a vorbit despre devotamentul lui personal pentru a împlini voia lui
Dumnezeu şi a răspândi Evanghelia. Nu ştia exact ce va aduce viitorul, „numai
Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi
necazuri" (Fapte 20:23). Am putea crede că această confirmare profetică stranie
a Duhului lui Dumnezeu, că îl aşteaptă numai necazuri, l-ar fi făcut pe Pavel să
ia un alt drum, mai sigur, ca să se protejeze. Nimic nu ar fi fost mai departe de
adevăr. Răspunsul lui Pavel ne dezvăluie totala lui consacrare pentru Hristos:
„Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-arfi scumpă, ci vreau
numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit-o de la
Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu" (Fapte 20:24).
Gândiţi-vă la aceste cuvinte pline de putere: „Eu nu ţin la viaţa mea,
ca şi cum mi-ar fi scumpă"! Pentru urechile moderne ele sună ciudat, chiar de
necrezut. Am fost învăţaţi că, slujindu-L pe Isus Hristos ne va ajuta să trăim
„viaţa bună." Am fost făcuţi să credem că El nu ne va provoca niciodată să
părăsim zona noastră de confort. Marele apostol însă ne arată că acesta nu a fost
niciodată planul lui Dumnezeu pentru urmaşii lui Hristos. După cum Isus a
împlinit voia desăvârşită a lui Dumnezeu dându-Şi viaţa ca jertfă, tot aşa şi
Pavel a călcat cu curaj pe urmele lui Hristos, ajutat de Duhul Sfânt care lucra în
El.
Lui Pavel nu-i păsa de zonele de siguranţă, climele blânde sau chiar
de binele lui fizic. Pentru că ştia că în final va trăi o veşnicie cu Hristos în ceruri,
marea lui pasiune pe pământ era să-şi sfârşească cu bucurie calea şi să vestească
vestea bună a lui Isus în lung şi în lat. şi ar fi făcut-o în ciuda preţului. Ca şi acei
ofiţei de poliţie şi pompieri curajoşi care s-au îndreptat spre pericol pentru a
salva vieţi, tot astfel nici lui Pavel nu i-a fost frică să rişte totul pentru a salva
suflete nemuritoare în numele lui Isus.
Este absulută nevoie de acelaşi grad de dedicare, în lumea ostilă în
care trăim azi. Noi, creştinii şi bisericile noastre trebuie să încetăm să ne mai
gândim la ce e confortabil şi să începem să ne asumăm riscul de a ne dărui pe
noi înşine Domnului. Cum să facem mai puţin, când împre jurul nostru bărbaţi şi
femei dovedesc un asemenea comportament altruist? Trebuie să ne amintim însă
că va fi nevoie de harul lui Dumnezeu şi nu doar de simpla putere de voinţă din
partea noastră. Numai Duhul Sfânt ne poate elibera de lanţurile căutării eului
astfel încât să putem să ne trăim vieţile cu îndrăzneală pentru Hristos. Să-i cerem
Domnului astăzi să ne schimbe inimile pentru a putea lucra eficient în câmpul
Lui.
Ca din totdeauna, şi cu toate acestea mai mult decât niciodată, este
vremea recoltei!

Adevăr şi dragoste

ORIGINARĂ DINTR-UN ORĂŞEL DIN GEORGIA, DAWN Robinson s-a


mutat în California după ce a absolvit o şcoală biblică din Tennessee. Cântăreaţă
talentată, ea a ajuns să se implice total în lucrarea din California, timp de câţiva
ani. în 1998 a vizitat oraşul New York pentru a putea veni la Brooklyn
Tabernacle preţ de câteva săptămâni. Planul ei iniţial era să-şi rezolve câteva din
problemele personale cu care se confrunta, apoi să se întoarcă în California. Dar
uşile păreau să se deschidă pentru Dawn şi a simţit că Dumnezeu o călăuzea să
rămână în oraşul New York. A devenit membră a bisercii Brooklyn Tabernacle şi
şi-a folosit talentul muzical devenind parte a corului nostru. Nu le-a luat mult
timp celor din conducere să-şi dea seama că Dawn ieşea în evidenţă ca o
persoană care avea o chemare specială a lui Dumnezeu în viaţa ei. Cât de
bucuroasă a fost Dawn când Morgan Stanley, binecunoscuta companie
financiară, i-a oferit o poziţie managerială! Dumnezeu îi dăruise nu numai un
serviciu extraordinar la o firmă prestigioasă, dar şi o privelişte uluitoare de la
biroul ei de la etajul şaizeci şi unu din World Trade Center aflat în inima oraşului
New York.
Chiar dacă nu era „politic corect" din partea ei să vestească
Evanghelia într-un mediu al afacerilor, Dawn a început să vorbească despre Isus
cu o colegă de-a ei, pe nume Cassie în timp ce-şi luau prânzul. Au discutat luni
de zile despre Isus şi despre lucruri spirituale. Dawn i-a expus problema
păcatului în mod ferm dar fără să judece, şi Cassie a recunoscut de bună voie
nevoia ei de Dumnezeu, dar încheia fiecare discuţie spunând că nu era chiar gata
să facă pasul şi să-L primească pe Isus ca Mântuitor.

E NEVOIE DE LUCRĂTORI DISPONIBILI

Vom reveni la această relatare, mai întâi însă ar trebui să examinăm importanţa a
ceea ce a făcut Dawn
Este de o importanţă vitală, ca şi creştini să fim în stare să
răspundem provocărilor spirituale şi să îl reprezentăm pe Domnul nostru eficient
vestind cu îndrăzneală adevărul Lui într-un spirit de dragoste şi compasiune aşa
cum a făcut Dawn cu prietena ei. Isus a spus: „Mare este secerişul" (Matei 9:37)
acum două mii de ani, când populaţia lumii era destul de redusă. Imaginaţi-vă ce
ar spune El acum când pământul este populat de miliarde de oameni, dintre care
mulţi sunt neliniştiţi în faţa unui viitor nesigur.
Oamenii sunt mai deschişi astăzi, poate mai mult decât în orice
perioadă a istoriei, să discute despre viaţă şi moarte, bine şi rău sau despre sen
sul existenţei umane. Dar noi suntem gata? Să aruncăm o privire spre cea mai
mare nevoie a bisericii în această perioadă în care ne confruntăm cu ocazii noi
de a vesti Evanghelia. Isus a pus direct degetul pe rană atunci când a afirmat că
„puţini sunt lucrătorii" (v. 37). Cine sunt aceşti lucrători de care e nevoie şi ce
fac ei? Ei sunt acei creştini de orice vârstă, care se dedică din toată inima
răspândirii Evangheliei si care evită ocolurile ce i-ar putea înstrăina de planurile
lui Isus Hristos. Ei trăiesc în această lume, muncesc din greu la locurile lor de
muncă, dar inimile lor nu aparţin acestei lumi ci Domnului secerişului. Au
aceeaşi pasiune pentru omenirea pierdută pe care a arătat-o Isus, atunci când a
venit în lume şi şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră.
E trist să vedem cât de mulţi dintre noi, cei din biserică putem deveni
confuzi şi putem rata măreţul plan al lui Dumnezeu pentru vieţile noastre. În
mijlocul crizei actuale provocată de terorismul global, mulţi creştini
cataloghează în mod repetat mulţimea de păcate a ţării noastre (şi a altora), ca şi
cum enumerarea păcatelor e un fel de lucrare nou-testamentală. Nu este,
nicidecum! Creştinii care fac aşa ceva neglijează una dintre cele mai clare
învăţături ale Scripturii. Apostolul Pavel a transmis ceva foarte important—
căruia trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită—atunci când a scris creştinilor
din Corint: „în adevăr, ce am eu sa judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră
să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu" (1
Corinteni 5:12-13).
Vedem ce vrea Dumnezeu să spună aici, dacă ne amintim de câteva
lucruri esenţiale. În Vechiul Testament israeliţii erau poporul ales al lui
Dumnezeu; în Noul Testament poporul ales al lui Dumnezeu sunt toţi
credincioşii născuţi din nou în biserica creştină universală. Numai credincioşii
născuţi din nou sunt numiţi „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam
sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi 1-a câştigat" (1 Petru 2:9).
America nu este nici Israel şi nici Biserica. Biblic, e considerată ca
făcând parte dintre Neamuri, deşi în mijlocul ei sunt credincioşi adevăraţi care
alcătuiesc o parte din trupul lui Hristos. Prin urmare, nu este deloc corect din
punct de vedere biblic pentru creştini să arunce acuzaţii la adresa păcătoşilor
care nu cred, să-i judece pe cei din afara adunării credincioşilor. Din nefericire,
am auzit acest gen de predică dură de când eram copil, iar adesea sună foarte
îndreptăţit şi chiar „profetic". Unele biserici şi organizaţii religioase au
transformat o astfel de condamnare într-o mică industrie pentru că multora le
place să stăruie asupra „păcatelor Americii." Noi creştinii nu avem însă
permisiunea Scripturii pentru a face aşa ceva.
Nu-i vom găsi nicăieri în Noul Testament pe Pavel, Petru sau pe alţi
apostoli numind naţiunile lumii o albie de porci, pentru păcatele lor. De
asemenea, apostolii nu au dat vina pe popoare pentru dezastrele sau războaiele
care au avut loc în acea perioadă istorică. Scriitorii Noului Testament s-au
ocupat deschis de realitatea hâdă a păcatului personal, dar mereu s-au concentrat
asupra gingăşiei harului lui Dumnezeu şi i-au implorat pe oameni să accepte
jertfa lui Hristos pentru neascultarea lor.
Din nefericire, ori de câte ori ne concentrăm atenţia asupra păcatelor
celor din afara adunării credincioşilor, îndepărtăm lumina cercetătoare a
Cuvântului Lui Dumnezeu şi a Duhului care se reflectă asupra unora dintre noi
care suntem în biserică. Noi creştinii suntem cei care trebuie să ne asigurăm ca
avem casele în rânduială, pentru că judecata trebuie întotdeauna să „înceapă de
la Casa lui Dumezeu" (1 Petru 4:17). De exemplu, când ai auzit ultima oară un
lider creştin vorbind despre avertismentul lui Dumnezeu pentru cei din adunare
care provoacă diviziune? „Nu ştiţi" a scris Pavel „că voi sunteţi Templul lui
Dumnezeu? ... Dacă nimiceşte cineva [mai ales prin diviziune] Templul lui
Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu" (1 Corinteni 3:16-17). Având astfel
de avertismete grave, cine mai are timp să-i ponegrească pe umaniştii laici care
nici măcar nu cred în Dumnezeu?
Da, este absolut sigur că fiecărei fiinţe umane de pe acest pământ îi
„este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata" (Evrei 9:27).
Dar până în acea zi măreaţă a judecăţii, scopul nostru trebuie să fie trăirea unei
vieţi asemănătoare vieţii lui Hristos într-o lume întunecată şi imorală şi
continuarea răspândirii mesajului despre iertare şi viaţă veşnică prin Isus
Hristos.
E de aşteptat ca păcătoşii neconvertiţi din fiecare ţară şi fiecare rasă
să păcătuiască pentrucă sunt păcătoşi prin natura lor. Ar trebui să fim şocaţi? A
fost surprins apostolul Pavel că necreştinii din Imperiul Roman trăiau
păgâneşte? Nimic nu s-a schimbat în două mii de ani, doar eă sunt mai mulţi
necredincioşi şi păcatul este chiar mai întunecat.
Toţi am trăit ca păcătoşii până când Hristos ne-a schimbat, şi acum
Hristos ne-a încredinţat nouă—-urmaşii Lui—împărtăşirea aceluiaşi mesaj de
împăcare şi eliberare pe care noi l-am primit, altor oameni pierduţi spiritual.
Împărtăşirea acestui mesaj despre vestea bună este principala sarcină
a lucrării creştine şi trebuie să fie în conformitate cu Duhul lui Isus şi adevărul
Cuvântului lui Dumnezeu:
„Ca unii care cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni, căutăm
să-i încrednţăm... Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele
vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea
sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a
încredinţat slujba împăcării... Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos,
şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui
Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu (2 Corinteni 5:11,17-18, 20).
A existat o vreme când poporul lui Dumnezeu trăia sub Legea lui
Moise şi profeţii Vechiului Testament denunţau păcatele lui Israel şi uneori chiar
şi pe cele ale naţiunilor învecinate. Dar nu astăzi. Trăim în timpul erei harului lui
Dumnezeu. Trăim sub Evanghelia lui Isus Hristos, care este suficient de
puternică încât să-i schimbe pe cei mai împietriţi şi deznădăjduiţi bărbaţi sau
femei.
Este adevărat că America este extrem de păgână din multe puncte de
vedere. La fel se poate spune şi despre Anglia, Mexico, Nigeria şi fiecare
naţiune a lumii. Dar Dumnezeu iubeşte încă pe fiecare persoană din fiecare ţară
şi se ocupă de fiecare pentru că nu încetează niciodată „să caute şi să mântuiască
ce era pierdut" (Luca 19:10). Ca şi creştini trebuie să facem acelaşi lucru.

CÂTE UNUL PE RÂND


Cu toţii auzim vorbindu-se depre nevoia ţării noastre de a se schimba. Este
adevărat. Dar cum se va schimba America (sau oricare altă naţiune) şi cum va
deveni mai evlavioasă? înainte ca să se vadă vreo schimbare la nivel de naţiune,
bărbaţii şi femeile care alcătuiesc acel popor trebuie să fie transformaţi
individual, şi ce altceva poate schimba inimile oamenilor decât Evanghelia, care
este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a
Iudeului, apoi a Grecului" (Romani 1:16)? Această perspectivă poate părea
simplista, pentru unii, însă este un adevăr scriptural! Putem să denunţăm păcatul
cât vrem noi şi putem să adoptăm toate legile care ne trec prin minte. Nimic nu
se va schimba fundamental în lumea noastră până când Evanghelia nu triumfă în
inimile şi minţile fiecărui om în parte de pe acest pământ. Acesta este adevărul
esenţial al vieţii spirituale enunţat clar în Noul Testament.
Acest adevăr este de asemenea motivul pentru care Scripturile
înregistrează în detaliu ultimele momente ale lui Isus, înainte de a se înălţa din
nou la cer: „«îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată ludea, în Samaria, şi până
la marginile pământu lui.» După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la
El, S-a înălţat la cer, şi un nor 1-a ascuns din ochii lor" (Fapte 1:8-9). Isus ştiuse
cât de stricate vor deveni popoarele în viitor. De aceea ultimele Lui cuvinte ne
aduc mereu aminte să nu ne luăm niciodată ochii de pe ţintă. Trebuie să
continuăm să fim martori ai dragostei şi milei Sale pentru a împlini ultimele Sale
cuvinte.
Atunci de ce şi-au pierdut mulţi din biserică drumul şi au devenit
voci dure ale condamnării în loc de vase eristice ale milei? Răspunsul îl găsim
într-un alt avertisment pe care ni 1-a dat Isus nouă, tuturor: „Şi, din pricina
înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci" (Matei 24:12).
Domnul nostru a vorbit despre o zi din viitor când fărădelegea şi răul se vor
înmulţi atât de mult în lumea noastră încât vor înăbuşi sensibilitatea şi vor
evapora dragostea nu doar a câtorva ci a celor mai mulţii Apostolul Pavel ne
avertizează şi el cu privire la „zilele in urmă" când oamenii vor trăi „fără
dragoste" (2 Timotei 3:1,3). Uimitor la aceste cuvinte este faptul că aceiaşi
oameni care vor trăi fără dragoste, vor avea de asemenea „o formă de evlavie"
(v. 5)!
Am fost martorul unui astfel de exemplu într-o duminică seara, cu
mulţi ani în urmă când un predicator invitat îşi expunea mesajul la Brooklyn
Tabemacle. Eram aşezat la mică distanţă în spatele lui şi în timp ce îl ascultam,
un sentiment teribil s-a abătut asupra mea. El predica adevărul din Biblie, dar în
acelaşi timp era şi foarte furios. Comportamentul moral decăzut al societăţii
noastre şi creşterea stării de căldicel în marea parte a bisericii creştine 1-a
împins într-o aşa stare de iritare încât îi devenise absolut imposibil să spună
„adevărul în dragoste" (Efeseni 4:15).
O astfel de atitudine era vătămătoare chiar şi atunci, dar este letală în
această perioadă când secerişul şi criza vin împreună.
Urmărind îndeaproape vocile care se ocupă numai de condamnare şi
judecată, au fost şi alte afirmaţii care m-au făcut să mă înfior în primele zile de
după atacurile teroriste. Un om al bisericii, binecunoscut şi presupus „creştin" a
spus pe un post de televiziune naţional că acum este timpul ca oamenii să se
apropie de Dumnezeu. „Deci, mergeţi la sinagogă, în acest sfârşit de
săptămână," a spus el „sau la moschee, sau vizitaţi o biserică şi apropiaţi-vă de
Dumnezeu." Poate că această afirmaţie este corectă politic, dar nu ar fi ieşit
nicio dată din gura lui Hristos. sau a oricăruia dintre apostolii Săi. Evanghelia nu
va putea fi niciodată pusă într-un şablon de corectitudine politică.
Noi creştinii nu ar trebui—şi nici nu avem voie —să facem
compromisuri în crezul nostru, în învăţătura Noului Testament despre Domnul
Isus. Ar trebui să le vorbim musulmanilor, evreilor şi tuturor celorlalţi despre
unicitatea lui Isus Hristos ca Fiu de Dumnezeu şi mântuitor al lumii. Trebuie să
povestim despre cum a murit şi a înviat apoi din morţi, potrivit Scripturii. Ar
trebui de asemenea să vorbim despre schimbarea pe care El a adus-o în vieţile
noastre. Chiar dacă toată mărturia noastră despre Hristos este întâmpinată cu
respingere, noi trebuie să continuăm să-i iubim pe acei oameni şi să ne purţăm
întotdeauna cu bunătate faţă de ei. Ne-ar cere Isus să facem altceva?
Aşa cum odată, inspirat, cineva a spus: „Dragoste fără adevăr e
ipocrizie şi adevăr fără dragoste e brutalitate”. Vom evita ambele extreme
cerându-I lui Dumnezeu har şi înţelepciune ca să putem spune adevărul în
dragoste.

OPORTUNITĂŢI

La o săptămână după oroarea de la World Trade Center, o familie din Orientul


Mijlociu s-a prezentat la biserica noastră pentru a se înscrie în programul de
alfabetizare pentru adulţi, care e deschis întregii comunităţi. Femeile erau
îmbrăcate după cum cerea tradiţia musulmană, cu văluri şi rochii lungi.
Directoarea programului nostru a stat de vorbă cu ei, deoarece înscrierea pentru
clasele în curs se încheiaseră. Cu toate că abilităţile lor de a citi şi scrie erau prea
avansate pentru program, ei au cerut insistent să fie înscrişi. Doreau să urmeze
un curs de trei ori pe săptămână, ca să-şi poată îmbunătăţi capacitatea de a scrie
în engleză.
Avansând în discuţie, directoarea programului a aflat că erau speriaţi
de ameninţările verbale pe care le primiseră, de la 11 septembrie încoace. „Nu
toţi suntem aşa", i-a spus barbarul, „nu suntem toţi terorişti!" Gândindu-se că
Dumnezeu s-ar putea să lucreze în vieţile lor, ea i-a primit în program. Acum,
trei seri pe săptămână, această familie musulmană e înconjurată de creştini,
Biblie şi vestea bună a lui Hristos! Este acesta modul în care Isus vrea să
răspundem? Cine ştie dacă nu cumva evenimentele internaţionale, combinate cu
bisericile şi organizaţiile pline de dragoste nu vor produce o recoltă de bărbaţi şi
femei musulmani pentru Domnul nostru Isus Hristos? Nu a suspinat inima Lui
pentru ei în toţi aceşti ani? Să profităm din plin de acest moment special din
istoria naţiunii noastre.

O PRIVIRE ÎN INTERIOR

Şi cu aceasta ne întoarcem la Dawn Robinson, femeia a cărei pasiune pentru


seceriş i-a afectat profund prietenia cu o colegă.
Dawn Robinson şi-a început ziua de marţi, 11 septembrie, în mod
obişnuit luând autobuzul de la apartamentul ei din Brooklyn până la World
Trade Center, Turnul de Sud. A urcat cu liftul până la etajul 44, şi aici a luat un
alt lift până la biroul ei de la etajul 61. Era o zi frumoasă şi senină la 7:30
dimineaţa când s-a uitat pe fereastră şi s-a apucat de lucru. După mai bine de o
oră, Dawn şi-a aruncat privirea pe fereastra din partea dreaptă care dădea spre
East River. „Am auzit un şuierat ciudat, care părea să se îndrepte direct spre
mine," a spus ea. „M-am uitat în sus şi am crezut că văd timp de o secundă ceva
uriaş. Apoi am simţit o uşoară zguduitură. Am sărit în picioare şi am văzut
bucăţi ce păreau să se desprindă din Turnul de Nord.
Câţiva colegi de-ai mei împreună cu mine am privit îndelung pe
fereastră încercând să ne dăm seama ce se petrecea. Pe neaşteptate, două mingi
de foc uriaşe au trecut în viteză pe lângă ferastra mea şi toţi au început să alerge
către cel mai apropiat lift. Opt oameni au coborât împreună cu mine până la
pasajul de la etajul 44, cel mai de jos punct pînă la care se putea merge cu acel
lift." Ciudat, dar când Dawn a ajuns la etajul 44, atmosfera de acolo părea să fie
o atmosferă de petrecere. Angajaţii companiei Morgan Stanley veneau întot
deauna la acest etaj, în timpul multelor exerciţii în caz de incendiu ce s-au
introdus în clădire, de când cu atentatul cu bombă de la World Trade Center din
1993.
„Angajaţii de la alte etaje conversau şi râdeau unul cu celălalt. Părea
un exerciţiu de rutină în caz de incendiu, care se transformase într-o pauză
generală de cafea. Nu ne simţeam deloc alarmaţi sau în pericol. Orice am fi
văzut şi simţit la etajul 61, părea acum să fie sub control."
Dawn s-a alăturat celorlalţi în discuţii. Unii presupuneau că Turnul
de Nord experimentase ceva probleme şi în câteva minute s-a anunţat prin staţii
că totul era sub control.
„Ni s-a spus, fie să continuăm să ne îndreptăm spre cantina de la
etajul 44, fie să ne întoarcem la birourile noastre. Nu am văzut pe nimeni
plecând.
Nu exista nici un rnotiv de alarmă pentru că cei din conducere ne
confirmaseră că totul era în siguranţă, aşa că mi-am făcut drum prin mulţimea de
oameni ,spre liftul care m-ar fi dus înapoi în biroul meu.
Când s-au deschis uşile liftului, m-am oprit brusc, şi un sentiment de
pericol iminent şi chiar de claustrofobie m-a cuprins. Cum se poate, m-am
întrebat, de vreme ce ni s-a dat undă verde? Pe lângă asta, portofelul, legitimaţia,
cărţile de credit şi cheile de la apartament şi maşină sunt în birou. Cum să nu mă
duc şi să le recuperez?"
Ceva îi spunea însă. lui Dawn să părăsească de urgenţă Tumul de
sud, aşa că s-a îndepărtat de lift şi şi-a făcut loc prin mulţimea relaxată
convingând pe câţiva colegi să vină cu ea. Pe la ora nouă au ajuns la scările
etajului 44 ce dădeau spre ieşirea 2 din World Trade Center.
„Mai erau şi alţii, care coborau încet scările împreună cu noi, însă
nimeni nu intrase în panică. Când am ajuns la etajul 42, un impact de o forţă
impresionantă ne-a aruncat de perete. Ţipete de groază au invadat atmosfera."
Avionul ce efectua cursa United Airlines 175 tocmai se izbise de
Turnul de sud, cu douăzeci şi ceva de etaje mai sus de locul în care Dawn ar fi
fost aşezată la biroul ei.
„Un haos total s-a produs pe casa scării când oamenii au început să
se împingă pentru a trece unul de celălalt. Am numai 1,45 cm înălţime şi
îmbulzeala de trupuri aproape că m-a acoperit, dar am apucat balustrada şi m-am
ţinut de ea cât de strâns am putut." Cât de curând, o linişte eterică a luat locul
ţipetelor, în timp ce oamenii speriaţi coborau scările.
„Coboram şi mă rugam cu voce tare, «Doamne Te rog să ne păzeşti!
Dragă Isuse ţine-ne în siguranţă!»"
Vocea ei rugătoare şi singuratică a răsunat în tăcerea scărilor
congestionate. Pe măsură ce coborau li se alăturau tot mai mulţi oameni.
Împreună cu ei, apa şi fumul au făcut coborârea nesigură. Le-a luat mai mult de
patruzeci de minute, lui Dawn şi prietenilor ei să ajungă la baza clădirii umplută
de fum şi fără lumini.
„Am văzut un grup de poliţişti şi pompieri, dar gândul îmi era la cum
să găsesc cea mai rapidă cale de a ieşi din clădire. Am încercat două uşi, dar nu
am putut ieşi pentru că erau blocate de dărâmături. Oamenii din jurul meu
alergau frenetici în toate direcţiile încercând să găsească o ieşire—orice fel de
ieşire—din Turnul sudic. Şi eu am simţit că sunt blocată şi mă întrebam cum voi
supravieţui."
Poliţiştii au început să le strige oamenilor să urce două scări
rulante,care nu mai funcţionau, până la al doilea nivel. Mase de angajaţi se
luptau să urce în fugă scările, dar înaintarea era dificilă şi înceată. Când Dawn şi
prietenii ei au ajuns sus, au fost îndrumaţi spre uşile care dădeau spre ieşire şi au
fost atenţionaţi să stea cât mai aproape de zidurile exterioare ale Turnului de sud
pentru a nu fi loviţi de dărâmături.
„Odată ajunşi afară am făcut ceea ce ne spuseseră poliţiştii, dar ne-
am dat seama de asemenea, că mai devreme sau mai târziu va trebui să fugim cât
mai departe. Am ieşit în viteză din clădire, tocmai când am fost lovită de câteva
bucăţi uşoare de moloz. Apoi am văzut un râu de sânge de o parte a mea. De
cealaltă parte un bărbat, cu mâinile întinse se îndrepta împleticindu-se spre
mine. Faţa îi era arsă grav. Nu-şi mai putea deschide ochii şi fâşii de carne
atârnau pe trupul lui. îngrozită, ştiind că n-aş fi putut face nimic să-l ajut şi
sigură că ajutoarele medicale vor sosi curând, am continuat să alerg lăsându-l pe
el să se îndrepte spre Turnul sudic."
Cerul albastru de mai devreme era acum gri şi devenea din ce în ce
mai întunecat, cu fiecare secundă. în timp ce alerga pe strada unde domnea
panica, s-au auzit explozii în urma ei. „M-am gândit să sar în râul din apropiere,
dar era întuneric ca smoala din cauza ploii de moloz. Deodată am auzit cea mai
tare explozie dintre toate." în câteva secunde întregul Turn sudic, incapabil să
mai ţină o greutate de o sută zece mii de tone a cedat etaj după etaj.
„Un nor uriaş şi întunecat de moloz a început să vină după mine.
Auzeam avioanele zburând şi mă întrebam dacă erau forţele duşmane care ne
bombardau. Nu ştiam unde să mă ascund.
Dintr-o dată cerul s-a întunecat la fel ca noaptea. Norul înecăcios m-
a ajuns din urmă. în jurul meu toţi păreau să fie învăluiţi în pături albe. Praful şi
funinginea ne-au acoperit din cap până în picioare. Tuşeam încercând să
respirăm. încă o dată m-am gândit că voi muri. M-am uitat în jur şi nu am putut
vedea decât pe una din colegele mele, Cassie. Se prinsese de braţul unui
pompier şi era pur şi simplu târâtă departe de acea zonă.
Cassie şi cu mine am început să alergăm cât de repede ne ţineau
picioarele şi am sărit într-un autobuz părăsit. Norul imens de praf a umplut
văzduhul, dar geamurile autobuzului au împiedicat pătrunderea unei mari părţi
din el."
Ghemuită cu prietena ei în acel autobuz din Manhattan, Dawn a implorat-o „Nu
suntem sigure că vom scăpa. Te rog, Cassie, nu mai aştepta nici un minut!
Cheamă-L chiar acum pe Isus Hristos în viaţa ta!" Astfel, în mijlocul terorii şi a
nesiguranţei, acoperită cu straturi de praf, Cassie s-a rugat cu voce tare şi L-a
primit pe Hristos ca Mântuitorul ei—într-un autobuz. Câteva minute mai târziu,
Dawn şi Cassie şi-au făcut drum până la podul Brooklyn. Dawn nu era sigură
dacă ar fi bine să-1 treacă, pentru că se gândea că s-ar putea să fie şi el
bombardat. S-au hotărât totuşi să se alăture mulţimii de oameni care se îndrepta
spre Brooklyn. După ce au fost curăţate la cel mai apropiat punct de prim ajutor,
cele două femei au urcat Flatbush Avenue până la Brooklyn Tabernacle, unde
personalul bisericii noastre dădea, în mod literal, pahare cu apă rece, în numele
lui Isus.
Unul din membrii personalului mi-a spus mai târziu că ,atunci când
i-a întins lui Dawn un pahar cu apă, aceasta tremura atât de tare, încât nu-1 putea
ţine în mână. Când a întrebat-o ce se întâmplase, Dawn a trebuit să se prindă cu
mâna stângă de un stâlp de lumină, pentru a fi în stare să stea în picioare atât cât
să-i răspundă. Dar cel puţin era în viaţă.
În viaţă—şi în mijlocul acestui dezastru Dumnezeu a folosit o să
vorbească despre dragostea Lui, unei prietene.
Poate că lacrimile îţi curg citind povestea lui Dawn. Ale mele au
curs, la fel şi ale celor care m-au ajutat să scriu acest capitol. Cum să mai
reacţionăm de acum înainte? Vor trece săptămâni, apoi luni care vor estompa
amintirile legate de 11 septembrie 2001. Dar pentru Dawn, Cassie şi pentru
mulţi alţii, amintirea a ceea ce s-a întâmplat în acea zi şi modul în care le-a
afectat inimile nu vor scădea nicicând în intensitate.
Mă rog ca eu, ca păstor să continui să spun despre mesajul simplu al
Evangheliei care este mai puternic decât o sabie cu două tăişuri. Mă rog ca să
rămân sensibil la cei care au fost direct sau indirect afectaţi de evenimentele din
acea zi—şi la alte situaţii dureroase. Şi mă rog ca şi tu să fii deschis călăuzirii lui
Dumnezeu atunci când îţi petreci timpul cu colegii, vecinii sau familia ta... Nu
ştim niciodată cât avem de trăit pe acest pământ.
Orice s-ar întâmpla, să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea multe ocazii
de a invita oameni să facă pasul, ca şi ei să poată primi iertare pentru păcatele
lor şi să poată aştepta cu nerăbdare veşnicia în cer, alături de Hristos.
*
Dragă Tata, holdele sunt coapte, gata de seceriş şi noi vrem să fim
aici lucrători pe care să-i poţi folosi. Schimbă modul în care gândim şi trăim.
Umple-ne cu dragostea şi cu puterea Ta. îndepărtează de la noi spiritul de
judecată, teama şi dă-ne curaj atunci când ne apropiem cu compasiune de
oamenii pentru care Tu ai murit. Fa toate acestea de dragul lui Hristos.
Amin.)

*
Creştini dependenţi
Walwyn Stuart a început să frecventeze biserica Brooklyn Tabernacle acum nouă
ani. Născut în Brooklyn şi membru al departamentului de poliţie din oraşul New
York, el era un creştin vesel, al cărui zâmbet larg lumina orice încăpere în care
intra. Îmi amintesc că îl salutam adesea cu o îmbrăţişare creştinească simţind
vitalitatea spirituală şi emoţională pe care le poseda.
Walwyn a întâlnit-o şi s-a îndrăgostit de Thelma, o tânără drăguţă din
Jamaica, Indiile de est, care şi ea frecventa biserica noastră. Prin căsătoria lor au
dovedit încă o dată că opusurile se pot.atrage. Thelma provine dintr-o familie
rezervată în care nu exista prea multă manifestare emoţională. Membrii familiei
ştiau că se iubesc unii pe ceilalţi, dar îmbrăţişările călduroase şi sărutul nu erau o
obişnuinţă zilnică. Walwyn, pe de altă parte, adora să-şi îmbrăţişeze şi să-şi
sărute soţia indiferent unde erau sau ce făceau.
Walwyn o îmbrăţişa chiar şi atunci când spăla vasele sau era ocupată
cu alte treburi. Devenea atât de exsasperată de această exteriorizare constantă a
afecţiunii, încât uneori îl împingea în joacă şi spunea „Lasă-mă în pace!" Dar
nimic nu îl putea opri pe Walwyn să-şi exprime dragostea. Replica lui era: „Nu
mă respinge .Nu ştii niciodată cât o să mai fiu în viaţă. Când nu voi mai fi nu te
voi mai putea îmbrăţişa şi săruta."
Când Walwyn şi Thelma s-au hotărât să-şi întemeieze o familie, el a
simţit că ar fi înţelept să facă o schimbare în carieră. „Iubito, a spus el, voi pleca
de la narcotice şi mă voi transfera la Departamentul de Poliţie pentru Autoritatea
Portuară. Voi fi mai în siguranţă lucrând cu ei decât sunt acum." Aşa a' devenit
Walwyn ofiţer la autoritatea portuară din cadrul departamentului PATH, slujbă
ce implica angajamente în Manhattan.
Când li s-a născut fetiţa, natura afectuoasă a lui Walwyn păru să se
dubleze în intensitate. Acum nu-şi mai acoperea doar soţia cu îmbrăţişări, ci şi
pe Amanda, adorabila lui fiică. Curând Amanda îl împingea pe tati în joacă aşa
cum făcea şi mami când el se avânta pentru un alt rând de îmbrăţişări şi sărutări.
Şi nu avea nici măcar un an! \
In tot acest timp Thelma îşi dăduse masteratul în asistenţă socială şi lucra la
câteva blocuri distanţă de soţul ei, în marginea de sud a Manhattan-ului. Îşi
cumpăraseră o casă în Long Island, ceea ce le permitea să se deplaseze până în
oraş destul de uşor. Ordonat din fire, Walwyn avea grijă ca fiecare factură să fie
plătită la timp şi ţinea o evidenţă clară a cheltuielilor. De asemenea îşi făcea
timp în fiecare zi, cu conştiinciozitate să citească Biblia şi să petreacă timp cu
Domnul în rugăciune.
Marţi dimineaţa, 11 septembrie 2001, Walwyn s-a alăturat echipelor de salvare
trimise la Turnurile gemene. Ca membru al forţei din cadrul autorităţii portuare,
probabil că el a ajuns mai devreme decât mai târziu. El a fost unul dintre acei
curajoşi ofiţeri de poliţie şi pompieri care au continuat să urce în cele două
clădiri pentru a salva oameni în timp ce angajaţii din birouri coborau fugind cât
mai departe de acel loc. Ca atât de mulţi alţii din echipele de salvare, el a
renunţat la viaţa lui în schimbul vieţii altora.
Walwyn nu a mai avut şansa să-şi vadă fiica sărbătorind prima ei zi de naştere pe
28 septem brie 2001.
Thelma se afla în biroul meu la zece zile după tragedie. Împreună am invocat
amintiri despre Walwyn şi dragostea lui intensă pentru Dumnul şi pentru familia
sa. Ea şi-a amintit de toate acele îmbrăţişri şi sărutări. Şi-a amintit cât de strâns
se ţinea el de Amanda şi de ea. „Ştiţi, domnule pastor a spus ea printre lacrimi
„cât îmi doresc să mai primesc una din acele îmbrăţişări chiar acum."

AGĂŢÂNDU-NE DE DUMNEZEU

Modalitatea în care Walwyn şi-a exprimat devotamentul lui faţă de familie este o
ilustraţie extraordinară a uneia dintre cele mai impresionante afirmaţii din
Scriptură. Aceste cuvinte se leagă de relaţia pe care Dumnezeu vrea să o aibă cu
poporul Său: „... iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui, şi
lipindu-te de El: căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale"
(Deuteronom 30:20).
Moise le-a dat aceste instrucţiuni pe când îşi termina cuvântarea de
rămas bun pentru poporul Israel. Patruzeci de ani trecuseră de când Dumnezeu i-
a eliberat de sclavia din Egipt. Moise le-a adus aminte de modul cum s-a ocupat
Domnul de ei şi de credincioşia Lui măreaţă. Către sfârşitul acestui mesaj lung,
el i-a rugat fierbinte pe Israeliţi să strângă totul în inimă şi să-L slujească pe
Dumnezeu care îi iubea atât de mult.
A alege să slujeşti Domnului înseamnă a alege binecuvântarea vieţii.
A întoarce spatele lui Dumnezeu şi a te închina altor dumnezei înseamnă a alege
moartea şi distrugerea. Moise a implorat pe poporul ales al lui Dumnezeu să
aleagă binecuvântarea şi viaţa iubindu-L pe Domnul şi ascultând de vocea Lui.
Dar aceasta nu era tot. Moise a spus că cel mai profund mod prin care ei îşi
puteau exprima dragostea pentru Dumnezeu şi ascultarea faţă de El ar fi fost
„lipirea de El".
Cuvântul tradus prin „a se agăţa de" în versiunea New King James
este tradus prin „a se ţine tare de" (NIV, NASB) şi „a sta strâns lipit de" (KJV).
Este acelaşi cuvânt puternic şi intim folosit în Geneza 2:24: „De aceea va lăsa
omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi (se va ţine tare de, va sta strâns lipit
de) de nevasta sa, şi se vor face un singur trup." Este evident că Dumnezeu
doreşte o intimitate spirituală profundă şi să devină o singură inimă cu poporul
Său.
Acest gen de relaţie intimă, care se lipeşte strâns i-a salvat pe unii
Israeliţi atunci când Dumnezeu a pedepsit poporul din cauza imoralităţii şi
idolatriei. Citim în Deuteonom 4:3-4: „Domnul, Dumnezeul tău a nimicit din
mijlocul tău pe toţi aceia care se duseseră după Baal-Peor. Iar voi, care v-aţi
alipit de Domnul, Dumnezeul vostru, sunteţi toţi vii astăzi." Cu alte cuvinte,
mântuirea şi eliberarea vin pentru aceia care continuă să se ţină tare de Domnul
indiferent de ce ar alege ceilalţi oameni.
Nu puteţi să daţi la o parte acest concept ca pe unul obscur şi
irelevant, pentru că el apare şi în cadrul Noului Testament. O minunată biserică
creştină a fost fondată în Antiohia Siriei în zilele de început ale vestirii
Evangheliei înregistrată în cartea Faptele Apostolilor. Biserica mai veche şi
recunoscută din Ierusalim auzise relatări extraordinare despre mulţimile din
Antiohia care se întorceau la Hristos, aşa că a trimis un om de încredere pe nume
Barnaba să viziteze tânăra adunare de credincioşi. „Când a ajuns el [Barnaba] şi
a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu
inimă hotărâtă, alipiţi de Domnul" (Faptele Apostolilor 11:23). Locul lor de
siguranţă şi tărie trebuia să fie în alipirea lor de Domnul în fiecare oră a fiecărei
zile.
Acest concept de alipire de Dumnezeu, în dragoste are o logică
perfectă când ne gândim la uimitoarea dragoste a lui Dumnezeu pentru noi. Ce
ar putea să aducă mai multă plăcere inimii Lui divine decât noi atunci când îi
întoarcem iubirea, prin faptul că ne alipim continuu de El cu încredere şi
devotament? Imaginea care îmi apare în minte e cea a unei mame care este plină
de bucurie atunci când îşi alăptează şi mângâie pruncul care se lipeşte de ea şi
care la rândul lui găseşte satisfacţie şi siguranţă la ea. O astfel de alipire era
secretul care scotea în evidenţă simplitatea şi puterea Bisericii Primare. Ea
descrie de asemenea pe acei credincioşi pe care Domnul i-a folosit în mod
special de-a lungul istoriei bisericii. Au fost cu toţii creştini care s-au alipit
Ca şi creştini care ne confruntăm cu provocările neprevăzute şi
oportunităţile secolului al XXI-lea, trebuie să ne rugăm pentru o trezire
spirituală. E nevoie de acel gen de renaştere care va restaura devotamentul
lăuntric, din inimă pentru Hristos şi care se manifestă printr-o alipire constantă
de Domnul. Aşa cum ne aminteşte Deuteronom 30:20: „de acesta atârnă viaţa
ta"! („Domnul este viaţa ta", traducerea din engl. nota tr.) Când nu ne alipim
tare, ci ne îndepărtăm de Domnul, ne îndepărtăm de fapt de însăşi „viaţa."
Nu e de mirare că psalmistul afirma: „Cât pentru mine, fericirea mea
este să mă apropii de Dumnezeu" (Psalm 73:28). El era un slujitor al Domnului,
dar cunoştea de asemenea importanţa vitală a „apropierii" de Dumnezeu. Mă
tem că mulţi dintre noi astăzi nu mai recunosc importanţa „apropierii" de
Dumnezeu. Că mergem la biserică duminica nu înseamnă numaidecât că trăim
aproape de Dumnezeu. Cunoaşterea versetelor şi a poziţiilor doctrinare nu fac
din mine un creştin care se alipeşte.
Adevărul este că nu toţi trăim în mod constant aproape de
Dumnezeu. Dacă ar fi fost aşa, de ce ne-ar mai fi invitat Scriptura „să ne
apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină" (Evrei 10:22)? Sau de ce ar mai
fi fost nevoie să fim încurajaţi prin rugămintea stăruitoare a lui Iacov:
„Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi" (Iacov 4:8)?
E posbil ca să credem în Dumnezeu dar să trăim în capătul curţii
exterioare în sens spiritual. Dumnezeu ne invită să locuim aproape de El în
Sfânta Sfintelor. Ştim toţi că atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc, vor să
fie aproape unul de celălalt şi nu la distanţă. Este exact ceea ce simte Dumnezeu
pentru noi şi este probabil cel mai minunat lucru din univers. Aşa imperfect cum
sunt, Cel Atotputernic îşi găseşte plăcerea în mine şi vrea să mă alipesc constant
de El!
Vă puteţi imagina cât de diferite ar fi vieţile noastre dacă ne-am
concentra asupra alipirii tare de Domnul şi am plânge ca un copil atunci când
ceva ne-ar smulge de acolo? Câtă pace şi bucurie am avea zilnic! Ce impresii de
neşters am lăsa asupra oamenilor care caută o direcţie spirituală!
Agăţarea constantă de Dumnezeu este singurul antidot împotriva
trăirii anoste şi apatice pe care o experimentăm atât de mulţi dintre noi. Am fost
născuţi din nou pentru ca să putem trăi aproape de Dumnezeu şi să ne agăţăm cu
disperare de El pentru doza de har şi putere de care avem nevoie în fiecare zi.
Este important să înţelegem poziţiile doctrinare. Este însă şi mai bine să
cunoaştem Biblia. La ce bun ar fi toate aceste lucruri dacă nu sfârşesc prin a ne
apropia de Dumnezeu? Este un lucru să cunoşti adevărul despre Dumnezeu şi cu
totul altceva să trăieşti în comuniune intimă cu Domnul.
Mii de oameni păşesc pragul bisericii Brooklyn Tabernacle în fiecare
săptămână dar care i-ar fi menirea dacă nu ar produce creştini care să se ali
pească de Domnul? Dacă programele noastre au momente înalte de laudă
sinceră şi clipe emoţionante de meditaţie spirituală, ar trebui să fim mulţumitori
pentru aceste semne sigure ale haru lui lui Dumnezeu. Dar trebuie să mergem
mult mai departe de atât. Trebuie să luăm aminte la mustrarea pe care profetul
Osea a făcut-o cu mai bine de două mii cinci sute de ani în urmă: „Să
cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul" (Osea_6:3). A-L cunoaşte pe
Domnul... a ne alipi de Domnul... aceasta doreşte Domnul cu adevărat de la noi.
Iată în ce îşi găseşte plăcerea inima Lui.
Unii oameni cred că a te agăţa de Dumnezeu înseamnă să nu te mai
bucuri de nici una din „distracţiile" pe care le oferă viaţa. Îţi poţi imagina că „nu
poţi să faci asta, nu poţi să mergi acolo" pentru că a rămâne constant aproape de
Dumnezeu îţi va limita „viaţa bună" pe care majoritatea oamenilor o urmăresc.
Nimic nu e mai puţin adevărat! Când tu şi cu mine trăim alipindu-ne de Domnul
vom experimenta deplinătatea înţelesului din spatele' afirmaţiei: „Hristos, viaţa
voastră" (Coloseni 3:4).
Nu am fost creaţi să ne primim pacea şi bucuria de la jucăriile ieftine
şi plăcerile înşelătoare ale acestei lumi. Noi am fost creaţi pentru Dumnezeu.
Când ne vom ţine aproape de El vom experimenta personal pacea interioară care
inundă şi bucuria pe care El a dorit dintotdeauna să o avem. Regula simplă a
vieţii creştinilor care se agaţă de Domnul este că putem să mergem oriunde şi
putem să facem orice ...atâta timp cât acestea nu ofensează inima blândă şi
sfântă a lui Dumnezeu. Nimic din ce ar putea crea separare între noi şi Domnul,
nimic din ce ar putea strica comuniunea şi intimitatea cu El nu este permis. Nu
poate să fie bun pentru noi lucrul care îl îndepărtează pe Domnul nostru preţios.
Să trăieşti aproape de Dumnezeu, înseamnă să fii sensibil la orice ar putea
„întrista Duhul Sfânt al lui Dumnezeu" (Efeseni 4:30).(Dragostea singură)si nu
poruncile legii ne va păstra alipiţi puternic de Dumnezeu.
Acest gen de intimitate cu Domnul aduce mângâiere în timpul celor
mai grele perioade ale vieţii, aşa cum descoperă Thelma Stuart acum. Când
continuăm să ne ţinem tare de Domnul nostru experimentăm realitatea din
spatele cuvintelor aparent contradictorii ale apostolului Pavel: „Ca nişte întristaţi
şi totdeauna suntem veseli" (2 Corinteni 6:10). Trăind aproape de Dumnezeu
învăţăm că este în întregime posibil ca să experimentăm valuri intermitente de
durere emoţională şi mentală şi cu toate acestea bucuria să rămână în
străfundurile duhului nostru. Credincioşii care se agaţă de Domnul ştiu că pentru
fiecare râu de întristare care curge în vieţile noastre există un râu de pace mai
adânc, care vine de la Duhul Sfânt.
Când ne ţinem tare de Domnul cu credinţă şi dragoste El ne va da
îndrumare şi direcţie supranaturală. Pot să-i spun Thelmei cu toată sinceritatea
că există răspunsuri la toate întrebările care au prins-o în vârtejul lor în timpul
acestor vremuri de încercare. Ce să facă acum? Cum o va creşte ea singură pe
micuţa Amanda? Dumnezeu ştie că Thelma se confruntă chiar acum cu aceste
perplexităţi şi cu alte zeci .Dar El are răspunsurile. El are un plan cu viaţa ei
chiar dacă Satan încearcă să sugereze contrariul. Tot ce poate face Thelma este
să se agate tare de Isus şi El îi va şopti cuvântul potrivit la timpul potrivit.

MOMENTE DE ADUCERE AMINTE

La mai puţin de două săptămâni din ziua în care Walwyn Stuart şi-a pierdut viaţa
la World Trade Center, am invitat-o pe Thelma împreună cu Amanda pe
platformă în faţa întregii biserici în timpul primului serviciu de dimineaţă. Am
vrut ca familia bisericii noastre să cunoască mai multe despre Thelma, să ştie cu
ce se confrunta. Am vrut de asemenea ca ea să vadă că trupul lui Hristos era
alături de ea în rugăciune şi sprijin practic.
Thelma şi Amanda nu au fost singure pe platformă în acea zi. Tatăl,
sora Thelmei şi membri din conducerea bisericii au stat în spatele ei. Mai
important pentru Thelma decât sprijinul semnificativ al familiei ei şi al
congregaţiei este faptul că Dumnezeu continuă .să stea alături de ea în faţa
viitorului. El va fi, aşa cum a promis, viaţa, mângâierea şi tăria ei indiferent ce
ar aduce ziua de mâine. Şi fetiţa ei va creşte având binecuvântarea lui Dumnezeu
asupra ei.
Pe platformă, în acea duminică dimineaţa am luat-o pe Amanda din
braţele Thelmei şi am ţinut-o pe această fetiţă drăgălaşă în braţele mele în timp
ce ne închinam lui Dumnezeu printre lacrimi cu adevărat reale şi I-am căutat
ajutorul în acea zi de necaz. în timp ce adresam câteva cuvinte de încheiere
bisericii, Amanda a întins mânuţa şi a încercat să apuce microfonul pe care îl
ţineam în mâna mea dreaptă. Am împins-o încetişor şi reacţia ei imediată a fost
să-şi pună ambele braţe în jurul meu şi să se alipească liniştită de mine. Multe
din trăsăturile mamei se regăsesc în micuţa Amanda, însă această îmbrăţişare
strânsă mi-a spus că există o influenţă puternică şi din partea tatălui. Aşa cum
stătea cuibărită în braţele protectoare ale pastorului ei, în inima noastră a răsunat
promisiunea liniştitoare că însuşi Dumnezeu va continua să o ţină în braţele Sale
şi să o iubească mereu, umplând acel loc lăsat gol din viaţa ei abia începută.

Doar astăzi
VAŢA ÎN ŢARA NOASTRĂ NU VA MAI FI NICIODATĂ la fel cum a fost înainte de 11
septembrie 2001. Tragediile oribile de la World Trade Center şi Pentagon au
avut urmări vaste care au schimbat o mare parte din modul în care gândim şi
trăim. Perspectivele de viitor par să indice că lucrurile vor continua să se
schimbe poate chiar şi mai dra matic.
Realitatea acestor modificări m-a izbit din plin când am călătorit cu
avionul, la mai puţin de două săptămâni după atacurile teroriste. Atmosfera de
pe aeroportul John F. Kennedy era mărturie a noilor realităţi ale vieţii cu care
aveam de a face. Nu vorbea nimeni în timp ce aşteptam cu răbare la o coadă
destul de lungă înaintea punctelor de control. Majoritatea călătorilor aveau
privirea pierdută în spaţiu. Alţi câţiva păreau să analizeze cu nervozitate fiecare
persoană din rând ca şi cum ar fi făcut parte dintr-o echipă de securitate extinsă.
Un anunţ instalat de curând ne informa despre toate lucrurile care nu mai erau
permise la bordul unui avion. Mi s-a cerut să prezint un document de identitate,
cu fotografia mea, la trei puncte de verificare diferite, înainte de a păşi în avion.
După ce am rulat la o oarecare distanţă de poartă, pilotul ne-a
mulţumit că am ales să zburăm în acea zi, ne-a dat informaţiile de zbor obişnuite
şi a adăugat „Veţi ajunge la Tampa confortabil şi în siguranţa. O explozie de
aplauze a erupt în cabina pe jumătate plină. Cu siguranţă acest zbor nu semăna
cu nici un altul!
În timpul celor două ore şi jumătate de zbor am observat ceva de-a
dreptul ciudat, conversaţia era ţinută la nivelul strict necesar şi părea că
pasagerii nu-şi părăseau locurile pentru nici un motiv. Am vărsat din greşeală
puţină cerneală pe palma mea, aşa că m-am ridicat să folosesc toaleta. M-au
urmărit imediat priviri nervoase, care parcă spuneau „Ce cauţi pe culoar, treci
înapoi la locul tău!" Aproape că am putut auzi un oftat colectiv de uşurare când
m-am întors câteva minute mai târziu. Am ajuns la Tampa în siguranţă şi la timp,
dar rutină ar fi fost ultimul cuvânt care l-aş folosi pentru a. descrie acel zbor.

UN MÂINE FĂRĂ GARANŢII


Atacurile teroriste asupra Statelor Unite au modificat vieţile noastre
în domenii mult mai profunde decât regulile unui aeroport pentru zborurile
comerciale. Dumnezeu foloseşte tulburarea actuală pentru a ne aminti aceste
cuvinte înţelepte, date cu multe secole în urmă: „Nu te făli cu ziua de mâine,
căci nu ştii ce poate aduce o zi" (Proverbe 27:1). Ceea ce Solomon a afirmat sub
inspiraţie divină, oamenii din toată America—şi din alte ţări —au experimentat
mai real decât oricând în istone. Evenimentele recente au zguduit dureros
încrederea infatuată că ziua de mâine ne este într-un fel sau altul garantată.
Şi-au imaginat vreodată pasagerii care au urcat la bordul celor patru
avioane fatale, în 11 septembrie 2001, că era ultima zi a vieţii lor? Au avut vreo
presimţire bărbaţii şi femeile angajaţi la Pentagon, şi alţi mii de angajaţi la
World Trade Center, că nu-şi vor mai revedea vreodată familiile? Acestea nu
sunt întrebări retorice, puse pentru a crea un efect dramatic în faţa tragediei. Mai
degrabă ele ne trimit spre un adevăr important, care îşi are rădăcina în Sfânta
Scriptură.
Nici unul dintre noi nu ştie ce poate aduce o singură zi. Cu toate
acestea trăim adesea ca şi cum a vedea ziua de mâine e un lucru sigur. Uităm
uşor că „orice om este doar o suflare" (Psalm 39:5). în adevăr avem o existenţă
scurtă şi fragilă. Viaţa noastră e ceva ce „se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi
piere ca o umbră" (Iov 14:2). Nu înfăţişez o filosofie sumbră despre viaţă.
Exprim singura atitudine corectă înaintea lui Dumnezeu, aşa cum a scris
apostolul Iacov:
„Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: «Astăzi sau mâine ne vom duce în
cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie, şi vom câştiga!» şi
nu ştiţi ce va aduce ziua de mâinel Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât
un abur care se arată puţintel şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi:
«Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.» Pe când
acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea (Iacov
4:13-16).
„Dacă va vrea Domnul" este o expresie pe care am auzit-o adesea în
copilărie. Atunci când alţi creştini vizitau casa părinţilor mei şi vorbeau despre
planuri de viitor, spuneau ceva de genul acesta: „Ne vom duce la nunta nepoatei
noastre în iunie, dacă va vrea Domnul." Nu am înţeles semnificaţia acestor
puţine cuvinte până când nu am ajuns mai mare.
Unii oameni resping astăzi expresia „dacă va vrea Domnul" ca fiind
banală, un vocabular religios dar nu este. Este adevărul, Biblia ne învaţă clar că
este înţelept să recunoaştem mâna suverana a lui Dumnezeu în planurile noastre
pentru ziua de mâine. Singura zi care îmi aparţine cu adevărat este astăzi, ieri a
trecut şi nu avem nici o garanţie pentru mâine, aşa că ceea ce simţim noi că este
cel mai important să ducem la îndeplinire, trebuie să înceapă astăzi!
Sunt pastor de aproape treizeci de ani şi i-am consiliat pe mulţi. În
ciuda numărului de oamen şi a varietăţii de situaţii întâlnesc o problemă carie se
repetă periodic, când încerc să ofer soluţii biblice la dilemele lor şi să-i îndrum
spre adevărul lui Dumnezeu. Bărbaţi şi femei din toate păturile sociale sunt
adesea imobilizaţi spiritual şi emoţional, fie de trecut, fie de viitor—sau de
amândouă.
De exemplu, mulţi oameni sunt paralizaţi de trecut—ce s-a întâmplat
atunci, ce le-a făcut odată cineva ca să-i rănească, ce nedreptate le-a făcut viaţa.
Bineînţeles problema este că aceste lucruri s-au întâmplat deja şi noi nu putem
schimba nici cel mai mic detaliu. Oricare dintre noi are amintiri neplăcute şi
răni, dar de dragul lui Dumnezeu şi al nostru trebuie să învăţăm să trecem peste
aceste suferinţe dându-le lui Hristos, altfel nu vom trăi niciodată pentru astăzi!
Astăzi este singura zi reală pe care o avem, dar putem pierde şansa de a o trăi cu
adevărat pentru că suntem paralizaţi de trecut:
Mai trişti chiar sunt aceia dintre noi care sunt tulburaţi de anxietate şi
teamă pentru ceea ce ar putea aduce ziua de mâine—o zi pe care s-ar putea să nu
o vedem niciodată! Isus ne-a spus limpede: „Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine;
căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi" (Matei 6:34). Nu vom putea
niciodată să trăim din plin singura zi a lui Dumnezeu—astăzi—dacă nervii
noştri sunt roşi de întrebări la care nu putem răspunde: „Ce se va întâmpla cu
economia? Vor fi disponibilizări care mă vor afecta? Va lovi din nou teroarea şi
moartea?"
Dumnezeu vrea să ne concentrăm asupra zilei de azi. De aceea Isus
i-a învăţat pe ucenicii Lui să se roage: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o
nouă astăzi" (Matei 6:11). Nu stă în natura lui Dumnezeu să ne dea provizii
pentru săptămâna viitoare sau pentru anul viitor. El vrea ca noi să umblăm cu El
în fiecare zi şi să ne încredem în El pentru lucrurile necesare zilei de azi. Grija
Lui poate însemna pâine, întărire spirituală sau pace pentru o inimă tulburată. La
El este tot ce au oamenii nevoie şi El ne va purta de grijă zi de zi.
Evenimentele tragice recente ne-au făcut să ne dăm seama cât de
nebuneşte este să ne alăturăm nebunului care spune: „Mâine vom face tot ca azi,
ba încă şi mai rău" (Isaia 56:12). în timp ce necredincioşii procesează încă
aceste realităţi ale vieţii, noi care suntem creştini ar fi bine să ne hotărâm să
trăim la maxim zilele una câte una.
Astăzi este singura zi când poţi auzi vocea lui Dumnezeu. Scriptura
ne avertizează: astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile" (Evrei
3:13) Astăzi este singura zi când putem încuraja un alt credincios să-i rămână
fidel lui Hristos: „Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice:
«Astăzi» pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea
păcatului" (Evrei 3:13). De fapt, Scriptura ne spune, atunci când israeliţii nu au
reuşit să intre în odihna lui Dumnezeu din cauza necredinţei, că Dumnezeu a
ales o altă zi unică în care cei care s-au încrezut în El să poată să experimenteze
plinătatea promisiunii Lui. Nu a fost o zi de sâmbătă, sau duminică, sau oricare
altă zi a săptămânii: „El hotărăşte din nou o zi: „Âstăzi” (Evrei 4:7).
Astăzi este ziua mântuirii. Astăzi este singura zi când o persoană se
poate dărui lui Hristos ca El să-i fie Mântuitor şi Domn. Astăzi este singura zi
când pot să citesc Biblia şi să mă apropii de Domnul. Astăzi este singura zi când
pot să spun unui prieten sau unei rude despre Hristos. Astăzi este singura zi când
pot să mă rog lui Dumnezeu bazat pe promisiunea că: „Isus Hristos este Acelaşi
ieri şi azi şi în veci" (Evrei 13:8).
Ieri nu se mai întoarce niciodată, despre mâine nu ştim nimic, dar
astăzi este o zi în care tu si cu mine II putem sluji pe Dumnezeu cu tot ce avem
în noi. Astăzi este singura zi când putem face voia lui Dumnezeu şi putem pune
în practică acest verset: „De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia
Domnului" (Efeseni 5:17). Planul lui Dumnezeu pentru ieri este trecut şi cine
ştie dacă mâine va mai avea loc? De aceea trebuie să urmărim voia Lui pentru
vieţile noastre astăzi şi El ne va ajuta dându-ne harul de care avem nevoie în
fiecare moment.

ÎNTREBĂRI IMPORTANTE, ACŢIUNI IMPOR


TANTE
Îţi iubeşti soţia sau soţul? Atunci spune-i lui sau ei ce simţi astăzi. Îţi e inima
plină de recunoştinţă pentru o mamă sau un tată care ţi-a purtat de grijă cu
credincioşie de-a lungul anilor? Singura zi în care părinţii te pot auzi
exprimându-ţi mulţumirea este astăzi. Mi-e teamă că mulţi dintre noi lăsăm să
ne scape zilele de astăzi din cauza unei trăiri mecanice şi superficiale care nu
vine cu adevărat din inimă. Domnul a ştiut că va fi o problemă pentru noi, de
aceea ne-a lăsat acest cuvânt inspirat: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima"
(Coloseni 3:23). Astăzi este singura zi când trebuie să ascultăm de această
poruncă.
O ilustrare frapantă a acestui adevăr remarcabil a afectat viaţa mea
cu ani în urmă. În 1965, când urmam cursurile Universităţii din Rhode Island, la
cursul de educaţie practică ni s-a cerut să vedem un film, o adaptare după un
muzical de pe Broadway, Caruselul. Numărându-se printre muzicalurile de
succes scrise de Richard Rodgers şi Oscar Hammerstein, Caruselul trebuie să fi
fost bine cunoscut amatorilor de muzicaluri de pe Broadway, dar eu nu auzisem
niciodată de el. Aveam în jur de douăzeci de ani şi eram component al echipei de
baschet a universităţii. Să mă uit cum personajele îşi cântau unul altuia şi dansau
pe o scenă nu era tocmai definiţia mea pentru distracţie. Aşa că m-am pregătit
sufleteşte pentru două ore interminabile, mă gândeam eu.
Nu aveam nici cea mai mică idee de efectul pe care povestea aceasta
simplă o va avea asupra mea.
Carusel este povestea unui artist de carnaval, fără educaţie, pe nume
Billy Bigelow care, în concepţia de pe Broadway are o inimă bună. Dar în
acelaşi timp este şi şmecher. Billy este imatur, impetuos şi plin de sine. În ciuda
faptului că viaţa lui nu duce nicăieri şi îşi pierde vremea cu personaje dubioase,
o tânără fată, pe nume Julie, frumoasă şi inocentă, începe să se îndrăgostească de
el. Prietenele ei încearcă să o îndepărteze de Billy, dar aşa cum se spune,
dragostea este oarbă.
Billy începe să ţină la Julie, lucru dificil pentru o persoană atât de
preocupată de sine, aşa cum era el. Într-o seară se plimbau sub clar de lună şi
Julie încearcă şovăielnic să-i spună lui Billy ce simte. Sentimentele ei sincere ies
la suprafaţă pe măsură ce îi relatează cum, de când 1-a întâlnit, viaţa ei s-a
schimbat. El ascultă cu atenţie, dar Julie devine timidă şi ezită să exprime tot ce
era în inima ei.
Billy este mişcat într-un mod straniu de cuvintele ei şi încearcă să se
deschidă. El vrea ca Julie să ştie că şi viaţa lui a fost altfel în ultima vreme. Dar
atitudinea lui de mascul feroce şi incapacitatea de a apărea vreodată vulnerabil îl
împiedică. Vrea cu disperare ca Julie să ştie ce simte, şi în acelaşi timp nu vrea.
Prins în această contradicţie interioară, Billy îi cântă un frumos cântec de
dragoste pe care îl adaptează astfel încât să reflecte starea lui confuză. Da, îi
spune el, şi eu aş fi extrem de încântat doar să te văd, m-aş extazia la simpla
menţionare a numelui tău; aş visa să-mi petrec viaţa împreună cu tine. Dar nu
poate deocamdată să exprime cât de profunde sunt sentimentele lui. Astfel
cântecul devine „Dacă te-aş iubi." „Ar fi într-adevăr încântător şi minunat, dacă
te-aş iubi", e tot ce poate spune el.
Billy şi Julie ajung să se căsătorească într-un final. Imediat după
aceea ea rămâne însărcinată, dar apoi el este ucis tragic într-un incident în care
erau implicaţi o parte din prietenii lui dezgustători. Julie, văduvă şi aşteptând un
copil înfruntă singură viitorul.
Următoarea scenă se derulează în cer (!) unde a ajuns Billy la
moartea sa. (V-am spus de la început că această e din perspectiva Broadway şi
nu a Bibliei.) Şaptesprezece ani au trecut şi un înger— îmbrăcat în haine
obişnuite—îi spune lui Billy: „Ştii ce, Billy, tuturor celor de aici li se oferă şansa
de a se întoarce pe pământ pentru o singură zi. Poate te interesează. Se pare că
fiica ta îţi seamănă în multe privinţe şi nu i-ar prinde rău puţin ajutor chiar
acum."
Lui Billy nu-i plac implicaţiile acestor cuvinte, dar priveşte spre
pământ şi vede că viaţa e destul de grea pentru Louise, fiica pe care nu a avut
nicio dată şansa să o iubească. Nu e doar încăpăţânată şi de nestăpânit ci trebuie
să îndure şi glumele celor de vârsta ei pe seama tatălui pe care nu-1 cunoscuse
niciodată. Louise şi mama ei nu aveau nici bani şi nici respectul celorlalţi
oameni din oraş. Billy îşi dă seama că absenţa lui are un preţ foarte mare, mai
ales pentru fiica lui care se în dreaptă cu repeziciune pe un drum greşit.
„Vor putea să mă vadă, dacă mă întorc acolo?" întreabă Billy.
„Numai dacă aşa vrei tu," îi răspunde îngerul.
Aşa că Billy se întoarce pe pământ pentru o singură zi ca să încerce
să schimbe în bine eşecurile lui. Ajunge la fiica lui şi se prezintă ca cineva care
îl cunoscuse pe răposatul ei tată. Louise întreabă ce fel de om a fost în realitate
tatăl ei şi Billy găseşte cu greu un singur lucru pozitiv pe care să-1 spună despre
propria lui viaţă!
„Nu l-ai cunoscut niciodată pe tatăl meu" izbucneşte ea. „Probabil că
au dreptate ceilalţi copii când spun că a murit tot bun de nimic!"
Atât i-a trebuit lui Billy să audă. Între el şi fiica lui furioasă şi confuză se naşte o
ceartă aprinsă. Billy devine curând atât de incitat încât îi dă o palmă Louisei,
care fuge acasă şi-i spune mamei.
„Ai încurcat-o şi de data asta!" îl mustră îngerul pe Billy. „Exact
atunci când are cel mai mult nevoie de tine, tu ratezi şansa de a face ceva bun şi
folositor."
Billy îşi dă seama că Julie a ieşi să-1 vadă pe străinul care i-a vorbit
atât de nepoliticos fiicei sale şi a lovit-o.
„Nu vreau să fiu văzut de ea!" îi spune Billy îngerului.
„Nu vei fi văzut” îi răspunde îngerul imediat.
Julie se plimbă prin faţa casei întrebându-se unde a dispărut atât de
repede acest bărbat misterios. „Spui că s-a mâniat pe loc şi că ţi-a tras o palmă?"
o întreabă Julie pe fiica ei.
„Da, mamă, chiar aşa a făcut. Dar palma nu m-a durut ca de obicei.
Era ceva deosebit."
Julie îşi trimite fiica înapoi în casă pentru a putea fi singură. Billy e
doar la câţiva paşi de Julie, iar ea nu-1 poate vedea. Există ceva ciudat în ochii ei
şi ştii că ea e convinsă că cel ce vorbise cu fiica ei nu era un om oarecare.
Billy se apropie şi priveşte intens faţa încă frumoasă a Juliei. A făcut
tot ce i-a stat în putinţă să-şi crească fata. A apărat întotdeauna cu desăvârşire
reputaţia răposatului ei soţ, chiar dacă uneori ştia mai bine cum stau lucrurile. A
fost lăsată singură de tot la moartea lui neaşteptată, dar nu s-a plâns niciodată şi
nici nu a şovăit. Acum Billy stă lângă ea nevăzut şi timpul se scurge din singura
lui zi de vizită pe pământ.
Înainte de a pleca Billy Bigelow cântă un ultim cântec soţiei lui. E
aceeaşi baladă pe care o cântase mai demult, dar acum versurile lui sunt sincere.
El nu mai spune: „Dacă te-aş iubi" ci declară „Cât te-am iubit!" Din nefericire
Julie nu-1 mai poate vedea sau auzi (deşi simte că e aproape) şi aceasta face ca
versurile să fie atât de dureroase:
Tânjesc să-ţi spun şi totuşi mi-e teamă şi-s timid,
Că am lăsat să treacă şanse de argint.
Acum pierdute sunt, curând voi dispărea şi eu în
asfinţit,
Şi nu vei şti vreodată cât te-am iubit,
Cât te-am iubit!
Billy a lăsat ca toate zilele lui de astăzi să se risipească până când a
fost prea târziu să-i mai spună Juliei cât de mult o iubise.
Pentru mulţi această poveste poate părea o romanţă ieftină, dar eu
descopăr în ea ceva ce îmi aminteşte de importanţa zilei de astăzi. Poate
importanţa zile de astăzi înseamnă să îmbrăţişezi pe cineva apropiat şi să-i spui:
„Te iubesc." Poate înseamnă să dai acel telefon pe care vroiai să îl dai demult.
Poate înseamnă să asculţi de adevărul Scripturii care şi-a găsit ecou în inima ta.
E posibil să însemne curajul de a asculta îndemnul Duhului Sfânt.
Oricare ar fi cazul, tu şi cu mine avem o singură zi în care sa facem
ceea ce Dumnezeu ne-a chemat să facem şi acea zi este astăzi. Să nu mai
permitem şanselor să treacă pe lângă noi. Atâta vreme cât se spune astăzi să
slujim Domnului şi să îi iubim pe ceilalţi din toată inima noastră.

Tată din ceruri, îţi mulţumim pentru


binecuvântările şi oportunităţile dei astăzi.
Ajută-ne să trăim fiecare zi a vieţilor noastre
cu înţelepciunea pe care numai Tu ne-o poţi da.
Nu ne lăsa să uităm să facem voia Ta astăzi,
din cauza grijilor pentru mâine
sau a regretelor din trecut.
Dă-ne harul să ne încredem în Tine zi de zi,
pentru că îţi cerem toate acestea
în Numele lui Isus.
Amin.

Supravieţuind furtunii
Walwyn Stuart, ofiţerul de poliţie de la autoritatea portuară nu a fost singurul
membru al bisericii Brooklyn Tabernacle pe care l-am pierdut în atacurile de la
World Trade Center.
Boyie Mohammed era un creştin relativ tânăr în Hristos şi lucra ca
agent de vânzări pentru firma Carr Futures de la etajul 94 din Turnul nordic.
Originar din Trinidad, Indiile Vestice, el şi soţia lui Lynette frecventaseră
biserica noastră câţiva ani împreună cu cei doi copii ai lor, mari acum.
Veteran de 23 de ani al Departamentului de Pompieri din New York,
Ronnie Henderson, 54 de ani, fusese pompier pe maşina 279, compania nr. 131
responsabilă cu scările. Staţia lui de pe strada Lorraine, zona Red Hook,
cartierul Brooklyn a fost printre primele care au răspuns în urma atacurilor Şi a
incendiilor provocate de acestea. Locuia în partea de nord a oraşului, la mai bine
de 144 de km distanţă de biserica noastră, dar aceasta nu îl oprea pe Ronnie să
vină să se închine împreună cu noi în fiecare duminică şi să înveţe mai multe
despre Isus. Lua foarte în serios credinţa lui în Dumnezeu şi aceasta îi afectase
fiecare aspect al vieţii lui. A lăsat în urma lui o soţie, Shirley, doi fii şi o fată,
adulţi şi un băiat de 15 ani.
Când spunem că viaţa fiecăruia a fost schimbată de priveliştea
înfiorătoare a morţii şi distrugerii de la World Trade Center, în capul listei o
putem trece pe Ebony Wright. La 19 ani Ebony este în anul doi la facultatea de
sociologie din Hartford, Conneticut şi vine la biserica noastră. La sfârşitul
semestrelor se întoarce acasă, pe strada Adelphi, cartierul Brooklyn unde
locuieşte cu mama ei Sandra.
Sandra a crescut-o singură pe Ebony, unicul ei copil. Ea nu fusese
doar mama lui Ebony, ci şi cea mai bună prietenă a ei. Sandra a fost membră a
bisericii noastre ani de zile şi a lucrat la World Trade Center. Pe 11 septembrie
ea a plecat spre birourile firmei Cantor Fitzgerald, binecunoscuta firmă de
obligaţiuni situată la etajele 101-105 în Turnul de nord. Când avionul numărul
11 al companiei America Airlines a intrat în coliziune cu acele etaje la ora 8:47
dimineaţa, nici unul din cei 730 de angajaţi din birourile companiei Cantor
Fitzgerald nu a supravieţuit. Într-o fracţiune de secundă Ebony şi-a pierdut
mama, cea mai bună prietenă şi singura persoană care o sprijinise material toată
viaţa.
Ce se va întâpla acum?
Brooklyn Tabernacle—inculsiv comitetul pastoral şi câteva familii
din conducere—continuă să ajute fiecare familie din biserică afectată direct de
atacurile teroriste. Acest ajutor şi această lucrare ia multe forme. Eu şi Carol,
împreună cu întreaga adunare am „înfiat-o" pe Ebony. Ea va lua masa cu noi
anul acesta de Ziua Recunoştinţei. În zilele, lunile şi anii care vor urma, biserica
va fi acolo pentru ea, în orice nevoie ar avea. Noi ştim că îi putem purta de grijă,
dar nu îi putem înlocui mama.
Chiar şi oamenilor care nu au fost afectaţi direct de atacuri, le este
greu să-şi revină. America este în război şi masacrul oribil şi natura necunoscută
a conflictului terorist a aruncat o umbră de tristeţe, mâhnire şi o nelinişte
profundă peste toate Statele Unite. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns adăugaţi şi
nesiguranţa bursei şi efectele ulterioare ale atacurilor teroriste asupra întregii
economii. Oamenii îşi pun acum întrebări la care nici nu s-ar fi gândit înainte de
11 septembrie: Cât de sigur este sa-mi iau concediu şi să zbor cu un avion de
pasageri? Unde şi când va apărea următorul atac terorist? Îmi voi pierde slujba
dacă firma la care lucrez face disponibilizări? Să îndrăznesc să îmi deschid
corespondenţa cu riscul de a contracta antrax? în ce fel de lume vor creşte copiii
(sau nepoţii) mei? Oamenii acestei naţiuni trec printr-o furtună foarte întunecată.

.
NU VĂ PIERDEŢI INIMA

În vârtejul acestor întrebări şi gârboviţi de noi presiuni este important să luăm în


considerare indicaţiile lui Dumnezeu de a ieşi din această furtună. Cu toate că
Pavel a trăit într-un alt timp şi într-un alt loc, el s-a confruntat cu perioade
intense de încercări de tot felul. A fost persecutat, bătut şi închis în multe
rânduri. A experimentat o împotrivire puternică aproape oriunde predica
Evanghelia lui Isus Hristos. A suferit privaţiuni fizice şi şi-a riscat viaţa constant.
A avut de-a face şi cu angoasa mentală şi emoţională rezultate din conflictele
interne ale noilor biserici pe care le fondase. Pavel nu a supravieţuit doar
furtunii, ci a ieşit din ea victorios printr-o ascultare neclintită de chemarea
dumnezeiască din viaţa lui.
Când oricare dintre noi trecem printr-o perioadă dificilă din viaţă,
există o tendinţă puternică de a ne descuraja, de a ne pierde inima. Pavel a
sesizat această problemă când şi-a revizuit propriile-i lupte şi a schiţat un
remediu: „De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am
căpătat-o, noi nu cădem de oboseală .Comoara aceasta [viaţa lui Hristos prin
prezenta Duhului Sfânt] o purtăm în nişte vase de lut pentru ca "această putere
nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem încolţiţi în toate
chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă dar nu desnădăjduiţi" (2
Corinteni 4:1,7-8).
Lucrul crucial în perspectiva lui Pavel este să nu ne pierdem inima.
Conflictele şi adversităţile cu care ne confruntăm sunt foarte reale, dar cu
ajutorul lui Dumnezeu putem evita decizia fatală de a renunţa. Cuvântul grecesc
pe care Pavel 1-a folosit aici înseamnă a deveni „fără viaţă, descurajat, fără
vlagă şi epuizat din cauza fricii". A te descuraja este un pericol evident şi prezent
pentru fiecare astăzi, dar creştinii în special nu trebuie să-i cedeze. Nu ne putem
permite „să obosim în facerea binelui" (Galateni 6:9) pentru că astăzi este un
moment unic pentru secerişul spiritual. Trebuie să pătrundem adânc în
Dumnezeu şi să găsim în El puteri noi ca „să nu ostenim în facerea binelui" (2
Tesaloniceni 3:13). Nu ne putem permite să ne pierdem mărturia creştină sau să
nu vedem şansele pentru slujire din cauza oboselii spirituale.
Bineînţeles că suntem susceptibili descurajării, altfel Pavel n-ar mai
fi subliniat acest gând de două ori într-un singur capitol (2 Corinteni 4:1,16).
Realitatea este că nici unul dintre noi nu este supraom în ciuda faptului că
suntem credincioşi născuţi din nou. De fapt, viaţa noastră ca şi creştini uneşte
într-un mod unic două adevăruri aparent contradictorii.
Primul, că Hristos trăieşte în noi prin prezenţa Duhului Sfânt şi pe
măsură ce Dumnezeu ne descoperă voia Sa putem face toate lucrurile prin
Hristos. Al doilea, că Scriptura afirmă că „purtăm această comoară în nişte vase
de lut" subliniind prin aceasta vulnerabilitatea umană la durere şi necaz.
Nici unul din ziua de azi nu este mai spiritual decât a fost apostolul
şi nici nu posedă o credinţă mai mare decât a lui, cu toate acestea el relatează
candid cum „vasul lui de lut" a fost încarcerat şi oprimat în toate felurile
posibile. Dar aşa strâmtorat cum a fost, Pavel nu a fost niciodată prea presat sau
zdrobit astfel încât să nu poată să-i slujească lui Dumnezeu, triumfător. Da, s-a
confruntat cu multe greutăţi care l-au împins până acolo încât devenise
„incapabil să găsească o ieşire" (2 Corinteni 4:8, Amplin'ed Bible). Cu toate
acestea, prin harul lui Dumnezeu, Pavel nu a fost niciodată atât de deznădăjduit
încât să clacheze şi să renunţe!
Toată învăţătura despre o „formulă a credinţei" care să ne scutească
de orice necaz sau durere emoţională pare mai degrabă ridicolă în aceste zile,
nu-i aşa? Realitatea este că întâmplările curente scot în evidenţă vulnerabilitatea
şi umanitatea noastră, chiar pentru noi credincioşii. Putem fi creştini devotaţi şi
totuşi să murim pe neaşteptate, în floarea vârstei aşa cum s-a întâmplat cu
Ştefan. (Faptele Apostolilor 7:59-60). Îl putem iubi pe Dumnezeu şi totuşi să
plângem cu lacrimi amare. Putem avea credinţă în Domnul şi totuşi să ne luptăm
cu îngrijorare pentru familiile noastre, pentru viitor. Creştinii au emoţii reale şi
trec prin furtuni ca toţi ceilalţi, şi nu este chiar atât de rău să recunoaştem acest
fapt.

LUMINĂ ÎN ÎNTUNERIC

Eu sunt mărturia vie a cuvintelor lui Pavel despre natura fragilă a condiţiei
noastre umane. Am fost profund afectat, ca american şi new-yorkez, de
tragediile recente. M-am surprins plângând într-o zi când am văzut o mamă
traversând strada cu băieţelul ei în drum spre şcoală. Nu am putut să nu mă duc
cu gândul la sutele de copii care vor creşte fără mame sau taţi şi la sutele de
bărbaţi şi femei care acum sunt văduvi sau văduve. Am traversat podul
Manhattan şi am văzut orizontul schimbat de fumul înecăcios care se mai ridica
încă încet în aer de deasupra Punctului Zero. Cine n-ar vărsa lacrimi la aceste
imagini? Cine n-ar fi adânc afectat de gândul că o astfel de ură demonică există
în lumea noastră?
Dar nu foloseşte la nimic să blestemăm întunericul. Trebuie, ca şi
creştini, să aprindem candela speranţei eterne care stă la baza Evangheliei.
Ebony şi alţii ca ea trec prin una din cele mai severe furtuni pe care le poate
oferi viaţa. Dar chiar şi aşa, ea nu va dispera şi nu va renunţa pentru că Hristos o
va ţine în picioare. Aşa a hotărât Dumnezeu să fie. Vieţile noastre fragile,
vulnerabile sunt scene de manifestare ale harului Său supranantural astfel încât
ceilalţi să ştie că „această putere nemaipomenită" este „de la Dumnezeu şi nu
de la noi" (2 Corinteni 4:7).
Viitorul lui Ebony şi viitorul atâtor creştini loviţi de această tragedie
va sta drept mărturie că promisiunile lui Dumenzeu sunt reale şi se poate conta
pe ele. în schimb, Domnul va fi înălţat, deoarece va fi evident că ceea ce o ajută
pe ea şi pe ceilalţi în aceeaşi situaţie cu ea să treacă cu curaj prin furtună nu este
o putere naturală ci este o putere supranaturală.
AVEM NEVOIE DE ÎNNOIRE LĂUNTRICĂ
ZILNICĂ

Care este mai exact procesul care îi împiedică pe oamenii lui Dumnezeu să se
„ducă la fund" în împrejurările de tensiune şi periculozitate intense? Răspunsul
la această întrebare face apel la un alt adevăr la care Dumnezeu le aminteşte din
nou oamenilor să se gândească cu atenţie: „De aceea, noi nu cădem de oboseală.
Ci chiar dacă omul nos tru de afară trece, totuşi omul nostru din lăuntru se.
înnoieşte din zi în zi" (2 Corinteni 4:16).
Pavel ştia bine că „omul lui de afară" era parte a existenţei lui aici pe
pământ. Omul de afară este partea fizică, vulnerabilă din noi. Oricâte vitamine
am lua şi oricare ar fi condiţia noastră fizică, omul de afară, prin însăşi natura lui
decade încetul cu încetul. Ziua morţii este inevitabilă—şi suntem mai aproape de
ea decât am fost ieri.
Omul de afară al lui Pavel a fost bătut, pus în lanţuri şi slăbit. Era
susceptibil durerii şi discomfortului şi se apăra atacând dorinţa lui de a continua
pe calea ascultării de Dumnezeu. Fiinţa lui Pavel însemna mai mult decât omul
lui de afară, aşa cum şi pentru noi există ceva mai mult. Dumnezeu cel
Atotputernic a creat fiinţele umane cu ceva dincolo de trupurile fizice. In Pavel
exista un „om lăuntric" aşa cum există şi în noi. Pavel a dovedit că în ciuda a tot
ce i se întâmpla omului din afară, omul din lăuntru se înnoia zi de zi. Duhul lui
lăuntric primea în fiecare zi harul lui Dumnezeu care îl făcea în stare să se
„întărească în Domnul şi în puterea tăriei Lui" (Efeseni 6:10).
Prezenţa supranaturală a lui Dumnezeu poate lucra în inimile noastre
în acelaşi fel şi astăzi. Harul lui Dumnezeu ne poate înnoi inimile şi ne poate
face capabili să rămânem în picioare împotriva vânturilor puternice care suflă în
ţară.
Din nefericire, realitatea şi importanţa laturii spirituale sunt adesea
neglijate. Este trist când ne gândim că alocăm o perioadă excesivă de timp
omului nostru de afară în timp ce neglijăm adesea starea omului nostru lăuntric.
Cum arătăm, ce purtăm, greutatea la care încercăm să ne menţinem, nivelul
colesterolului şi multe altele ocupă gândurile noastre zilnice. Dar la ce este bună
o sănătate fizică perfectă dacă în interior suntem slabi şi malnutriţi din punct de
vedere spiritual? Ce beneficiu avem să fim într-o formă perfectă dacă spiritual
suntem goliţi de credinţă şi ne pierdem treptat speranţa?
Dacă vrem să ne păstrăm calităţile de sare şi lumină, avem nevoie de
o revizie în viaţa spirituală. Ne trebuie noi doze tari din Cuvântul lui Dumnezeu.
Avem nevoie de o resuscitare a rugăciunii personale. Avem nevoie de mai multă
părtăşie edificatoare cu alţi credincioşi combinată cu o închinare reală şi lăudă
către Dumnezeu. Avem nevoie de toate aceste lucruri în fiecare zi pentru că
înnoirea omului dinlăuntru se face „din zi în zi". Să ne rugăm ca Dumnezeu să
înceapă o lucrare noua în interiorul fiecăruia dintre noi ca să putem proclama
alături de psalmist: „Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele" (Psalm 73:26).

NECAZURI TEMPORARE, GLORIE ETERNĂ

Contrastul dintre omul de afară şi omul din lăuntru nu este singurul contrast pe
care Pavel 1-a evidenţiat în acest pasaj. El a continuat explicând că există o
diferenţă majoră între necazurile temporare şi gloria eternă: „Căci întristările
noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de
slavă" (2 Corinteni 4:17). Aproape că mi se ia răsuflarea când îmi amintesc că
Pavel a fost bătut şi aruncat în închisoare în repetate rânduri şi nu o dată a fost
lăsat să moară, dar cu toate acestea se referă la aceste necazuri ca la „întristări
uşoare de o clipă"! Singurul motiv pentru care Pavel şi-a putut descrie
necazurile astfel este că văzuse prin ochii credinţei ceva mai minunat. Zărise o
frântură din răsplata incredibilă şi eternă care îl aşteaptă pe fiecare creştin. Slava
transcendentă a cerului era „imposibil de măsurat" şi „depăşea cu mult toate
comparaţiile şi calculele", (2 Corinteni 4:17, Amplih'ed Bible).
Reînnoirea zilnică a omului lăuntric i-a deschis lui Pavel ochii
credinţei şi a făcut din veşnicie o realitate. Cerul devenise, de fapt mai real decât
lumea fizică şi încercările care îl înconjurau. Nu era doar o religie ciudată despre
„cai verzi pe pereţi". Ochii inimii lui Pavel au perceput simplu realităţile
spirituale glorioase care nu pot fi niciodată dezvăluite simţurilor fizice. De
aceea, atunci când compară ceea ce ştia despre slava veşnică cu toate
dificultăţile prin care trecea, el a putut să le numească liniştit „întristări uşoare
de o clipă".
Mulţi pastori şi creştini s-au îndepărat de învăţătura acestui adevăr pentru că
sună puţin mistic. Valul actual de terorism însă este o puternică aducere aminte a
faptului că acest adevăr nu este opţional. Din contră, este obligatoriu să „nu ne
uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd
sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice" (2 Corinteni 4:18). Dacă
tu şi cu mine ne concentrăm atenţia numai asupra lucrurilor vizibile, cum vom
putea oare să evităm anxietatea şi teama? Zgârie-norii se prăbuşesc. Bursele
financiare sunt nesigure. Duşmani necunoscuţi pot lovi din nou în orice
moment. Viaţa pe pământ este cel mult un abur. Cum putem avea pace .şi
bucurie când inimile noastre se agaţă de pământ şi lucrurile de pe el? Noul
război terorist îi forţează pe oamenii din întreaga lume să mediteze la timp şi
eternitate. Dumnezeu vrea ca fiecare dintre noi să comparăm siguranţa lucrurilor
materiale, temporare cu răsplata veşnică şi glorioasă care îi aşteaptă pe
credincioşi în cer. Ceea ce privim noi ca realitate ultimă, va determina reuşita
trecerii noastre prin furtună. Putem alege să trăim pentru aici şi acum, sau putem
alege să ne fixăm ochii spirituali şi inimile acolo unde este Hristos, aşezat la
dreapta lui Dumnezeu (Romani 8:34, Evrei 1:3).
Haosul prezent acum în lume şi posibilitatea unei terori viitoare pot
fi uneori copleşitoare. Este ca şi cum lumea noastră s-a desprins din orbită şi
viitorul apare întunecos. Nori de rău augur se conturează la orizont. Noi,
credincioşii în Hristos trebuie să ne amintim că El adesea vine spre noi pe
aceleaşi mări furtunoase care ameninţă să ne răstoarne barca. Multe întrebări
fără răspuns ne fac să ne temem, însă altele ne dau motiv de speranţă. Acele
întrebări—şi răspunsurile lor—se găsesc în Cuvântul lui Dumnezeu şi au fost
scrise pentru încurajarea noastră.
Nu ştiţi?
N-aţi auzit?
Nu vi s-a făcut cuoscut de la început?
Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului?
El sade deasupra cercului Pământului şi locuitorii lui sunt ca nişte
lăcuste înaintea Lui.
El preface într-o nimica pe voievozi
şi face o nimica din judecătorii pământului...
„Cu cine Mă veţi asemăna ca să fiu deopotrivă cu
el?" zice Cel Sfânt...
„Pentru ce zici tu, Iacove,
Pentru ce zici tu, Israele:
Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului
şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea
Dumnezeului meu?"
Nu ştii?
N-ai auzit?
Dumnezeul cel veşnic, Domnul
A făcut marginile pământului...
El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade
în leşin...
Cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea,
Ei zboară ca vulturii;
Aleargă şi nu obosesc.
Umblă şi nu ostenesc."
Isaia 40:21-23, 25, 27-29, 31
Prin harul lui Dumnezeu noi vom trece victorioşi prin furtună!
6

O binecuvântare ciudată

Câteva din ziarele new-yorkeze difuzau zilnic foiletoane despre cei care au
murit ca urmare a atacurilor de la World Trade Center. Într-o ediţie apăreau
fotografii şi schiţe biografice ale bravilor ofiţeri de poliţie şi pompieri care şi-au
sacrificat viaţa încercând să le salveze pe ale altora. Într-o alta apăreau fotografii
ale câtorva din miile de angajaţi care nu au reuşit să scape din turnurile gemene.
Însă poveştile celor aproape cinci mii de oameni care au murit acolo
sau la Pentagon nu sunt singurele relatări care merită să fie notate. Există
numeroase istorisiri despre oameni care au reuşit să scape de la locul dezastrului
chiar dacă lucrau la etajul 75 sau 92. La fel ca Dawn Robinson ei ieşiseră din
Turnul nordic sau sudic cu câteva minute sau chiar secunde înainte ca focul,
fumul sau prăbuşirea clădirii să le fi tăiat firul vieţii.
Aproape că fiecare cunoaşte pe cineva care „a ieşit chiar la timp".
Există, de asemenea şi alte poveşti neobişnuite care circulă prin
birourile, bisericile şi cartierele oraşului nostru. Sunt poveştile celor care, din
cauza unor împrejurări neobişnuite nu erau la locul lor de muncă obişnuit pe 11
septembrie 2001. De exemplu, un reprezentant al unei firme cu sediul la World
Trade Center era într-o călătorie de afaceri pe care nu dorise iniţial să o facă. În
acea marţi era la bordul unui avion cu destinaţia Toronto, în acelaşi timp în care
biroul său şi întregul etaj unde lucra fuseseră rase în câteva secunde. O maşină
care nu pornea a reţinut-o pe o femeie să ajungă la locul ei obişnuit de muncă la
World Trade Center 2. O gripă severă a împiedicat o altă persoana sa ajungă la
lucru în acea zi fatală.
Aceste relatări ne amintesc de un fapt ciudat dar adevărat.
Experienţe aparent negative sau enervante ascund adesea rezultate benefice pe
care nu ni le-am fi putut niciodată imagina.
Nu ar trebui să fim teribil de surprinşi deoarece Cuvântul lui
Dumnezeu susţine fără echivoc: „Domnul îndreaptă paşii omului, dar ce înţelege
omul din calea sa? (Proverbe 20:24). Această afirmaţie este atât adevărată cât şi
misterioasă. Ce intenţionăm noi să facem nu ajunge întotdeauna să se întâmple.
Dumnezeu este suveran şi atunci când nu i se dă voie să stăpânească, El ignoră
circumstanţele pentru a-Şi duce la îndeplinire scopurile pe acest pământ.
De asemenea, Domnul ne călăuzeşte adesea spre situaţii care par a fi
foarte diferite decât ceea ce ne-am fi imaginat sau dorit. Aceasta, din nou, nu ar
trebui să ne surprindă pentru că El ne-a explicat deja de ce se întâmplă astfel:
„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile
Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus
căile Mele faţă de caile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre"
(Isaia 55:8-9). G. Campbell Morgan, un comentator britanic renumit a spus
odată: „Când toate exegezele mele eşuează, mă închin." Pentru noi aceasta
înseamnă că: nu înţelegem întotdeauna ce se întâmplă dar ne putem baza pe
siguranţa că ştim cine stă pe tron şi guvernează într-un mod suprem.
Atotputernicul Dumnezeu lasă loc multor lucruri inexplicabile într-o
lume în care oamenii pe care i-a creat pot să-şi exerseze liberul arbitru. Nu
putem pune încă toate piesele de puzzle pentru că, aşa cum a scris apostolul
Pavel: „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea
faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am
fost şi eu cunoscut pe deplin" (1 Corinteni 13:12). Va exista un moment în viitor
—acel „atunci" la care se referă Pavel—când vom înţelege toate misterele vieţii
de pe pământ. Dar până atunci, trebuie să umblăm prin credinţă. Trebuie să
continuăm să ne încredem în Dumnezeu ale cărui căi sunt adesea enigmatice,
totuşi guvernate întotdeauna de dragostea Sa divină.
Iată de ce apostolul Pavel, după ce a expus cele mai profunde
mistere legate de Dumnezeu şi om, izbucneşte pe neaşteptate în laudă într-o
atitudine de închinare:
O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui
Dumnezeu!
Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de
neînţelese sunt căile Lui!
„Cine a cunoscut gândul Domnului?
Sau cine a fost sfetnicul Lui?"
„Cine i-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit
înapoi?&
Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile.
A Lui să fie slava în veci! Amin.
—Romani 11: 33-36
Aşa cum mi-a spus cândva un prieten de-al meu, Warren Wiersbe:
„Când ai probleme cu teologia, încearcă doxologia!" Uneori e nevoie ca pur şi
simplu să ne plecăm inimile şi să îl lăudăm pe Dumnezeu.

PERSPECTIVE

Nu doar evenimentele mondiale tragice, ca cele la care am fost martori pe 11


septembrie ne fac să ne oprim şi să medităm la „de ce"-ul din spatele unor
lucruri. Modul lui Dumnezeu de a lucra cu oamenii din propriul Său popor poate
fi uneori foarte greu de descifrat. De exemplu, Isus a spus că au fost multe
văduve în Israel în timpul foametei teribile din vremea profetului Ilie, „şi totuşi
Ilie nu a fost trimis la nici una din ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului"
(Luca 4:26; vezi 1 împăraţi 17:7-24). De ce nu a trimis Dumnezeu ajutor şi
binecuvântare printr-o văduvă din poporul ales al lui Israel? De ce a ales o
femeie fără însemnătate din Sidon, dintre Neamuri să fie beneficiara harului
Său?
Nu ni se dă nici un motiv în Scriptură şi nici nu vom ajunge să pricepem această
parte a cerului.
Gândiţi-vă, de asemenea că, dacă Isus 1-a iubit atât de mult pe Lazăr,
de ce scrie: „Deci, când a auzit [Isus] că Lazăr este bolav, a mai zăbovit două
zile în locul în care era" (Ioan 11:6). Lipsa de acţiune a lui Isus i-a descumpănit
cu siguranţă pe ucenici, dar exista un motiv pentru care Isus a reacţionat astfel şi
pe care ei l-au înţeles curând. Maria şi Marta, surorile lui Lazăr au fost la
început rănite de aparenta nepăsare a lui Isus, dar au înţeles într-un final că toate
lucrurile lucrează „spre slava lui Dumnezeu" (v. 4). Oamenii care se aflau lângă
mormântul lui Lazăr au văzut slava lui Dumnezeu (v. 40) şi au avut prilejul să
creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu (v. 42). Există o zicală veche care ne ajută
să ne păstrăm o perspectivă corectă: „Dezamăgirile noastre sunt uneori întâlni
rile lui Dumnezeu."

ANTRENAMENT DIVIN

Am citit recent un pasaj mai puţin cunoscut din Scriptură, care m-a ajutat într-un
mod nou să înţeleg cum lucrează Dumnezeu.
Iosua, care urmase lui Moise ca lider al lui Israel, călăuzise poporul
prin râul Iordan pentru a pune stăpânire pe ţara promisă. Cartea lui Iosua
înregistrează luptele importante pe care Israeliţii le-au dus pentru a alunga din
ţară triburile canaanite idolatre. La sfârşitul vieţii Iosua a compus un discurs de
rămas bun în care arunca o privire peste istoria lui Israel şi reamintea poporului
de modul suveran şi delicat în care Dumnezeu s-a purtat cu „părintele Avraam"
şi descendenţii săi. Dumnezeu 1-a folosit pe Iosua în mod profetic în cuvântarea
lui către Israeliţi: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «...Eu am luat
pe tatăl vostru Avraam din cealaltă parte a Râului şi l-am purtat prin toată ţara
Canaanului; i-am înmulţit sămânţa...»" (Iosua 24:2-3), O întreagă istorie
rezumată într-o singură propoziţie!
Deşi Avraam provenea dintr-o familie de închinători la idoli,
Dumnezeu, în suveranitatea Lui 1-a ales să fie tatăl pământesc al poporului Său.
Dumnezeu 1-a binecuvântat pe Avraam la o vârstă înaintată prin faptul că i-a
dăruit un fiu, pe Isaac (Geneza 21:1-7), care mai târziu a avut gemeni, pe Iacov
şi pe Esau (Geneza 25:21-26). Dumnezeu 1-a iubit atât de mult pe Avraam şi
apoi pe urmaşii lui încât unul din numele descriptive pe care îl foloseşte pentru
El însuşi e: „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov" (vezi Exod 3:6, 15; 4:5).
Observaţi că nu există nici o menţionare a lui Esau în acel nume. într-adevăr, în
alegerea pe care Iehova a făcut-o între Iacov şi Esau, ne confruntăm cu una din
metodele misterioase şi neobişnuite ale lui Dumnezeu de a-Şi binecuvânta
copiii.
„Lui Isaac i-am dat pe Iacov şi pe Esau", spune Domnul, „lui Esau i-
am dat în stăpânire muntele Seir, iar Iacov şi fiii lui s-au pogorât în Egipt" (Iosua
24:4). Dumnezeu 1-a ales pe Iacov în locul lui Esau să moştenească
binecuvântarea divină dată lui Avraam. Descendenţii lui Iacov şi nu ai lui Esau
vor lua în stăpânire ţara promisă. Atunci de ce i-a dat Domnul lui Esau „muntele
Seir"? Seir—-cunoscut de asemenea ca Edom—era zona muntoasă la sud-est de
ţara promisă. Cu toate că nu era o zonă propice pentru agricultură, era muntoasă
şi uşor de apărat împotriva duşmanilor. Cum putem explica de ce, dacă lehova l-
a respins pe Esau ca moştenitor al binecuvântării Sale, i-a dat ţara Seir în timp ce
Iacov şi fiii lui au fost trimişi în Egipt? Dacă Iacov era atât de special pentru
Dumnezeu (dovadă numele „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov"), dacă
Dumnezeu îi va schimba mai târziu numele în „Israel" (Geneza 32:22-28),
atunci de ce l-a trimis în Egipt? De ce nu i-a dat de la început lui Iacov ţara
promisă?
Călătoria spre Egipt a început destul de bine pentru că Dumnezeu,
folosindu-se de ceea ce la început părea o situaţie sumbră (Geneza 37; 39-42), îl
trimisese pe Iosif înaintea lor şi îl făcuse mâna dreaptă a lui Faraon. Dar anii s-
au scurs şi Iosif a devenit un nume uitat, iar evreii au devenit prea numeroşi spre
dezavantajul lor. Egiptenii i-au făcut sclavi şi Faraon a devenit vehement în
teama şi ura lui faţă de evrei. Astfel că pentru ei Egiptul a devenit cu timpul un
loc de sclavie, suferinţă şi locul unde s-a dat decretul prin care toţi băieţii nou
născuţi erau condamnaţi la moarte (Exod 1:22).
Iată unde stă dificultatea pentru noi. Ştim că Dumnezeu are toată
puterea şi de asemenea cunoaşte toate lucrurile. Ce să mai înţeleagă descendenţii
lui Iacov din această „favoare specială" a Domnului pentru ei atunci când
munceau din greu să scoată cărămizi sub cerul arzător al Egiptului? De ce a
îngăduit Dumnezeu, ba chiar a orchestrat, ca ei să stea sute de ani în Egipt, dacă
erau „aleşii" Lui. Nu s-ar părea că Esau, fiul „respins" a ieşit cel mai bine din
toată această afacere? Mă tem că mulţi din „profeţii" zilelor moderne ar fi
explicat această nedreptate aparentă ca fiind rezultatul „păcatului naţional" al
evreilor, chiar dacă pe atunci ei nici măcar nu erau o naţiune!
Să nu uităm că modurile lui Dumnezeu de a se ocupa de oameni aici
pe pământ sunt mult prea' complexe ca să încapă în formulele noastre religioase
simpliste. Contrar învăţăturii unor creştini, o tragedie ca aceasta nu poate fi
declarată, fără echivoc drept judecată asupra acestei naţiuni sau pedeapsă pentru
un anumit om din cauza păcatului şi a purtării lui urâte. Da, Biblia e plină de
exemple de comportament păcătos urmat de o răsplată înfricoşătoare şi sigură
dar nu totul poate fi atât de uşor catalogat în viaţă. În cazul lui Iov, din Vechiul
Testament, multe tragedii nu au o cauză spirituală perceptibilă şi ne aducem bine
aminte de acest adevăr. Cine poate spune cu siguranţă de ce Walwyn Stuart şi
alţi trei membri ai bisericii noastre au murit în timp ce Dawn Robinson şi alţii au
scăpat în ultimul moment? Va trebui să ne mulţumim cu faptul că ştim că
Dumnezeul nostru suveran este la lucru şi să recunoaştem speranţa din viitor
subliniată în versurile unui cântec vechi: „Vom înţelege mai bine pe zi ce trece."
Lentilele istoriei ne ajută adesea să vedem unele beneficii în ceea ce
se întâmplă chiar dacă, pe moment căile lui Dumnezeu s-ar putea să ne arunce în
confuzie. Să ne gândim, de exemplu la câteva lucruri care s-au întâmplat, ca
parte a planului lui Dumnezeu pentru Israeliţi pe perioada cât au stat în Egipt.
Biblia spune că: „cu cât îi asupreau mai mult, cu atât se înmulţeau şi creşteau; şi
s-au scârbit de copiii lui Israel" (Exod 1:12). Datorită greutăţilor neîntrerupte ale
vieţii în Egipt Israeliţii înrobiţi şi-au dezvoltat o rezistenţă şi o flexibilitate care
au devenit parte a caracterului lor ca naţiune. Cu cât devenea mai dificilă viaţa,
cu atât mai mult se agăţau ei de promisiunea binecuvântării lui Dumnezeu dată
părinţilor lor. În loc să se prăbuşească în deznădejde, ei au perseverat prin
puterea lui Dumnezeu. „Experienţa din Egipt" a adăugat fier în componenţa
sufletului lor.
Acest adevăr m-a ajutat să înţeleg mai bine o mie şi una de greutăţi
prin care Domnul a permis să trec împreună cu Carol, soţia mea. Ne-am început
lucrarea cu o mână de oameni într-o clădire Dărăpănată din interiorul oraşului.
Am primit un salariu anual de numai 3.800 de dolari în primul an şi ne-am
confruntat cu multe probleme. A fost o experienţă copleşitoare care ne-a pus la
încercare dorinţa de a răspunde chemării lui Dumnezeu din vieţile noastre. Am
vrut de multe ori să renunţ în timpul acelor ani de început, dar Dumnezeu m-a
ajutat să mă ţin tare de promisiunile Lui şi să nu fug. Acum când privesc înapoi
văd că acei ani dificili au constituit o perioadă inestimabilă de antrenament
divin. În noi a luat naştere o credinţă tenace. Am învăţat, pe lângă alte lucruri, că
Dumnezeu Se va ţine de cuvânt oricât de sumbru ar părea totul în jurul nostru.
Perseverenţa nu este niciodată produsul zilelor uşoare, însorite, care
nu prezintă nici o provocare. Tu şi eu învăţăm să rezistăm ţinându-ne strâns de
Dumnezeu în încercările şi provocările dure. Astfel a şlefuit Dumnezeu pe
fiecare bărbat şi femeie remarcabilă din Biblie şi vedem acelaşi tipar repetându-
se în fiecare secol din istoria bisericii.
Dacă Isus, Fiul lui Dumnezeu „a învăţat să asculte prin lucrurile pe
care le-a suferit" (Evrei 5:8) cum ar putea atunci să existe un alt proces pentru
cei care sunt chemaţi prin Numele Lui? Toţi bărbaţii şi femeile pe care
Dumnezeu îi binecuvântează şi îi pregăteşte pentru o lucrare importantă trebuie
să se coboare în propriul lor „Egipt" pentru o vreme.

NICĂIERI DECÂT LA DUMNEZEU

Un alt scop divin legat de şederea poporului lui Dumnezeu în Egipt avea de-a
face cu rugăciunea. Deşi citim că Avraam, Isaac şi Iacov au construit toţi altare
şi s-au închinat lui Iehova, în Egipt s-a întâmplat ceva nou. Evreii erau atât de
oprimaţi şi maltrataţi încât nu aveau spre cine să se îndrepte decât spre
Dumnezeu. În slăbiciunea lor absolută, au început să se roage cu disperare şi
înflăcărare.
Când i s-a arătat lui Moise în rugul aprins, Dumnezeu 1-a însărcinat
pe păstorul evreu să se întoarcă în Egipt şi să îşi elibereze poporul din robie.
Adevăratul motiv care 1-a determinat pe Dumnezeu să intervină pentru poporul
evreu şi a precedat această întâlnire se găseşte în Exod 2:23-24: „După multă
vreme, împăratul Egiptului a murit; şi copiii lui Israel gemeau încă din pricina
robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea
robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor."
Strigătul disperat al evreilor după eliberare nu a trecut neobservat de
Iehova datorită naturii lui de Dumnezeu care răspunde la rugăciune. Atunci i-a
spus lui Moise: „Iată că strigătele Israeliţilor au ajuns până la Mine....Acum,
vino, Eu te voi trimite la Faraon şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe
copiii lui Israel" (Exod 3:9-10). Acest strigăt colectiv după ajutor a devenit parte
a trăsăturilor lui Israel şi s-a repetat adesea de-a lungul istoriei.
Cu mulţi ani mai târziu, când se pregătea să treacă din această viaţă,
Moise i-a amintit din nou lui Israel elementul care îl caracteriza cel mai bine ca
naţiune: „Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe
dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori
de câte ori îl chemăm?" (Deutero-nom 4:7). Trebuie să ne aducem aminte că
adevărata trezire a Israeliţilor faţă de puterea rugăciunii nu a început în „ţara
unde curge lapte şi miere" ci în timpul anilor de asuprire din Egipt. Răspunsul
instinctiv de a apela la rugăciune ca la elementul cheie al supravieţuirii spirituale
a fost plantat în inima lor de însuşi Dumnezeu. El a dat întâietate acestui
principiu, în Scriptură: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu
Mă vei proslăvi!" (Psalm 50:15).
Acest principiu este cheia multor metode misteriose ale lui
Dumnezeu de a se ocupa de noi. Totul—şi eu înţeleg totul—devine o
binecuvântare dacă ne conduce spre rugăciune. Dumnezeu nu a schimbat nici o
iotă în miile de ani: „Toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru
toţi cei ce-L cheamă" (Romani 10:12). Dumnezeu vrea să toarne din harul Său
peste mine şi peste tine, peste naţiunea noastră şi peste întreaga lume. Dar
binecuvâtarea Lui este posibilă numai dacă ne deschidem inimile şi ne apropiem
cu umilinţă de cel Atotputernic prin rugăciune.
Este uimitor cât de mulţi oameni strigă către Dumnezeu atunci când
sunt puşi la zid sau stau faţă în faţă cu moartea. Aşa a apărut această zicală
veche: ,,Nu există atei în groapa cu lei.
Aţi observat ce se întâmplă în toată ţara după 11 septembrie?
Dumnezeu foloseşte ameninţarea imprevizibilă a terorismului pentru a
transforma toată ţara într-o groapă cu lei! Oamenii se roagă peste tot. Nu le mai
este ruşine să se roage în public. Mulţi din cei care înainte de 11 septembrie
puneau la îndoială existenţa lui Dumnezeu II caută acum cu disperare. Băncile
bisericilor sunt pline de cei care nu intraseră niciodată într-o biserică. Nu ar
putea fi aceasta o altă ilustrare a principiului menţionat atât de des în Scriptură:
„Când Mă va chema îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare" (Psalm 91:15)?

O CHEMARE PERSONALĂ DE TREZIRE

Ţi-a captat Dumnezeu atenţia? Mai amâi până mâine să îndrepţi lucrurile cu
Dumnezeu? Continui să trăieşti departe de Hristos chiar dacă aceasta înseamnă
să nu te mai bucuri de planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta?
Domnul ne cheamă astăzi din nou la El. Ne îndeamnă să ne
îndreptăm atenţia spre eternitate şi cer în loc să fim preocupaţi de lucrurile
materiale temporare. Dumnezeu ne-a dat un nou „astăzi” şi noi trebuie să îl
folosim pentru a ne apropia de El.
Poate că ne aşteaptă zile mai întunecate şi mai pline de tumult şi
anxietate. Poate că mulţi îşi vor pierde nădejdea din cauza fricii. Cine ştie ce va
aduce ziua de mâine din punct de vedere fizic, politic sau economic. Acum că
acele tunuri impunătoare şi aparent invincibile s-au prăbuşit, cine poate prevesti
cu certitudine viitorul?
Dumnezeu doreşte mult ca noi să ne punem credinţa în El, să ne
încredem în El indiferent ce s-ar întâmpla în jurul nostru, şi putem şti, cu o
siguranţă absolută, că El lucrează. Da, căile Lui nu sunt căile noastre, dar sunt
cele mai bune.
Dumnezeu este cel care se ocupă de răscumpărarea bărbaţilor, a
femeilor şi a copiilor. Într-o zi nu vor mai exista lacrimi şi durere. Într-o zi, cei
care şi-au pus încrederea în Isus ca Mântuitor şi Domn vor vedea slava lui
Dumnezeu descope-rindu-se şi vor experimenta din plin dragostea Lui. Până
arunci avem ziua de astăzi-prima zi din cele care ne-au mai rămas şi de modul în
care o vom trăi depinde totul.
Dumnezeul nostru este încă în stare să ne treacă prin furtună şi să ne
păstreze cântarea pe buze. Aşa cum a scris elocvent profetul Habacuc, cu mulţi
ani în urmă:
Chiar dacă smochinul nu va înflori,
Viţa nu va da nici un rod,
Rodul măslinului va lipsi
şi câmpiile nu vor da hrană,
Oile vor pieri din staule
şi nu vor mai fi boi în grajduri,
Eu tot mă voi bucura în Domnul,
Mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele.
—Habacuc 3:17

Tată ceresc, Te preţuim şi ne închinăm Ţie chiar şi când


trecem prin vremuri grele care sunt dificile de înţeles.
Ne lăsăm în braţul Tău şi ne rugam ca Numele Tău să
fie înălţat în vieţile noastre. Ajută-ne să avem credinţă
în timpurile grele şi în toate să-Ţi aducem mulţumire.
În Numele lui îsus, amin.