Repere

Astăzi vă relatez despre ceea ce se crede că ar fi urmașii lui Ioan Botezătorul.

În secolul al XVII-lea, misionarii iezuiți care au revenit dinn zona din Orientului
Mijlociu pe care o numim astăzi Irak, au povestit despre o populație numită
„creștinii Sf. Ioan”. Deși trăiau în lumea musulmană, înconjurați de arabi,
membrii acestei grupări erau adepți ai unei religii centrate în jurul lui Ioan
Botezătorul. Toate riturile lor religioase aveau ca punct focal botezul, care nu
era pentru ei o ceremonie unică în viața omului, prin care un nou membru era
primit în congregație, ci deținea un rol important în toate sacramentele și
ritualurile lor. Deşi gruparea îl venerează pe Ioan Botezătorul, nu poate fi
considerată „creștină” în sensul natural al termenului, pentru că susține că Isus
ar fi fost un „fals profet”, care și-ar fi indus în eroare semenii, în mod deliberat.
Dar fiindcă trăiesc sub continua amenințare a persecuțiilor din partea evreilor,
a musulmanilor și a creștinilor deopotrivă, au preferat să se autodefinească
într-un mod cât mai inofensiv pentru toți cei din jurul lor. În prezent, membrii
acestei grupări, care încă mai lociesc în regiunile mlăștinoase din sudul Irak-
ului și, în număr mai mic, în zona de sud-vest a Iranului, sunt cunoscuți sub
numele de mandeeni. Sunt oameni pașnici, profund religioși, cărora credința le
interzice vărsarea de sânge și războiul. Majoritatea trăiesc în satele și în
comunitățile tradiționale, dar unii s-au mutat în orașe, unde lucrează ca aurari
și ca argintari, meșteșuguri în care excelează. Și-au păstrat limba și modul de
scriere propriu, ambele derivate din aramaică, limba vorbită de Isus și de Ioan.
În anul 1978, numărul lor era estimat la mai puțin de 15.000 de persoane, dar
persecuțiile la care Saddam Hussein i-a supus pe arabii din zonele mlăștinoase
după Războiul din Golf i-a adus, probabil, în pragul extincției. Nu există date
noi despre ei. Termenul „mandean” înseamnă, literal, „gnostic”. Până în anii
1880, nu s-au efectuat studii documentate asupra mandeenilor. Cele mai
ample cercetări în privința lor sunt cele pe care le-a realizat Lady Drower în
anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial. Deși sunt deosebit de
ospitalieri, membrii grupării formează o comunitate închisă, care își păstrează
cu strășnicie secretele. Lady Drower a petrecut un timp îndelungat în
încercarea de a le cîștiga încrederea. În cele din urmă, a reușit: mandeenii i-au
dezvăluit detalii despre doctrinele, credințele și istoria lor, oferindu-i acces la
textele lor sacre. Gruparea are o serie de texte sacre, cele mai importante fiind
Ginza, „Comoara” sau „Cartea lui Adam“, Sidra d’Yahya sau „Cartea lui Ioan“
(numită și „Cartea Regilor”), și Hawan Gawaita, care redă istoria grupării.
Ginza datează din secolul al VII-lea d.Hr. sau chiar dinainte, iar „Cartea lui
loan” a fost scrisă, probabil, mai târziu. Titlul face referire la loan Botezătorul,
al cărui nume apare în textele mandeene sub două forme: Yohanna (termenul
mandean) și Yahya (numele arab sub care figurează în Coran). Termenul
Yahya este folosit mai des, ceea ce sugerează că textul a fost scris după
cucerirea regiunii de către musulmani, la mijlocul secolului al VII-lea, cu toate
că materialul conținut este mult mai vechi. Mandeenii sunt menționați și în
Coran, sub numele de sabieni, ca un „popor al Cărții”, ceea ce demonstrează
că erau cunoscuți ca grupare cu mult înainte de cucerirea musulmană a
regiunii. Au suferit persecuții, mai cu seamă în secolul al XlV-lea, când
autoritățile islamice i-au adus în pragul dispariției. Retrăgându-se mereu din
calea asupritorilor, mandeenii au ajuns în cele din urmă să ocupe zona în care
trăiesc în prezent. În conformitate cu credința lor, ei provin din Palestina, zonă
din care au fost siliți să fugă în secolul I d.Hr. În decursul timpului s-au
deplasat mereu spre est și spre sud, în încercarea de a evita persecuțiile. În
prezent, credința mandeană este un fel de amalgam pestriț și confuz:
fragmente din iudaismul Vechiului Testament, forme gnostice, eretice, de
creștinism și idei iraniene dualiste combinate formează cosmologia și teologia
grupării. Se pare că au uitat în mare parte semnificația inițială a multor
elemente din religia lor. Mandeenii constituie astăzi unica grupare religioasă
gnostică din lume. Opiniile lor despre Univers, despre actul creației și despre
zei sunt, toate, convingeri gnostice obișnuite. Ei cred într-o ierarhie a zeilor și a
semizeilor, cu o sciziune fundamentală între divinitățile luminii și cele ale
întunericului. Ființa lor supremă, care a creat Universul și zeitățile mai mici, are
diverse nume, care se traduc prin „Viață”, „Minte” sau „Regele Luminii”.
Această entitate ar fi creat cinci „ființe de lumină”, fapt care automat a adus pe
lume cinci ființe ale întunericului, egale, dar opuse primelor. La fel ca în alte
sisteme de gândire gnostică, pentru mandeeni semizeii sunt cei care au creat
și care guvernează Universul material și Pământul. Omenirea a fost creată de o
astfel de ființă, numită Hiwel Ziwa sau Ptahil. Primii oameni au fost creaturile
fizice Adam și Eva (Adam Paghia și Hawa Paghia) și corespondentele lor
„oculte”, Adam Kasya și Hawa Kasya. Pentru ei, echivalentul diavolului este
zeița întunecată Ruha, care stăpânește tărâmul întunericului, dar este
considerată totodată Sfântu Duh. Accentul pus pe forțele egale și opuse ale
binelui și ale răului, ale masculinului și ale femininului, este o idee tipic
gnostică. O zeiță importantă, căreia i se adresează multe dintre rugăciunile
menționate în cărțile mandeene, este Libat, care a fost identificată cu Iștar.
Pentru mandeeni, celibatul este un păcat. Bărbații care mor necăsătoriți sunt
condamnați să se reîncarneze. Altfel însă, mandeenii nu cred în ciclul morții și
al renașterii. Atunci când omul se stinge din viață, sufletul lui se întoarce în
lumea de lumină din care au venit inițial mandeenii, fiind îndrumat pe acest
drum grație numeroaselor rugăciuni și ceremonii oficiate. Multe dintre aceste
ceremonii își au originea în riturile funerare egiptene antice. Religia își pune
amprenta asupra tuturor aspectelor vieții de zi cu zi a mandeenilor, dar
sacramentul lor esențial este botezul, practicat chiar și la ceremoniile de nuntă
și de înmormântare. Botezul presupune cufundarea completă în bazine special
create, care au loc la un râu pe care ei îl numesc Iordan. Ziua sfântă a
mandeenilor este... duminica. Toate comunitățile lor sunt conduse de preoți,
care primesc titlul de „rege” (malka), dar anumite servicii religioase pot fi
îndeplinite de laici. Demnitatea de preot este ereditară, iar clerul este compus
din trei categorii: preoții obișnuiți, numiți „discipoli”, episcopii și un „șef al
poporului”. Mandeenii pretind că gruparea lor exista cu mult înainte de epoca
lui Ioan Botezătorul, pe care îl consideră un conducător de seamă al grupării
lor, dar nimic mai mult. Ei susțin că au părăsit Palestina în secolul I d.Hr. și că
provin dintr-o regiune muntoasă pe care o numesc Tura d’Madai, încă
neidentificată de specialiști. Totuşi, un amănunt care i-a nedumerit
dintotdeauna pe specialiști în legătură cu mandeenii este insistența cu care ei
susțin că rădăcinile lor se află în Egipt. Lady Drower menționa că ei se
consideră, într-un fel, coreligionari cu egiptenii antici, iar într-unul dintre
textele lor sacre este scris: „Oamenii Egiptului aveau religia noastră”.