UNIVERSITATEA „AL. I.

CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”
SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

ISTORIA RELIGIILOR
Lucrare de seminar

Stâlpii Islamului

27 martie 2008

Student:
PREOT ZAHARIA ŞTEFAN
ANUL IV
Grupa a VII-a
Student: Preot Zaharia Ştefan

STÂLPII ISLAMULUI

Cuvântul arab islam înseamnă pace sau supunere1. Astfel numele religiei o prezintă ca
pe un cult al păcii şi al toleranţei şi se referă la supunerea faţă de Dumnezeu. Fathi Yakin
spune că faptul că „Islamul este religia lui Allah face din el cel mai potrivit sistem de
organizare a aspectelor vieţii omului”2. Coranul afirmă în versetul 19, surata (capitolul) 3:
„Religia, în ochii lui Dumnzeu este de fapt islamul...”3.
Islamul este o religie universală, şi denumirea lui este a oricărei religii adevărate4.
Coranul afirmă unitatea fundamentală a neamului omenesc: toţi oamenii au o natură identică5,
creată de Dumnezeu (7, 171). O tradiţie (hadit) spune explicit: „Toţi oamenii sunt egali, ca
dintâi din pieptenele ţesătorului; nici o deosebire nu este între un alb şi un negru, între un
arab şi un nearab, decât măsura în care ei se tem de Dumnezeu”. Allah este divinitatea
supremă, universală, nu doar a arabilor.
Islamul este într-un mod plastic imaginea unui sclav – rob care se supune în totalitate
stăpânului său. Astfel, un credincios islamic este numit musulman, care în arabă înseamnă
„unul care se predă – supune lui Dumnezeu”. Acest dumnezeu, acest stăpân este Allah,
dumnezeul unic. Ca şi creştinismul şi iudaismul, islamul propovăduieşte o religie monoteistă,
cu un singur Dumnezeu, care este Unic6. Diferenţa o face credinţa într-un Dumnezeu unic dar
care exclude Trinitatea. Indiferent de originea etnică, musulmanii fac parte dintr-o comunitate
musulmană, cunoscută ca fiind „umma”. Este asemănător oarecum cu conceptul de Biserică
Universală.
În aproape două secole de la apariţia sa în secolul VII, islamul s-a răspândit din zona
de origine, Arabia, în Siria, Egipt, Africa de Nord, Spania, Persia, India. În secolele următoare
Islamul s-a răspândit şi în Balcani şi la nord de Balcani. Islamul este considerată religia cu cea
mai rapidă răspândire în lume. În timpul invaziilor turco-tatare, islamul a prins rădăcini şi la
noi în ţară. A rămas totuşi izolat în anumite zone cu influenţă mai puternică a culturii turco-
tătare.

1
Philippe Gaudin, Marile Religii, traducere de Sanda Aronescu, Editura Lider & Editura Orizonturi, Bucureşti,
1995, pagina 124
2
Fathi Yakin, Ce înseamnă apartenenţa mea la Islam, traducere de Cherim Enghin, Fundaţia Taiba, Tipografia
Boltibrom (fără an), Constanţa, pagina 32
3
Philippe Gaudin, operă citată, pagina 125
4
Idem, pagina 127
5
Fathi Yakin, operă citată, pagina 2
6
Idem, pagina 4

-2-
 Stâlpii Islamului

Deşi într-un sens istoric musulmanii datează începuturile religiei lor încă din timpul lui
Mahomed, în secolul VII, într-un sens religios ei văd această religie identică cu monoteismul
adevărat pe care profeţii de dinaintea lui Mahomed, precum Avraam (Ibrahim), care era
musulman, Moise (Musa) şi Iisus (Isa), l-au răspândit. Urmaşii acestora şi ai altor profeţi se
crede că au greşit în propovăduire, însă Dumnezeu, în mila Sa, l-a trimis pe Mahomed să
cheme din nou omenirea la adevăr. Mântuitorul nostru Iisus Hristos se regăseşte în credinţa
musulmană, însă numai ca un profet, mai mare decât cei dinaintea lui, dar mai mic decât
Mahomed – cel din urmă şi cel mai mare profet.
Sistemul de credinţă şi fundamentele civilizaţiei islamice au fost stabilite de
Mahomed, prin Coran, concretizarea cuvântului lui Allah, şi tradiţie (hadith), comportamentul
şi spusele Profetului transformate în legi pentru credincioşi. Ca şi alte religii, ritualul
musulman este strâns legat de credinţa într-un Dumnezeu atotputernic.
Potrivit tradiţiei islamice, supunerea faţă de Dumnezeu se manifestă prin respectarea
unui set de principii, obligaţii religioase impuse, 'ibadat, numite al-arkan, adică stâlpi, pe care
fiecare musulman, care speră să scape de judecata lui Allah, trebuie să-i îndeplinească. Eşecul
în a îndeplini aceste obligaţii este un păcat grav, necredinţă, kufr, iar cei care nu recunosc
aceşti stâlpi, nu pot fi consideraţi musulmani. Obligaţiile religioase sunt impuse credincioşilor
ca indivizi, dar şi comunităţii în ansamblu7. Aceşti stâlpi sunt fiecare descrişi în parte în
anumite porţiuni ale Coranului şi se practicau încă de pe vremea în care Mahomed era în
viaţă. Deşi aceste practici au avut precedent în religia iudaică şi cea creştină, precum şi în alte
religii răspândite la vremea aceea în Arabia, luate împreună, ele constituie baza islamului.

1. Mărturisirea de credinţă
„La ilaha illa Allah wa Muhammadan rasulu Allah” sau în forma mai lungă „Esh-
hadu anla ilaha illal-Lahu wa-ash-hadu anna Muhammadan abduhu wa rasuluhu” este o
formulă simplă care trebuie rostită cu convingere pentru convertirea credinciosului la islam:
„nu există Dumnezeu afară de Allah şi Muhammad este Profetul lui Allah”. Cu toată concizia
ei, prin faptul că proclamă unitatea divină, această formulă leagă islamul de grupul religiilor
monoteiste. Îl şi desparte, prin atestarea misiunii profetice a lui Muhammad 8. Declararea
islamului sau disimularea lui nu schimbă nimic, nu afectează autenticitatea sentimentului
religios, însă este principala modalitate prin care musulmanii îşi afirmă apartenenţa la religia

7
Henri Lammens, Islamul. Credinţe şi instituţii, traducere, prefaţă şi aparat critic de Ioan Feodorov, Grupul
editorial Corint, Bucureşti, 2003, pagina 69
8
Ibidem
Student: Preot Zaharia Ştefan

islamică9. Mărturisirea de credinţă este omniprezentă în viaţa musulmanului, întrucât Centrul

absolut al pietăţii islamice este Allah, supremul, cel care ştie şi cunoaşte totul, cel care are
putere absolută. Allah înseamnă “Dumnezeul”. Allah este cel care a făcut lumea şi care o
susţine. Prin ascultarea poruncilor lui Allah, credincioşii îşi aduc recunoştinţa faţă de un
înţelept creator şi trăiesc în armonie cu universul. Orice musulman trebuie să o pronunţe cel
puţin o dată, după momentul pubertăţii, când devine balig (matur) şi aqil (raţional, cu
discernământ), în deplinătatea facultăţilor sale intelectuale, fiind considerat mukallaf, adică
supus obligaţiilor religioase. Rostirea rugăciunii, din care şahada este parte integrantă,
înlocuieşte practic această obligaţie10.
Conceptele din testimonialul credinţei pot fi explicate analizând fiecare dintre cele trei
părţi cuprinse în mărturisire. Prima parte „nici un alt dumnezeu...” reprezintă o negaţie a
politeismului. Este o negaţie a existenţei oricărei altei zeităţi, alta decât Dumnezeu, sau altă
entitate care ar face parte în oricare dintre divinele atribute ale lui Dumnezeu. A doua parte
„...decât Allah” este o afirmaţie a monoteismului. Dumnezeu este singurul vrednic de
veneraţie. „Muhammad este trimisul lui Dumnezeu” este a treia parte a declaraţiei de credinţă.
Este o afirmaţie a Profeţiei lui Muhammad, ca Profet şi Mesager final al lui Dumnezeu.
Aceasta cere necondiţionata acceptare a Coranului şi a zicerilor autentice şi tradiţiilor lui
Muhammad.
Crezând şi spunând testimonialul credinţei, o persoană refuză toate falsele obiecte de
veneraţie şi afirmă că Dumnezeu este singurul care poate fi venerat. Dumnezeu nu are
partener sau egal. Dumnezeu promite că, odată ce o persoană afirmă sincer că: „nu există un
alt Dumnezeu decât Allah şi Mohamed este trimisul Său” toate păcatele ei anterioare sunt
iertate. Faptele bune anterioare ale acesteia pot fi recompensate de Dumnezeu, Cel mai
Iertător.

2. Rugăciunea
Rugăciunea este dovada practică a credinţei. Rugăciunea este stâlpul principal al
credinţei, iar cel care-l nesocoteşte, nesocoteşte întreaga religie11. Rugăciunea personală şi
individuală, du'a – care ţâşneşte spontan din suflet –, nu este supusă nici unei reglementări,
spre deosebire de rugăciunea rituală, salat, care trebuie rostită întodeauna în limba arabă.
Tradiţia a stabilit numărul celor cinci salat zilnice – număr rămas nedeterminat în Coran: cu

9
Philippe Gaudin, operă citată, pagina 188
10
Henri Lammens, operă citată, pagina 69
11
Philippe Gaudin, operă citată, pagina 189

-4-
 Stâlpii Islamului

siguranţă două, poate trei (2, 238-239)12. Musulmanii se roagă de cinci ori pe zi, astfel:
rugăciunile din zori (fajr sau subh), de la prânz (zuhr), de după amiază ('asr), de la apus
(maghrib) şi de seara (isha). Aceste rugăciuni sunt scurte şi reprezintă legătura directă între
credincios şi Dumnezeu, un fir direct între venerator şi Dumnezeu. Este o şansă de a se
întoarce către Dumnezeu în veneraţie, a oferi mulţumiri, a cere iertare, şi a cere călăuzirea Sa
şi mila. Nu există mijlocitor între Dumnezeu şi adoratorii Săi şi de aceea religia islamică
interzice rugăciunea către Muhammmed, către alţi profeţi sau îngeri. Musulmanul se roagă
doar la Allah. Musulmanul se poate ruga aproape oriunde, cum ar fi pe câmp, în birou, la
fabrică sau la facultate. Vinerea trebuie să meargă la moschee cel puţin odată, pentru
rugăciunea adunării (care exprimă unitatea musulmanilor şi este dovada solidarităţii lor) iar în
celelalte zile îşi pot îndeplini ritualurile oriunde se găsesc. Timpii canonici ai rugăciunilor au
la bază mişcarea solară.13
Există ritualuri stricte referitoare la purificarea locului în care se roagă cineva, la cele
prin care credinciosul să fie în starea de purificare rituală, tahara, obţinută prin ritualuri de
spălare, abluţiune (a feţei, mânilor şi braţelor până la cot, apoi a picioarelor inclusiv glezna,
numită wudu'; în caz de necesitate, spălarea cu apă poate fi înlocuită cu tayammun, frecarea cu
nisip – 5, 6; înainte de rugăciunea publică de vineri la prânz este obligatorie îmbăierea
completă, gasl)14, mişcări şi cuvinte exacte ale rugăciunii. Musulmanul trebuie să fie îmbrăcat
cuviincios, să fie supus şi să aibă inima deschisă către Allah15 şi să fie aşezat cu faţa spre
qibla, adică spre Mekka16, în semn de ascultare şi de supunere. Starea interioară a rugăciunii,
aşa cum spune profetul Mahomed, este „de a fi în faţa lui Dumnezeu ca şi cum l-ai vedea, de
a te contopi total cu el. cel care se coboară pentru Dumnezeu, este înălţat de Dumnezeu”17.
Rânduiala rugăciunii este reglementată strict. Aceasta este compusă din două până la
patru rak'a, în funcţie de timpul zilei: patru la amiază, la 'asr, şi după apus; trei în momentul
apusului şi numai două în zori. Aceste rugăciuni pot fi săvârşite acasă sau la moschee. Fiecare
din ele este anunţată de muezin, mu'azzin, din minaretul moscheii. Cei aflaţi în grup în acel
moment trebuie să se pună sub conducerea unui imam sau îndrumător, care poate fi oricare
dintre credincioşi, cu condiţia să cunoască ritualul rugăciunii. Dacă este vorba de un grup
numeros, se vor aranja cu toţii în rânduri sau şiruri (saff), iar femeile vor sta în ultimul rând.
În ce priveşte rak'a, ea este alcătuită din plecarea trupului de mai multe ori, ruku', apoi

12
Henri Lammens, operă citată, pagina 71
13
Philippe Gaudin, operă citată, pagina 192
14
Henri Lammens, operă citată, pagina 71
15
Fathi Yakin, operă citată, pagina 7
16
Henri Lammens, operă citată, pagina 71
17
Philippe Gaudin, operă citată, pagina 193
Student: Preot Zaharia Ştefan

prosternarea completă cu fruntea până la pământ, numită sujud, apoi pe jumătate aşezat şi, în
fine, pe jumătate îngenuncheat. Fiecare rugăciune începe cu un takbir, rostirea formulei Alahu
'akbar. Se recită apoi prima sură, Fatiha, credinciosul stând succesiv în picioare, înclinat sau
prosternat complet. Se încheie cu „rugăciunea Profetului”, salat 'ala n-Nabi, apoi cu salutul
către cei de faţă, salam, care este rostit cu întoarcerea spre dreapta şi spre stânga. Acest
ansamblu de poziţii şi formule poate fi prelungit, se poate încerca ruperea monotoniei
intercalându-se după Fatiha, alte invocaţii, sure sau grupuri de versete coranice. Numărul lor
este determinat de cucernicia credinciosului şi este reglementat de ritul adoptat de acesta.
Folosirea arabei este obligatorie, excepţie făcându-se în cazul în care străinul nu este capabil
să pronunţe sunetele arabe. Coranul menţionează de mai multe ori rugăciunea de noapte, ca
cea mai bună armă a credinţei18, aceea făcută în călătorie, în caz de primejdie sau de război
(4, 102-103), a morţilor (9, 84). Şari'a a adăugat rugăciunile însoţite de hutba în caz de eclipsă
sau de secetă. Când face această din urmă rugăciune, imamul trebuie să-şi întoarcă haina pe
dos19.
Rugăciunea de vineri este obligatorie pentru toţi bărbaţii adulţi (62, 9-10). Femeile nu
participă. Ea se săvârşeşte la moschee, la ora prânzului, în prezenţa a cel puţin patruzeci de
credincioşi aflaţi sub îndrumarea unui imam. Înaintea rugăciunii, îndrumătorul rosteşte în
arabă, din amvon, două cuvântări, hutba, aşezându-se între rostirea lor. În aceste predici este
menţionat şeful statului. După aceea, el săvârşeşte două rak'a împreună cu cei de faţă20.
Vinerea nu este zi de odihnă, această obligaţie fiind necunoascută în islam. Coranul nu
acceptă să o pună în legătură cu odihna din cea de a şaptea zi a Facerii, întrucât nu „nu este
posibil ca Allah să simtă oboseala” (50, 38).21
O rugăciune specială, însoţită de predică, conferă caracter solemn celor două mari
sărbători canonice de peste an: cea cu care se termină postul Ramadanului şi cea din cea de a
zecea zi a lunii Zu l-ijja, care coincide cu sacrificiul săvârşit de pelerini la Mekka. Cea mai
populară este aceea de la sfârşitul postului, 'Id al fitr. Sunt mai recente sărbătorile instituite
pentru a comemora naşterea lui Muhammad, Mawlid, urcarea lui la cer, Mi'raj şi altele22.

3. Facerea de milostenii

18
Fathi Yakin, operă citată, pagina 8
19
Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Civilizaţia islamului clasic, volumul I, traducere de Eugen
Filotti, prefaţă de Aurel Decei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975, pagina 255
20
Henri Lammens, operă citată, pagina 72
21
Ibidem
22
Idem, pagina 73

-6-
 Stâlpii Islamului

În limba arabă sensul cuvântului zakat (compasiunea) este puritate. Misticii arabi spun
că această puritate izvorăşte din suflet. Cuvântul mai are şi înţelesul de miros plăcut referindu-
se la ceea ce mistici ortodocşi numesc „dulce mireasmă duhovnicească”. Zakat purifică
sufletul dăruitorului, reduce lăcomia, fortifică compasiunea şi generozitatea între oameni.
Toate lucrurile aparţin lui Dumnezeu, Cel mai Milostiv, şi averea este deţinută pe încredere de
către fiinţa umană. Plata acestor milostenii este o cale pentru oamenii care sunt financiar în
stare să purifice averea obţinuta în mod etic, pe care Dumnezeu a revărsat-o asupra lor. În plus
este o modalitate directă de a distribui averea în rândurile societăţii şi de a ajuta pe cei săraci
şi nevoiaşi, pentru salvarea demnităţii lor23. A da zakat înseamnă a da un procent anume din
proprietatea personală unor anumite clase de oameni nevoiaşi. Procentul percdeput, care poate
fi a zecea parte, a douăzecea parte sau alta, este reglementat în cărţile de drept canonic în
funcţie de natura bunurilor impozitate: produse agricole, turme, bani. În principiu este
percepută în natură24, în fiecare an, din averea fiecărui musulman. Acest procent, care
reprezintă astăzi 2,5% din avuţia personală, trebuie plătit în aur, argint, bani lichizi, care ajung
la valoarea de 85g de aur la încheierea fiecărui an lunar. Aceste milostenii sunt percepute pe
baza economiilor, nu a veniturilor.
Această obligaţie religioasă este considerată o expresie a devotamentului faţă de Allah.
Reprezintă filantropia islamică şi un mijloc de purifica averea şi intenţia de mântuire. Atât
Coranul cât şi tradiţia islamică încurajează puternic caritatea şi aminteşte mereu musulmanilor
obligaţia morală faţă de săraci, orfani şi văduve. Dania rituală are o aşadar destinaţie precisă,
cum menţionează Coranul: „Milosteniile - din danie - sunt numai pentru săraci, pentru
sărmani, pentru cei care ostenesc pentru ele, pentru cei ale căror inimi se adună - întru
credinţă - , pentru slobozirea robilor, pentru cei îndatoraţi greu, pentru calea lui Allah şi
pentru călătorul aflat pe drum” (9, 60). Persoana care oferă trebuie să nu aştepte nimic în
schimb şi să nu urmărească laude din partea celorlalţi pentru actele sale de caritate.
Alături de zakat (care este o obligaţie religioasă) există şi sadaqa (care este un act
caritabil voluntar). Distincţia dintre zakat şi celelalte impozite, maks, ca şi folosirea primei
exclusiv în scopurile sus-menţionate au căzut practic în desuetudine. Totul depinde de fisc. În
organizarea fiscală a statului islamic, Şari'a (lege care decurge din Cuvântul lui Dumnezeu,
Coranul) pare să nu recunoască drept legală pentru musulmani decât taxa numită zakat25. Însă

23
Philippe Gaudin, operă citată, pagina 194
24
Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, operă citată, pagina 257
25
Henri Lammens, operă citată, pagina 73
Student: Preot Zaharia Ştefan

trebuie remarcat că zakat-ul face parte din dreptul lui Dumnezeu şi nu este o concesie făcută
de oameni26.

4. Postul din luna Ramadan

Religia islamică stabileşte postul ca un mijloc de purificare, un exerciţiu de
autocontrol şi o dovadă de credinţă. Postul aminteşte de condiţia celui nevoiaş şi de aprecierea
binecuvântărilor simple pe care de multe ori omul le ia ca garantate, ca de exemplu băutul uni
pahar de apă pură sau mâncatul la discreţie. În fiecare an, în luna Ramadan, a noua lună a
calendarului islamic, musulmanii celebrează luna în care profetul Muhammad a primit
revelaţia Coranului de la Allah27. Din moment ce un an al calendarului lunar este cu şapte zile
mai scurt decât cel al calendarului solar, luna Ramadan trece în mod gradat prin toate
anotimpurile anului. Aşa cum cedarea milosteniei este o formă de purificare a averii, postul
este o formă de purificare personală. Postul înseamnă să experimentezi cu propriul tău trup
suferinţa privaţiunii şi să simţi durerea produsă de foame, pentru a te sensibiliza la necesitatea
împărţirii bunurilor28. Timp de aproximativ 30 de zile, musulmanii adulţi postesc din zori până
la apusul soarelui, abţinându-se de la mâncare, băutură, şi relaţii sexuale, ca ispăşire pentru
propriile lor păcate din anul precedent. Noaptea pot mânca şi bea, însă nu în timpul zilei.
Călătorii, femeile gravide, femeile care alăptează şi bolnavii pot amâna postitul,
urmând să-l ţină ulterior, dispense de la post fiind acordate şi în caz de boală, călătorie, război
sfânt, dar cu aceeaşi condiţie29.
Acest post diurn devine obligatoriu pentru un tânăr o dată cu rostirea şahadei30.
În afară de acesta, musulmanii trebuie să nu mintă, să nu jignească, să nu blesteme.
Luna Ramadan este considerată o lună a iertării şi a milei. După încheierea postului, începe
sărbătoarea Ramadanului (arabă: ‘id al–fitr = sărbătoarea ruperii postului; turcă: Ramazan)
care ţine trei zile.
În cazul nerespectării postului prin omisiune voluntară, trebuie făcute în mod
suplimentar opere de binefacere: eliberarea robilor, pomană pentru săraci etc.
Postul este cerut şi în orice altă perioadă a anului ca o compensaţie pentru diferite
ofense sau violări ale legii şi poartă numele de kaffara.

26
Philippe Gaudin, operă citată, pagina 200
27
Ibidem
28
Idem, pagina 201
29
Henri Lammens, operă citată, pagina 73
30
Ibidem

-8-
 Stâlpii Islamului

Postul este interzis vinerea, dar este recomandat sâmbăta şi duminica – porunci a căror
intenţie este clară31.

5. Pelerinajul la Mekka
Înainte de Mahomed exista în Arabia Saudită obiceiul de a face pelerinaj la marea
piatră neagră meteoritică Ka’bah de la Mekka (cetatea sfântă). Pelerinajul actual este o
obligaţie care trebuie onorată o dată în viaţă de către cei care sunt, din punct de vedere fizic şi
psihic, capabili pentru aceasta. Sunt scutiţi de obligaţia pelerinajului minorii, robii, nevoiaşii,
femeile nemăritate şi cele care nu au o rudă apropiată care să le însoţească (3, 97). Alte motive
de dispensă sunt nesiguranţa drumurilor sau a vremurilor şi perioadele de război sau
tulburări32. Obligaţia redevine valabilă însă o dată cu dispariţia acestor obstacole. Pelerinajul
este singurul punct central al unei coordonări efective, capabilă să confere o dimensiune
liturgică sunnismului. Acesta a preluat majoritatea ceremoniilor din anticul pelerinaj arab, pe
care Coranul le pune în legătură cu Abraham33.
Acest pelerinaj trebuie făcut în a douăsprezecea lună a anului (Dhu al-Hijja), iar
ritualurile din timpul pelerinajului au loc în oraşul Mekka şi în împrejurimi. Centrul, Al-
Ka’bah (casa lui Allah), este un monument de formă aproximativ cubică, despre care religia
islamică spune că a fost construită de Adam şi reconstruită mai târziu de către profetul
Ibrahim şi fiul său Ismail34.
Musulmani din toate colţurile lumii se adună împreună în scopul venerării şi căutării
plăcerii numai lui Dumnezeu. Milioane de pelerini vizitează Ka’bah şi performează hagi în
fiecare an.
Ritualul de a performa hagi datează de la Profetul Avraam şi a fost reinstaurat de
Muhammad. Pelerinajul la Mekka constrânge pelerinii să rupă barierele rasiale, economice, şi
sociale care încă planează asupra societăţilor lor. De asemenea, invită pelerinii să practice
răbdarea, autoabţinerea şi pietatea. Toate aceste acte obligatorii de credinţă păstrează vie
amintirea lui Dumnezeu şi reamintesc tuturor musulmanilor că de la Dumnezeu vin toţi
oamenii şi la El se întorc.
Principalele momente ale pelerinajului sunt următoarele: se îmbracă un ihram,
veşmânt compus din două bucăţi mari de pânză albă care nu au nici o cusătură; portul acestor
veşminte simple înlătură distincţiile de clasă şi cultură. Imediat este săvârşit tawaf, înconjurul

31
Idem, pagina 74
32
Philippe Gaudin, operă citată, pagina 202
33
Henri Lammens, operă citată, pagina 74
34
Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, operă citată, pagina 260
Student: Preot Zaharia Ştefan

Ka'bei; urmează sa'y, alergarea de la Safa la Marwa; se face apoi wuquf, popasul la
sanctuarele din suburbiile 'Arafa, Muzdalifa şi Mina; se încheie cu sacrificiul de la Mina.
Acesta din urmă reprezintă 'Id al Adha, Sărbătoarea Sacrificiului, celebrată simultan în toată
lumea musulmană, prin sacrificii săvârşite de toţi credincioşii care dispun de mijloacele
necesare. Atâta vreme cât nu a părăsit starea de sacralitate, ihram, pelerinul rămâne supus
anumitor interdicţii impuse în timpul postului de Ramadan. Unele şcoli îngăduie ca
musulmanul să trimită un înlocuitor în pelerinaj. Altele consideră această înlocuire ca o
obligaţie strictă a succesorilor, dacă cel dispărut nu a săvârşit pelerinajul în timpul vieţii35.
'Umra este un pelerinaj minor. Act facultativ, dar întru totul meritoriu, nu este legat de
o anumită perioadă a anului, ca pelerinajul major, şi poate fi repetat. Presupune acelaşi
ceremonial, mai puţin sacrificiul, dar se limitează la vizitarea Ka'bei şi a sanctuarelor
mekkane din oraş. Nu mai puţin lăudabilă, deşi neagreată de wahhabiţi, este vizita la Medina,
la mormântul lui Muhamad, însă nu este considerată ca parte integrantă a pelerinajului.

La aceşti cinci stâlpi de bază a mai fost adăugat ulterior încă unul, chiar dacă nu într-o
formă oficială, ci mai mult tradiţională: djihadul.
Jihadul este văzut de către unii musulmani ca reprezentând „războiul sfânt”. Totuşi, în
arabă, cuvântul semnifică „a se zbate” pentru a mulţumi pe Allah. Jihadul constituie o parte
integrantă a concepţiei de apărare a islamului, tema principală a surei 9, şi este prezent şi în
surele medineze (2, 216).36 Se spune că face jihad despre cineva care depune eforturi fizice şi
intelectuale deosebite sau despre cineva care îşi dedică toată avuţia sa în numele lui Allah.
Acest efort poate fi colectiv sau individual şi se referă la o viaţă virtuoasă, la a ajuta alţi
musulmani prin caritate, educaţie sau alte mijloace şi a lupta pentru apărarea musulmanilor. În
general ne-islamicii se concentrează pe acest din urmă aspect al jihadului, deşi majoritatea
musulmanilor nu o face.
Dar, în realitate, după Şari'a, adică după jurisprudenţa islamică, acest cuvânt se
foloseşte doar pentru a exprima lupta dusă pentru numele lui Allah şi împotriva duşmanilor
islamului care recurg la forţă. Fiecare musulman are îndatorirea de a accepta, în orice clipa,
sacrificiul suprem în numele lui Allah şi în apărarea islamului. O comunitate se consideră
eliberată de această îndatorire doar prin participare la jihad a unei părţi din musulmanii
aparţinând comunităţii respective. În caz contrar, adică în cazul că nimeni din comunitatea
respectivă nu participă la jihad, vina aparţine întregii comunităţi. Jihadul continuă să fie

35
Henri Lammens, operă citată, pagina 74
36
Idem, pagina 75

- 10 -
 Stâlpii Islamului

considerat, spre deosebire de obligaţiile individuale, fard 'ayn, precum rugăciunea şi ceilalţi
stâlpi ai islamului, ca o obligaţie colectivă sau solidară, fard kifaya, nu o obligaţie personală,
ci una care leagă comunitatea în întregul ei. Devine o îndatotire personală când imamul îi
cheamă pe toţi credincioşii în apărarea islamului. Martir, şahid, este acel musulman care cade
victimă în timpul jihadului şi care ucide şi este ucis (9, 111).
În pofida percepţiei destul de largi că islamul s-a răspândit prin război şi violenţă, când
„jihad” înseamnă război sfânt37, acesta este prin definţie război de apărare, având ca scop
înlăturarea persecuţiei, şi nu răspândirea islamului. Islamul respectă libera alegere a omului şi
nimeni nu poate fi forţat să se convertească la Islam, deşi se aşteaptă ca o persoană se
recunoască adevărul din Coran şi nu mai poate reveni la religia anterioară odată ce s-a
convertit la islam. Cetăţenii creştini sau evrei se bucură de protecţia statului musulman şi au
dreptul să-şi practice religia, dar au statut de toleraţi, au mai puţine drepturi şi trebuie să
plătească o taxă specială. Totuşi, ei nu sunt obligaţi să participe la războiul sfânt (care este
obligatoriu pentru toţi bărbaţii musulmanii). Deasemnea, ne-musulmanii nu pot încerca să
convertească musulmani la religia lor, acest lucru fiind interzis şi în zilele noastre într-un
număr mare de ţări islamice.

Concluzia acestei redactări relevă Islamul ca o religie a justiţiei, păcii, milei, şi iertării,
calea de viaţă pentru oricine alege că există numai un Dumnezeu singur, şi nimeni nu e demn
de veneraţie decât El. Lumea este temporară şi nu mai mult decât o încercare pentru
umanitate, după care noi toţi vom muri şi ne vom întoarce la Dumnezeu, Cel care Ia.
Cele cinci fundamentale acte de veneraţie pentru musulmani sunt după cum urmează:
să mărturisească că nu există altă divinitate cu excepţia lui Dumnezeu, şi că Muhammad este
Mesagerul Său; să se roage de cinci ori pe zi; să plătească milostenia anuală; să postească în
luna Ramadan; să facă pelerinajul la Mekka38.

37
Joel C. Rosenberg, Ultimul Jihad, traducere de Mihai Dan Pavelescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2007, pagina
12
38
Florence Braunstein-Silvestre, Jean-François Pépin, Ghid de Cultura Generală, Editura Orizonturi & Editura
Lider, Bucureşti, 1991, pagina 86
Student: Preot Zaharia Ştefan

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:
1. Alfred-Louis de Premare, Originile Islamului, traducere din franceză de Mircea
Anghelescu, Editura Cartier, Chişinău, 2004
2. Francis Edwards Peters, Mahomed şi originile Islamului, traducere de Genoveva
Bolea, Editura Arc, Chişinău, 2003
3. Franco Cardini, Europa şi Islamul. Istoria unei neînţelegeri, Editura Polirom, Iaşi,
2002
4. Jean Delumeau, Religiile lumii, traducere de Rodica Buburuzan, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1996
5. Nadia Anghelescu, Introducere în Islam, Editura Enciclopedică, Bucureşti,1993
6. Ovidiu Drîmba, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, volumul IV, Editura Saeculum,
Bucureşti, 2002
7. Preot Conferenţiar Doctor Stan Alexandru, Istoria religiilor (Manual pentru
Seminariile teologice), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1991

Cărţi:
1. Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Civilizaţia islamului clasic, volumul I,
traducere de Eugen Filotti, prefaţă de Aurel Decei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975
2. Fathi Yakin, Ce înseamnă apartenenţa mea la Islam, traducere de Cherim Enghin,
Fundaţia Taiba, Tipografia Boltibrom, Constanţa, fără an
3. Florence Braunstein-Silvestre, Jean-François Pépin, Ghid de Cultura Generală,
Editura Orizonturi & Editura Lider, Bucureşti, 1991
4. Henri Lammens, Islamul. Credinţe şi instituţii, traducere, prefaţă şi aparat critic de
Ioan Feodorov, Grupul editorial Corint, Bucureşti, 2003
5. Joel C. Rosenberg, Ultimul Jihad, traducere de Mihai Dan Pavelescu, Editura Nemira,
Bucureşti, 2007
6. Philippe Gaudin, Marile Religii, traducere de Sanda Aronescu, Editura Lider &
Editura Orizonturi, Bucureşti, 1995

- 12 -