Voi, ce strecuraţi ţînţarul

Şi cămila înghiţiţi,
Ce-n ochi nu vă vedeţ i parul
Ş-un pai pe alţii zăriţ i,
Lingăi de pe la domnie
Şi ambiţioşi picmei!
Hrăniţi tot din calomnie!
Tartufilor! farisei!
Voi, ce-mi veninaţi exilul,
Voi, mai cruzi şi mai barbari
Decît cei ce-mi iau căminul,
Ţara, muma, fraţi, surori;
Voi, cu care-n curăţie,
M-am sculat spre a lupta
Pentru astă Românie
Ce ciocoii o trăda!
Spuneţi, — de aveţi credinţă
Cît grăunte de muşt ar
În ce- aţi jurat, — e fiinţă
Care-n ast exil amar;
Cu mai multă bărbăţie
Ca mine a suferit?
Înfruntat-am cu mîndrie
Relele ce m-au izbit?
M i-aţi surprins vro nevoinţă?
Umilitu-m-am la răi?
Şovăit-am în credinţ ă?
Alergat-am la călăi,
La călăii ţării mele...
La ciocoi? — In ore grele,
Cînd necazurile curg
Cu boale, cu sărăcie,
Cu soţia suferind,
Cu ura, cu calomnia
În umbră-mi în veci grinţînd,
Spuneţi! — care se alege? –
Părăsit-am ast stindard?
M i-am călcat eu a mea lege
Ca apostol, sau ca bard?
Dar principuri voi nu cereţi;
Voi cătaţi un partizan
La ambiţia ce mergeţi:
Calea trasă de sat an.

Paris, 1856