Poezii comentate Nichita Stănescu – „Evocare”

„Ea era frumoasă ca umbra unei idei,

a piele de copil mirosea spinarea ei
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.”

Teme: iubirea/creaţia artistică; motivepoetice: lacrima, pământul, apa.

Repetarea anaforică a pronumelui personal „ea” are efect de simetrie la nivel
formal şi de gradare ascendentă a ideii poetice.
Comparaţia tautologică „sărată ca sarea/ slăvită la ospeţe de barbari” sugerează o
instanţă feminină suficientă sieşi, un arhetip. Definiţia metaforică „Între ape,
numai ea era pământ” se disociază de restul textului prin materialitatea, prin
stabilitatea ei. Aşadar, într-o lume instabilă („apa”), numai ea este un factor de
stabilitate („pământ”).
Asistăm la o răsturnare paradoxală de situaţie: inefabilul este esenţă imuabilă,
frumosul însuşi. Nostalgia poetului pentru „dulcele stil clasic” se materializează, în
cazul de faţă, prin întoarcerea la frumos, categorie estetică prin excelenţă clasică.
Pronumele feminin de persoana a treia generează ambiguitate, deschizând
posibilitatea unor interpretări plurale: iubita, femeia ca mister al lumii, farmecul
indicibil al poezieie etc.
Adoraţia instanţei feminine actualizează feminitatea angelica a romanticilor sau
statutul de artă supremă al poeziei. Comparaţiile dispuse simetric, la începutul
fiecărei strofe („ca umbra unei idei”, „ca respirarea”, „ca umbra unui gând”),
capătă valoare de superlative stilistice prin conotarea ideii de perfecţiune.
Comparaţia („Ea era frumoasă ca umbra unei idei”) cu valoare de superlativ
absolut reliefează tocmai unicitatea, greu definibilă. „Mirosul de copil”, „piatra
proaspăt spartă”, „strigăt dintr-o limbă moartă” sunt metafore ale frumosului
inefabil. Resemantizarea noţiunii de frumos s-a produs şi poartă numele de
„operă imperfectă”.
Expresivitatea se realizează, la nivelul lexicului, prin reactualizarea registrului
arhaizant în scop ludic, nu parodic. Gerundivele („râzândă” şi „plângândă”) fac o
adevărată carieră în epoca paşoptistă, însă apar şi la Eminescu, cu precădere în
prima etapă de creaţie.
La nivel stilistic, deosebit de expresive sunt „metaforele indicibilului” (Ştefania
Mincu): „mirosul de copil”, „piatra proaspăt spartă”, „strigăt dintr-o limbă
moartă”.